ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1751/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1751/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele;

Prin sentința nr. 83/ A din 25

ianuarie 2001, Tribunalul

București, secția

a

IV

-a civilă, a respins acțiunea formulată de

C.N. și C.R.I.V.,

în contradictoriu

cu C.G.M.B., având ca obiect

constatarea

dreptului de proprietate al reclamanților asupra apartamentului

nr. 5 și a

garsonierei de la etajul 1 al imobilului situat în București,

str. Stockhoim,

precum și obligarea pârâtului de a le lăsa în deplină proprietate și posesie,

imobilul de la aceeași

adresă, compus din construcție și terenul în cotă de

29,80 %, din

suprafața

totală de 282 m.p.

S-a reținut, în

esență, că acțiunea a fost formulată împotriva

unei persoane fără calitate

procesuală pasivă, în condițiile în care,

imobilul revendicat nu se mai afla în posesia pârâtului

și a actualilor

cumpărători care, l-au dobândit în baza Legii nr. 112/1995.

Apelul declarat împotriva acestei

hotărâri de reclamanta C.N., a fost admis de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, care, prin decizia nr. 214 din 24 aprilie 2001, a desființat

sentința și a trimis cauza spre rejudecare tribunalului,

reținând că a fost încălcat principiul

contradictorialității, în soluționarea

excepției lipsei calității

procesuale pasive.

Recursul declarat de pârâtul M.B.,

prin P.G., împotriva deciziei instanței de apel a fost respins, ca nefondat,

prin decizia civilă nr. 732 din 22 februarie 2002 a Curții Supreme de Justiție,

secția civilă.

În rejudecare, la data de 29 noiembrie

2002, reclamanții au formulat o cerere prin care au solicitat să se constate că

ei nu au formulat o

cerere de renunțare la

capătul de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 3447/24889

din 25 februarie 1997, privind pe B.

M., în calitate de cumpărătoare, și

SC H.N. SA, în calitate de vânzătoare, și nr. 3447/24899 din 25 februarie 1997,

privind pe M.l. și M.L., în calitate de cumpărători, și aceeași vânzătoare,

solicitând citarea acestora în cauză.

Prin încheierea din 14 martie 2003,

Tribunalul a apreciat că cererea pentru constatarea nulității absolute a

contractelor de vânzare-cumpărare a fost formulată la data de 29 noiembrie 2002,

în

consecință, în rejudecare, astfel încât a

admis excepția inadmisibilității

cererii compietatoare; a admis excepția

prescripției dreptului la acțiunea în nulitate, raportat la dispozițiile art. 46

alin. (5) din Legea

nr. 10/2001, modificate

prin O.U.G. nr. 109/2001 și nr. 145/2001, și la

data formulării

respectivei acțiuni.

Prin sentința civilă nr. 369 din 18

aprilie 2003, aceeași instanță a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului M.B., ca nefondată, și a admis, în parte, acțiunea formulată

de reclamanți, în contradictoriu cu pârâții M.B., prin P.G., B.M., M.I. (M.L. fiind

decedată) și SC H.N. SA, în sensul

constatării

dreptului de proprietate al reclamanților asupra apartamentului nr.

5 și a garsonierei de la etajul 1, situate în

București, str. Stockliolm

. S-a

respins capătul de cerere privind lăsarea, în deplină proprietate

și posesie, reclamanților a apartamentului

sus-menționat, ca neîntemeiat,

Prin încheierea din Camera de Consiliu

de la data de 3 iulie 2003, instanța a completat dispozitivul sentinței cu

susținerile părților și i-a înlăturat pe pârâții-persoane fizice din

dispozitivul sentinței.

