ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2794/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția III-a civilă, la data de 12 mai 2009, reclamanții M.F. și M.S. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea la plata sumei de 6 miliarde ROL reprezentând valoarea actuală de circulație a apartamentului nr. 2 din imobilul situat în București, str. T. După un prim ciclu procesual, prin sentința nr. 1778 din 18 octombrie 2012, Tribunalul București, secția III-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București prin primar general și a respins acțiunea ca atare față de acest pârât, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții M.F.

și M.S. și, pe cale de consecință a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 934.384 RON reprezentând despăgubiri civile către reclamanți. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanții M.F. și M.S. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2 din str. T., prin contractul de vânzare- cumpărare nr. xx din 10 februarie 1997 încheiat cu Municipiul București, prin SC A. SA. Prin sentința civilă nr. 915 din 19 septembrie 2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanta Ș.C.A.G. în contradictoriu cu pârâții M.F. și M.S., care au fost obligați să îi lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 2 din str. T. Prin aceeași hotărâre a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel pârâții, pe care Curtea de Apel București l-a respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 143 din 13 martie 2001. Recursul formulat de pârâții M. a fost admis prin decizia nr. 263/2002 de către Curtea Supremă de Justiție, cu consecința trimiterii cauzei la Curtea de Apel București pentru rejudecarea apelurilor. Prin decizia civilă nr. 194 din 04 februarie 2005, Curtea de Apel București a admis apelul formulat de pârâții M. și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii în revendicare. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Ș.C.A.G. cerere soluționată prin decizia civilă nr. 51 R din 30 ianuarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, după ce inițial cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin decizie, Curtea a admis recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 194/2000 și a modificat în parte decizia în sensul respingerii apelurilor formulate de apelanții-pârâți M.F. și M.S. Instanța de fond a constatat că deși reclamanții M.F. și M.S. au fost evinși de către adevăratul proprietar, contractul nr. xx/1997 ce a constituit titlu de proprietate, a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Prin decizia civilă nr. 51 R din 30 ianuarie 2007, Curtea de Apel București a menținut soluția pronunțată în primă instanță (confirmată la judecarea apelului) cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

În consecință, pretențiile reclamanților se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, prin care proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; potrivit alin. (2) al aceluiași art., valoarea despăgubirilor se stabilește prin expertiză. În ce privește cererea de obligare a pârâtului Municipiul București în solidar cu Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor constând în prețul de piață al apartamentului, instanța a constatat că legiuitorul a stabilit norme speciale, derogatorii de la dreptul comun, obligația de dezdăunare revenind Ministerului Finanțelor Publice.

Prin urmare obligația de garanție pentru evicțiune instituită în sarcina vânzătorului potrivit art. 1346 C. civ. nu mai este funcțională, vânzătorul neavând calitate procesuală pasivă în cauză. Prin decizia nr. 98A din 25 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 1778 din 18 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul București. A schimbat, în parte sentința atacată în sensul că: Despăgubirile cuvenite reclamanților sunt în sumă de 120.470 euro în echivalentul în RON la data plății. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

În ceea ce privește critica referitoare la lipsa calități procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerului Finanțelor Publice, Curtea de apel a pornit în analiza acestei chestiuni de la temeiul juridic al acțiunii introductive și a constatat că reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata prețului real de circulație a imobilului, întemeindu-se pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, așa cum a reținut și instanța de recurs, motivul casării constând în rejudecarea pretențiilor reclamanților în temeiul dispozițiilor legii speciale. Din această perspectivă, instanța a constatat că sunt incidente în cauză prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care statuează că restituirea prețului de piață al imobilelor, respectiv cel reactualizat, se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Curtea de apel, interpretând aceste prevederi legale, a apreciat că obligația de plată a despăgubirilor prevăzute de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 incumbă Ministerului Finanțelor Publice, în virtutea prevederilor alin. (3) al acestui text de lege. Legiuitorul a urmărit să instituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun sub aspectul regimului juridic, în ceea ce privește obligația de plată a despăgubirilor, care revine, potrivit acestor norme speciale Ministerului Finanțelor Publice, deși nu are calitatea de vânzător al imobilului. În susținerea acestui motiv de apel, pârâtul s-a prevalat de principiul relativității efectelor contractului, în sensul că actul juridic nu poate profita, respectiv daună unui terț, invocând totodată simpla sa calitate de depozitar al fondului extrabugetar în care s-au virat sumele încasate cu titlu de preț, în urma vânzării imobilelor în baza Legii nr. 112/1995.

