ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4391/2011

Asupra recursurilor constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 22 ianuarie 2002, D.S.V.,D.R.A. și M.A.N. au solicitat, în contradictoriu cu Municipiul București prin Primar general, Ministerul Finanțelor, B.S., F.M.G., P.I. și P.V. și C.N., să se constate că imobilul din București, str. G-ral C.C., a fost deținut de stat fără titlu valabil și, ca o consecință, actele de dispoziție făcute de acesta fiind lovite de nulitate absolută, să se oblige pârâții să îl lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, prin admiterea acțiunii în revendicare. Au solicitat ca în situația în care se va constata valabilitatea titlului pârâților persoane fizice, să fie obligați pârâții persoane juridice la plata prin echivalent, sub formă de titluri de valoare, a valorii imobilului sau a acelor părți din imobil ce nu se pot restitui în natură.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. și pe cele ale Legii nr. 10/2001. Prin încheierea din 3 iunie 2002, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei capacității de folosință, având în vedere că pârâtul C.N. era decedat la data introducerii acțiunii. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1551 din 21 octombrie 2002, a respins ca neîntemeiată cererea reclamanților în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar general, Ministerul Finanțelor, B.S., F.M.G., P.I. și P.V. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat că prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat, D.R. și D.N. au dobândit un teren de 400 mp în București, str. P. În baza Decretului nr. 92/1950, s-au naționalizat la poz.6511 din listă, pe numele D.R., 7 apartamente situate în str. P. și str. D.L.

Având în vedere că în listele anexă la Decretul nr. 92/1950 se menționează numele de D.R. în loc de D. și că prin aceasta nu se creează o eroare asupra identității persoanei adevăratului proprietar ca fiind una și aceeași, tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a trecut cu tidu în proprietatea statului. Pe de altă parte, s-a constatat că reclamanții nu au făcut dovada că autorul lor era exceptat de la naționalizare în temeiul art. II din Decretul nr. 92/1950. Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, prin decizia nr. 68/ A din 10 februarie 2003, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței tribunalului.

Prin decizia nr. 7360 din 29 septembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamanților, a casat decizia atacată și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului. S-a reținut că excepțiile inadmisibilității acțiunii și necompetenței materiale a instanței au fost respinse prin încheierea tribunalului din 29 aprilie 2002, constatându-se în mod corect că reclamanții au înțeles să-și revendice imobilul prin procedura notificării, conform Legii nr. 10/2001. În aceste condiții, reclamanții au formulat și un capăt de cerere întemeiat pe art. 46 din Legea nr. 10/2001, cu un subsidiar de despăgubiri prin echivalent, asupra căruia, instanța de apel, deși sesizată cu un motiv legat de omisiunea examinării cererii subsidiare, omite la rândul său să-l examineze.

S-a decis totodată ca la rejudecare, să se examineze și completeze probatoriile privind exceptarea autorilor reclamanților de la naționalizare. Rejudecând după casare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin decizia nr. 611/ A din 2 noiembrie 2006, a respins ca nefondat apelul reclamanților. Decizia pronunțată în apel a fost casată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 7139 din 29 octombrie 2007, prin care admițându-se recursul declarat de reclamanți a fost trimisă cauza pentru rejudecarea apelului la aceeași instanță.

S-a reținut că, urmare casării cu trimitere spre rejudecare, instanța avea obligația să verifice dacă proprietarii imobilului se încadrau în categoria persoanelor exceptate de la naționalizare și în raport de această situație să stabilească dacă trecerea în proprietatea statului s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950. Este de netăgăduit faptul că înscrierea în anexa decretului pentru naționalizare a fost făcută numai pe numele unuia dintre proprietari, respectiv D.R., fără menționarea celui de al doilea proprietar, soțul acesteia, care beneficia, conform art. 5 din Decretul nr. 92/1950 de aceeași prevedere de exceptare de la naționalizare.

