ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4579/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1358 din 22 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei C.M. și a fost respinsă acțiunea formulată de aceasta împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, prin care a solicitat obligarea acestuia la restituirea prețului de piață pentru imobilul situat în București, str. N.C., parter, sector 1, în baza dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă. Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut că reclamanta a dobândit proprietatea apartamentului pentru care a cerut a fi dezdăunată, în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică cu B.D., pentru prețul de 50.000 euro, contract ce a fost autentificat la 24 octombrie 2002 de B.N.P.

S.L.A. La rândul său, B.D. a cumpărat același apartament de la S.Z. și M.L., succesorii în drepturi ai defunctei T.N., aceasta din urmă fiind cea care a dobândit cu plata în rate proprietatea apartamentului în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare din 20 martie 1997, încheiat cu Primăria Municipiului București, în temeiul Legii nr. 112/1995. S-a reținut că în toate aceste contracte de vânzare-cumpărare, vânzătorii s-au obligat să îl garanteze pe cumpărător împotriva evicțiunii totale sau parțiale, conform art. 1337 C. civ. Întrucât între reclamantă și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu există niciun raport juridic întemeiat pe Legea nr. 1/2009, tribunalul a considerat că reclamanta nu justifică în cauză calitatea procesuală activă de a solicita obligarea acestuia la plata valorii de piață a apartamentului.

Legea nr. 1/2009 este o lege specială care reglementează regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1045 - 22 decembrie 1989 și care a avut ca justificare legală protejarea foștilor chiriași, care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau în temeiul Legii nr. 112/1995 și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în nulitate, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. S-a arătat, deci, că pretențiile reclamantei nu ar putea fi valorificate potrivit acestor dispoziții legale și întrucât ea nu se înscrie în sfera subiectelor destinatare ale acestora.

Prin Decizia civilă nr. 11A din 15 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantei, pentru considerentele următoare: Cu titlu prealabil, curtea a arătat că dacă prin cererea de chemare în judecată cu care s-a adresat instanțelor, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice ca, în temeiul dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată și modificată prin Legea nr. 1/2009, să fie obligat la plata prețului de piață pentru apartamentul situat în București, str. N.C., parter, sector 1, prin cererea de apel a solicitat ca, în urma anulării hotărârii de primă instanță și rejudecării pricinii, intimatul pârât să fie obligat la restituirea prețului actualizat achitat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, pentru același apartament.

Desigur, această situație își găsește facila rezolvare în regulile instituite pentru judecata în apel prin dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Însă, din punct de vedere a problemei de drept a litigiului, care a și generat adoptarea soluției de primă instanță, de respingere a cererii de chemare în judecată pentru lipsa calității procesuale active a reclamantei, cauza și obiectul diferit al solicitărilor reclamantei din cele două cereri analizate (cea de chemare în judecată și cea de apel) nu împietează asupra cercetării judecătorești întrucât pentru ambele pretenții reglementarea legislativă este identică în determinarea sferei de subiecte ce pot fi titulari ai cererilor având atare obiect.

Curtea a reținut, pe baza situației de fapt descrisă de însăși apelanta reclamantă, susținută și de o parte a înscrisurilor pe care ea le evocă în cererile formulate (de chemare în judecată și apel) și regăsite în dosarul de fond, că apelanta este o cumpărătoare de pe piața liberă a unui imobil - apartament ce a fost, la origini, preluat abuziv de către stat. Acest apartament a fost dobândit de apelantă prin încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu numitul B.D., contract ce a fost autentificat la 24 octombrie 2002. La rândul său, B.D. a dobândit apartamentul în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 17 septembrie 1999, de la S.Z. și M.L., care au moștenit bunul de la mama lor, T.N.

T.N. este cea care a cumpărat apartamentul de la Primăria Municipiului București, în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 la 20 martie 1997. Toate aceste contracte de vânzare-cumpărare care s-au încheiat cu privire la apartamentul situat la parterul imobilului din București, str. N.C., sector 1, au fost constatate nule prin Sentința civilă nr. 5287 din 4 septembrie 2003 a Judecătoriei sector 1, astfel cum a fost ea modificată prin Decizia civilă nr. 2111 din 2 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, dată în apel și Decizia de recurs nr. 549 din 28 februarie 2006 a aceleiași instanțe.

Potrivit susținerilor apelantei reclamante, motivul de nulitate a contractului din 20 martie 1997 a fost acela al încheierii sale cu rea-credință de către Primăria Municipiului București și chiriașa-cumpărătoare T.N., deoarece succesorii în drepturi ai foștilor proprietari formulaseră cerere de restituire în natură a imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995, iar în privința contractelor de vânzare-cumpărare autentificate la 17 septembrie 1999 și 24 octombrie 2002 s-a reținut încălcarea interdicției de înstrăinare instituită prin dispozițiile art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995. Dată fiind această situație, apelanta-reclamantă s-a considerat îndreptățită la a solicita, din partea pârâtului, acordarea valorii de piață a imobilului cumpărat de ea, în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare ce a fost constatat nul prin hotărârea definitivă și irevocabilă a unei instanțe de judecată.