Apărările pârâtului nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie, în condițiile în care există o dispoziție legală care prevede expres obligația Ministerului Finanțelor Publice de a plăti despăgubirile datorate foștilor chiriași care au pierdut dreptul de proprietate imobiliară dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995. În acțiunea introductivă nu se invocă ca temei juridic prevederile dreptului comun, ci doar cele ale legii speciale, Curtea de apel, pe de o parte, a considerat că în mod corect prima instanța a dat eficiență principiului disponibilității, examinând pretențiile cu soluționarea cărora a fost investită în raport de temeiul juridic de care s-au prevalat părțile, iar pe de altă, în mod corect a făcut aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care erau incidente în cauză.

Prin cererea de apel, pârâtul a susținut totodată și faptul că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate avea calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, în condițiile în care din interpretarea prevederilor legale incidente rezultă fără dubiu că Ministerul Finanțelor Publice trebuie să stea în judecată ca pârât. Așa cum de altfel a decis și instanța supremă, împrejurarea că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului actualizat sau a prețului de piață al imobilului se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor dintr-un fond extrabugetar - constituit conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 - nu înseamnă că acest minister are o răspundere proprie pentru evicțiunile produse și de aceea trebuie, în caz de admitere a acțiunilor să efectueze plățile respective.

Dispozițiile legale menționate anterior reglementează modalitatea de executare a obligațiilor de plată în sarcina ministerului - care nu este însă debitor pentru că ar fi creat un prejudiciu decurgând din activitatea sa proprie, ci este doar instituția prin intermediul căreia se efectuează plățile, în numele și pe seama Statului. Este un caz de reprezentare legală, în termenii art. 25 din Decretul nr. 31/1954, aplicabil illo tempore cauzei, care statuează în sensul că statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații și participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.

Cum în această materie este reglementată o răspundere a statului pentru imobile preluate în mod abuziv rezultă că Statul este și titularul de drepturi și obligații, iar Ministerul Finanțelor acționează ca reprezentat al acestuia în puterea legii. Așa fiind, distincția pe care o face apelantul între Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice este pur formală, neavând natura unui motiv care să justifice respingerea acțiunii pe temeiul lipsei calității procesuale pasive a pârâtului chemat în judecată de reclamanți.

Ca atare, împrejurarea că reclamanții nu au indicat ca pârât pe Ministerul Finanțelor Publice, ci Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice nu constituie o piedică în analizarea pe fond a cererii de chemare în judecată, cum eronat susține apelantul, în condițiile în care această obligație de plată este asumată de Stat, prin lege, iar cel care trebuie să facă plata, în numele Statului, este Ministerul Finanțelor Publice. Față de toate aceste argumente, Curtea de apel a apreciat nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, legitimitatea sa fiind recunoscută în temeiul prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel, referitor la greșita aplicare a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, din examinarea hotărârilor judecătorești pronunțate în acțiunea în revendicare, instanța de apel a constatat că s-a reținut cu putere de lucru judecat faptul că reclamanții din prezenta cauză dețin un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, în condițiile în care actul de înstrăinare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost constatat nul prin hotărâre judecătorească, capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare fiind respins irevocabil, ca nefondat.

În motivarea sentinței civile nr. 915/2000 a Tribunalului București, prin care s-a pronunțat această soluție, s-a reținut în esență faptul că actul de înstrăinare a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost încheiat cu respectarea legislației în vigoare, cauza de nulitate trebuind să fie anterioară sau concomitentă cu încheierea actului. Pe cale de consecință, având în vedere că cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a fost respinsă irevocabil, dând eficiență acestui aspect, prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța a constatat că reclamanții sunt deținătorii unui bun în sensul Convenției, a cărui proprietate au pierdut-o prin efectul admiterii revendicării, astfel că se impune despăgubirea acestora în condiții legale, ceea ce obligă instanța sesizată cu prezenta acțiune să se pronunțe cu respectarea acestor statuări.

