ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2794/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2794/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția III-a civilă, la data de 12 mai 2009,

reclamanții M.F. și M.S. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul

București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea la

plata sumei de 6 miliarde ROL reprezentând valoarea actuală de circulație a

apartamentului nr. 2 din imobilul situat în București, str. T.

După un prim ciclu procesual,

prin sentința nr. 1778 din 18 octombrie 2012, Tribunalul București, secția III-a

civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București

prin primar general și a respins acțiunea ca atare față de acest pârât, a admis,

în parte, acțiunea formulată de reclamanții M.F. și M.S. și, pe cale de consecință

a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata

sumei de 934.384 RON reprezentând despăgubiri civile către reclamanți.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că reclamanții M.F. și M.S. au dobândit dreptul de proprietate

asupra apartamentului nr. 2 din str. T., prin contractul de vânzare- cumpărare

nr. xx din 10 februarie 1997 încheiat cu Municipiul București, prin SC A. SA.

Prin sentința civilă

nr. 915 din 19 septembrie 2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a

admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanta Ș.C.A.G. în contradictoriu

cu pârâții M.F. și M.S., care au fost obligați să îi lase în deplină proprietate

și posesie apartamentul nr. 2 din str. T.

Prin aceeași hotărâre

a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare.

Împotriva acestei hotărâri

au formulat apel pârâții, pe care Curtea de Apel București l-a respins, ca nefondat,

prin decizia civilă nr. 143 din 13 martie 2001. Recursul formulat de pârâții M.

a fost admis prin decizia nr. 263/2002 de către Curtea Supremă de Justiție, cu consecința

trimiterii cauzei la Curtea de Apel București pentru rejudecarea apelurilor.

Prin decizia civilă

nr. 194 din 04 februarie 2005, Curtea de Apel București a admis apelul formulat

de pârâții M. și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii

în revendicare.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamanta Ș.C.A.G. cerere soluționată prin decizia  civilă

nr. 51 R din 30 ianuarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, după ce inițial cauza

a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin decizie,

Curtea a admis recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 194/2000 și a modificat

în parte decizia în sensul respingerii apelurilor formulate de apelanții-pârâți

M.F. și M.S.

Instanța de fond a constatat

că deși reclamanții M.F. și M.S. au fost evinși de către adevăratul proprietar,

contractul nr. xx/1997 ce a constituit titlu de proprietate, a fost încheiat cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Prin decizia civilă nr. 51 R din 30

ianuarie 2007, Curtea de Apel București a menținut soluția pronunțată în primă instanță

(confirmată la judecarea apelului) cu privire la capătul de cerere având ca obiect

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

În consecință, pretențiile

reclamanților se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, prin care proprietarii ale căror contracte

de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul

la restituirea prețului de piață al imobilului stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare; potrivit alin. (2) al aceluiași art., valoarea despăgubirilor se stabilește

prin expertiză.

În ce privește cererea

de obligare a pârâtului Municipiul București în solidar cu Ministerul Finanțelor

Publice la plata despăgubirilor constând în prețul de piață al apartamentului, instanța

a constatat că legiuitorul a stabilit norme speciale, derogatorii de la dreptul

comun, obligația de dezdăunare revenind Ministerului Finanțelor Publice.

Prin urmare obligația

de garanție pentru evicțiune instituită în sarcina vânzătorului potrivit art. 1346

C. civ. nu mai este funcțională, vânzătorul neavând calitate procesuală pasivă în

cauză.

Prin decizia nr. 98A din

25 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 1778 din 18 octombrie 2012

pronunțată de Tribunalul București.

A schimbat, în parte sentința

atacată în sensul că:

Despăgubirile cuvenite

reclamanților sunt în sumă de 120.470 euro în echivalentul în RON la data plății.

A menținut celelalte dispoziții

ale sentinței atacate.

În ceea ce privește critica

referitoare la lipsa calități procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerului

Finanțelor Publice, Curtea de apel a pornit în analiza acestei chestiuni de la temeiul

juridic al acțiunii introductive și a constatat că reclamanții au solicitat obligarea

pârâtului la plata prețului real de circulație a imobilului, întemeindu-se pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001, așa cum a reținut și instanța de recurs, motivul casării constând

în rejudecarea pretențiilor reclamanților în temeiul dispozițiilor legii speciale.

Din această perspectivă,

instanța a constatat că sunt incidente în cauză prevederile art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, care statuează că restituirea prețului de piață al imobilelor,

respectiv cel reactualizat, se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din

fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare.