Comparând situația juridică a apelantei reclamante, decurgând din încheierea actului de vânzare-cumpărare autentificat la 24 octombrie 2002, și din pronunțarea hotărârilor judecătorești pe care ea le evocă, cu cea la care se referă dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, curtea a constatat că acestea nu se suprapun. Astfel, reclamanta nu este acel proprietar care a dobândit bunul în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995 cu statul, ci ea a devenit proprietar în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat pe piața liberă, cu o persoană fizică, actul juridic de dobândire fiind guvernat doar de regulile de drept comun ale C. civ.

în materia contractului de vânzare-cumpărare. Chiar dacă prin hotărârile judecătorești pronunțate în Dosarul înregistrat sub nr. 11962/2002 pe rolul Judecătoriei sectorului 1, s-a constatat nulitatea absolută a acestui contract pentru motivul încălcării dispozițiilor art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995 cu prilejul încheierii sale, actul juridic al vânzării-cumpărării intervenit între reclamant și vânzătorul B.D.

rămâne unul supus regulilor de drept comun, incidența dispozițiilor speciale ale Legii nr. 112/1995 - a căror nesocotire a generat și soluția constatării nulității sale absolute - fiind atrasă de obiectul indirect al contractului, respectiv apartamentul nr. a, ca bun grevat de o inalienabilitate temporară legală instituită intuituu rei, după cum se și reține prin Sentința civilă nr. 5287 din 9 septembrie 2003 a Judecătoriei sectorului 1. În același timp, despre reclamantă nu s-ar putea spune nici că este titulară a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care a fost desființat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, ipoteză legală la care se referă prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009 (la care reclamanta a făcut trimitere prin solicitările sale formulate direct în apel) și care are în vedere nesocotirea acelor condiții speciale ale acestei legi ce trebuie întrunite atât în persoana chiriașilor cumpărători, dar și a statului vânzător.

În tot cazul însă, apelanta reclamantă nu este nici chiriașul cumpărător care a nesocotit dispozițiile speciale ale Legii nr. 112/1995 pentru valabila încheiere a contractului său cu statul, după cum se referă expres la această categorie de subiecte art. 50 alin. (2) mai sus amintit. În aceste condiții, soluția adoptată de prima instanță, de respingere a cererii reclamantei pentru lipsa calității sale procesuale active, apare ca fiind legală și temeinică de vreme ce, prin situația în care această parte se regăsește, se dovedește că ea nu se încadrează în nici una din ipotezele legale ale art. 50 1 sau 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, modificată și completată, nefăcând parte din categoriile de subiecte destinatare ale acestor prevederi legale și neaflându-se niciodată în raporturi juridice directe cu statul, în cea ce privește acest bun.

Desigur, sfera de subiecte ale art. 50 1 sau 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, modificată și completată nu este rezumată doar la categoriile de persoane expres menționate - respectiv, chiriașii cumpărători ce au încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 sau, dimpotrivă, cu respectarea acestor prevederi, și care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile - ci trebuie acceptat că, în aplicarea regulilor de drept comun, de aceste prevederi legale pot beneficia și avânzii cauză ai chiriașilor cumpărători - părți în aceste acte juridice. Așadar, sunt deopotrivă beneficiari ai acestor dispoziții de lege succesorii universali și cu titlu universal, succesori cu titlu particular ori creditorii chirografari ai chiriașilor cumpărători a căror situație juridică corespunde ipotezelor legale ale celor două articole din Legea nr. 10/2001.

Astfel cum rezultă însă din actele dosarului, apelanta reclamantă nu face parte nici din aceste categorii de persoane care, deși nu au participat la încheierea actului, suportă efectele acestuia, ca urmare a legăturii lor juridice cu părțile actului și care pot, în temeiul regulilor de drept comun, să ceară aplicarea față de ei a dispozițiilor art. 50 1 sau 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Este de observat că apelanta reclamantă nu este nici succesoare universală, cu titlu universal ori cu titlu particular a chiriașei-cumpărătoare T.N. și nici creditoare chirografară a acesteia pentru a putea, eventual, ca pe calea acțiunii oblice, să obțină un drept a cărui realizare nu ar fi urmărită de către debitoarea sa.