Având în vedere că aspectul valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost deja tranșat în maniera arătată, Curtea de apel a apreciat că instanța de fond nu putea avea în vedere decât cele statuate în mod irevocabil, stabilind, în aceste limite, în ce măsură dispozițiile Legii nr. 112/1995 au fost sau nu respectate, astfel că în mod corect a ajuns la concluzia că reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea prețului de piață al imobilului. Cu privire la cel de-al treilea motiv de apel, Curtea a reținut că valoarea de circulație a imobilului a fost stabilită prin raportul de expertiză dispusă în cauză, în faza apelului, cu luarea în considerare a elementelor necesare pentru o evaluarea corectă a acestuia.

Motivul pentru care s-a procedat la încuviințarea unei noi expertize rezidă în necesitatea evaluării reale a imobilului, la momentul actual, în considerarea situației dificile existente pe piața imobiliară, chestiune antamată prin motivele de critică formulate prin cererea de apel. Pentru realizarea lucrării dispuse de instanța de apel, expertul a stabilit valoarea de circulație a imobilului prin metoda comparației directe, prin raportare la Standardele Internaționale de Evaluare, aplicând indicii de corecție corespunzători situației particulare a imobilului, cât și raportului dintre ofertă-tranzacție și explicând alegerea comparabilei de referință.

Cu privire la momentul la care trebuie efectuată evaluarea imobilului, prin raportare la valoarea de circulație de pe piața imobiliară, Curtea a constatat că dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 nu specifică acest moment, însă, dând eficiență, pe de o parte, principiilor care decurg din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (în sensul că despăgubirea trebuie să constituie o reparație efectivă, pentru a fi considerată echitabilă și aptă să dea satisfacție principiului proporționalității), iar pe de altă, luând în considerare caracterul special al acestor prevederi legale, trebuie avută în vedere evaluarea imobilului la momentul efectuării expertizei în fața organului judiciar investit cu soluționarea acțiunii în pretenții a foștilor chiriași, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995.

Expertul evaluator desemnat în cauză a stabilit prin raportul de expertiză efectuat, astfel cum a fost completat și clarificat prin răspunsul acestuia la obiecțiuni, că valoarea de circulație a imobilului, la momentul expertizării, este de 120.470 euro. Pentru a ajunge la această valoare, expertul s-a raportat la ofertele găsite pe piața imobiliară, pe care le-a supus unui proces de comparație, pentru stabilirea ofertei comparabile de referință, aleasă prin prisma similitudinii caracteristicilor celor două imobile, aplicând în prealabil indicii de corecție necesari. Astfel, din cele trei oferte examinate, expertul a reținut ca element comparabil cel mai apropiat prima ofertă, deoarece prezintă corecția proporțională brută cea mai mică, rezultând un preț de 1057,5 euro/m, ceea ce a condus la o valoarea totală de 120.470 euro.

Pe cale de consecință, evaluarea imobilului la momentul realizării expertizei este de natură să corespundă atât criteriilor de echitate cât și regimului stabilit de dispozițiile legale. Faptul că prin evingerea reclamanților s-a produs o ingerință în dreptul acestora de proprietate, susceptibilă să intre sub incidența prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului rezultă din hotărârile pronunțate în acțiunea în revendicare promovată de foștii proprietari, pe baza cărora se reține că reclamanții din prezenta cauza sunt titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului, în baza contractului de vânzare-cumpărare neanulat și deținătorii unui bun în sensul Convenției.

Limitele în care aceștia trebuie despăgubiți rezultă din dispozițiile art. 50 și respectiv art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, în sensul că au dreptul la prețul reactualizat, dacă actul de înstrăinare a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și, respectiv, au dreptul la prețul de piață, în cazul în care contractul a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995. Curtea de apel, raportând aceste dispoziții legale la principiile care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a apreciat reparația este una echitabilă, de natură să satisfacă exigențele principiului proporționalității între interesele generale și cele particulare.

În susținerea cererii de apel, pârâtul a mai invocat necesitatea aplicării principiului simetriei, în sensul că din moment ce imobilul nu a fost dobândit conform regulilor pieței, ci prin practicarea unor prețuri preferențiale, nici obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.

Deși Curtea a reținut justețea aserțiunii apelantului pârât relative la necesitatea de a da prevalentă principiului echității și normelor speciale pentru acordarea reparației echitabile foștilor chiriași, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, a apreciat că nu este de natură să conducă la o altă concluzie, deoarece, tocmai aplicarea acestor criterii a determinat soluția acordării prețului de piață, în sensul că reglementările speciale reprezentate de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 stabilesc o despăgubire egală cu valoarea de circulație a imobilului (sub rezerva îndeplinirii condițiilor anterior explicitate), care corespunde cerințelor de rezonabilitate și proporționalitate, care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cerințe al căror corolar este principiul echității.

