ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4391/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4391/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 22 ianuarie 2002, D.S.V.,D.R.A.

și M.A.N. au solicitat, în contradictoriu cu Municipiul București prin Primar

general, Ministerul Finanțelor, B.S., F.M.G., P.I. și P.V. și C.N., să se

constate că imobilul din București, str. G-ral C.C., a fost deținut de stat

fără titlu valabil și, ca o consecință, actele de dispoziție făcute de acesta

fiind lovite de nulitate absolută, să se oblige pârâții să îl lase

reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, prin admiterea

acțiunii în revendicare. Au solicitat ca în situația în care se va constata

valabilitatea titlului pârâților persoane fizice, să fie obligați pârâții

persoane juridice la plata prin echivalent, sub formă de titluri de valoare, a

valorii imobilului sau a acelor părți din imobil ce nu se pot restitui în

natură.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art.

480 C. civ. și pe cele ale Legii nr. 10/2001.

Prin încheierea din 3 iunie 2002, Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei capacității de folosință, având

în vedere că pârâtul C.N. era decedat la data introducerii acțiunii.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin

sentința nr. 1551 din 21 octombrie 2002, a respins ca neîntemeiată cererea

reclamanților în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar

general, Ministerul Finanțelor, B.S., F.M.G., P.I. și P.V.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat

că prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat, D.R. și D.N. au

dobândit un teren de 400 mp în București, str. P.

În baza Decretului nr. 92/1950, s-au naționalizat la

poz.6511 din listă, pe numele D.R., 7 apartamente situate în str. P. și str.

D.L.

Având în vedere că în listele anexă la Decretul nr. 92/1950

se menționează numele de D.R. în loc de D. și că prin aceasta nu se creează o

eroare asupra identității persoanei adevăratului proprietar ca fiind una și

aceeași, tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a trecut cu tidu în

proprietatea statului.

Pe de altă parte, s-a constatat că reclamanții nu au

făcut dovada că autorul lor era exceptat de la naționalizare în temeiul art. II

din Decretul nr. 92/1950.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de

Apel București, secția a IlI-a civilă, prin decizia nr. 68/ A din 10 februarie

2003, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva

sentinței tribunalului.

Prin decizia nr. 7360 din 29 septembrie 2005, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a

admis recursul reclamanților, a casat decizia atacată și a trimis cauza

aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului.

S-a reținut că excepțiile inadmisibilității acțiunii

și necompetenței materiale a instanței au fost respinse prin încheierea

tribunalului din 29 aprilie 2002, constatându-se în mod corect că reclamanții

au înțeles să-și revendice imobilul prin procedura notificării, conform Legii nr.

10/2001.

În aceste condiții, reclamanții au formulat și un

capăt de cerere întemeiat pe art. 46 din Legea nr. 10/2001, cu un subsidiar de

despăgubiri prin echivalent, asupra căruia, instanța de apel, deși sesizată cu

un motiv legat de omisiunea examinării cererii subsidiare, omite la rândul său

să-l examineze.

S-a decis totodată ca la rejudecare, să se examineze

și completeze probatoriile privind exceptarea autorilor reclamanților de la

naționalizare.

Rejudecând după casare, Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin decizia nr. 611/

A din 2 noiembrie 2006, a respins ca nefondat apelul reclamanților.

Decizia pronunțată în apel a fost casată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

prin decizia nr. 7139 din 29 octombrie 2007, prin care admițându-se recursul

declarat de reclamanți a fost trimisă cauza pentru rejudecarea apelului la

aceeași instanță.

S-a reținut că, urmare casării cu trimitere spre

rejudecare, instanța avea obligația să verifice dacă proprietarii imobilului se

încadrau în categoria persoanelor exceptate de la naționalizare și în raport de

această situație să stabilească dacă trecerea în proprietatea statului s-a

făcut cu respectarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950.

Este de netăgăduit faptul că înscrierea în anexa

decretului pentru naționalizare a fost făcută numai pe numele unuia dintre proprietari,

respectiv D.R., fără menționarea celui de al doilea proprietar, soțul acesteia,

care beneficia, conform art. 5 din Decretul nr. 92/1950 de aceeași prevedere de

exceptare de la naționalizare.