S-a constatat că numai clarificând aceste aspecte, instanța putea aprecia dacă preluarea a fost sau nu abuzivă și fără titlu, iar pe cale de consecință și împrejurarea dacă imobilul putea fi vândut chiriașilor în anul 1997, deși era revendicat de proprietari încă din anul 1996. De asemenea, față de data încheierii contractelor de vânzare - cumpărare, instanța avea obligația să administreze toate probele care să clarifice împrejurarea dacă la acea dată cumpărătorii aveau cunoștință despre revendicarea imobilului și dacă au depus toate diligentele necesare aflării situației juridice a acestuia, în condițiile în care era în vigoare și H.G. nr. 20/1996. S-a observat că deși prin decizia de casare s-a reținut omisiunea examinării cererii subsidiare și s-a dispus ca instanța reînvestită cu judecarea apelului să analizeze și acest aspect, cererea a rămas nesoluționată.

Prin decizia nr. 664/ A din 8 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul declarat de reclamanții D.R.A. (decedată pe parcursul soluționării apelului), continuat de D.S.V. și M.A.N., care au declarat apel și în nume propriu, împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în tot. A admis cererea formulată de reclamanți. A constatat că imobilul din București, str.G-ral C.C., a fost preluat de stat fără titlu valabil. A constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare autentificate din 22 august 1997, încheiat între B.S. și Primăria municipiului București prin SC H.N. SA, având ca obiect imobilul din București, str. G-ral C.C., din 22 august 1997 încheiat între F.M.G., F.M.B.

și Primăria municipiului București prin SC H.N. SA și din 27 ianuarie 1997 încheiat între P.I., P.V.G. și C.G.M.B. - D.P.I. - D.A.FJ. A obligat pe pârâții B.S., F.M.G., P.I. și P.V.G. să lase reclamanților D.S.V. și M.A.N. în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din București, str. G-ral C.C., astfel identificat prin contractele de vânzare - cumpărare și etaj 1, apartament 1, sector 1. S-a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea capătului subsidiar de cerere privind obligarea pârâților Primăria municipiului București prin Primar general și Ministerul Finanțelor Publice la plata în echivalent, sub formă de titluri de valoare sau alte forme, a valorii imobilului în litigiu, conform art. 246 C. proc.

civ. S-a reținut de către instanța de apel că, în ceea ce privește cererea de constatare a nevalabilității titlului statului, aceasta este fondată sub două aspecte. Astfel, pe de o parte, naționalizarea respectivului bun s-a făcut în mod greșit pe numele unui alt proprietar, respectiv D.R., iar nu pe numele foștilor proprietari ai imobilului, autorii reclamanților, cu încălcarea dispozițiilor art. II din Decretul nr. 92/1950. În speță, s-au administrat probe din care a rezultat că D.R. era exceptată de la naționalizare, aspect intrat în puterea lucrului judecat; în ceea ce privește celălalt autor al reclamanților, D.N., curtea a apreciat că există deja un motiv pentru care s-a constatat nevalabilitatea preluării de către stat, în raport cu care nu se mai impune administrarea de noi probe în acest sens.

Pe de altă parte, sub aspectul limitelor obiective ale judecării cauzei, curtea a reținut că instanțele, fiind învestite cu o cerere în constatarea nevalabilității titlului statului și o cerere în revendicare, în care reclamanții au invocat drept premisă a litigiului preluarea abuzivă a imobilului, au atributul de a examina valabilitatea măsurii de preluare. S-a constatat astfel că imobilul a fost preluat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950 și că acesta nu constituie în sine un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate, întrucât acest decret încălca în mod flagrant Constituția României în vigoare la acel moment. Cererea de constatare a nulității actelor de vânzare - cumpărare nr. x/1997, nr. y/1997 și nr. z/1997 a fost analizată prin prisma dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, fost art. 46, reținându-se prevederile art. 315 C. proc.

civ. și având în vedere că acțiunea a fost formulată la data de 22 ianuarie 2002, cu respectarea termenului prevăzut de legea specială. S-a constatat că reclamanții au solicitat în baza Legii nr. 112/1995, restituirea în natură a imobilului ocupat de pârâții persoane fizice, formulând în acest sens cerere la 29 iunie 1996, în termenul de 6 luni prevăzut de lege, nesoluționată până la data introducerii prezentei acțiuni. Anterior perfectării contractelor de vânzare - cumpărare, prin cererea înregistrată din 24 octombrie 1994, reclamantul M.N.A. a solicitat că se constate, în contradictoriu cu SC Herăstrău Nord SA și Consiliul general al municipiului București, valabilitatea neîntreruptă a dreptului de proprietate al autorilor săi asupra imobilului în litigiu, acțiune soluționată prin sentința civilă nr. l/1459 din 17 noiembrie 1994 a Judecătoriei sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă.

