ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4579/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4579/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1358 din 22 iunie

2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei C.M. și a fost

respinsă acțiunea formulată de aceasta împotriva pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice, prin care a solicitat obligarea acestuia la restituirea

prețului de piață pentru imobilul situat în București, str. N.C., parter,

sector 1, în baza dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 1/2009, ca fiind introdusă de o persoană fără

calitate procesuală activă.

Pentru a hotărî în

acest sens, prima instanță a reținut că reclamanta a dobândit proprietatea

apartamentului pentru care a cerut a fi dezdăunată, în temeiul unui contract de

vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică cu B.D., pentru prețul de 50.000

euro, contract ce a fost autentificat la 24 octombrie 2002 de B.N.P. S.L.A. La

rândul său, B.D. a cumpărat același apartament de la S.Z. și M.L., succesorii

în drepturi ai defunctei T.N., aceasta din urmă fiind cea care a dobândit cu

plata în rate proprietatea apartamentului în temeiul unui contract de

vânzare-cumpărare din 20 martie 1997, încheiat cu Primăria Municipiului

București, în temeiul Legii nr. 112/1995.

S-a reținut că în

toate aceste contracte de vânzare-cumpărare, vânzătorii s-au obligat să îl

garanteze pe cumpărător împotriva evicțiunii totale sau parțiale, conform art.

1337 C. civ.

Întrucât între

reclamantă și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu există niciun raport

juridic întemeiat pe Legea nr. 1/2009, tribunalul a considerat că reclamanta nu

justifică în cauză calitatea procesuală activă de a solicita obligarea acestuia

la plata valorii de piață a apartamentului. Legea nr. 1/2009 este o lege

specială care reglementează regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în

perioada 6 martie 1045 - 22 decembrie 1989 și care a avut ca justificare legală

protejarea foștilor chiriași, care au cumpărat cu bună-credință imobilele în

care locuiau în temeiul Legii nr. 112/1995 și ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în

nulitate, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile.

S-a arătat, deci, că

pretențiile reclamantei nu ar putea fi valorificate potrivit acestor dispoziții

legale și întrucât ea nu se înscrie în sfera subiectelor destinatare ale

acestora.

Prin Decizia civilă

nr. 11A din 15 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

a respins ca nefondat apelul reclamantei, pentru considerentele următoare:

Cu titlu prealabil,

curtea a arătat că dacă prin cererea de chemare în judecată cu care s-a adresat

instanțelor, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice ca, în temeiul dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

republicată și modificată prin Legea nr. 1/2009, să fie obligat la plata

prețului de piață pentru apartamentul situat în București, str. N.C., parter,

sector 1, prin cererea de apel a solicitat ca, în urma anulării hotărârii de

primă instanță și rejudecării pricinii, intimatul pârât să fie obligat la

restituirea prețului actualizat achitat la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, pentru același apartament.

Desigur, această

situație își găsește facila rezolvare în regulile instituite pentru judecata în

apel prin dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care în

apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de

chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Însă, din punct de

vedere a problemei de drept a litigiului, care a și generat adoptarea soluției

de primă instanță, de respingere a cererii de chemare în judecată pentru lipsa

calității procesuale active a reclamantei, cauza și obiectul diferit al

solicitărilor reclamantei din cele două cereri analizate (cea de chemare în

judecată și cea de apel) nu împietează asupra cercetării judecătorești întrucât

pentru ambele pretenții reglementarea legislativă este identică în determinarea

sferei de subiecte ce pot fi titulari ai cererilor având atare obiect.

Curtea a reținut, pe

baza situației de fapt descrisă de însăși apelanta reclamantă, susținută și de

o parte a înscrisurilor pe care ea le evocă în cererile formulate (de chemare

în judecată și apel) și regăsite în dosarul de fond, că apelanta este o

cumpărătoare de pe piața liberă a unui imobil - apartament ce a fost, la

origini, preluat abuziv de către stat.

