ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1751/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele; Prin sentința nr. 83/ A din 25 ianuarie 2001, Tribunalul București, secția a IV -a civilă, a respins acțiunea formulată de C.N. și C.R.I.V., în contradictoriu cu C.G.M.B., având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al reclamanților asupra apartamentului nr. 5 și a garsonierei de la etajul 1 al imobilului situat în București, str. Stockhoim, precum și obligarea pârâtului de a le lăsa în deplină proprietate și posesie, imobilul de la aceeași adresă, compus din construcție și terenul în cotă de 29,80 %, din suprafața totală de 282 m.p. S-a reținut, în esență, că acțiunea a fost formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, în condițiile în care, imobilul revendicat nu se mai afla în posesia pârâtului și a actualilor cumpărători care, l-au dobândit în baza Legii nr. 112/1995.

Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de reclamanta C.N., a fost admis de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care, prin decizia nr. 214 din 24 aprilie 2001, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare tribunalului, reținând că a fost încălcat principiul contradictorialității, în soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive. Recursul declarat de pârâtul M.B., prin P.G., împotriva deciziei instanței de apel a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 732 din 22 februarie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă. În rejudecare, la data de 29 noiembrie 2002, reclamanții au formulat o cerere prin care au solicitat să se constate că ei nu au formulat o cerere de renunțare la capătul de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 3447/24889 din 25 februarie 1997, privind pe B. M., în calitate de cumpărătoare, și SC H.N.

SA, în calitate de vânzătoare, și nr. 3447/24899 din 25 februarie 1997, privind pe M.l. și M.L., în calitate de cumpărători, și aceeași vânzătoare, solicitând citarea acestora în cauză. Prin încheierea din 14 martie 2003, Tribunalul a apreciat că cererea pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a fost formulată la data de 29 noiembrie 2002, în consecință, în rejudecare, astfel încât a admis excepția inadmisibilității cererii compietatoare; a admis excepția prescripției dreptului la acțiunea în nulitate, raportat la dispozițiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificate prin O.U.G. nr. 109/2001 și nr. 145/2001, și la data formulării respectivei acțiuni.

Prin sentința civilă nr. 369 din 18 aprilie 2003, aceeași instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.B., ca nefondată, și a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâții M.B., prin P.G., B.M., M.I. (M.L. fiind decedată) și SC H.N. SA, în sensul constatării dreptului de proprietate al reclamanților asupra apartamentului nr. 5 și a garsonierei de la etajul 1, situate în București, str. Stockliolm . S-a respins capătul de cerere privind lăsarea, în deplină proprietate și posesie, reclamanților a apartamentului sus-menționat, ca neîntemeiat, Prin încheierea din Camera de Consiliu de la data de 3 iulie 2003, instanța a completat dispozitivul sentinței cu susținerile părților și i-a înlăturat pe pârâții-persoane fizice din dispozitivul sentinței.

Prin decizia civilă nr. 572/ A din 25 noiembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a Ill-a civilă, a admis apelurile formulate de apelanții reclamanți C.N. și C.R.I.V., de apelanții pârâți M.I., B.M. și M.B., prin P.G., împotriva hotărârii primei instanțe, a anulat, în tot, încheierea din data de 14 martie 2003, sentința civilă nr. 369 din 18 aprilie 2003 și încheierea de îndreptare a erorii materiale din 3 iulie 2003, fixând termen pentru evocarea fondului cererii, astfel cum a fost completată ia 30 ianuarie 2004. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că încheierea din 14 martie 2003 pronunțată de Tribunal este contradictorie, întrucât, deși a reținut inadmisibilitatea cererii completatoare, prin admiterea prescripției dreptului material la acțiune privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, a soluționat această cerere.

Ca urmare a decesului pârâtului M.I., poziția procesuală a acestuia a fost preluată de S.M. Rejudecând cauza, prin decizia civilă ra\21 A din 24 ianuarie 2006, Curtea de Apel București,s a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâților M.B., prin P. G., B.M., S.M. și SC H.N. SA, a constatat că reclamanții sunt proprietarii apartamentului nr. 5 și ai garsonierei de la etajul I, situate în București, str. Stockholm. A respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a M.B. și a pârâtelor B.M. și S.M.; a admis excepția prescripției extinctive și a respins cererea în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, constatând prescris dreptul la acțiune.