Pentru justa aprecierea a acestor criterii, trebuie avut în vedere și caracterul (subsidiar, este adevărat) de protecție socială al prevederilor legii speciale, din această perspectivă. Instanța de contencios european în materia drepturilor omului a statuat în cauza Velikovi în sensul că acordarea unei reparați inferioare valorii de circulație a bunului poate fi considerată suficientă, acesta constituind un argument în plus pentru a susține că dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 sunt compatibile cu exigențele Convenției, dar nu poate reprezenta un motiv pentru a acorda în cauza de față o despăgubire inferioară acestei valori, în condițiile în care prevederile legale stabilesc un astfel de nivel de reparație.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții M.F. și M.S., precum și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. I). Recurenții-reclamanții au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și au solicitat acordarea prețului de piață al imobilului în cauză, stabilit la data evicțiunii, conform raportului de expertiză efectuat la instanța de fond de expertul B.N., iar în subsidiar, acordarea valorii de circulație a imobilului la data evicțiunii, în cuantum de 137.392 euro, stabilită de expertul M.V. În motivarea recursului, reclamanții au arătat că momentul stabilirii despăgubirilor trebuie apreciat ca urmare a situației evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare și, în această situație trebuia să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune, în conformitate cu disp.

art. 1337 C. civ. Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabile dispozițiile dreptului comun prin raportare și la dispozițiile legii speciale. În mod corect instanța de fond a reținut în considerentele sentinței pronunțate că art. 1344 C. civ. prevede ca regulă specială în materia evicțiunii că vânzătorul este obligat să plătească cumpărătorului diferența între preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii. În situația de față se consideră că această valoare ce trebuie acordată este de 934.384 RON și este stabilită la data evicțiunii, respectiv data pronunțării deciziei civile nr. 51R din 30 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, conform raportului de expertiză specialitatea construcții stabilită de exp.

B.N., sau în subsidiar, la valoarea stabilită de exp. M.V. în cuantum de 137.392 euro - în apel. Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Mai mult decât atât, și după apariția modificărilor la Legea nr. 10/2001, reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri reprezentând valoarea de piață a imobilului.

În baza prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, având în vedere că în speță, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, condiție de bază pentru admiterea capătului de cerere referitor la valoarea de circulație, instanța de fond în mod corect a obligat pârâtul la plata valorii de circulație stabilită la data evicțiunii și nu într-un mod aleatoriu cum a procedat instanța de apel care s-a raportat la valoarea de piață actuală stabilită de expert în raportul efectuat de expertul M.V., la care reclamanții au formulat obiecțiunii prin care au criticat modalitatea de calcul privind prețul de piață stabilit pentru construcție, sumele variind în opinia expertului între 20.000 - 30.000 euro - evaluarea corectă fiind aceea din raportul de expertiză efectuat de expertul B.N., care arată modalitatea de calcul a valorii de circulație a imobilului în cauză, expertul M.V.

efectuând o evaluare standard a construcției și nu una de piață. Prin dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată se stabilește în mod expres legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice pentru plata atât a prețului plătit de chiriași pentru imobilul cumpărat, cât și a prețului de piață al imobilelor pentru care s-au desființat contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, adică pe calea acțiunii în revendicare prin compararea de titluri, desființarea în acest caz, echivalând cu înțelesul de lipsire de eficiență a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. P retențiile formulate în sensul solicitării de a fi obligat pârâtul la plata valorii de circulație a imobilului la momentul evicțiunii au la bază faptul că reclamanții au cumpărat apartamentul în cauză în conformitate cu art. 9 din Legea nr. 112/1995.