Prin decizia civilă nr. 572/ A din 25

noiembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a Ill-a civilă, a admis

apelurile formulate de apelanții reclamanți C.N. și C.R.I.V.,

de apelanții pârâți M.I., B.M. și M.B.,

prin

P.G., împotriva hotărârii primei instanțe, a anulat, în tot, încheierea din

data de 14 martie 2003, sentința civilă nr. 369 din 18 aprilie 2003 și

încheierea de îndreptare a erorii materiale din 3 iulie 2003, fixând termen

pentru evocarea fondului cererii, astfel cum a fost completată ia 30 ianuarie 2004.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că încheierea din 14 martie 2003 pronunțată de Tribunal este

contradictorie, întrucât, deși a reținut inadmisibilitatea cererii

completatoare, prin admiterea

prescripției

dreptului material la acțiune privind constatarea nulității

absolute a

contractelor de vânzare-cumpărare, a soluționat această cerere.

Ca urmare a decesului pârâtului M.I.,

poziția procesuală a acestuia a fost preluată de S.M.

Rejudecând cauza, prin decizia civilă

ra\21 A din 24 ianuarie 2006, Curtea de Apel București,s a lll-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis, în parte, acțiunea formulată de

reclamanți împotriva pârâților M.B., prin P.

G.,

B.M., S.M. și SC H.N. SA, a constatat că reclamanții sunt proprietarii

apartamentului nr. 5 și ai garsonierei de la etajul

I,

situate în București, str. Stockholm. A respins

excepțiile lipsei calității procesuale pasive a M.B. și a pârâtelor B.M. și

S.M.; a admis excepția prescripției extinctive și a respins cererea în

constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, constatând prescris

dreptul la acțiune. Totodată, a obligat pe reclamanți la

10.000.000 lei cheltuieli de judecată către

pârâta S.M.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanții și pârâții M.B., prin P.G., S.M.M. și B.M.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de

proprietate intelectuală,

învestită, inițial, cu judecata recursurilor, în

baza art. 11 alin. (2)

și (3) din Legea nr. 219/2005, a trimis cauza Curții de Apel București pentru

soluționarea acestora.

În recurs, Curtea de Apel București a

introdus, în cauză, pe

S.A.I., în calitate

de moștenitoare a defunctei C.

N., care a decedat pe parcursul

soluționării cauzei.

Prin decizia civilă nr. 212/ R/i

martie 2011, Curtea de Apei București, secția a IV-a civilă, a admis recursul

declarat de reclamanții C.R.I.V. și S.A.I. împotriva deciziei nr. 21/ A din 24

ianuarie 2006, a casat, în parte, decizia menționată și a trimis cauza, spre

rejudecare, instanței de apel, pentru soluționarea, pe fond, a capetelor de

cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare nr. 3446/24890 și nr. 3447/24889 din 25 februarie 1997 și

revendicarea apartamentului nr. 5 și a garsonierei aflate la etajul

I

al imobilului situat în București,

str. Stockholm, precum și a terenului aferent.

A menținut dispozițiile privind

constatarea faptului că

reclamanții sunt

proprietarii acestui imobil și respingerea excepțiilor

lipsei calității

procesuale pasive a pârâților M.B., prin P.G., B.M., S.M.M.

A respins, ca

nefondate, recursurile declarate de aceiași pârâți.

În rejudecare, prin decizia nr. 245/ A

din 20 octombrie 2011, Curtea de Apei București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca neîntemeiată, excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare.

A constatat nulitatea absolută a

contractelor de vânzare-cumpărare nr. 3446/24890 și nr. 3447/24889, ambele

încheiate la data de 25 februarie 1997.

A obligat pe pârâta B.M. să lase

reclamanților C.R.I.V. și S.A.I., în deplină proprietate și posesie, imobilul

situat în București, str. Stockholm, compus dintr-o cameră, baie, chieînetă,

vestibul, cameră de serviciu și părți comune, în suprafață utilă de 39,14 m.p.

+ 13,54 m.p. teren situat sub construcție.

A obligat pe pârâta S.M.M. să lase

reclamanților, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București,

str. Stockholm, compus din 3 camere, cameră de serviciu, bucătărie, oficiu,

w,c, cămară, baie, degajament, balcon și părți comune: hol vestibul, loggie în

suprafață utilă de 103,69 m.p. + 35,87 m.p. teren situat sub construcție.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de trimitere a reținut, cu

privire la

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, că aceasta

este

neîntemeiată, având în vedere că o inadmisibilitate, de plano, ar contraveni

principiului constituțional al liberului acces la justiție.