Curtea de apel, interpretând

aceste prevederi legale, a apreciat că obligația de plată a despăgubirilor prevăzute

de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 incumbă Ministerului Finanțelor Publice,

în virtutea prevederilor alin. (3) al acestui text de lege.

Legiuitorul a urmărit

să instituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun sub aspectul

regimului juridic, în ceea ce privește obligația de plată a despăgubirilor, care

revine, potrivit acestor norme speciale Ministerului Finanțelor Publice, deși nu

are calitatea de vânzător al imobilului.

În susținerea acestui

motiv de apel, pârâtul s-a prevalat de principiul relativității efectelor contractului,

în sensul că actul juridic nu poate profita, respectiv daună unui terț, invocând

totodată simpla sa calitate de depozitar al fondului extrabugetar în care s-au virat

sumele încasate cu titlu de preț, în urma vânzării imobilelor în baza Legii nr.

112/1995.

Apărările pârâtului nu

sunt de natură să conducă la o altă concluzie, în condițiile în care există o dispoziție

legală care prevede expres obligația Ministerului Finanțelor Publice de a plăti

despăgubirile datorate foștilor chiriași care au pierdut dreptul de proprietate

imobiliară dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995.

În acțiunea introductivă

nu se invocă ca temei juridic prevederile dreptului comun, ci doar cele ale legii

speciale, Curtea de apel, pe de o parte, a considerat că în mod corect prima instanța

a dat eficiență principiului disponibilității, examinând pretențiile cu soluționarea

cărora a fost investită în raport de temeiul juridic de care s-au prevalat părțile,

iar pe de altă, în mod corect a făcut aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

care erau incidente în cauză.

Prin cererea de apel,

pârâtul a susținut totodată și faptul că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice nu poate avea calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, în condițiile

în care din interpretarea prevederilor legale incidente rezultă fără dubiu că Ministerul

Finanțelor Publice trebuie să stea în judecată ca pârât.

Așa cum de altfel a decis

și instanța supremă, împrejurarea că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

restituirea prețului actualizat sau a prețului de piață al imobilului se face de

către Ministerul Economiei și Finanțelor dintr-un fond extrabugetar - constituit

conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 - nu înseamnă că acest minister

are o răspundere proprie pentru evicțiunile produse și de aceea trebuie, în caz

de admitere a acțiunilor să efectueze plățile respective.

Dispozițiile legale menționate

anterior reglementează modalitatea de executare a obligațiilor de plată în sarcina

ministerului - care nu este însă debitor pentru că ar fi creat un prejudiciu decurgând

din activitatea sa proprie, ci este doar instituția prin intermediul căreia se efectuează

plățile, în numele și pe seama Statului.

Este un caz de reprezentare

legală, în termenii art. 25 din Decretul nr. 31/1954, aplicabil illo tempore cauzei,

care statuează în sensul că statul este persoană juridică în raporturile în care

participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații și participă

în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea

stabilește anume alte organe în acest scop.

Cum în această materie

este reglementată o răspundere a statului pentru imobile preluate în mod abuziv

rezultă că Statul este și titularul de drepturi și obligații, iar Ministerul Finanțelor

acționează ca reprezentat al acestuia în puterea legii.

Așa fiind, distincția

pe care o face apelantul între Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român, reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice este pur formală, neavând natura unui motiv care

să justifice respingerea acțiunii pe temeiul lipsei calității procesuale pasive

a pârâtului chemat în judecată de reclamanți.

Ca atare, împrejurarea

că reclamanții nu au indicat ca pârât pe Ministerul Finanțelor Publice, ci Statul

Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice nu constituie o piedică în analizarea

pe fond a cererii de chemare în judecată, cum eronat susține apelantul, în condițiile

în care această obligație de plată este asumată de Stat, prin lege, iar cel care

trebuie să facă plata, în numele Statului, este Ministerul Finanțelor Publice.

Față de toate aceste argumente,

Curtea de apel a apreciat nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâtului, legitimitatea sa fiind recunoscută în temeiul prevederilor art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește cel

de-al doilea motiv de apel, referitor la greșita aplicare a dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, din examinarea hotărârilor judecătorești pronunțate în acțiunea

în revendicare, instanța de apel a constatat că s-a reținut cu putere de lucru judecat

faptul că reclamanții din prezenta cauză dețin un titlu de proprietate, recunoscut

ca valabil, în condițiile în care actul de înstrăinare încheiat în baza Legii

nr. 112/1995 nu a fost constatat nul prin hotărâre judecătorească, capătul de cerere

având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare

fiind respins irevocabil, ca nefondat.