Totodată, a obligat pe reclamanți la 10.000.000 lei cheltuieli de judecată către pârâta S.M. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și pârâții M.B., prin P.G., S.M.M. și B.M. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, învestită, inițial, cu judecata recursurilor, în baza art. 11 alin. (2) și (3) din Legea nr. 219/2005, a trimis cauza Curții de Apel București pentru soluționarea acestora. În recurs, Curtea de Apel București a introdus, în cauză, pe S.A.I., în calitate de moștenitoare a defunctei C. N., care a decedat pe parcursul soluționării cauzei. Prin decizia civilă nr. 212/ R/i martie 2011, Curtea de Apei București, secția a IV-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanții C.R.I.V.

și S.A.I. împotriva deciziei nr. 21/ A din 24 ianuarie 2006, a casat, în parte, decizia menționată și a trimis cauza, spre rejudecare, instanței de apel, pentru soluționarea, pe fond, a capetelor de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 3446/24890 și nr. 3447/24889 din 25 februarie 1997 și revendicarea apartamentului nr. 5 și a garsonierei aflate la etajul I al imobilului situat în București, str. Stockholm, precum și a terenului aferent. A menținut dispozițiile privind constatarea faptului că reclamanții sunt proprietarii acestui imobil și respingerea excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a pârâților M.B., prin P.G., B.M., S.M.M. A respins, ca nefondate, recursurile declarate de aceiași pârâți.

În rejudecare, prin decizia nr. 245/ A din 20 octombrie 2011, Curtea de Apei București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare. A constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 3446/24890 și nr. 3447/24889, ambele încheiate la data de 25 februarie 1997. A obligat pe pârâta B.M. să lase reclamanților C.R.I.V. și S.A.I., în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, str. Stockholm, compus dintr-o cameră, baie, chieînetă, vestibul, cameră de serviciu și părți comune, în suprafață utilă de 39,14 m.p. + 13,54 m.p. teren situat sub construcție. A obligat pe pârâta S.M.M.

să lase reclamanților, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, str. Stockholm, compus din 3 camere, cameră de serviciu, bucătărie, oficiu, w,c, cămară, baie, degajament, balcon și părți comune: hol vestibul, loggie în suprafață utilă de 103,69 m.p. + 35,87 m.p. teren situat sub construcție. Pentru a se pronunța astfel, instanța de trimitere a reținut, cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că o inadmisibilitate, de plano, ar contraveni principiului constituțional al liberului acces la justiție.

Referitor la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a celor două contracte de înstrăinare, instanța a constatat că a intrat în autoritatea de lucru judecat a prezentei cauze, soluția privind constatarea că reclamanții sunt proprietarii celor două imobile, constând în apartamentul nr. 5 și garsoniera aflate la etajul 1 al imobilului situat în București, str. Stockholm și terenul aferent. Dată fiind intrarea în autoritatea de lucru judecat a constatării privind calitatea de proprietari ai imobilelor, Curtea a considerat că nu mai este necesar a analiza relevanța cererilor administrative pe care reclamanții le-au formulat în temeiul dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, în condițiile în care, acel act normativ era limitativ în privința condițiilor în care foștii proprietari ar fi putut obține satisfacerea cererilor lor de restituire a imobilelor.

Reținând că, prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 3446/24890 și nr. 3447/24889 din 25 februarie 1997, statul a înstrăinat un drept de proprietate pe care nu îl deținea în patrimoniu, deoarece imobilul nu a fost preluat cu titlu valabil, Curtea a apreciat că acest imobil nu putea face obiectul dispozițiilor Legii nr. l 12/1995. Procedând în continuare, în cadrul cererii de revendicare, la verificarea autorilor fiecărei părți în litigiu, pentru a se putea stabili care este partea ce deține un titlu de proprietate preferabil, Curtea a reținut că titlul de proprietate al autorilor reclamanților este eliberat ca urmare a existenței contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 30923 din 13 noiembrie 1943 de către Tribunalul Ilfov, secția notariat, astfel încât, în această situație, nu există o contestație privind atributele persoanei de la care s-a dobândit dreptul de proprietate.