La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare reclamanții au fost de totală bună credință, fapt ce rezultă și din sentința civilă nr. 915 din 19 septembrie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. De asemenea, la momentul perfectării contractului, atât vânzătorul Primăria municipiului București în calitate de mandatar al Statului Român care era proprietarul bunului, cât și cumpărătorii erau încredințați asupra valabilității calităților acestora și asupra legalității raportului juridic statornicit. Recurenții-reclamanți au arătat că au dobândit un bun în sensul autonom al Convenției, respectiv că au beneficiat de dispozițiile unei legi speciale care le-a permis să cumpere în deplină legalitate de la stat apartamentul pe care îl ocupau în calitate de chiriași, dobândind un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenții au invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului din cauzele „Tudor și Tudor/României” și „Raicu/României”, precum și faptul că acțiunea este motivată în drept pe dispozițiile art. 1344, 1345, 1346 C. civ., art. 1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009. II). Recurentul-pârât a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Printr-un prim motiv de recurs, pârâtul a arătat că în mod greșit a dispus instanța de apel obligarea sa la plata sumei de 120.470 euro în echivalent în RON la data plății, care reprezintă prețul de piață al apartamentului în litigiu, sens în care s-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, recurentul nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria municipiului București și reclamant, acesta este terț față de contract. În situația evingerii cumpărătorilor prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare trebuia să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei - Primăria municipiului București, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ.. Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din litigiu.

Dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice nu justifică niciun fel de obligare a acestuia la achitarea prețului la valoarea de piață al imobilului. Astfel, calitatea procesuală pasivă nu poate avea într-o astfel de acțiune decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare, recurentul nefiind parte contractantă în raportul juridic dedus judecății, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului atacat, cât și pentru dispozițiile imperative prevăzute de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Se învederează că, reclamanții nu au probat legitimitatea procesuală a recurentului.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, pârâtul a criticat valoarea reținută în raportul de expertiză omologat de instanță, fără să țină cont de obiecțiunile formulate de Ministerul Finanțelor Publice. Suma stabilită în raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauză, reclamanții achiziționându-l la un preț social cu mult sub prețul pieții, diminuându-se valoarea cu cel puțin 30% din valoarea reală. În mod eronat expertul a evaluat terenul aferent imobilului, propunând prețuri separate atât pentru construcție, cât și pentru teren, ceea ce conduce la o creștere artificială a valorii de piață a imobilului. Valorile ofertelor luate în calcul de către expert sunt mult mai mari decât cele pentru imobile noi.

Prin urmare, operează în cauză îmbogățirea fără justă cauză, fiind lipsit de logică ca reclamanții să încaseze în 2014 o diferență de sumă în plus față de valoarea achitată în contractul de vânzare-cumpărare, valoare care depășește cu mult valoarea de piață a imobilului pe piața imobiliară la ora actuală. Astfel, obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în niciun caz valoarea de piață a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995, unde obligația de garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001.

Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale. În spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceștia ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă și anume prin stabilirea în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.

Pentru situații ca cea de față, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piață a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (cauza „Velikovi și alții/Bulgariei”). Prin cel de-al treilea motiv de recurs, pârâtul a arătat că pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 se cere a fi întrunite două condiții și anume: încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege este că, aceste contracte de vânzare-cumpărare să fi fost desființate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamanți rezidă în faptul că, urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare, aveau obligația de a cunoaște care este titlul de proprietate al vânzătorului. Întrucât reclamanții nu au depus minime diligente cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, având în vedere că exercitarea cu bună credință a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiție intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi, respectiv validitatea cauzei. Reaua credință determină în realitate ilicitatea cauzei, ori prin existența unei cauze ilicite este afectată însăși validitatea actului sub imperiul Legii nr. 112/1995 pentru perfectarea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare.

Având în vedere că reclamanții își invocă propria turpitudine, anume încălcarea dispozițiilor legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru a obține recunoașterea unui drept, ceea ce nu este admisibil, aceștia nu pot beneficia de restituirea prețului la valoarea de piață. În ceea ce privește cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege, în speță, deposedarea reclamanților de imobilul care face obiectul litigiului s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamanți și Primăria municipiului București nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. I). Recursul declarat de reclamanții M.F.

și M.S. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente: Prin motivele formulate, reclamanții critică decizia pronunțată de instanța de apel sub aspectul aprecierii cuantumului despăgubirilor ce trebuie acordate, momentul în raport de care se impune ca acestea să fie stabilite fiind data evicțiunii. În speță, prin acțiunea introductivă, reclamanții M.F. și M.S. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul București și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea la plata sumei de 6 miliarde ROL reprezentând valoarea actuală de circulație a apartamentului nr. 2 din imobilul situat în București, str. T. Așadar, reclamanții au solicitat acordarea despăgubirilor reprezentând valoarea imobilului la data formulării cererii de chemare în judecată („valoarea actuală de circulație a apartamentului”).