În motivarea sentinței

civile nr. 915/2000 a Tribunalului București, prin care s-a pronunțat această soluție,

s-a reținut în esență faptul că actul de înstrăinare a imobilului în temeiul Legii

nr. 112/1995 a fost încheiat cu respectarea legislației în vigoare, cauza de nulitate

trebuind să fie anterioară sau concomitentă cu încheierea actului.

Pe cale de consecință,

având în vedere că cererea de constatare a nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare a fost respinsă irevocabil, dând eficiență acestui aspect, prin

raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța a constatat

că reclamanții sunt deținătorii unui bun în sensul Convenției, a cărui proprietate

au pierdut-o prin efectul admiterii revendicării, astfel că se impune despăgubirea

acestora în condiții legale, ceea ce obligă instanța sesizată cu prezenta acțiune

să se pronunțe cu respectarea acestor statuări.

Având în vedere că aspectul

valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți în temeiul

Legii nr. 112/1995 a fost deja tranșat în maniera arătată, Curtea de apel a apreciat

că instanța de fond nu putea avea în vedere decât cele statuate în mod irevocabil,

stabilind, în aceste limite, în ce măsură dispozițiile Legii nr. 112/1995 au fost

sau nu respectate, astfel că în mod corect a ajuns la concluzia că reclamanții sunt

îndreptățiți la acordarea prețului de piață al imobilului.

Cu privire la cel de-al

treilea motiv de apel, Curtea a reținut că valoarea de circulație a imobilului a

fost stabilită prin raportul de expertiză dispusă în cauză, în faza apelului, cu

luarea în considerare a elementelor necesare pentru o evaluarea corectă a acestuia.

Motivul pentru care s-a

procedat la încuviințarea unei noi expertize rezidă în necesitatea evaluării reale

a imobilului, la momentul actual, în considerarea situației dificile existente pe

piața imobiliară, chestiune antamată prin motivele de critică formulate prin cererea

de apel.

Pentru realizarea lucrării

dispuse de instanța de apel, expertul a stabilit valoarea de circulație a imobilului

prin metoda comparației directe, prin raportare la Standardele Internaționale de

Evaluare, aplicând indicii de corecție corespunzători situației particulare a imobilului,

cât și raportului dintre ofertă-tranzacție și explicând alegerea comparabilei de

referință.

Cu privire la momentul

la care trebuie efectuată evaluarea imobilului, prin raportare la valoarea de circulație

de pe piața imobiliară, Curtea a constatat că dispozițiile art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001 nu specifică acest moment, însă, dând eficiență, pe de o parte,

principiilor care decurg din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

(în sensul că despăgubirea trebuie să constituie o reparație efectivă, pentru a

fi considerată echitabilă și aptă să dea satisfacție principiului proporționalității),

iar pe de altă, luând în considerare caracterul special al acestor prevederi legale,

trebuie avută în vedere evaluarea imobilului la momentul efectuării expertizei în

fața organului judiciar investit cu soluționarea acțiunii în pretenții a foștilor

chiriași, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995.

Expertul evaluator desemnat

în cauză a stabilit prin raportul de expertiză efectuat, astfel cum a fost completat

și clarificat prin răspunsul acestuia la obiecțiuni, că valoarea de circulație a

imobilului, la momentul expertizării, este de 120.470 euro.

Pentru a ajunge la această

valoare, expertul s-a raportat la ofertele găsite pe piața imobiliară, pe care le-a

supus unui proces de comparație, pentru stabilirea ofertei comparabile de referință,

aleasă prin prisma similitudinii caracteristicilor celor două imobile, aplicând

în prealabil indicii de corecție necesari.

Astfel, din cele trei

oferte examinate, expertul a reținut ca element comparabil cel mai apropiat prima

ofertă, deoarece prezintă corecția proporțională brută cea mai mică, rezultând un

preț de 1057,5 euro/m, ceea ce a condus la o valoarea totală de 120.470 euro.

Pe cale de consecință,

evaluarea imobilului la momentul realizării expertizei este de natură să corespundă

atât criteriilor de echitate cât și regimului stabilit de dispozițiile legale.

Faptul că prin evingerea

reclamanților s-a produs o ingerință în dreptul acestora de proprietate, susceptibilă

să intre sub incidența prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului rezultă din hotărârile pronunțate în acțiunea în

revendicare promovată de foștii proprietari, pe baza cărora se reține că reclamanții

din prezenta cauza sunt titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului,

în baza contractului de vânzare-cumpărare neanulat și deținătorii unui bun în sensul

Convenției.