Pe de altă parte, pârâții au cumpărat de la o persoană care nu a avut calitatea de proprietar, de la un „non dominus”, având în vedere natura abuzivă a preluării bunului și exceptarea de la vânzare în temeiul Legii nr. l 12/1995, conform prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998. În această ipoteză, s-a reținut, titlul prezentat de către reclamanți este mai bine caracterizat, fiind preferabil titlului opus de pârâți. Împotriva deciziei menționate și a încheierii din 27 septembrie 2011 a declarat recurs pârâta B.M., decedată, recursul fiind continuat de moștenitoarea S.M.M., iar pârâta S.M.M. a declarat recurs împotriva aceleiași decizii și a încheierilor de ședință pronunțate în dosarul de apel.

Prin decizia civilă nr. 3192 din 10 iunie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile declarate de pârâta B.M., decedată, continuat de moștenitoarea S.M.M. și de pârâta S.M.M., a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel. S-a constatat că instanța de apel nu a procedat la citarea intimatei pârâte în condițiile Regulamentului (CE) nr. 1393/2007 și, considerând greșit că procedura de citare cu partea menționată nu poate fi îndeplinită la domiciliul său din străinătate, a dispus citarea prin publicitate, măsură asupra căreia nu a revenit nici la ultimul termen de judecată, deși i s-a solicitat aceasta de către avocatul celeilalte intimate pârâte.

Prin urmare, s-au admis recursurile pentru motivul prevăzut de ari. 304 pct. 5 C. proc. civ., având în vedere nelegalitatea citării pârâtei S.M.M., ce a antrenat imposibilitatea exercitării dreptului său la apărare, vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii pronunțate în aceste condiții, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Rejudecând cauza, Curtea de Apel București, secția a IX -a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 47/ din 14 februarie 2014, a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, ca nefondată, a constatat nulitatea contractelor de vânzare - cumpărare nr. 3447/14889/1997 și nr. 3446/24890/1997 încheiate de B.M.

și M.l. și L., în calitate de cumpărători, și P.M. București, în calitate de vânzător, prin mandatar SC H.N. SA. Au fost obligați pârâții S.M.M. și P.M. București prin P.G. să lase reclamanților C.R.I.V. și S.A.I. în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 5 situat în București, Str. Stockhoim, în suprafață utilă de 39,14 mp., cu terenul aferent de 13,54 mp. Au fost obligați pârâții S.M.M. și P.M. București prin P.G. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 5 situat în București, Str. Stockhoim, în suprafață utilă de 103,69 mp, cu terenul aferent de 35,87 mp.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apei a reținut că, prin decizia nr. 21/ A din 1 februarie 2011, menținută în parte prin decizia irevocabilă nr. 212/ R din 1 februarie 2011, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că imobilul în litigiu (apartamentul nr. 5 împărțit în două unități locative) a fost preluat de stat fără titlu de la autorul reclamanților, C.Șt., pentru aceste motive fiind deja constatat cu autoritate de lucru judecat dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului.

Astfel, prin decizia nr. 21/ A din 1 februarie 2011 s-a reținut că preluarea prin naționalizare a imobilului s-a făcut în mod abuziv, fiind încălcate dispozițiile Decretului nr. 92/1950, având în vedere că autorul reclamanților era avocat pensionar și, deci, exceptat de ia aplicarea acestei măsuri și, în același timp, actul normativ în baza căruia a operat naționalizarea nu putea constitui un temei valabil pentru preluarea bunului de către stat, având în vedere dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Instanța de apel a considerat că apărarea pârâților în proces, în sensul că reclamanții nu i-au notificat la momentul încheierii contractelor de vânzare - cumpărare și că nu exista proces pe rol la acel moment, nu poate conduce la respingerea capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității contractelor, deoarece orice cumpărător care achiziționează un imobil, pentru a invoca o eroare comună și invincibilă, este apreciat prin prisma unui cumpărător care face diligentele corespunzătoare pentru a se interesa de situația imobilului pe care dorește să îl cumpere. În acest sens, s-a constatat că pârâții nu au tăcut minime diligente și au cumpărat imobilul în ciuda faptului că viza oficiului juridic de pe cererile lor de cumpărare ridica semne de întrebare asupra situației juridice a imobilului.