Referitor la capătul de cerere privind

constatarea nulității absolute a celor două contracte de înstrăinare, instanța

a constatat că a intrat în autoritatea de lucru judecat a prezentei cauze,

soluția privind constatarea că reclamanții sunt proprietarii celor două

imobile, constând în apartamentul nr. 5 și

garsoniera aflate la etajul 1

al imobilului situat în București, str.

Stockholm și terenul aferent.

Dată fiind intrarea în autoritatea de

lucru judecat a constatării privind calitatea de proprietari ai imobilelor,

Curtea a considerat că nu mai este necesar a analiza relevanța cererilor

administrative pe care reclamanții le-au formulat în temeiul dispozițiilor art.

9 din Legea nr. 112/1995, în condițiile în care, acel act normativ era

limitativ în privința condițiilor în care foștii proprietari ar fi putut obține

satisfacerea cererilor lor de restituire a imobilelor.

Reținând că, prin contractele de

vânzare-cumpărare nr. 3446/24890 și nr. 3447/24889 din 25 februarie 1997,

statul a înstrăinat un drept de proprietate pe care nu îl deținea în

patrimoniu, deoarece imobilul nu a fost preluat cu titlu valabil, Curtea a

apreciat că acest imobil nu putea face obiectul dispozițiilor Legii nr. l

12/1995.

Procedând în continuare, în cadrul

cererii de revendicare, la verificarea autorilor fiecărei părți în litigiu,

pentru a se putea stabili care este partea ce deține un titlu de proprietate

preferabil, Curtea a reținut că titlul de proprietate al autorilor

reclamanților este eliberat ca urmare a existenței contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 30923 din 13 noiembrie 1943 de către

Tribunalul Ilfov, secția notariat, astfel încât, în această situație, nu există

o contestație privind atributele persoanei de la care s-a dobândit dreptul de

proprietate.

Pe de altă

parte, pârâții au cumpărat de la o persoană care nu a

avut calitatea de proprietar, de la un

„non dominus”, având în

vedere natura

abuzivă a preluării bunului și exceptarea de la vânzare

în temeiul Legii

nr. l 12/1995, conform prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În această ipoteză, s-a reținut,

titlul prezentat de către

reclamanți este

mai bine caracterizat, fiind preferabil titlului opus de

pârâți.

Împotriva

deciziei menționate și a încheierii din 27 septembrie

2011 a declarat recurs pârâta B.M.,

decedată, recursul fiind continuat de moștenitoarea S.M.M., iar pârâta S.M.M. a

declarat recurs împotriva aceleiași decizii și a încheierilor de ședință

pronunțate în dosarul de apel.

Prin decizia civilă nr. 3192 din 10

iunie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I

civilă, a admis recursurile declarate

de pârâta B.M., decedată, continuat de moștenitoarea S.M.M. și de pârâta

S.M.M., a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

curți de apel.

S-a constatat că instanța de apel nu a

procedat la citarea intimatei pârâte în condițiile Regulamentului (CE) nr. 1393/2007

și, considerând greșit că procedura de citare cu partea menționată nu poate fi

îndeplinită la domiciliul său din străinătate, a dispus citarea prin

publicitate, măsură asupra căreia nu a revenit nici la ultimul termen de

judecată, deși i s-a solicitat aceasta de către avocatul celeilalte intimate

pârâte.

Prin urmare, s-au admis recursurile

pentru motivul prevăzut

de ari. 304 pct. 5 C.

proc. civ., având în vedere nelegalitatea

citării pârâtei S.M.M., ce a

antrenat imposibilitatea exercitării dreptului său la apărare, vătămare ce nu

poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii pronunțate în aceste

condiții, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel

București, secția a

IX

-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, prin

decizia civilă nr. 47/ din 14 februarie 2014, a respins excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare, ca nefondată, a constatat nulitatea

contractelor de vânzare - cumpărare nr. 3447/14889/1997 și nr. 3446/24890/1997

încheiate de B.M. și M.l. și L., în calitate de cumpărători, și P.M. București,

în calitate de vânzător, prin mandatar SC H.N. SA.