Limitele în care aceștia

trebuie despăgubiți rezultă din dispozițiile art. 50 și respectiv art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, în sensul că au dreptul la prețul reactualizat, dacă actul

de înstrăinare a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995

și, respectiv, au dreptul la prețul de piață, în cazul în care contractul a fost

încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Curtea de apel, raportând

aceste dispoziții legale la principiile care se degajă din jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului a apreciat reparația este una echitabilă, de natură

să satisfacă exigențele principiului proporționalității între interesele generale

și cele particulare.

În susținerea cererii

de apel, pârâtul a mai invocat necesitatea aplicării principiului simetriei, în

sensul că din moment ce imobilul nu a fost dobândit conform regulilor pieței, ci

prin practicarea unor prețuri preferențiale, nici obligația de garanție nu poate

funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii

de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.

Deși Curtea a reținut

justețea aserțiunii apelantului pârât relative la necesitatea de a da prevalentă

principiului echității și normelor speciale pentru acordarea reparației echitabile

foștilor chiriași, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, a apreciat că nu este

de natură să conducă la o altă concluzie, deoarece, tocmai aplicarea acestor criterii

a determinat soluția acordării prețului de piață, în sensul că reglementările speciale

reprezentate de dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 stabilesc

o despăgubire egală cu valoarea de circulație a imobilului (sub rezerva îndeplinirii

condițiilor anterior explicitate), care corespunde cerințelor de rezonabilitate

și proporționalitate, care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, cerințe al căror corolar este principiul echității.

Pentru justa aprecierea

a acestor criterii, trebuie avut în vedere și caracterul (subsidiar, este adevărat)

de protecție socială al prevederilor legii speciale, din această perspectivă.

Instanța de contencios

european în materia drepturilor omului a statuat în cauza Velikovi în sensul că

acordarea unei reparați inferioare valorii de circulație a bunului poate fi considerată

suficientă, acesta constituind un argument în plus pentru a susține că dispozițiile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 sunt compatibile cu exigențele Convenției,

dar nu poate reprezenta un motiv pentru a acorda în cauza de față o despăgubire

inferioară acestei valori, în condițiile în care prevederile legale stabilesc un

astfel de nivel de reparație.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții M.F. și M.S., precum și pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice.

I). Recurenții-reclamanții

au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și au solicitat

acordarea prețului de piață al imobilului în cauză, stabilit la data evicțiunii,

conform raportului de expertiză efectuat la instanța de fond de expertul B.N., iar

în subsidiar, acordarea valorii de circulație a imobilului la data evicțiunii, în

cuantum de 137.392 euro, stabilită de expertul M.V.

În motivarea recursului,

reclamanții au arătat că momentul stabilirii despăgubirilor trebuie apreciat ca

urmare a situației evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul

pe care l-au deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare și, în această situație

trebuia să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune, în conformitate

cu disp. art. 1337 C. civ.

Această dispoziție de

drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind

așadar pe deplin aplicabile dispozițiile dreptului comun prin raportare și la dispozițiile

legii speciale.

În mod corect instanța

de fond a reținut în considerentele sentinței pronunțate că art. 1344 C. civ. prevede

ca regulă specială în materia evicțiunii că vânzătorul este obligat să plătească

cumpărătorului diferența între preț și sporul de valoare dobândit de lucru între

momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii.

În situația de față se

consideră că această valoare ce trebuie acordată este de 934.384 RON și este stabilită

la data evicțiunii, respectiv data pronunțării deciziei civile nr. 51R din

30 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, conform raportului

de expertiză specialitatea construcții stabilită de exp. B.N., sau în subsidiar,

la valoarea stabilită de exp. M.V. în cuantum de 137.392 euro - în apel.

Deposedarea reclamanților

de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, ca urmare a admiterii acțiunii

în revendicare, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Mai mult decât atât, și

după apariția modificărilor la Legea nr. 10/2001, reclamanții sunt îndreptățiți

la despăgubiri reprezentând valoarea de piață a imobilului.