Expertiza administrată la prima instanță a avut drept obiectiv „stabilirea valorii de circulație actuală a imobilului apartament situat în București, str. T., însă expertul B.N. a calculat această valoare prin raportare la momentul efectuării expertizei, concluzionând în sensul că „valoarea de circulație a locuinței cu terenul aferent este în sumă totală de 934.384 RON”. Reclamanții au luat cunoștință de conținutul raportului de expertiză și au formulat precizări referitor la câtimea pretențiilor, precum și concluzii scrise, arătând că solicită obligarea pârâților la „plata sumei de 934.384 RON reprezentând valoarea de circulație a locuinței și terenului situat în București, str. T., sumă rezultată în urma raportului de expertiză efectuat în cauză”.

Așadar, reclamanții nu au solicitat valoarea imobilului de la data evicțiunii și nici nu au formulat în acest sens obiecțiuni la concluziile raportului de expertiză efectuat în fața primei instanțe. Apelul a fost declarat doar de către pârât, care nu a criticat sub acest aspect hotărârea, reclamanții făcând trimitere la evaluarea imobilului la data evicțiunii doar cu prilejul stabilirii obiectivelor expertizei administrate în apel. Prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. consacră principiul disponibilității, statuând că instanțele sunt obligate să se pronunțe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată. Atât sub aspectul obiectului cât și al părților între care se derulează litigiul, cadrul procesual este cel fixat de părți, nefiind astfel permis instanței să se pronunțe în afara și peste limitele petitelor cu care a fost învestită.

Principiul disponibilității și cel al dreptului la apărare al părților trebuie respectate și pentru că reprezintă o componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În speță, instanța de apel a stabilit valoarea despăgubirilor cuvenite reclamanților pentru imobil prin raportare la momentul efectuării expertizei în faza apelului, pronunțându-se astfel, în afara limitelor în care a fost învestită, contrar dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Or, în cadrul concluziilor raportului de expertiză administrat în apel (răspuns la obiecțiunii, expertul M.V. a determinat valoarea de circulație a imobilului la data introducerii acțiunii (anul 2009) ca fiind de 124.400 euro.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este fondat, urmând a fi admis, cu consecința modificării deciziei atacate numai cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanților, menținându-se restul dispozițiilor hotărârii. II). Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed: În primul motiv de recurs, pârâtul Ministerului Finanțelor Publice a criticat decizia instanței de apel sub aspectul greșitei soluționări a excepției lipsei calității sale procesuale pasive. Deși susținerea pârâtului că este terț față de contractul de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanți și Primăria municipiului București este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde.

Obligația de restituire a prețului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desființate, nu este un efect al contractului, ci o obligație ce decurge din lege. Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilește obligația Ministerului Finanțelor Publice de a restitui prețul de piață ori prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu respectarea, fie cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Aceste dispoziții legale au un caracter special, derogator de la dispozițiile dreptului comun pe care le invocă recurentul, instituind un caz special de răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în litigiile decurgând din restituirea prețului.

Având în vedere că imobilul în litigiu face parte dintre cele cu privire la care a fost adoptată o legislație reparatorie de către Statul Român, întrucât acesta a fost preluat abuziv de la proprietar prin Decretul nr. 92/1950, pentru soluționarea cererii deduse judecății nu sunt aplicabile prevederile dreptului comun (art. 1337 și urm. C. civ.), ci, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, cele din cuprinsul Legii nr. 10/2001, ca lege specială în această materie.

Condițiile speciale instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, potrivit art. 9 alin. (1), precum și cu privire la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, conform art. 13 alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei dispoziții legale derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de acei chiriași ce nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat. Obligația instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire.