S-a constatat că numai clarificând aceste aspecte, instanța

putea aprecia dacă preluarea a fost sau nu abuzivă și fără titlu, iar pe cale

de consecință și împrejurarea dacă imobilul putea fi vândut chiriașilor în anul

1997, deși era revendicat de proprietari încă din anul 1996.

De asemenea, față de data încheierii contractelor de

vânzare - cumpărare, instanța avea obligația să administreze toate probele care

să clarifice împrejurarea dacă la acea dată cumpărătorii aveau cunoștință

despre revendicarea imobilului și dacă au depus toate diligentele necesare aflării

situației juridice a acestuia, în condițiile în care era în vigoare și H.G. nr.

20/1996.

S-a observat că deși prin decizia de casare s-a

reținut omisiunea examinării cererii subsidiare și s-a dispus ca instanța

reînvestită cu judecarea apelului să analizeze și acest aspect, cererea a rămas

nesoluționată.

Prin decizia nr. 664/ A din 8 decembrie 2009, Curtea

de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie,

a admis apelul declarat de reclamanții D.R.A. (decedată pe parcursul soluționării

apelului), continuat de D.S.V. și M.A.N., care au declarat apel și în nume

propriu, împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în tot. A admis

cererea formulată de reclamanți. A constatat că imobilul din București,

str.G-ral C.C., a fost preluat de stat fără titlu valabil. A constatat

nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare autentificate din 22

august 1997, încheiat între B.S. și Primăria municipiului București prin SC H.N.

SA, având ca obiect imobilul din București, str. G-ral C.C., din 22 august 1997

încheiat între F.M.G., F.M.B. și Primăria municipiului București prin SC H.N. SA

și din 27 ianuarie 1997 încheiat între P.I., P.V.G. și C.G.M.B. - D.P.I. -

D.A.FJ. A obligat pe pârâții B.S., F.M.G., P.I. și P.V.G. să lase reclamanților

D.S.V. și M.A.N. în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din

București, str. G-ral C.C., astfel identificat prin contractele de vânzare -

cumpărare și etaj 1, apartament 1, sector 1. S-a luat act de renunțarea

reclamanților la judecarea capătului subsidiar de cerere privind obligarea

pârâților Primăria municipiului București prin Primar general și Ministerul

Finanțelor Publice la plata în echivalent, sub formă de titluri de valoare sau

alte forme, a valorii imobilului în litigiu, conform art. 246 C. proc. civ.

S-a reținut de către instanța de apel că, în ceea ce

privește cererea de constatare a nevalabilității titlului statului, aceasta

este fondată sub două aspecte.

Astfel, pe de o parte, naționalizarea respectivului

bun s-a făcut în mod greșit pe numele unui alt proprietar, respectiv D.R., iar

nu pe numele foștilor proprietari ai imobilului, autorii reclamanților, cu

încălcarea dispozițiilor art. II din Decretul nr. 92/1950. În speță, s-au

administrat probe din care a rezultat că D.R. era exceptată de la

naționalizare, aspect intrat în puterea lucrului judecat; în ceea ce privește

celălalt autor al reclamanților, D.N., curtea a apreciat că există deja un

motiv pentru care s-a constatat nevalabilitatea preluării de către stat, în

raport cu care nu se mai impune administrarea de noi probe în acest sens.

Pe de altă parte, sub aspectul limitelor obiective

ale judecării cauzei, curtea a reținut că instanțele, fiind învestite cu o

cerere în constatarea nevalabilității titlului statului și o cerere în

revendicare, în care reclamanții au invocat drept premisă a litigiului

preluarea abuzivă a imobilului, au atributul de a examina valabilitatea măsurii

de preluare. S-a constatat astfel că imobilul a fost preluat abuziv în baza

Decretului nr. 92/1950 și că acesta nu constituie în sine un titlu valabil de

dobândire a dreptului de proprietate, întrucât acest decret încălca în mod

flagrant Constituția României în vigoare la acel moment.

