ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5199/2005

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 194/2002

pronunțată de Curtea de Apel București a fost respins ca nefondat apelul

declarat de reclamanții R.V., R.M. și P.M.I. împotriva sentinței civile nr. 1624/2001

pronunțată de Tribunalul București în contradictoriu cu Municipiul București

prin Primarul General.

Pe cale de consecință, instanța de

apel a menținut soluția Tribunalului de respingere a cererii de obligare a

pârâtului să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie,

imobilul situat în București, compus din construcții și teren în suprafață de

148 mp.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de apel a reținut corectitudinea raționamentului juridic al instanței

de fond decurgând din următoarele împrejurări:

Temeiul de drept al acțiunii în revendicare

introdusă de reclamanți, a fost fundamentat pe prevederile art. 480 C. civ.

La data promovării acestei acțiuni,

29 august 2001, erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 10/2001 și, cum această

lege are un caracter special față de dispozițiile de ordin general ale art. 480

C. civ., au prioritate în aplicare. În plus, prin dispozițiile art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998 se prevede în mod expres că, bunurile preluate fără

titlu, cum sunt cele care fac obiectul litigiului, pot fi revendicate numai în

ipoteza în care nu fac obiectul unei legi speciale și, cum în speță, Legea nr. 10/2001

este o astfel de lege, rezultă că reclamanții, nu-și puteau fundamenta acțiunea

pe dispozițiile Codului civil.

Împotriva acestei decizii, în

termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., au declarat recurs

reclamanții criticând-o pentru următoarele considerente:

În mod greșit instanța de apel face

trimitere la Legea nr. 213/1998, deoarece această lege, nu privește bunuri ce

vor face obiectul unor legi speciale de reparații dar în același timp omite

analizarea speței dedusă judecății, prin prisma prevederilor art. 20 și art. 21

din Constituția României, a dispozițiilor art. 8, art. 10 și art. 17 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului și, art. 6 din Convenția Europeană

pentru Apărarea Drepturilor Omului.

În opinia recurenților, ambele

instanțe au refuzat judecarea pe fond a acțiunii introductive, sub pretextul

inadmisibilității acesteia.

Cum prevederile constituționale

invocate acordă prioritate convențiilor și tratatelor internaționale la care

România a aderat și, cum, atât D.U.D.O. cât și C.E.D.O. asigură accesul la

justiție oricărei persoane, precum și dreptul de a beneficia de o judecată

dreaptă, rezultă că, era obligatoriu pentru instanțe de a examina temeinicia

pretenției reclamantului.

După promovarea recursului, au fost

formulate cereri de intervenție accesorii în interesul Municipiului București

prin Primarul General, de către intervenienții B.V., R.V., Ș.A., P.M. și P.S.C.,

cereri care au fost respinse ca inadmisibile, conform art. 56 C. proc. civ.

În examinarea singurei cereri ce

formează obiectul recursului, cea formulată de reclamanți, prin prisma criticii

aduse hotărârilor pronunțate de către instanța de fond și cea de apel, se

constată că aceste hotărâri sunt legale și temeinice, iar recursul este

nefondat.

Astfel, prin aceste hotărâri, nu a

fost încălcat liberul acces la justiție al reclamanților și nici principiile

care guvernează procesele civile, așa după cum ele au fost prevăzute în

C.E.D.O. sau D.U.D.O. Dimpotrivă și tocmai în scopul reparării prejudiciilor

cauzate cetățenilor români prin preluarea abuzivă a unor imobile în perioada

1945-1989, au fost adoptate unele legi speciale.

Dat fiind faptul că, atât preluarea

imobilelor cât și condițiile retrocedării acestora a avut și are loc în mod

diferit de condițiile dreptului comun, procedurile de retrocedare, sunt

diferite de cele ale dreptului comun.

Procedura legilor speciale de

reparație, respectă principiul prevalenței legislației speciale în raport cu

cele generale și nu contravine dispozițiilor constituționale ori ale

legislației internaționale la care România a aderat. Astfel, procedura

administrativă prealabilă promovării unei acțiuni în justiție fundamentată pe

Legii nr. 10/2001, are doar rol de urgentare a soluționării pretențiilor

foștilor proprietari prin aceea că a dat posibilitatea soluționării pe cale

amiabilă a pretențiilor.

Pe de altă parte, aceeași procedură

administrativă dă părților posibilitatea evitării unor cheltuieli judiciare

considerabile.

Această procedură prealabilă nu

îngrădește liberul acces la justiție pentru motivul că, în situația în care nu

se ajunge la o înțelegere între petent și autoritatea administrativă, este

deschisă calea acțiunii judecătorești. Prin urmare, în etapa a doua a

restituirii, cea a plângerii în contra deciziei organului administrativ,

principiul constituțional al liberului acces la justiție are deplină

aplicabilitate.

Dat fiind faptul că prevederile art.

6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevăd că imobilele preluate fără titlu

valabil sau în mod abuziv pot fi cerute de foștii proprietari ori succesorii

acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale și cum imobilul în litigiu

face obiectul unei astfel de legi (Legea nr. 10/2001) rezultă că trebuia urmată

calea prevăzută de acest act normativ.

Cum motivele invocate nu se

circumscriu în temeiurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., recursul va fi

respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanții R.M., R.V. și P.M.I. împotriva deciziei civile nr. 194/A din 22

aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2005.