Susținerea recurentelor apelante pârâte în sensul existenței recunoașterii reclamanților că reaua credință ar fi existat doar din partea primăriei, nu și a pârâtului M.l., s-a apreciat ca fiind nefondată deoarece recunoașterea nu poate fi decât aceea făcută personal, nu prin avocat fără împuternicire specială pentru interogatoriu [(art. 223 alin. (2) C. proc. civ.)], iar recunoașterea poate privi doar fapte personale, nu fapte ale altuia sau interpretări juridice (art. 218 C. proc. civ.), iar în apel nu poate fi schimbată cauza juridică a cererii de chemare în judecată (art. 294 C. proc. civ.). S-a reținut că, în speță, cadrul procesual în care se desfășoară judecata a fost determinat irevocabil prin decizia de recurs nr. 212/ R din 1 februarie 2011, cu privire la cererea de chemare în judecată completată la data de 26 octombrie 2000 cu privire la părți și obiect și precizată la data de 20 noiembrie 2002 cu privire la cauza juridică.

S-a considerat ca fiind nefondată șî susținerea pârâților că reclamanții ar fi solicitat compararea titlului lor cu un titlu valabil pentru pârâta B.M., și, astfel, ar fi recunoscut valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare ai acelei pârâtei, pe care, dimpotrivă, l-au contestat în acțiunea completată și precizată la prima instanță pentru frauda Legii nr. 117/1995, respectiv cauză ilicită. Recursul declarat de pârâta S.M.M., împotriva acestei din urmă hotărâri și a încheierii de ședință din 4 februarie 2014 a aceleiași instanțe, a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 637 din 10 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța supremă a reținut în esență că este nefondată critica vizând încălcarea dispozițiilor obligatorii ale deciziei de casare pronunțate în recurs, neputându-se reține nici că prin aprecierea asupra relei credințe a cumpărătorilor și a încălcării prevederilor Legii nr. 112/1995, la momentul încheierii contractelor de vânzare - cumpărare a căror nulitate s-a solicitat să se constate, s-ar fi depășit limitele motivelor de apel. Nu a fost primită nici critica vizând nepronunțarea asupra motivelor recursului declarat în primul ciclu procesual, rămase neanalizate față de motivul de casare reținut.

Astfel, se arată, motivul pentru care instanța supremă a admis - prin decizia nr. 3 1 92 din 10 iunie 2013, recursul declarat în cauză, a fost neîndeplinirea procedurii de citare, cu recurenta S.M.M., toate celelalte critici vizând fondul cererilor deduse judecății, în mare parte deja dezlegate de instanțele de fond și apel, critici ce nu mai puteau fi reiterate în calea extraordinară de atac. S-a reținut, totodată, și existența autorității de lucru judecat asupra chestiunii vizând preluarea de către stat, tară titlu, de la autorul reclamanților, C.Șt., a apartamentului nr. 5, din imobilul în litigiu care nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995 „privind reglementarea situației juridice a unor imobile”.

Astfel, în condițiile în care titlul statului era contestat, fie și printr-o cerere adresată Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/9195, până la clarificarea situației juridice a imobilului, acesta nu putea fi înstrăinat. Nu au fost analizate, apreciindu-se că sunt subsumate situației de fapt ce implică aprecierea probelor, criticile referitoare la interpretarea „eronată” a actelor dosarului, a cererilor reclamanților și a cererilor de cumpărare ale autorilor recurentei, ce ar fi determinat reținerea lipsei minimelor diligente pentru cunoașterea situației juridice a imobilelor cumpărate. A fost apreciată, ca neîntemeiată, și critica vizând greșita respingere a excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, în condițiile în care, cererea introductivă a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și ca atare, trebuie examinată pe fond, din perspectiva art. 480 C. civ., prin compararea titlurilor părților.

Împotriva susmenționatei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, S.M.M., pârâtă în cauză, a formulat contestație în anulare. În motivarea căii extraordinare de atac, fundamentată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei de față, se susține în esență, că instanța de recurs a omis „cu desăvârșire” să cerceteze următoarele motive de recurs: - critica referitoare la aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1898 și 1899 alin. (2) C. civ. de la 1864. Astfel, se arată, indiferent de soluția adoptată de instanța de recurs, referitor la valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare, aceasta avea datoria de a constata reținerea greșită de către curtea de apel a relei credințe a pârâților.