Cererea de constatare a nulității actelor de vânzare

- cumpărare nr. x/1997, nr. y/1997 și nr. z/1997 a fost analizată prin prisma

dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, fost art. 46,

reținându-se prevederile art. 315 C. proc. civ. și având în vedere că acțiunea

a fost formulată la data de 22 ianuarie 2002, cu respectarea termenului

prevăzut de legea specială.

S-a constatat că reclamanții au solicitat în baza

Legii nr. 112/1995, restituirea în natură a imobilului ocupat de pârâții

persoane fizice, formulând în acest sens cerere la 29 iunie 1996, în termenul

de 6 luni prevăzut de lege, nesoluționată până la data introducerii prezentei

acțiuni.

Anterior perfectării contractelor de vânzare -

cumpărare, prin cererea înregistrată din 24 octombrie 1994, reclamantul M.N.A.

a solicitat că se constate, în contradictoriu cu SC Herăstrău Nord SA și

Consiliul general al municipiului București, valabilitatea neîntreruptă a

dreptului de proprietate al autorilor săi asupra imobilului în litigiu, acțiune

soluționată prin sentința civilă nr. l/1459 din 17 noiembrie 1994 a

Judecătoriei sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă.

S-a constatat că dispozițiile art. 9 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 112/1995 prevăd în mod clar că imobilele obiect al acestui act

normativ se puteau vinde numai după expirarea termenului prevăzut de art. 14 și

în condițiile în care nu se depuneau cereri de restituire în natură.

Or, în cauză reclamanții au făcut demersuri conform

legii, anterior cererilor depuse de pârâți, astfel că, după minime verificări,

aceștia din urmă puteau verifica acest aspect.

În plus, din probele administrate, curtea de apel a

constatat că titlul statului fusese contestat anterior prin raportare la

legalitatea Decretului nr. 92/1950, ceea ce determina cel puțin o incertitudine

asupra modului de preluare a imobilului, neavând relevanță, soluția pronunțată

asupra cererii de revendicare din 1994. Mai mult, la data încheierii actelor de

vânzare - cumpărare era adoptată H.G. nr. 20/1997 care definea în mod expres

noțiunea de preluare cu titlu a imobilelor.

S-a constatat că pârâții nu au depus nicio diligentă

pentru a cerceta titlul de proprietate al vânzătorului Primăria municipiului

București, nu s-au interesat asupra situației juridice a acestuia, limitându-se

a avea încredere în răspunsul afirmativ dat de mandatarul vânzătorului, în

sensul că pot cumpăra spațiul deținut prin contract de închiriere.

Lipsa oricăror diligente din partea pârâților a

format convingerea instanței de apel că nu se poate reține buna - credință în

favoarea lor la momentul încheierii contractelor de vânzare - cumpărare,

aceștia putând și trebuind să cunoască situația de dubiu cu privire la

calitatea de proprietar a vânzătorului. S-a apreciat totodată de către curte că

nici în favoarea vânzătorului nu se poate reține buna - credință. Astfel,

convingerea statului că are calitatea de proprietar asupra bunului pe care îl

înstrăinează trebuie să se bazeze pe elemente obiective, care nu ar putea fi

supuse unei contestații serioase, această convingere trebuind să fie una

perfectă, lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă vânzătorului.

În speță, titlul statului nu este valabil, preluarea

imobilului fiind abuzivă și nici chiriașii cumpărători nu au fost de bună -

credință, pentru ca actele de vânzare - cumpărare să nu fie nule, prin raportare

la dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

În condițiile concrete ale cauzei, buna credință a

dobânditorilor privind calitatea de verus dominus a statului nu se justifică

prin faptul că titlul statului asupra imobilului supus înstrăinării își avea

consacrarea în Decretul nr. 92/1950, cu atât mai mult cu cât aceasta a făcut

obiectul unei acțiuni în revendicare pe rolul instanțelor judecătorești.