Au fost obligați pârâții S.M.M. și

P.M. București prin P.G. să lase reclamanților C.R.I.V. și S.A.I. în deplină

proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 5 situat în București, Str.

Stockhoim, în suprafață utilă de 39,14 mp., cu terenul aferent de 13,54 mp.

Au fost obligați pârâții S.M.M. și P.M.

București prin P.G. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită

posesie apartamentul nr. 5 situat în București, Str. Stockhoim, în suprafață

utilă de 103,69 mp, cu terenul aferent de 35,87 mp.

Pentru a

pronunța această decizie, instanța de apei a reținut că,

prin decizia nr. 21/ A din 1 februarie

2011, menținută în parte prin decizia irevocabilă nr. 212/ R din 1 februarie

2011, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că imobilul în litigiu

(apartamentul nr. 5 împărțit în două unități locative) a fost preluat de stat

fără titlu de la autorul reclamanților, C.Șt., pentru aceste motive fiind

deja constatat cu autoritate de lucru judecat

dreptul de proprietate al

reclamanților asupra imobilului.

Astfel, prin

decizia nr. 21/ A din 1 februarie 2011 s-a reținut că

preluarea prin naționalizare a

imobilului s-a făcut în mod abuziv, fiind încălcate dispozițiile Decretului nr.

92/1950, având în vedere că autorul reclamanților era avocat pensionar și,

deci, exceptat de ia aplicarea acestei măsuri și, în același timp, actul

normativ în baza căruia a operat naționalizarea nu putea constitui un temei

valabil pentru preluarea bunului de către stat, având în vedere dispozițiile art.

6 din Legea nr. 213/1998.

Instanța de apel

a considerat că apărarea pârâților în proces, în

sensul că reclamanții nu i-au notificat la momentul

încheierii contractelor de vânzare - cumpărare și că nu exista proces pe rol la

acel moment, nu poate conduce la respingerea capătului de cerere având ca

obiect constatarea nulității contractelor, deoarece orice cumpărător care

achiziționează un imobil, pentru a invoca o eroare comună și invincibilă, este

apreciat prin prisma unui cumpărător

care

face diligentele corespunzătoare pentru a se interesa de situația

imobilului

pe care dorește să îl cumpere.

În acest sens, s-a constatat că

pârâții nu au tăcut minime diligente și au cumpărat imobilul în ciuda faptului

că viza oficiului juridic de pe cererile lor de cumpărare ridica semne de

întrebare asupra situației juridice a imobilului.

Susținerea recurentelor apelante

pârâte în sensul existenței recunoașterii reclamanților că reaua credință ar fi

existat doar din partea primăriei, nu și a pârâtului M.l., s-a apreciat ca

fiind nefondată deoarece recunoașterea nu poate fi decât aceea făcută personal,

nu prin avocat fără împuternicire specială pentru interogatoriu [(art. 223 alin.

(2) C. proc. civ.)], iar recunoașterea poate privi doar fapte personale, nu

fapte ale altuia sau interpretări juridice (art. 218 C. proc. civ.), iar în

apel nu poate fi schimbată cauza juridică a cererii de chemare în judecată (art.

294 C. proc. civ.). S-a reținut că, în speță, cadrul procesual în care se

desfășoară judecata a fost determinat irevocabil prin decizia de recurs nr. 212/

R din 1 februarie 2011, cu privire la cererea de chemare în judecată completată

la data de 26 octombrie 2000 cu privire la părți și obiect și precizată la data

de 20 noiembrie 2002 cu privire la cauza juridică.

S-a considerat ca fiind nefondată șî

susținerea pârâților că reclamanții ar fi solicitat compararea titlului lor cu

un titlu valabil pentru pârâta B.M., și, astfel, ar fi recunoscut valabilitatea

contractului de vânzare - cumpărare ai acelei pârâtei, pe care, dimpotrivă,

l-au contestat în acțiunea completată și precizată la prima instanță pentru

frauda Legii nr. 117/1995, respectiv cauză ilicită.