Împrejurarea că, din punct de vedere teoretic și legal, apelanta are dreptul la promovarea unei acțiuni în garanție pentru evicțiune împotriva vânzătorului B.D. și că, acesta, la rândul său, are același drept împotriva vânzătorilor săi care sunt chiar succesorii în drepturi ai chiriașei-cumpărătoare T.N., nu legitimează procesual pe reclamantă de a face să-i fie plătite direct ei drepturile de creanță la care T.N., iar actual, succesorii ei în drepturi ar fi îndreptățiți să îi primească în temeiul Legii nr. 10/2001, atâta timp cât aceste raporturi juridice obligaționale între toate aceste persoane încă nu au fost angajate prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile în acest sens.

În plus, obligația de garanție contra evicțiunii, pe care B.D. o datorează reclamantei nu ar putea fi realizată de reclamantă direct pe seama debitorilor lui B.D. (în schema juridică prezentată de apelantă aceștia fiind descendenții lui T.N.) și, mai departe, pe seama potențialului debitor al acestora - pârâtul chemat în judecata de față (Ministerul Finanțelor Publice) decât în caz de insolvabilitate a propriului debitor, B.D. dar și a descendenților lui T.N., aspect ipotetic și speculat doar la acest moment.

Reținând și că dezlegarea dată cu titlu definitiv și irevocabil, prin hotărârile judecătorești prin care s-a constatat nulitatea absolută a tuturor celor trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate în legătură cu bunul pentru care reclamanta a cerut a fi despăgubită, se impune față de aceasta, dar și prezentei judecăți cu forța puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești (res judicata pro veritatae habetur), curtea a apreciat că nu mai poate fi supusă cercetării judecătorești în prezenta cauză problema legalității ori valabilității contractului încheiat de reclamantă cu B.D. și, cu atât mai puțin, justețea și legalitatea hotărârilor judecătorești ce au constatat nulitatea acestuia, astfel după cum apelanta intenționează prin motivele de apel aflate la dosar.

Împotriva sus-menționatei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., a susținut că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea normelor de competență materială reglementate de art. 2 C. proc. civ., potrivit cărora "tribunalul judecă în primă instanță (..) procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON, dar și cele prevăzute de art. 1 din C. proc.

civ., potrivit cărora "Judecătoriile judecă în primă instanță, toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe". Dat fiind că, în cauză, în lipsa unei evaluări proprii a reclamantei (nesolicitată de instanță), unica valoare a bunului litigios ce poate fi reținută în cauză, cert determinată, este cea menționată în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autoarea sa, T.N., de 23.092.004 RON, competența materială de soluționare a cauzei deduse judecății revine judecătoriei, iar nu tribunalului, motiv pentru care a solicitat casarea hotărârilor pronunțate în cauză și trimiterea pricinii spre rejudecare Judecătoriei sector 1 București.

A învederat că în raport de înscrisurile noi depuse în recurs, contracte de cesiune de drepturi, încheiate la 13 noiembrie 2006, respectiv 6 aprilie 2011, cu moștenitorii chiriași-cumpărători în calitate de cedenți, justifică calitatea procesuală activă pretinsă de Legea nr. 1/2009 și, astfel, îndreptățirea de a pretinde și primi valoarea apartamentului litigios, astfel cum este aceasta determinată de art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009. Întrucât instanțele au procedat la judecarea cauzei fără a intra în cercetarea fondului, a solicitat casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. Recursul nu este fondat.

Reclamanta a înțeles să se prevaleze de calitatea menționată, de cesionar, succesor cu titlu particular al moștenitorilor chiriașei-cumpărătoare, direct în prezenta cale de atac, anexând și contractele de cesiune ce i-ar justifica calitatea de a pretinde realizarea dreptului prevăzut de art. 50, 50 1 din Legea nr. 10/2001. Dincolo de faptul că această chestiune nu a constituit obiect de dezbatere judiciară până în prezenta etapă procesuală, ea fiind invocată direct în recurs, deci omisso medio, aceasta se constituie în fapt, și într-o modificare a cauzei acțiunii deduse judecății, intervenită în recurs și astfel inadmisibilă, în conformitate cu prevederile art. 316 C. proc. civ. cu referire la art. 299 alin. (1) C. proc.

civ. Cât privește critica privind încălcarea normelor de competență materială reglementate de art. 1, respectiv art. 2 din C. proc. civ. se constată, din verificarea actelor dosarului, că această excepție nu a fost invocată nici în fața primei instanțe și nici prin motivele de apel. Întrucât dispozițiile art. 159 1 C. proc. civ. impun invocare sa la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe și constatând că excepția menționată a fost formulată omisso medio, se verifică, de asemenea, caracterul nefondat al criticii analizate. Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.M. împotriva Deciziei civile nr. 11A din data de 15 ianuarie 2013 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 octombrie 2013. Procesat de GGC - AS