S-a constatat că dispozițiile art. 9 alin. (1) și (2) din Legea nr. 112/1995 prevăd în mod clar că imobilele obiect al acestui act normativ se puteau vinde numai după expirarea termenului prevăzut de art. 14 și în condițiile în care nu se depuneau cereri de restituire în natură. Or, în cauză reclamanții au făcut demersuri conform legii, anterior cererilor depuse de pârâți, astfel că, după minime verificări, aceștia din urmă puteau verifica acest aspect. În plus, din probele administrate, curtea de apel a constatat că titlul statului fusese contestat anterior prin raportare la legalitatea Decretului nr. 92/1950, ceea ce determina cel puțin o incertitudine asupra modului de preluare a imobilului, neavând relevanță, soluția pronunțată asupra cererii de revendicare din 1994. Mai mult, la data încheierii actelor de vânzare - cumpărare era adoptată H.G.

nr. 20/1997 care definea în mod expres noțiunea de preluare cu titlu a imobilelor. S-a constatat că pârâții nu au depus nicio diligentă pentru a cerceta titlul de proprietate al vânzătorului Primăria municipiului București, nu s-au interesat asupra situației juridice a acestuia, limitându-se a avea încredere în răspunsul afirmativ dat de mandatarul vânzătorului, în sensul că pot cumpăra spațiul deținut prin contract de închiriere. Lipsa oricăror diligente din partea pârâților a format convingerea instanței de apel că nu se poate reține buna - credință în favoarea lor la momentul încheierii contractelor de vânzare - cumpărare, aceștia putând și trebuind să cunoască situația de dubiu cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului.

S-a apreciat totodată de către curte că nici în favoarea vânzătorului nu se poate reține buna - credință. Astfel, convingerea statului că are calitatea de proprietar asupra bunului pe care îl înstrăinează trebuie să se bazeze pe elemente obiective, care nu ar putea fi supuse unei contestații serioase, această convingere trebuind să fie una perfectă, lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă vânzătorului. În speță, titlul statului nu este valabil, preluarea imobilului fiind abuzivă și nici chiriașii cumpărători nu au fost de bună - credință, pentru ca actele de vânzare - cumpărare să nu fie nule, prin raportare la dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

În condițiile concrete ale cauzei, buna credință a dobânditorilor privind calitatea de verus dominus a statului nu se justifică prin faptul că titlul statului asupra imobilului supus înstrăinării își avea consacrarea în Decretul nr. 92/1950, cu atât mai mult cu cât aceasta a făcut obiectul unei acțiuni în revendicare pe rolul instanțelor judecătorești. S-a reținut că pentru menținerea actului de vânzare - cumpărare condiția esențială este ca terțul subachizitor să fie încredințat că persoana de la care a dobândit avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite valabil drepturile asupra bunului, însă în cauză nu operează principiul ocrotirii bunei credințe, motivat de faptul că a fost dovedită reaua credință a cumpărătorilor, foști chiriași, astfel încât nevalabilitatea titlului statului a atras și nulitatea titlului acestora.

Pentru respectivele considerente, curtea de apel a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare și potrivit art. 480 C. civ., având în vedere că pârâții persoane fizice nu mai dețin în mod valabil un titlu de proprietate pentru spațiul ocupat, i-a obligat să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul în litigiu. Potrivit art. 246 C. proc. civ., curtea de apel a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea capătului de cerere subsidiar privind obligarea pârâților Primăria municipiului București prin Primar general și Ministerul Finanțelor Publice la plata în echivalent, sub formă de titluri de valoare sau alte forme, a valorii imobilului în litigiu, poziție exprimată de apelanți prin declarație autentificată.

Împotriva acestei ultime decizii s-au declarat recursuri de către pârâții Municipiul București prin Primar general, P.I. si P.G.V. si B.S. și F.M.G. Pârâții P.I. și P.G., precum și B.S. și F.M.G. au solicitat, prin motivele de recurs, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare curții de apel, iar, în subsidiar, modificarea acesteia, în sensul respingerii apelului și a cererii de chemare în judecată.