În baza prevederilor

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, având în vedere că în speță, contractul

de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, condiție

de bază pentru admiterea capătului de cerere referitor la valoarea de circulație,

instanța de fond în mod corect a obligat pârâtul la plata valorii de circulație

stabilită la data evicțiunii și nu într-un mod aleatoriu cum a procedat instanța

de apel care s-a raportat la valoarea de piață actuală stabilită de expert în raportul

efectuat de expertul M.V., la care reclamanții au formulat obiecțiunii prin

care au criticat modalitatea de calcul privind prețul de piață stabilit pentru construcție,

sumele variind în opinia expertului între 20.000 - 30.000 euro - evaluarea corectă

fiind aceea din raportul de expertiză efectuat de expertul B.N., care arată modalitatea

de calcul a valorii de circulație a imobilului în cauză, expertul M.V. efectuând

o evaluare standard a construcției și nu una de piață.

Prin dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată se stabilește în mod expres legitimarea

procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice pentru plata atât a prețului

plătit de chiriași pentru imobilul cumpărat, cât și a prețului de piață al imobilelor

pentru care s-au desființat contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

Legii nr. 112/1995, adică pe calea acțiunii în revendicare prin compararea de titluri,

desființarea în acest caz, echivalând cu înțelesul de lipsire de eficiență a contractului

de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

P

retențiile formulate în

sensul solicitării de a fi obligat pârâtul la plata valorii de circulație a imobilului

la momentul evicțiunii au la bază faptul că reclamanții au cumpărat apartamentul

în cauză în conformitate cu art. 9 din Legea nr. 112/1995. La momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare reclamanții au fost de totală bună credință, fapt

ce rezultă și din sentința civilă nr. 915 din 19 septembrie 2000 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă.

De asemenea, la momentul

perfectării contractului, atât vânzătorul Primăria municipiului București în

calitate de mandatar al Statului Român care era proprietarul bunului, cât și cumpărătorii

erau încredințați asupra valabilității calităților acestora și asupra legalității

raportului juridic statornicit.

Recurenții-reclamanți

au arătat că au dobândit un bun în sensul autonom al Convenției, respectiv că au

beneficiat de dispozițiile unei legi speciale care le-a permis să cumpere în deplină

legalitate de la stat apartamentul pe care îl ocupau în calitate de chiriași, dobândind

un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenții au invocat

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului din cauzele „Tudor și Tudor/României”

și „Raicu/României”, precum și faptul că acțiunea este motivată în drept pe dispozițiile

art. 1344, 1345, 1346 C. civ., art. 1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009.

II). Recurentul-pârât

a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a solicitat

modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii acțiunii ca fiind introdusă

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond, respingerea

acțiunii, ca neîntemeiată.

Printr-un prim motiv de

recurs, pârâtul a arătat că în mod greșit a dispus instanța de apel obligarea

sa la plata sumei de 120.470 euro în echivalent în RON la data plății, care reprezintă

prețul de piață al apartamentului în litigiu, sens în care s-a invocat excepția

lipsei calității procesuale pasive.

Potrivit principiului

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile

contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, recurentul nefiind

parte la încheierea contractului dintre Primăria municipiului București și reclamant,

acesta este terț față de contract.

În situația evingerii

cumpărătorilor prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în baza

contractului de vânzare-cumpărare trebuia să fie instituită obligația de garanție

pentru evicțiune a vânzătoarei - Primăria municipiului București, în conformitate

cu dispozițiile art. 1337 C. civ.. Această dispoziție de drept comun nu poate fi

înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă

între părțile din litigiu.

Dispozițiile art. 13

alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului extrabugetar

la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice nu justifică niciun fel de obligare

a acestuia la achitarea prețului la valoarea de piață al imobilului.

Astfel, calitatea procesuală

pasivă nu poate avea într-o astfel de acțiune decât unitatea administrativ-teritorială

vânzătoare, recurentul nefiind parte contractantă în raportul juridic dedus judecății,

nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului atacat,

cât și pentru dispozițiile imperative prevăzute de art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001.

Se învederează că, reclamanții

nu au probat legitimitatea procesuală a recurentului.

Prin cel de-al doilea

motiv de recurs, pârâtul a criticat valoarea reținută în raportul de expertiză omologat

de instanță, fără să țină cont de obiecțiunile formulate de Ministerul Finanțelor

Publice.

Suma stabilită în raport

este exagerat de mare pentru imobilul în cauză, reclamanții achiziționându-l la

un preț social cu mult sub prețul pieții, diminuându-se valoarea cu cel puțin 30%

din valoarea reală.

În mod eronat expertul

a evaluat terenul aferent imobilului, propunând prețuri separate atât pentru construcție,

cât și pentru teren, ceea ce conduce la o creștere artificială a valorii de piață

a imobilului. Valorile ofertelor luate în calcul de către expert sunt mult mai mari

decât cele pentru imobile noi.