Recursul declarat de pârâta S.M.M.,

împotriva acestei din urmă hotărâri și a încheierii de ședință din 4 februarie

2014 a aceleiași instanțe, a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 637

din 10 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I

civilă.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța supremă a reținut în esență

că este nefondată critica vizând

încălcarea dispozițiilor obligatorii ale deciziei de casare pronunțate în recurs,

neputându-se reține nici că prin aprecierea asupra relei credințe a

cumpărătorilor și a încălcării prevederilor Legii nr. 112/1995, la momentul

încheierii contractelor de vânzare - cumpărare a căror nulitate s-a solicitat

să se constate, s-ar fi depășit limitele motivelor de apel.

Nu a fost primită nici critica vizând

nepronunțarea asupra motivelor recursului declarat în primul ciclu procesual,

rămase neanalizate față de motivul de casare reținut.

Astfel, se arată, motivul pentru care

instanța supremă a admis - prin decizia nr. 3

1

92

din 10 iunie 2013, recursul declarat în cauză, a fost neîndeplinirea procedurii

de citare, cu recurenta S.M.M., toate celelalte critici vizând fondul cererilor

deduse judecății, în mare parte deja dezlegate de instanțele de fond și apel,

critici ce nu mai puteau fi reiterate în calea extraordinară de atac.

S-a reținut, totodată, și existența

autorității de lucru judecat asupra chestiunii vizând preluarea de către stat,

tară titlu, de la autorul reclamanților, C.Șt., a apartamentului nr. 5, din

imobilul în litigiu care nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995 „privind

reglementarea situației juridice a unor imobile”.

Astfel, în condițiile în care titlul

statului era contestat, fie și printr-o cerere adresată Comisiei de aplicare a

Legii nr. 112/9195, până la clarificarea situației juridice a imobilului,

acesta nu putea fi înstrăinat.

Nu au fost analizate, apreciindu-se că

sunt subsumate situației de fapt ce implică aprecierea probelor, criticile

referitoare la interpretarea „eronată” a actelor dosarului, a cererilor

reclamanților și a cererilor de cumpărare ale autorilor recurentei, ce ar fi

determinat reținerea lipsei minimelor diligente pentru cunoașterea situației

juridice a imobilelor cumpărate.

A fost apreciată, ca neîntemeiată, și

critica vizând greșita respingere a excepției de inadmisibilitate a acțiunii în

revendicare,

în condițiile în care, cererea

introductivă a fost formulată înainte de

intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001 și ca atare, trebuie examinată pe fond, din perspectiva art. 480 C.

civ., prin compararea titlurilor părților.

Împotriva susmenționatei decizii a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, S.M.M., pârâtă în cauză, a formulat contestație

în anulare.

În motivarea căii extraordinare de

atac, fundamentată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil

cauzei de față, se susține în esență, că instanța de recurs a omis „cu

desăvârșire” să cerceteze următoarele motive de recurs:

-

critica

referitoare la aplicarea greșită de către instanța de apel

a

dispozițiilor art. 1898 și 1899 alin. (2) C. civ. de la 1864.

Astfel, se arată, indiferent de

soluția adoptată de instanța de

recurs,

referitor la valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare, aceasta avea

datoria de a constata reținerea greșită de către curtea de

apel a relei

credințe a pârâților.

-

nu

s-a analizat chestiunea referitoare la faptul că reclamanții

nu au

imputat niciodată pârâților că ar fi fost de rea credință ia data încheierii

contractelor, aceasta fiind atribuită doar P.

În acest context, abia în recurs

pârâții au putut prezenta argumente în favoarea bunei lor credințe, raportat la

reținerile instanței de apel, din considerente.

Prin modul de formulare al cererii,

reclamantele nu au solicitat, în mod expres, restituirea imobilului (care, încă

din anul 1955 era locuit de pârâți) ci aplicarea legii, acceptând implicit

posibilitatea de a li se acorda despăgubiri.