Primul motiv de recurs a privit aspectul că hotărârea atacată nu a examinat și nu a răspuns la toate apărările formulate de pârâți, respectiv: existența identității perfecte între persoana trecută în lista Decretului nr. 92/1950 și autoarea reclamanților, neexceptarea de la naționalizare a celuilalt proprietar al imobilului, D.N., faptul că autorii reclamanților au deținut mai multe apartamente pe care le foloseau în scopul închirierii, ceea ce determină încadrarea în dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 92/1950, aspectul potrivit căruia, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții nu au înțeles să invoce reaua - credință a cumpărătorilor și nici ulterior, pe parcursul procesului, precum și faptul că au invocat în apărare și aplicarea principiului validității aparenței în drept, error comunisfacitjus, asupra căruia instanța a omis a se pronunța.

Al doilea motiv de recurs a vizat netemeinicia și nelegalitatea apelului și a cererii de revendicare, întemeiată atât pe dispozițiile dreptului comun cât și pe cele ale Legii nr. 10/2001 și depusă la o dată la care era în vigoare legea specială de reparație, deși instanțele au reținut că ulterior, reclamanții și-au restrâns temeiul de drept la dispozițiile Legii nr. 10/2001. Totodată, cererea de restituire în natură a apartamentului este netemeinică și nelegală în lumina art. 14 raportat la art. 2 din Legea nr. 112/1996, reclamanții fiind îndreptățiți a le fi restituite în natură numai acele apartamente în care locuiau în calitate de chiriași sau care erau libere, niciuna din aceste ipoteze nefiind aplicabilă situației dedusă judecății.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs s-a arătat că în mod greșit instanța de apel a apreciat ca fondată cererea de constatare a nevalabilității titlului statului, având în vedere că există identitate perfectă între persoana trecută în lista Decretului nr. 92/1950 ca fiind proprietarul bunului, autorul reclamanților și cea a adevăratului proprietar, că autorii reclamanților dețineau un număr mare de apartamente destinate închirierii, precum și calificarea decretului în ceea ce privește imobilele proprietatea soțului, soției sau copiilor minori. Prin urmare, în mod netemeinic și nelegal, curtea a constatat că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil. În continuare, au arătat că reclamanții nu au invocat reaua - credință a cumpărătorilor și acest aspect nu a fost pus în discuția părților de către instanța de apel.

Au considerat că nu sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 1/1997 deoarece au cumpărat înainte de intrarea acesteia în vigoare, potrivit principiului tempus regit actum. Au arătat că nu a fost răsturnată prezumția de bună - credință, având în vedere că nu au fost notificați cu privire la revendicarea imobilului, nu le fusese adusă la cunoștință în vreun fel intenția reclamanților de a revendica bunul, nu aveau cunoștință de existența vreunui litigiu cu privire la imobil și nu fusese menționat nici un litigiu sau altă interdicție de înstrăinare în Registrele de publicitate imobiliară. Au precizat că instanța de apel a calificat greșit cererea promovată de reclamantul M.N.A. în 1994 ca fiind în revendicare, arătând că respingerea de către instanță a acestei acțiuni, care era una în constatare, a întărit convingerea mandatarului statului că acesta din urmă are un titlu valabil în ceea ce privește imobilul.

Au considerat ca instanța în mod greșit a apreciat că au acționat cu rea credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, făcând referire la înscrisul numit „cerere de restituire” înregistrat sub nr. 750 din 26 iunie 1996 de către reclamanți la Primăria sectorului 1 București, în condițiile în care fotocopia acestuia prezintă ștersături și modificări, motiv pentru care, au solicitat, în temeiul art. 172 C. proc. civ., obligarea părții potrivnice la înfățișarea originalului, pentru verificarea realității respectivului înscris. Au apreciat, în raport de motivele prezentate, că statul a deținut bunul imobil cu titlu, iar cumpărarea acestuia s-a făcut cu bună - credință, ceea ce în temeiul art. 45 (fost art. 46) din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată și completată și prin Legea nr. 1/2009, atrage valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare.

Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispozițiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., Municipiul București prin Primar general & criticat decizia atacată, arătând că în mod greșit a fost admis apelul reclamanților. A considerat că instanța trebuia să aibă în vedere, la analiza respectării condițiilor de valabilitate a contractelor de vânzare - cumpărare, momentul efectiv al încheierii acestora. Sub acest aspect a precizat că este indiscutabil că au fost respectate condițiile prevăzute de art. 948 C. civ. Este evident că prefigurarea mintală a pârâtei a fost că din moment ce statul, prin reprezentanții săi sunt de acord să încheie actul de vânzare, au și calitatea de a transmite dreptul de proprietate, lucru întărit și de lipsa de pregătire juridică a pârâtei care ar fi făcut-o să fie mai diligentă.

A arătat că nici o dispoziție din Legea nr. 112/1995 nu impune ca foștii chiriași, care își manifestă intenția de a cumpăra imobilul în care locuiesc, să verifice situația acestuia. Reținând astfel buna credință a pârâtei subdobânditoare, a constatat, în raport de dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, că actul atacat nu este lovit de nulitate absolută, reclamanții nefacând dovada notificării acesteia în sensul de a nu încheia contractul de vânzare - cumpărare.

A invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a instituției în ceea ce privește revendicarea având în vedere că terenul nu a făcut parte din domeniul privat al Municipiului București, fiind atribuit pârâtului, excepția lipsei de interes în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv și nelegal al preluării imobilului de către stat, motivat de faptul că prin modificările aduse prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face distincție între imobile preluate cu titlu sau fără titlu și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001. În ceea ce privește Decretul nr. 92/1950, a arătat că în mod greșit instanța a reținut că acesta contravine dispozițiilor constituționale din 1948, precizând faptul că respectivul decret nu a fost declarat neconstituțional în perioada în care a fost în vigoare, fiind un act normativ valabil și care a produs efecte juridice.

Recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Motivele de recurs ale pârâților persoane fizice au fost formulate separat deși sunt identice ca și conținut, motiv pentru vor fi analizate împreună. Referitor la motivele de casare a deciziei atacate, pentru neexaminarea de către instanța de apel a tuturor probelor și pentru că nu a răspuns la toate apărările formulate de către pârâți, se reține că acestea nu pot fi primite. Astfel, instanța de apel a analizat aspectul înscrierii în anexa la Decretul nr. 92/1950, la poziția 6511, ca persoană de la care s-a făcut naționalizarea a numitei D.R. în loc de D., constatând că preluarea imobilului s-a făcut greșit pe numele unui alt proprietar, cu încălcarea dispozițiilor art. II din decret, precum și faptul că autoarea reclamanților D.R.

era persoană exceptată de la naționalizare, concluzie care s-a desprins din probele administrate în cauză. In ceea ce privește pe celălalt autor al reclamanților, respectiv D.N., curtea de apel a apreciat că existând deja un motiv pentru care s-a constatat nevalabilitatea preluării de către stat, nu se mai impune administrarea unor noi probe în acest sens.

În ceea ce privește aspectul potrivit căruia instanța de apel nu s-ar fi pronunțat și asupra faptului că au invocat în apărare și aplicarea principiului error comunis facit jus, se reține că nu este întemeiat, având în vedere că principiul validității aparenței în drept se constituie ca o excepție de la efectul sancțiunii civile a nulității, respectiv o excepție de la regula quod nullum est nullum producit effectum, în sensul că actul juridic civil nul absolut produce efectul păstrării bunului și a dreptului de proprietate de către dobânditorul cu titlu oneros de bună - credință, dacă acesta s-a aflat într-o eroare comună și invincibilă. Pentru a opera deci ca atare, acest principiu presupune întrunirea concomitentă a condiției bunei - credințe a cumpărătorului și a condiției ca acesta să se fi aflat într-o eroare comună și invincibilă.

Or, în speță, curtea de apel a analizat elementele referitoare la buna credință, înlăturând respectiva prezumție în persoana foștilor chiriași, cumpărători ai imobilelor în litigiu. Nici motivele de recurs prin care s-a criticat decizia pronunțată în apel și s-a solicitat modificarea acesteia în sensul respingerii apelului reclamanților, nu pot fi primite. Întrucât imobilul în litigiu a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, se reține ca fiind legală soluția instanței de apel, având în vedere preluarea abuzivă de către stat a acestuia. Este de notorietate aspectul potrivit căruia sunt preluate abuziv imobilele trecute în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, act normativ lovit în întregime de neconstituționalitate, care nu putea sta decât la originea unor atare preluări, astfel încât Statul Român, nefiind niciodată proprietar nu putea transmite ce nu a avut în proprietate.