Prin urmare, operează

în cauză îmbogățirea fără justă cauză, fiind lipsit de logică ca reclamanții să

încaseze în 2014 o diferență de sumă în plus față de valoarea achitată în contractul

de vânzare-cumpărare, valoare care depășește cu mult valoarea de piață a imobilului

pe piața imobiliară la ora actuală.

Astfel, obligația de garanție

pentru evicțiune nu presupune în niciun caz valoarea de piață a imobilului, cu atât

mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995, unde obligația

de garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică

a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte, de normele speciale

adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001.

Așadar, pe criterii de

simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței

imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate

funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii

de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.

În spiritul protejării

drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 și

a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceștia

ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă și anume prin stabilirea

în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii

nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu

acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea

valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.

Pentru situații ca cea

de față, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea

cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piață a imobilului, fiind considerată

suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (cauza „Velikovi

și alții/Bulgariei”).

Prin cel de-al treilea

motiv de recurs, pârâtul a arătat că pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 se cere a fi întrunite

două condiții și anume: încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut

cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție prevăzută

imperativ de lege este că, aceste contracte de vânzare-cumpărare să fi fost desființate

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Nerespectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 de către reclamanți rezidă în faptul că, urmărind să încheie

un contract de vânzare-cumpărare, aveau obligația de a cunoaște care este titlul

de proprietate al vânzătorului.

Întrucât reclamanții nu

au depus minime diligente cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare

pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului

echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, având în vedere că exercitarea

cu bună credință a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiție intrinsecă

de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei

legi, respectiv validitatea cauzei.

Reaua credință determină

în realitate ilicitatea cauzei, ori prin existența unei cauze ilicite este afectată

însăși validitatea actului sub imperiul Legii nr. 112/1995 pentru perfectarea valabilă

a contractului de vânzare-cumpărare.

Având în vedere că reclamanții

își invocă propria turpitudine, anume încălcarea dispozițiilor legale la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare pentru a obține recunoașterea unui drept, ceea

ce nu este admisibil, aceștia nu pot beneficia de restituirea prețului la valoarea

de piață.

În ceea ce privește cea

de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege, în speță, deposedarea reclamanților

de imobilul care face obiectul litigiului s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare,

contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995

între reclamanți și Primăria municipiului București nefiind anulat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă.

I). Recursul declarat

de reclamanții M.F. și M.S. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Prin motivele formulate,

reclamanții critică decizia pronunțată de instanța de apel sub aspectul aprecierii

cuantumului despăgubirilor ce trebuie acordate, momentul în raport de care se impune

ca acestea să fie stabilite fiind data evicțiunii.

În speță, prin acțiunea

introductivă, reclamanții M.F. și M.S. au solicitat în contradictoriu cu pârâții

Municipiul București și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea

la plata sumei de 6 miliarde ROL reprezentând valoarea actuală de circulație a apartamentului

nr. 2 din imobilul situat în București, str. T.

Așadar, reclamanții au

solicitat acordarea despăgubirilor reprezentând valoarea imobilului la data formulării

cererii de chemare în judecată („valoarea actuală de circulație a apartamentului”).

Expertiza administrată

la prima instanță a avut drept obiectiv „stabilirea valorii de circulație actuală

a imobilului apartament situat în București, str. T., însă expertul B.N. a calculat

această valoare prin raportare la momentul efectuării expertizei, concluzionând

în sensul că „valoarea de circulație a locuinței cu terenul aferent este în sumă

totală de 934.384 RON”.

Reclamanții au luat cunoștință

de conținutul raportului de expertiză și au formulat precizări referitor la câtimea

pretențiilor, precum și concluzii scrise, arătând că solicită obligarea pârâților

la „plata sumei de 934.384 RON reprezentând valoarea de circulație a locuinței și

terenului situat în București, str. T., sumă rezultată în urma raportului de expertiză

efectuat în cauză”.

Așadar, reclamanții nu

au solicitat valoarea imobilului de la data evicțiunii și nici nu au formulat în

acest sens obiecțiuni la concluziile raportului de expertiză efectuat în fața primei

instanțe.

Apelul a fost declarat

doar de către pârât, care nu a criticat sub acest aspect hotărârea, reclamanții

făcând trimitere la evaluarea imobilului la data evicțiunii doar cu prilejul stabilirii

obiectivelor expertizei administrate în apel.