Acest apartament a

fost dobândit de apelantă prin încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu

numitul B.D., contract ce a fost autentificat la 24 octombrie 2002. La rândul

său, B.D. a dobândit apartamentul în temeiul contractului de vânzare-cumpărare

din 17 septembrie 1999, de la S.Z. și M.L., care au moștenit bunul de la mama

lor, T.N.

T.N. este cea care a

cumpărat apartamentul de la Primăria Municipiului București, în temeiul unui

contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 la 20 martie

1997.

Toate aceste

contracte de vânzare-cumpărare care s-au încheiat cu privire la apartamentul

situat la parterul imobilului din București, str. N.C., sector 1, au fost

constatate nule prin Sentința civilă nr. 5287 din 4 septembrie 2003 a

Judecătoriei sector 1, astfel cum a fost ea modificată prin Decizia civilă nr.

2111 din 2 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

dată în apel și Decizia de recurs nr. 549 din 28 februarie 2006 a aceleiași

instanțe.

Potrivit susținerilor

apelantei reclamante, motivul de nulitate a contractului din 20 martie 1997 a

fost acela al încheierii sale cu rea-credință de către Primăria Municipiului

București și chiriașa-cumpărătoare T.N., deoarece succesorii în drepturi ai

foștilor proprietari formulaseră cerere de restituire în natură a imobilului,

în temeiul Legii nr. 112/1995, iar în privința contractelor de

vânzare-cumpărare autentificate la 17 septembrie 1999 și 24 octombrie 2002 s-a

reținut încălcarea interdicției de înstrăinare instituită prin dispozițiile

art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995.

Dată fiind această

situație, apelanta-reclamantă s-a considerat îndreptățită la a solicita, din

partea pârâtului, acordarea valorii de piață a imobilului cumpărat de ea, în

temeiul unui contract de vânzare-cumpărare ce a fost constatat nul prin

hotărârea definitivă și irevocabilă a unei instanțe de judecată.

Comparând situația

juridică a apelantei reclamante, decurgând din încheierea actului de

vânzare-cumpărare autentificat la 24 octombrie 2002, și din pronunțarea

hotărârilor judecătorești pe care ea le evocă, cu cea la care se referă

dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea

nr. 1/2009, curtea a constatat că acestea nu se suprapun.

Astfel, reclamanta nu

este acel proprietar care a dobândit bunul în temeiul unui contract de

vânzare-cumpărare încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995 cu statul, ci ea a

devenit proprietar în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat pe

piața liberă, cu o persoană fizică, actul juridic de dobândire fiind guvernat

doar de regulile de drept comun ale C. civ. în materia contractului de

vânzare-cumpărare.

Chiar dacă prin

hotărârile judecătorești pronunțate în Dosarul înregistrat sub nr. 11962/2002

pe rolul Judecătoriei sectorului 1, s-a constatat nulitatea absolută a acestui

contract pentru motivul încălcării dispozițiilor art. 9 alin. (8) din Legea nr.

112/1995 cu prilejul încheierii sale, actul juridic al vânzării-cumpărării

intervenit între reclamant și vânzătorul B.D. rămâne unul supus regulilor de

drept comun, incidența dispozițiilor speciale ale Legii nr. 112/1995 - a căror

nesocotire a generat și soluția constatării nulității sale absolute - fiind

atrasă de obiectul indirect al contractului, respectiv apartamentul nr. a, ca

bun grevat de o inalienabilitate temporară legală instituită intuituu rei, după

cum se și reține prin Sentința civilă nr. 5287 din 9 septembrie 2003 a Judecătoriei

sectorului 1.

În același timp,

despre reclamantă nu s-ar putea spune nici că este titulară a unui contract de

vânzare-cumpărare încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care a

fost desființat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, ipoteză

legală la care se referă prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

republicată, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009 (la care reclamanta

a făcut trimitere prin solicitările sale formulate direct în apel) și care are

în vedere nesocotirea acelor condiții speciale ale acestei legi ce trebuie

întrunite atât în persoana chiriașilor cumpărători, dar și a statului vânzător.