- nu s-a analizat chestiunea referitoare la faptul că reclamanții nu au imputat niciodată pârâților că ar fi fost de rea credință ia data încheierii contractelor, aceasta fiind atribuită doar P. În acest context, abia în recurs pârâții au putut prezenta argumente în favoarea bunei lor credințe, raportat la reținerile instanței de apel, din considerente. Prin modul de formulare al cererii, reclamantele nu au solicitat, în mod expres, restituirea imobilului (care, încă din anul 1955 era locuit de pârâți) ci aplicarea legii, acceptând implicit posibilitatea de a li se acorda despăgubiri.

S-a omis a se analiza critica referitoare la interpretarea greșită a actelor deduse judecății, inclusiv a înscrisurilor noi depuse la dosarul cauzei, în recurs, la termenul din 10 martie 2015. În susținerea acestei critici, se face din nou trimitere la faptul că nici reclamanții și nici instanțele (fond și apel) nu au adus la cunoștință pârâților, în ce anume ar fi constat pretinsa lor rea credință. S-au analizat greșit, se mai arată, vizele aplicate pe cererile de cumpărare, chestiune care nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților. - s-a reținut greșit că analizarea anumitor acte și interpretarea lor corectă, s-ar subsuma situației de fapt, implicând aprecierea probelor deși, conținutul acestor acte (la care se face trimitere prin considerentele instanței de apel) nu a făcut obiectul discuției contradictorii a părților și ca atare, nu a putut fi invocat decât în cadrul recursului.

Contestația în anulare urmează a fi respinsă, în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit dispozițiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei de față, în vigoare la data inițierii demersului judiciar, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale ori când instanța, respingând recursul sau admițându-î numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare sau de modificare. Ca atare, contestația în anulare specială, astfel cum a fost reglementată prin textul invocat ca temei al căii extraordinare de atac, poate fi exercitată numai în condițiile limitativ prevăzute de acest text, motivele acesteia neputând fi extinse, prin analogie, la alte situații decât cele vizate în mod expres de legiuitor.

Astfel, cea de a 2-a teză a art. 318 alin. (1) C. proc. civ., mai sus redat, are în vedere numai omisiunea de a examina unele din motivele de casare prevăzute de art. 304 din același cod, iar nu și argumentele de fapt și de drept invocate de parte, argumente care, oricând de mult ar fi dezvoltate, nu pot fi decât subsumate motivului de casare pe care se sprijină. În consecință, obligația instanței de a analiza flecare motiv de casație nu poate fi confundată, așa cum în mod evident procedează contestatoarea, cu obligația de a analiza fiecare argument subsumat motivului de recurs. Atât practica judiciară cât și doctrina, au recunoscut unanim îndreptățirea instanței de a răspunde la motivele de recurs și printr-un considerent comun, scop în care poate grupa diferitele argumente.

S-a decis ca neexaminarea distinctă a fiecărei critici, apreciată de cel ce a exercitat calea extraordinară de atac ca motiv de recurs, nu constituie prin ea însăși o omisiune, în înțelesul art. 318 teza 2 C. proc. civ., daca instanța a răspuns la motivele de casare, printr-un considerent comun. Or, prin decizia atacată, au fost detaliat analizate toate motivele care puteau face obiectul criticilor în recurs, potrivit dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.

de la 1865. Cât privește celelalte critici, care nu se încadrau în exigențele textului mai sus citat, rnotivându-și soluția, instanța a arătat de ce acestea nu pot fi examinate, Ca atare, neanalizarea tuturor motivelor invocate de recurentă, nu se datorează unei omisiuni săvârșite din greșeală de către instanță, ci a avut un caracter deliberat, iar motivele pentru care instanța de recurs a procedat în acest mod nu pot face obiect al contestației în anulare, cale extraordinară de atac de retractare care, nu poate fi utilizată ca un „recurs la recurs". De altfel, se constată că, pe această cale, contestatoarea a reformulat practic criticile avansate cu prilejul exercitării recursului împotriva ultimei hotărâri date în apel, iar nemulțumirea acesteia rezidă în modul în care s-a răspuns acestor critici.

Așa fiind, față de cele ce preced, contestația în anulare urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGE

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea S.M.M. împotriva deciziei nr. 637 din 10 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția l civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2015.