Prevederile art. 129

alin. (6) C. proc. civ. consacră principiul disponibilității, statuând că instanțele

sunt obligate să se pronunțe în limitele în care au fost învestite prin cererea

de chemare în judecată.

Atât sub aspectul obiectului

cât și al părților între care se derulează litigiul, cadrul procesual este cel fixat

de părți, nefiind astfel permis instanței să se pronunțe în afara și peste limitele

petitelor cu care a fost învestită.

Principiul disponibilității

și cel al dreptului la apărare al părților trebuie respectate și pentru că reprezintă

o componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin dispozițiile

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În speță, instanța de

apel a stabilit valoarea despăgubirilor cuvenite reclamanților pentru imobil prin

raportare la momentul efectuării expertizei în faza apelului, pronunțându-se astfel,

în afara limitelor în care a fost învestită, contrar dispozițiilor art. 129

alin. (6) C. proc. civ.

Or, în cadrul concluziilor

raportului de expertiză administrat în apel (răspuns la obiecțiunii, expertul M.V.

a determinat valoarea de circulație a imobilului la data introducerii acțiunii (anul

2009) ca fiind de 124.400 euro.

Din această perspectivă,

Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este fondat, urmând a fi

admis, cu consecința modificării deciziei atacate numai cu privire la cuantumul

despăgubirilor cuvenite reclamanților, menținându-se restul dispozițiilor hotărârii.

II). Recursul declarat

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice este nefondat, urmând

a fi respins, pentru considerentele ce succed:

În primul motiv de recurs,

pârâtul Ministerului Finanțelor Publice a criticat decizia instanței de apel sub

aspectul greșitei soluționări a excepției lipsei calității sale procesuale pasive.

Deși susținerea pârâtului

că este terț față de contractul de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanți și

Primăria municipiului București este reală, acest fapt nu determină efectele juridice

pe care recurentul le pretinde.

Obligația de restituire

a prețului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate

în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desființate, nu este un efect al contractului,

ci o obligație ce decurge din lege.

Art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 stabilește obligația Ministerului Finanțelor Publice de a restitui

prețul de piață ori prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate fie cu respectarea, fie cu eludarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Aceste dispoziții legale

au un caracter special, derogator de la dispozițiile dreptului comun pe care le

invocă recurentul, instituind un caz special de răspundere din care rezultă calitatea

procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în litigiile decurgând din restituirea

prețului.

Având în vedere că imobilul

în litigiu face parte dintre cele cu privire la care a fost adoptată o legislație

reparatorie de către Statul Român, întrucât acesta a fost preluat abuziv de la proprietar

prin Decretul nr. 92/1950, pentru soluționarea cererii deduse judecății nu sunt

aplicabile prevederile dreptului comun (art. 1337 și urm. C. civ.), ci, în aplicarea

principiului specialia generalibus derogant, cele din cuprinsul Legii nr. 10/2001,

ca lege specială în această materie.

Condițiile speciale instituite

de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare

a imobilelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor

acestora, potrivit art. 9 alin. (1), precum și cu privire la constituirea fondului

extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, conform art. 13

alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei dispoziții legale derogatorii de la

dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de acei chiriași ce nu se

mai pot bucura de efectele contractului încheiat.

Obligația instituită de

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului

obligat prin lege la restituire.

Așa fiind, se constată

legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, acesta fiind titularul

obligației în raportul juridic dedus judecății, în ce privește cererea de obligare

la plata prețului de piață actualizat al imobilului.

Criticile privind efectuarea

defectuoasă a expertizei - modul de evaluare a imobilului în litigiu de către expert

și greșita aplicare a coeficienților de corecție și a standardelor internaționale

în materie - nu pot fi reanalizate, față de actuala configurație a art. 304 C. proc.

civ., care nu permite reformarea unei hotărâri pentru motive de netemeinicie, instanța

de recurs nemaiavând competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea

atacată și de a reevalua în acest scop probele (așa cum solicită recurentul-pârât),

ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe

care aceasta o constată.

În cadrul celui de-al

doilea motiv de recurs, pârâtul a formulat apărări prin care a solicitat aplicarea

criteriilor de simetrie și de echitate în stabilirea cuantumului despăgubirilor

și a susținut teza îmbogățirii fără justă cauză a reclamanților.

Sub aceste aspecte, este

de reținut că instanțele fondului în mod legal au concluzionat că reclamanții îndeplinesc

cerințele prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 republicată, după

modificarea adoptată prin Legea nr. 1/2009, în vederea acordării prețului de piață

pentru imobilul în litigiu.