În tot cazul însă,

apelanta reclamantă nu este nici chiriașul cumpărător care a nesocotit dispozițiile

speciale ale Legii nr. 112/1995 pentru valabila încheiere a contractului său cu

statul, după cum se referă expres la această categorie de subiecte art. 50

alin. (2) mai sus amintit.

În aceste condiții,

soluția adoptată de prima instanță, de respingere a cererii reclamantei pentru

lipsa calității sale procesuale active, apare ca fiind legală și temeinică de

vreme ce, prin situația în care această parte se regăsește, se dovedește că ea

nu se încadrează în nici una din ipotezele legale ale art. 50

1

sau 50

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, modificată și completată,

nefăcând parte din categoriile de subiecte destinatare ale acestor prevederi

legale și neaflându-se niciodată în raporturi juridice directe cu statul, în

cea ce privește acest bun.

Desigur, sfera de

subiecte ale art. 50

1

sau 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

republicată, modificată și completată nu este rezumată doar la categoriile de

persoane expres menționate - respectiv, chiriașii cumpărători ce au încheiat

contractele de vânzare-cumpărare cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995

sau, dimpotrivă, cu respectarea acestor prevederi, și care au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile - ci trebuie acceptat că,

în aplicarea regulilor de drept comun, de aceste prevederi legale pot beneficia

și avânzii cauză ai chiriașilor cumpărători - părți în aceste acte juridice.

Așadar, sunt

deopotrivă beneficiari ai acestor dispoziții de lege succesorii universali și

cu titlu universal, succesori cu titlu particular ori creditorii chirografari

ai chiriașilor cumpărători a căror situație juridică corespunde ipotezelor

legale ale celor două articole din Legea nr. 10/2001.

Astfel cum rezultă

însă din actele dosarului, apelanta reclamantă nu face parte nici din aceste

categorii de persoane care, deși nu au participat la încheierea actului,

suportă efectele acestuia, ca urmare a legăturii lor juridice cu părțile

actului și care pot, în temeiul regulilor de drept comun, să ceară aplicarea

față de ei a dispozițiilor art. 50

1

sau 50 alin. (2) din Legea nr.

10/2001.

Este de observat că

apelanta reclamantă nu este nici succesoare universală, cu titlu universal ori

cu titlu particular a chiriașei-cumpărătoare T.N. și nici creditoare

chirografară a acesteia pentru a putea, eventual, ca pe calea acțiunii oblice,

să obțină un drept a cărui realizare nu ar fi urmărită de către debitoarea sa.

Împrejurarea că, din

punct de vedere teoretic și legal, apelanta are dreptul la promovarea unei

acțiuni în garanție pentru evicțiune împotriva vânzătorului B.D. și că, acesta,

la rândul său, are același drept împotriva vânzătorilor săi care sunt chiar

succesorii în drepturi ai chiriașei-cumpărătoare T.N., nu legitimează procesual

pe reclamantă de a face să-i fie plătite direct ei drepturile de creanță la

care T.N., iar actual, succesorii ei în drepturi ar fi îndreptățiți să îi

primească în temeiul Legii nr. 10/2001, atâta timp cât aceste raporturi

juridice obligaționale între toate aceste persoane încă nu au fost angajate

prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile în acest

sens.

În plus, obligația de

garanție contra evicțiunii, pe care B.D. o datorează reclamantei nu ar putea fi

realizată de reclamantă direct pe seama debitorilor lui B.D. (în schema

juridică prezentată de apelantă aceștia fiind descendenții lui T.N.) și, mai

departe, pe seama potențialului debitor al acestora - pârâtul chemat în

judecata de față (Ministerul Finanțelor Publice) decât în caz de

insolvabilitate a propriului debitor, B.D. dar și a descendenților lui T.N.,

aspect ipotetic și speculat doar la acest moment.