S-a omis a se analiza critica

referitoare la interpretarea greșită a actelor deduse judecății, inclusiv a

înscrisurilor noi depuse la dosarul cauzei, în recurs, la termenul din 10

martie 2015.

În susținerea acestei critici, se face

din nou trimitere la faptul că nici reclamanții și nici instanțele (fond și

apel) nu au adus la cunoștință pârâților, în ce anume ar fi constat pretinsa

lor rea credință.

S-au analizat

greșit, se mai arată, vizele aplicate pe cererile de cumpărare, chestiune care

nu a fost pusă în discuția contradictorie a

părților.

- s-a reținut greșit că analizarea

anumitor acte și interpretarea lor corectă, s-ar subsuma situației de fapt,

implicând aprecierea probelor deși, conținutul acestor acte (la care se face

trimitere prin considerentele instanței de apel) nu a făcut obiectul discuției

contradictorii a părților și ca atare, nu a putut fi invocat decât în cadrul

recursului.

Contestația în anulare urmează a fi respinsă,

în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit dispozițiilor art. 318 alin. (1)

C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei de față, în vigoare la data

inițierii demersului judiciar, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate

cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale ori când instanța, respingând recursul sau admițându-î numai în

parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare sau de

modificare.

Ca atare, contestația în anulare

specială, astfel cum a fost reglementată prin textul invocat ca temei al căii

extraordinare de atac, poate fi exercitată numai în condițiile limitativ

prevăzute de acest text, motivele acesteia neputând fi extinse, prin analogie,

la alte situații decât cele vizate în mod expres de legiuitor.

Astfel, cea de a 2-a teză a art. 318 alin.

(1) C. proc. civ., mai sus redat, are în vedere numai omisiunea de a examina

unele din motivele de casare prevăzute de art. 304 din același cod, iar nu și

argumentele de fapt și de drept invocate de parte, argumente care,

oricând de mult ar fi dezvoltate, nu pot fi decât

subsumate motivului

de casare pe care se sprijină.

În consecință, obligația instanței de

a analiza flecare motiv de casație nu poate fi confundată, așa cum în mod

evident procedează contestatoarea, cu obligația de a analiza fiecare argument

subsumat motivului de recurs.

Atât practica judiciară cât și

doctrina, au recunoscut unanim

îndreptățirea

instanței de a răspunde la motivele de recurs și printr-un

considerent

comun, scop în care poate grupa diferitele argumente.

S-a decis ca

neexaminarea distinctă a fiecărei critici, apreciată

de cel ce a

exercitat calea extraordinară de atac ca motiv de recurs,

nu constituie

prin ea însăși o omisiune, în înțelesul art. 318 teza 2

C. proc. civ.,

daca instanța a răspuns la motivele de casare,

printr-un considerent comun.

Or, prin decizia

atacată, au fost detaliat analizate toate motivele

care puteau face

obiectul criticilor în recurs, potrivit dispozițiilor art.

304 C. proc. civ. de la 1865.

Cât privește

celelalte critici, care nu se încadrau în exigențele textului mai sus citat,

rnotivându-și soluția, instanța a arătat de ce

acestea nu pot fi examinate,

Ca atare,

neanalizarea tuturor motivelor invocate de recurentă,

nu se datorează unei omisiuni săvârșite

din greșeală de către

instanță, ci a avut

un caracter deliberat, iar motivele pentru care

instanța de recurs a procedat în acest mod nu pot face obiect al

contestației în anulare, cale extraordinară de

atac de retractare care,

nu poate fi utilizată ca un „recurs la

recurs".

De altfel, se

constată că, pe această cale, contestatoarea a

reformulat practic criticile

avansate cu prilejul exercitării recursului

împotriva ultimei hotărâri date în

apel, iar nemulțumirea acesteia

rezidă

în modul în care s-a răspuns acestor critici.

Așa fiind, față de cele ce preced,

contestația în anulare urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGE

D E C I D E

Respinge

contestația în anulare formulată de contestatoarea

S.M.M. împotriva

deciziei nr. 637 din 10 martie 2015 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția l civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 22 septembrie 2015.