Așa fiind, se constată legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, acesta fiind titularul obligației în raportul juridic dedus judecății, în ce privește cererea de obligare la plata prețului de piață actualizat al imobilului. Criticile privind efectuarea defectuoasă a expertizei - modul de evaluare a imobilului în litigiu de către expert și greșita aplicare a coeficienților de corecție și a standardelor internaționale în materie - nu pot fi reanalizate, față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care nu permite reformarea unei hotărâri pentru motive de netemeinicie, instanța de recurs nemaiavând competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele (așa cum solicită recurentul-pârât), ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, pârâtul a formulat apărări prin care a solicitat aplicarea criteriilor de simetrie și de echitate în stabilirea cuantumului despăgubirilor și a susținut teza îmbogățirii fără justă cauză a reclamanților. Sub aceste aspecte, este de reținut că instanțele fondului în mod legal au concluzionat că reclamanții îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, după modificarea adoptată prin Legea nr. 1/2009, în vederea acordării prețului de piață pentru imobilul în litigiu. Premisele art. 50 1 din Legea nr. 10/2009 (care se verifică în speța de față) presupun încheierea actului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, adică existența valabilității contractului, dar și desființarea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a acestui contract, întrucât numai în aceste condiții cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa de proprietar.

Astfel, potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, vocație la obținerea prețului de piață al imobilului au doar „proprietarii” în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte au fost „desființate” ca efect al admiterii acțiunii în revendicare formulate împotriva lor de proprietarul deposedat abuziv de stat, precedată fie de respingerea cererii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, fie de neatacarea lui în justiție. Prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001 s-a introdus alin. (2 1 ), din interpretarea căruia reiese că prin „desființare” nu se înțelege doar situația când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci și cea a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Ca urmare, prin art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a definit sintagma de „contract de vânzare-cumpărare desființat”, în sensul că actul juridic fie a fost anulat, fie bunul a fost pierdut în urma unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În speță, prin sentința nr. 915 din 19 septembrie 2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, irevocabilă, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamanta Ș.C.A.G. în contradictoriu cu pârâții M.F. șl M.S., care au fost obligați să îi lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 2 din str. T. și a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare (ce a constituit titlul reclamanților M.F.

și M.S.). Așa fiind, recurenții-reclamanți se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată și au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului. Determinarea acestui preț s-a realizat în mod legal, prin expertiză tehnică judiciară, iar obligația de plată în sarcina recurentului-pârât a fost stabilită de către instanță în conformitate cu dispozițiile legilor speciale incidente, așa încât nu poate fi susținută cu temeinicie teza îmbogățirii fără justă cauză a reclamanților și nu pot fi aplicabile nici criteriile de simetrie și de echitate, astfel cum sunt invocate de către recurentul-pârât. În ceea ce privește criticile formulate de pârât prin cel de-al treilea motiv de recurs, privind nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, acestea nu pot fi reanalizate în prezenta cauză.

În speță, instanța de apel în mod corect a constatat că sentința civilă nr. 915 din 19 septembrie 2000 a Tribunalului București - irevocabilă, beneficiază de putere de lucru judecat în ceea ce privește respingerea cererii având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului deținut de reclamanții din prezenta cauză. În motivarea sentinței civile nr. 915/2000 a Tribunalului București s-a reținut că actul de înstrăinare a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost încheiat cu respectarea legislației în vigoare, cauza de nulitate trebuind să fie anterioară sau concomitentă cu încheierea actului.

Pe cale de consecință, având în vedere că cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a fost respinsă irevocabil, dând eficiență acestui aspect, prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța a constatat că reclamanții sunt deținătorii unui bun în sensul Convenției, a cărui proprietate au pierdut-o prin efectul admiterii revendicării, astfel că se impune despăgubirea acestora în condiții legale, ceea ce obligă instanța sesizată cu prezenta acțiune să se pronunțe cu respectarea acestor statuări. Efectele pozitive și negative ale puterii de lucru judecat se produc atât în virtutea dispozitivului hotărârii, cât și ale considerentelor pe care se sprijină soluția adoptată, în care se regăsesc dezlegările în fapt și în drept date problemelor soluționate.

Dacă s-ar reține contrariul, ar însemna a se permite reevaluarea acelorași aspecte într-un litigiu ulterior, cu riscul unor constatări diferite ale instanțelor de judecată. Or, este de esența puterii de lucru judecat evitarea contrazicerilor între hotărâri judecătorești pronunțate în procese distincte, rezultat ce ar lipsi, astfel, de conținut însăși instituția juridică în discuție. Așa fiind, reclamanții se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată și au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului. Față de cele ce preced, recursul declarat de pârât va fi respins, ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții M.F. și M.S. împotriva deciziei nr. 98A din data de 25 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în parte decizia, în sensul că despăgubirile cuvenite reclamanților sunt în sumă de 124.400 euro, echivalentul în RON la data plății. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2014.