S-a reținut că pentru menținerea actului de vânzare -

cumpărare condiția esențială este ca terțul subachizitor să fie încredințat că

persoana de la care a dobândit avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i

transmite valabil drepturile asupra bunului, însă în cauză nu operează

principiul ocrotirii bunei credințe, motivat de faptul că a fost dovedită reaua

credință a cumpărătorilor, foști chiriași, astfel încât nevalabilitatea

titlului statului a atras și nulitatea titlului acestora.

Pentru respectivele considerente, curtea de apel a

constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare și potrivit art.

480 C. civ., având în vedere că pârâții persoane fizice nu mai dețin în mod

valabil un titlu de proprietate pentru spațiul ocupat, i-a obligat să lase

reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul în

litigiu.

Potrivit art. 246 C. proc. civ., curtea de apel a

luat act de renunțarea reclamanților la judecarea capătului de cerere subsidiar

privind obligarea pârâților Primăria municipiului București prin Primar general

și Ministerul Finanțelor Publice la plata în echivalent, sub formă de titluri

de valoare sau alte forme, a valorii imobilului în litigiu, poziție exprimată

de apelanți prin declarație autentificată.

Împotriva acestei ultime decizii s-au declarat

recursuri de către pârâții Municipiul București prin Primar general, P.I. si P.G.V.

si B.S. și F.M.G.

Pârâții P.I. și P.G., precum și B.S. și F.M.G. au

solicitat, prin motivele de recurs, casarea hotărârii atacate și trimiterea

cauzei spre rejudecare curții de apel, iar, în subsidiar, modificarea acesteia,

în sensul respingerii apelului și a cererii de chemare în judecată.

Primul motiv de recurs a privit aspectul că hotărârea

atacată nu a examinat și nu a răspuns la toate apărările formulate de pârâți,

respectiv: existența identității perfecte între persoana trecută în lista

Decretului nr. 92/1950 și autoarea reclamanților, neexceptarea de la

naționalizare a celuilalt proprietar al imobilului, D.N., faptul că autorii

reclamanților au deținut mai multe apartamente pe care le foloseau în scopul

închirierii, ceea ce determină încadrarea în dispozițiile art. 1 din Decretul nr.

92/1950, aspectul potrivit căruia, prin cererea de chemare în judecată,

reclamanții nu au înțeles să invoce reaua - credință a cumpărătorilor și nici

ulterior, pe parcursul procesului, precum și faptul că au invocat în apărare și

aplicarea principiului validității aparenței în drept, error comunisfacitjus,

asupra căruia instanța a omis a se pronunța.

Al doilea motiv de recurs a vizat netemeinicia și

nelegalitatea apelului și a cererii de revendicare, întemeiată atât pe

dispozițiile dreptului comun cât și pe cele ale Legii nr. 10/2001 și depusă la

o dată la care era în vigoare legea specială de reparație, deși instanțele au

reținut că ulterior, reclamanții și-au restrâns temeiul de drept la

dispozițiile Legii nr. 10/2001. Totodată, cererea de restituire în natură a

apartamentului este netemeinică și nelegală în lumina art. 14 raportat la art. 2

din Legea nr. 112/1996, reclamanții fiind îndreptățiți a le fi restituite în

natură numai acele apartamente în care locuiau în calitate de chiriași sau care

erau libere, niciuna din aceste ipoteze nefiind aplicabilă situației dedusă

judecății.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs s-a arătat că

în mod greșit instanța de apel a apreciat ca fondată cererea de constatare a

nevalabilității titlului statului, având în vedere că există identitate

perfectă între persoana trecută în lista Decretului nr. 92/1950 ca fiind

proprietarul bunului, autorul reclamanților și cea a adevăratului proprietar,

că autorii reclamanților dețineau un număr mare de apartamente destinate

închirierii, precum și calificarea decretului în ceea ce privește imobilele

proprietatea soțului, soției sau copiilor minori.

Prin urmare, în mod netemeinic și nelegal, curtea a

constatat că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil.