Se reține, după cum s-a precizat și anterior, că Decretul nr. 92/1950 nu putea sta decât la baza unor preluări abuzive și nu poate reprezenta un tidu valabil pentru stat, atâta timp cât naționalizarea imobilului cu caracter de locuință nu se încadra în niciuna din dispozițiile de excepție prevăzute de Constituția în vigoare la acea dată. Se constată totodată că demersului judiciar al reclamanților vizând revendicarea unui imobil înstrăinat către terțe persoane anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu i se poate opune excepția de inadmisibilitate a acțiunii, invocată de pârâții persoane fizice prin motivele de recurs, deoarece raportat la terții dobânditori, reclamanții n-aveau obligația valorificării dreptului într-o procedură prealabilă sesizării instanței pentru ca astfel acțiunii lor să i se opună un fine de neprimire, iar împrejurările de care s-au prevalat recurenții - pârâți vizează aspecte de fond ale judecății, iar nu de admisibilitate.

În ceea privește motivul de recurs referitor la netemeinicia restituirii în natură a imobilelor cumpărate de foștii chiriași, prin prisma art. 14 raportat la art. 2 din Legea nr. 112/1995, se reține că nu poate fi primit. Acordarea de despăgubiri persoanelor îndreptățite, cărora nu li se pot restitui imobilele în natură, se referă la situația în care respectivele imobile au fost cumpărate de chiriași cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Or, în speță, apartamentele în litigiu au fost înstrăinate către chiriași cu încălcarea prevederilor art. 9 alin. (1) și (2) din Legea nr. 112/1995 care stipulează că imobilele care fac obiectul reglementării actului normativ se puteau vinde numai după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din lege și în condițiile în care nu se depuneau cereri de restituire în natură.

După cum a reținut corect curtea de apel prin decizia atacată, reclamanții au solicitat, în baza Legii nr. 112/1995, restituirea în natură a imobilului ocupat de pârâții persoane fizice, formulând o cerere în acest sens la 29 iunie 1996, în termenul de 6 luni prevăzut de lege. Mai mult, anterior încheierii contractelor de vânzare - cumpărare nr. x din 22 august 1997, nr. y din 22 august 1997 și nr. z din 27 ianuarie 1997, prin cererea din 24 octombrie 1994, reclamantul M.N.A. a solicitat să se constate, în contradictoriu cu SC H.N. SA și Consiliul Local al Municipiului București, valabilitatea neîntreruptă a dreptului de proprietate al autorilor săi asupra imobilului în litigiu. Totodată, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, reiese că este nul absolut contractul de vânzare - cumpărare în situația încheierii sale cu nerespectarea prevederilor legale, în vigoare la acel moment.

Alin. (2) al art. 45 consacră nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu privire la locuințe preluate fără titlu, cauza de nulitate constituind-o încălcarea prevederilor art. 1 din lege potrivit cărora procedurile reglementate privesc exclusiv locuințe preluate cu tidu, numai acestea putând fi vândute chiriașilor, în temeiul art. 9 din același act normativ. Din perspectiva aplicării art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fostului proprietar îi incumbă doar obligația de a fi contestat, în orice formă, valabilitatea preluării imobilului de către stat, anterior încheierii contractelor de vânzare - cumpărare, fie prin acțiune în justiție sau prin orice alt act sau fapt evident, manifest.

Astfel, se poate concluziona că, în speță, vânzarea bunului altuia de către stat, care nu era verus dominus, către terții chiriași reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților și o nerespectare a obligațiilor pozitive ale statului, care nu putea să vândă până ce situația juridică a imobilului nu era stabilită irevocabil și care, deși debitor al obligației de restituire în natură, a realizat vânzarea bunului, cu nesocotirea dispozițiilor legale. În același sens, ingerința produsă de stat nu are bază legală, câtă vreme Legea nr. 112/1995, în temeiul căreia s-au încheiat contractele de vânzare - cumpărare reglementa numai vânzarea bunurilor preluate cu titlu de către stat, situație care nu se regăsește în speță.