Reținând și că

dezlegarea dată cu titlu definitiv și irevocabil, prin hotărârile judecătorești

prin care s-a constatat nulitatea absolută a tuturor celor trei contracte de

vânzare-cumpărare încheiate în legătură cu bunul pentru care reclamanta a cerut

a fi despăgubită, se impune față de aceasta, dar și prezentei judecăți cu forța

puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești (res judicata pro veritatae

habetur), curtea a apreciat că nu mai poate fi supusă cercetării judecătorești

în prezenta cauză problema legalității ori valabilității contractului încheiat

de reclamantă cu B.D. și, cu atât mai puțin, justețea și legalitatea

hotărârilor judecătorești ce au constatat nulitatea acestuia, astfel după cum

apelanta intenționează prin motivele de apel aflate la dosar.

Împotriva

sus-menționatei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru

nelegalitate, sens în care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 6 C. proc. civ., a susținut că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea

normelor de competență materială reglementate de art. 2 C. proc. civ., potrivit

cărora "tribunalul judecă în primă instanță (..) procesele și cererile în

materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON, dar și cele

prevăzute de art. 1 din C. proc. civ., potrivit cărora "Judecătoriile

judecă în primă instanță, toate procesele și cererile, în afară de cele date

prin lege în competența altor instanțe".

Dat fiind că, în

cauză, în lipsa unei evaluări proprii a reclamantei (nesolicitată de instanță),

unica valoare a bunului litigios ce poate fi reținută în cauză, cert

determinată, este cea menționată în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de

autoarea sa, T.N., de 23.092.004 RON, competența materială de soluționare a

cauzei deduse judecății revine judecătoriei, iar nu tribunalului, motiv pentru

care a solicitat casarea hotărârilor pronunțate în cauză și trimiterea pricinii

spre rejudecare Judecătoriei sector 1 București.

A învederat că în raport

de înscrisurile noi depuse în recurs, contracte de cesiune de drepturi,

încheiate la 13 noiembrie 2006, respectiv 6 aprilie 2011, cu moștenitorii

chiriași-cumpărători în calitate de cedenți, justifică calitatea procesuală

activă pretinsă de Legea nr. 1/2009 și, astfel, îndreptățirea de a pretinde și

primi valoarea apartamentului litigios, astfel cum este aceasta determinată de

art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 1/2009.

Întrucât instanțele

au procedat la judecarea cauzei fără a intra în cercetarea fondului, a

solicitat casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima

instanță.

Recursul nu este

fondat.

Reclamanta a înțeles

să se prevaleze de calitatea menționată, de cesionar, succesor cu titlu

particular al moștenitorilor chiriașei-cumpărătoare, direct în prezenta cale de

atac, anexând și contractele de cesiune ce i-ar justifica calitatea de a

pretinde realizarea dreptului prevăzut de art. 50, 50

1

din Legea nr.

10/2001.

Dincolo de faptul că

această chestiune nu a constituit obiect de dezbatere judiciară până în

prezenta etapă procesuală, ea fiind invocată direct în recurs, deci omisso

medio, aceasta se constituie în fapt, și într-o modificare a cauzei acțiunii

deduse judecății, intervenită în recurs și astfel inadmisibilă, în conformitate

cu prevederile art. 316 C. proc. civ. cu referire la art. 299 alin. (1) C.

proc. civ.

Cât privește critica

privind încălcarea normelor de competență materială reglementate de art. 1,

respectiv art. 2 din C. proc. civ. se constată, din verificarea actelor

dosarului, că această excepție nu a fost invocată nici în fața primei instanțe

și nici prin motivele de apel.

Întrucât dispozițiile

art. 159

1

C. proc. civ. impun invocare sa la prima zi de înfățișare

în fața primei instanțe și constatând că excepția menționată a fost formulată

omisso medio, se verifică, de asemenea, caracterul nefondat al criticii

analizate.

Ca urmare, față de

cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus

judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta C.M. împotriva Deciziei civile nr.

11A din data de 15 ianuarie 2013 pronunțate de Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 octombrie 2013.

Procesat de GGC - AS