În continuare, au arătat că reclamanții nu au invocat

reaua - credință a cumpărătorilor și acest aspect nu a fost pus în discuția

părților de către instanța de apel.

Au considerat că nu sunt aplicabile prevederile H.G.

nr. 1/1997 deoarece au cumpărat înainte de intrarea acesteia în vigoare,

potrivit principiului tempus regit actum.

Au arătat că nu a fost răsturnată prezumția de bună -

credință, având în vedere că nu au fost notificați cu privire la revendicarea

imobilului, nu le fusese adusă la cunoștință în vreun fel intenția

reclamanților de a revendica bunul, nu aveau cunoștință de existența vreunui

litigiu cu privire la imobil și nu fusese menționat nici un litigiu sau altă

interdicție de înstrăinare în Registrele de publicitate imobiliară.

Au precizat că instanța de apel a calificat greșit

cererea promovată de reclamantul M.N.A. în 1994 ca fiind în revendicare,

arătând că respingerea de către instanță a acestei acțiuni, care era una în

constatare, a întărit convingerea mandatarului statului că acesta din urmă are

un titlu valabil în ceea ce privește imobilul.

Au considerat ca instanța în mod greșit a apreciat că

au acționat cu rea credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare,

făcând referire la înscrisul numit „cerere de restituire” înregistrat sub nr. 750

din 26 iunie 1996 de către reclamanți la Primăria sectorului 1 București, în

condițiile în care fotocopia acestuia prezintă ștersături și modificări, motiv

pentru care, au solicitat, în temeiul art. 172 C. proc. civ., obligarea părții

potrivnice la înfățișarea originalului, pentru verificarea realității

respectivului înscris.

Au apreciat, în raport de motivele prezentate, că

statul a deținut bunul imobil cu titlu, iar cumpărarea acestuia s-a făcut cu bună

- credință, ceea ce în temeiul art. 45 (fost art. 46) din Legea nr. 10/2001,

așa cum a fost modificată și completată și prin Legea nr. 1/2009, atrage

valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare.

Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispozițiile pct.

9 al art. 304 C. proc. civ., Municipiul București prin Primar general &

criticat decizia atacată, arătând că în mod greșit a fost admis apelul

reclamanților.

A considerat că instanța trebuia să aibă în vedere,

la analiza respectării condițiilor de valabilitate a contractelor de vânzare -

cumpărare, momentul efectiv al încheierii acestora. Sub acest aspect a precizat

că este indiscutabil că au fost respectate condițiile prevăzute de art. 948 C.

civ. Este evident că prefigurarea mintală a pârâtei a fost că din moment ce

statul, prin reprezentanții săi sunt de acord să încheie actul de vânzare, au

și calitatea de a transmite dreptul de proprietate, lucru întărit și de lipsa

de pregătire juridică a pârâtei care ar fi făcut-o să fie mai diligentă.

A arătat că nici o dispoziție din Legea nr. 112/1995

nu impune ca foștii chiriași, care își manifestă intenția de a cumpăra imobilul

în care locuiesc, să verifice situația acestuia.

Reținând astfel buna credință a pârâtei

subdobânditoare, a constatat, în raport de dispozițiile art. 46 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, că actul atacat nu este lovit de nulitate absolută,

reclamanții nefacând dovada notificării acesteia în sensul de a nu încheia

contractul de vânzare - cumpărare.

A invocat excepția lipsei calității procesuale pasive

a instituției în ceea ce privește revendicarea având în vedere că terenul nu a

făcut parte din domeniul privat al Municipiului București, fiind atribuit

pârâtului, excepția lipsei de interes în ceea ce privește constatarea

caracterului abuziv și nelegal al preluării imobilului de către stat, motivat

de faptul că prin modificările aduse prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face

distincție între imobile preluate cu titlu sau fără titlu și excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește Decretul nr. 92/1950, a arătat că

în mod greșit instanța a reținut că acesta contravine dispozițiilor

constituționale din 1948, precizând faptul că respectivul decret nu a fost

declarat neconstituțional în perioada în care a fost în vigoare, fiind un act

normativ valabil și care a produs efecte juridice.

Recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse ca

atare în considerarea argumentelor ce succed.

Motivele de recurs ale pârâților persoane fizice au

fost formulate separat deși sunt identice ca și conținut, motiv pentru vor fi

analizate împreună.

Referitor la motivele de casare a deciziei atacate,

pentru neexaminarea de către instanța de apel a tuturor probelor și pentru că

nu a răspuns la toate apărările formulate de către pârâți, se reține că acestea

nu pot fi primite.

Astfel, instanța de apel a analizat aspectul

înscrierii în anexa la Decretul nr. 92/1950, la poziția 6511, ca persoană de la

care s-a făcut naționalizarea a numitei D.R. în loc de D., constatând că

preluarea imobilului s-a făcut greșit pe numele unui alt proprietar, cu

încălcarea dispozițiilor art. II din decret, precum și faptul că autoarea

reclamanților D.R. era persoană exceptată de la naționalizare, concluzie care

s-a desprins din probele administrate în cauză. In ceea ce privește pe celălalt

autor al reclamanților, respectiv D.N., curtea de apel a apreciat că existând

deja un motiv pentru care s-a constatat nevalabilitatea preluării de către

stat, nu se mai impune administrarea unor noi probe în acest sens.

În ceea ce privește aspectul potrivit căruia instanța

de apel nu s-ar fi pronunțat și asupra faptului că au invocat în apărare și

aplicarea principiului error comunis facit jus, se reține că nu este întemeiat,

având în vedere că principiul validității aparenței în drept se constituie ca o

excepție de la efectul sancțiunii civile a nulității, respectiv o excepție de

la regula quod nullum est nullum producit effectum, în sensul că actul juridic

civil nul absolut produce efectul păstrării bunului și a dreptului de

proprietate de către dobânditorul cu titlu oneros de bună - credință, dacă

acesta s-a aflat într-o eroare comună și invincibilă. Pentru a opera deci ca

atare, acest principiu presupune întrunirea concomitentă a condiției bunei -

credințe a cumpărătorului și a condiției ca acesta să se fi aflat într-o eroare

comună și invincibilă. Or, în speță, curtea de apel a analizat elementele

referitoare la buna credință, înlăturând respectiva prezumție în persoana

foștilor chiriași, cumpărători ai imobilelor în litigiu.

Nici motivele de recurs prin care s-a criticat

decizia pronunțată în apel și s-a solicitat modificarea acesteia în sensul

respingerii apelului reclamanților, nu pot fi primite.

Întrucât imobilul în litigiu a fost naționalizat în

baza Decretului nr. 92/1950, se reține ca fiind legală soluția instanței de

apel, având în vedere preluarea abuzivă de către stat a acestuia.

Este de notorietate aspectul potrivit căruia sunt

preluate abuziv imobilele trecute în proprietatea statului în baza Decretului nr.

92/1950, act normativ lovit în întregime de neconstituționalitate, care nu

putea sta decât la originea unor atare preluări, astfel încât Statul Român,

nefiind niciodată proprietar nu putea transmite ce nu a avut în proprietate.

Se reține, după cum s-a precizat și anterior, că

Decretul nr. 92/1950 nu putea sta decât la baza unor preluări abuzive și nu

poate reprezenta un tidu valabil pentru stat, atâta timp cât naționalizarea

imobilului cu caracter de locuință nu se încadra în niciuna din dispozițiile de

excepție prevăzute de Constituția în vigoare la acea dată.

Se constată totodată că demersului judiciar al

reclamanților vizând revendicarea unui imobil înstrăinat către terțe persoane

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu i se poate opune excepția

de inadmisibilitate a acțiunii, invocată de pârâții persoane fizice prin

motivele de recurs, deoarece raportat la terții dobânditori, reclamanții

n-aveau obligația valorificării dreptului într-o procedură prealabilă sesizării

instanței pentru ca astfel acțiunii lor să i se opună un fine de neprimire, iar

împrejurările de care s-au prevalat recurenții - pârâți vizează aspecte de fond

ale judecății, iar nu de admisibilitate.