Premisele

art. 50

1

din

Legea nr. 10/2009 (care se verifică în speța de față) presupun încheierea actului

de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, adică existența

valabilității contractului, dar și desființarea prin hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă a acestui contract, întrucât numai în aceste condiții cumpărătorul

pierde posesia în calitatea sa de proprietar.

Astfel, potrivit art.

50

1

din Legea nr. 10/2001, vocație la obținerea prețului de piață al

imobilului au doar „proprietarii” în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte

au fost „desființate” ca efect al admiterii acțiunii în revendicare formulate împotriva

lor de proprietarul deposedat abuziv de stat, precedată fie de respingerea cererii

în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, fie de neatacarea

lui în justiție.

Prin art. 8 din Legea

nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001 s-a introdus alin. (2

1

),

din interpretarea căruia reiese că prin „desființare” nu se înțelege doar situația

când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost

anulat, ci și cea a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Ca urmare, prin art. 20

alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a definit sintagma de „contract

de vânzare-cumpărare desființat”, în sensul că actul juridic fie a fost anulat,

fie bunul a fost pierdut în urma unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile.

În speță, prin sentința

nr. 915 din 19 septembrie 2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, irevocabilă,

a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamanta Ș.C.A.G. în contradictoriu

cu pârâții M.F. șl M.S., care au fost obligați să îi lase în deplină proprietate

și posesie apartamentul nr. 2 din str. T. și a fost respins, ca neîntemeiat, capătul

de cerere având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

(ce a constituit titlul reclamanților M.F. și M.S.).

Așa fiind, recurenții-reclamanți

se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

republicată și au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului.

Determinarea acestui preț

s-a realizat în mod legal, prin expertiză tehnică judiciară, iar obligația de plată

în sarcina recurentului-pârât a fost stabilită de către instanță în conformitate

cu dispozițiile legilor speciale incidente, așa încât nu poate fi susținută cu temeinicie

teza îmbogățirii fără justă cauză a reclamanților și nu pot fi aplicabile nici criteriile

de simetrie și de echitate, astfel cum sunt invocate de către recurentul-pârât.

În ceea ce privește criticile

formulate de pârât prin cel de-al treilea motiv de recurs, privind nerespectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare,

acestea nu pot fi reanalizate în prezenta cauză.

În speță, instanța de

apel în mod corect a constatat că sentința civilă nr. 915 din 19 septembrie 2000

a Tribunalului București - irevocabilă, beneficiază de putere de lucru judecat în

ceea ce privește respingerea cererii având ca obiect constatarea nulității absolute

a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului deținut de reclamanții din prezenta

cauză.

În motivarea sentinței

civile nr. 915/2000 a Tribunalului București s-a reținut că actul de înstrăinare

a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost încheiat cu respectarea legislației

în vigoare, cauza de nulitate trebuind să fie anterioară sau concomitentă cu încheierea

actului.

Pe cale de consecință,

având în vedere că cererea de constatare a nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare a fost respinsă irevocabil, dând eficiență acestui aspect, prin

raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța a constatat

că reclamanții sunt deținătorii unui bun în sensul Convenției, a cărui proprietate

au pierdut-o prin efectul admiterii revendicării, astfel că se impune despăgubirea

acestora în condiții legale, ceea ce obligă instanța sesizată cu prezenta acțiune

să se pronunțe cu respectarea acestor statuări.

Efectele pozitive și negative

ale puterii de lucru judecat se produc atât în virtutea dispozitivului hotărârii,

cât și ale considerentelor pe care se sprijină soluția adoptată, în care se regăsesc

dezlegările în fapt și în drept date problemelor soluționate. Dacă s-ar reține contrariul,

ar însemna a se permite reevaluarea acelorași aspecte într-un litigiu ulterior,

cu riscul unor constatări diferite ale instanțelor de judecată.

Or, este de esența puterii

de lucru judecat evitarea contrazicerilor între hotărâri judecătorești pronunțate

în procese distincte, rezultat ce ar lipsi, astfel, de conținut însăși instituția

juridică în discuție.

Așa fiind, reclamanții

se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

republicată și au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului.

Față de cele ce preced,

recursul declarat de pârât va fi respins, ca nefondat, în baza art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanții M.F. și M.S. împotriva deciziei nr. 98A din data de 25 martie 2014

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Modifică în parte decizia,

în sensul că despăgubirile cuvenite reclamanților sunt în sumă de 124.400 euro,

echivalentul în RON la data plății.

Menține celelalte dispoziții

ale deciziei.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie

2014.