În acest context, pentru a se asigura respectarea dreptului de proprietate al reclamanților, drept garantat de art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului este necesară, în circumstanțele particulare ale cauzei, menținerea soluției instanței de apel de constatare a nulității contractelor de vânzare - cumpărare. Se reține, de asemenea, ca fiind corectă constatarea curții de apel pe elementele referitoare la buna - credință, analizate in extenso, atât din punctul de vedere al cumpărătorilor persoane fizice, cât și al vânzătorului. Susținerea conform căreia instanța de apel a apreciat greșit asupra bunei - credințe a pârâților la momentul perfectării vânzării - cumpărării nu poate fi primită întrucât nu se circumscrie unui motiv de nelegalitate susceptibil de analiză în recurs.

Aspectele vizând atitudinea subiectivă a părților la data încheierii actului juridic nu privesc aplicarea legii în soluționarea cauzei, ci sunt elemente de fapt stabilite de instanțe pe baza analizei probatoriului administrat. De altfel, formulând această critică, recurenții fac trimitere la o serie de împrejurări de fapt din care ar rezulta, contrar statuărilor instanței de apel, buna - credință a părților contractante. Recurenții nu critică efectele juridice recunoscute de instanță bunei -credințe prin aplicarea dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, respectiv salvarea actului juridic de la nulitate, cu implicații eventuale asupra greșitei aplicări a actului normativ, de natură să atragă incidența art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., ci modalitatea de stabilire a acestui element de fapt. Deducând judecății o astfel de critică, recurenții tind la o reevaluare a probatoriului, ceea ce este inadmisibil în calea extraordinară de atac a recursului. Apare astfel ca nefondat și motivul de recurs prin care se critică faptul că nu s-a răsturnat prezumția de bună - credință a cumpărătorilor, cu atât mai mult cu cât instanța de apel a concluzionat că principiul bunei - credințe nu operează în cauză, fiind dovedită reaua - credință a cumpărătorilor, foști chiriași, astfel că nevalabilitatea titlului statului atrage și nulitatea titlului sub achizitorilor.

Cu privire la recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar general, se reține că nu pot fi primite motivele acestuia referitoare la valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, pentru considerentele expuse mai sus, neavând relevanță considerațiile vizând respectarea condițiilor de valabilitate prevăzute de art. 948 C. civ., respectiv capacitatea, consimțământul, obiectul și cauza. Motivul de recurs referitor la inadmisibilitatea capătului de cerere privind revendicarea este, de asemenea, neîntemeiat, problemele deduse judecății referitoare la aplicarea legii speciale în raport de legea generală vizând aspecte de fond ale judecății, iar nu de admisibilitate.

Acest motiv apare cu atât mai nefondat cu cât în situația în care reclamantul se poate prevala de un bun în sensul artl din Primul protocol adițional la Convenție, cum este cazul în speță, trebuie să i se asigure accesul la justiție. Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului persoană juridică în ceea ce privește revendicarea, invocată prin motivele de recurs, apare ca fiind nerelevantă în contextul în care, prin decizia atacată, pârâții persoane fizice au fost obligați să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilele în litigiu. Sunt neîntemeiate și motivele de recurs referitoare la faptul că instanța de apel a reținut în mod eronat că Decretul nr. 92/1950 contravine dispozițiilor Constituției din 1948, în condițiile în care acest act normativ nefiind declarat neconstituțional a fost valabil și a produs efecte juridice.

Or, Decretul nr. 92/1950 nu constituie în sine un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate, atâta timp cât încălca Constituția în vigoare la acel moment, ale cărei dispoziții recunoșteau și garantau, cu rang de principiu, dreptul de proprietate particulară. Prin prisma dispozițiilor constituționale și a excepțiilor care derogau de la principiul garantării dreptului de proprietate particulară, naționalizarea imobilelor cu caracter de locuință nu putea fi făcută în temeiul Decretului nr. 92/1950, întrucât respectiva situație nu se încadra în niciuna dintre prevederile de excepție ale legii fundamentale în vigoare la acea dată. Pentru aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., se vor respinge recursurile declarate de pârâți ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Municipiul București prin Primar general, P.I., P.G.V., B.S. și F.M.G. împotriva deciziei nr. 664/ A din 8 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2011.