În ceea privește motivul de recurs referitor la

netemeinicia restituirii în natură a imobilelor cumpărate de foștii chiriași,

prin prisma art. 14 raportat la art. 2 din Legea nr. 112/1995, se reține că nu

poate fi primit.

Acordarea de despăgubiri persoanelor îndreptățite,

cărora nu li se pot restitui imobilele în natură, se referă la situația în care

respectivele imobile au fost cumpărate de chiriași cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995.

Or, în speță, apartamentele în litigiu au fost

înstrăinate către chiriași cu încălcarea prevederilor art. 9 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 112/1995 care stipulează că imobilele care fac obiectul

reglementării actului normativ se puteau vinde numai după expirarea termenului

prevăzut de art. 14 din lege și în condițiile în care nu se depuneau cereri de

restituire în natură.

După cum a reținut corect curtea de apel prin decizia

atacată, reclamanții au solicitat, în baza Legii nr. 112/1995, restituirea în

natură a imobilului ocupat de pârâții persoane fizice, formulând o cerere în

acest sens la 29 iunie 1996, în termenul de 6 luni prevăzut de lege.

Mai mult, anterior încheierii contractelor de vânzare

- cumpărare nr. x din 22 august 1997, nr. y din 22 august 1997 și nr. z din 27

ianuarie 1997, prin cererea din 24 octombrie 1994, reclamantul M.N.A. a

solicitat să se constate, în contradictoriu cu SC H.N. SA și Consiliul Local al

Municipiului București, valabilitatea neîntreruptă a dreptului de proprietate

al autorilor săi asupra imobilului în litigiu.

Totodată, din interpretarea per a contrario a

dispozițiilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, reiese că

este nul absolut contractul de vânzare - cumpărare în situația încheierii sale

cu nerespectarea prevederilor legale, în vigoare la acel moment.

Alin. (2) al art. 45 consacră nulitatea absolută a

contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995,

cu privire la locuințe preluate fără titlu, cauza de nulitate constituind-o

încălcarea prevederilor art. 1 din lege potrivit cărora procedurile

reglementate privesc exclusiv locuințe preluate cu tidu, numai acestea putând

fi vândute chiriașilor, în temeiul art. 9 din același act normativ.

Din perspectiva aplicării art. 45 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, fostului proprietar îi incumbă doar obligația de a fi contestat,

în orice formă, valabilitatea preluării imobilului de către stat, anterior

încheierii contractelor de vânzare - cumpărare, fie prin acțiune în justiție

sau prin orice alt act sau fapt evident, manifest.

Astfel, se poate concluziona că, în speță, vânzarea

bunului altuia de către stat, care nu era verus dominus, către terții chiriași

reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților și o

nerespectare a obligațiilor pozitive ale statului, care nu putea să vândă până

ce situația juridică a imobilului nu era stabilită irevocabil și care, deși

debitor al obligației de restituire în natură, a realizat vânzarea bunului, cu

nesocotirea dispozițiilor legale.

În același sens, ingerința produsă de stat nu are

bază legală, câtă vreme Legea nr. 112/1995, în temeiul căreia s-au încheiat

contractele de vânzare - cumpărare reglementa numai vânzarea bunurilor preluate

cu titlu de către stat, situație care nu se regăsește în speță.

În acest context, pentru a se asigura respectarea

dreptului de proprietate al reclamanților, drept garantat de art. 1 al Primului

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului este necesară,

în circumstanțele particulare ale cauzei, menținerea soluției instanței de apel

de constatare a nulității contractelor de vânzare - cumpărare.

Se reține, de asemenea, ca fiind corectă constatarea

curții de apel pe elementele referitoare la buna - credință, analizate in

extenso, atât din punctul de vedere al cumpărătorilor persoane fizice, cât și

al vânzătorului.

Susținerea conform căreia instanța de apel a apreciat

greșit asupra bunei - credințe a pârâților la momentul perfectării vânzării -

cumpărării nu poate fi primită întrucât nu se circumscrie unui motiv de

nelegalitate susceptibil de analiză în recurs.

Aspectele vizând atitudinea subiectivă a părților la

data încheierii actului juridic nu privesc aplicarea legii în soluționarea

cauzei, ci sunt elemente de fapt stabilite de instanțe pe baza analizei

probatoriului administrat.

De altfel, formulând această critică, recurenții fac

trimitere la o serie de împrejurări de fapt din care ar rezulta, contrar

statuărilor instanței de apel, buna - credință a părților contractante.

Recurenții nu critică efectele juridice recunoscute

de instanță bunei -credințe prin aplicarea dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001,

respectiv salvarea actului juridic de la nulitate, cu implicații eventuale

asupra greșitei aplicări a actului normativ, de natură să atragă incidența art.

304 pct. 9 C. proc. civ., ci modalitatea de stabilire a acestui element de

fapt.

Deducând judecății o astfel de critică, recurenții

tind la o reevaluare a probatoriului, ceea ce este inadmisibil în calea

extraordinară de atac a recursului.

Apare astfel ca nefondat și motivul de recurs prin

care se critică faptul că nu s-a răsturnat prezumția de bună - credință a

cumpărătorilor, cu atât mai mult cu cât instanța de apel a concluzionat că

principiul bunei - credințe nu operează în cauză, fiind dovedită reaua -

credință a cumpărătorilor, foști chiriași, astfel că nevalabilitatea titlului

statului atrage și nulitatea titlului sub achizitorilor.

Cu privire la recursul declarat de pârâtul Municipiul

București prin Primar general, se reține că nu pot fi primite motivele acestuia

referitoare la valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în

baza Legii nr. 112/1995, pentru considerentele expuse mai sus, neavând

relevanță considerațiile vizând respectarea condițiilor de valabilitate

prevăzute de art. 948 C. civ., respectiv capacitatea, consimțământul, obiectul

și cauza.

Motivul de recurs referitor la inadmisibilitatea

capătului de cerere privind revendicarea este, de asemenea, neîntemeiat,

problemele deduse judecății referitoare la aplicarea legii speciale în raport

de legea generală vizând aspecte de fond ale judecății, iar nu de

admisibilitate. Acest motiv apare cu atât mai nefondat cu cât în situația în

care reclamantul se poate prevala de un bun în sensul artl din Primul protocol adițional

la Convenție, cum este cazul în speță, trebuie să i se asigure accesul la

justiție.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului persoană juridică în ceea ce privește revendicarea, invocată prin

motivele de recurs, apare ca fiind nerelevantă în contextul în care, prin

decizia atacată, pârâții persoane fizice au fost obligați să lase

reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilele în

litigiu.

Sunt neîntemeiate și motivele de recurs referitoare

la faptul că instanța de apel a reținut în mod eronat că Decretul nr. 92/1950

contravine dispozițiilor Constituției din 1948, în condițiile în care acest act

normativ nefiind declarat neconstituțional a fost valabil și a produs efecte

juridice.

Or, Decretul nr. 92/1950 nu constituie în sine un

titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate, atâta timp cât încălca

Constituția în vigoare la acel moment, ale cărei dispoziții recunoșteau și

garantau, cu rang de principiu, dreptul de proprietate particulară.

Prin prisma dispozițiilor constituționale și a

excepțiilor care derogau de la principiul garantării dreptului de proprietate

particulară, naționalizarea imobilelor cu caracter de locuință nu putea fi

făcută în temeiul Decretului nr. 92/1950, întrucât respectiva situație nu se

încadra în niciuna dintre prevederile de excepție ale legii fundamentale în

vigoare la acea dată.

Pentru aceste considerente, în conformitate cu

dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge recursurile

declarate de pârâți ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

pârâții Municipiul București prin Primar general, P.I., P.G.V., B.S. și F.M.G.

împotriva deciziei nr. 664/ A din 8 decembrie 2009 a Curții de Apel București,

secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2011.