ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4193/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 152 din 02 februarie 2011, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice, a admis în parte acțiunea reclamantului S.O., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București și Municipiul București, prin primar general, a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 802.850 lei, valoarea de circulație a apartamentului nr. 3 din imobilul situat în București, sector 1, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice.

S-a reținut că prin Legea nr. 1/2009, lege specială în raport de răspunderea pentru evicțiune, reglementată de Codul civil, în materia înstrăinărilor realizate în baza Legii nr. 112/1995, s-a introdus art. 50 alin. (2) 1 , privind restituirea prețului de piață al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor. Cum reclamantul a indicat ca temei juridic în cererea precizatoare prevederile Legii nr. 1/2009, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.

Pe fondul cererii de chemare în judecată, tribunalul a reținut următoarele: Prin sentința nr. 654 din 05 iulie 2004 a Tribunalului București, secția a III a civilă, schimbată în parte prin decizia civilă nr. 54 A din 31 ianuarie 2006 a Curții de Apel București, secția a VII a civilă, irevocabilă, s-a admis cererea reclamantei C.I., pârâtul fiind obligat să lase, reclamantei, în deplină proprietate și posesie apartamentul în litigiu, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 5525/31531 din 27 mai 1998. Întrucât reclamantul a pierdut dreptul de proprietate în urma admiterii unei acțiuni având ca obiect revendicare, nefiind formulată și o cerere de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, buna-credință a reclamantului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, precum și încheierea acestuia cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, nu mai poate fi pusă în discuție, cu atât mai mult cu cât termenul de prescripție pentru formularea unei asemenea acțiuni a expirat.

În drept, tribunalul a constatat îndeplinite prevederile dispozițiilor art. 50 alin. (2)/1 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009. S-a avut în vedere raportul de expertiză efectuat în cauză de expert tehnic H.E., respectiv faptul că nici una dintre părți nu a formulat obiecțiuni la expertiză. Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general, reținând că obligația restituirii întregului preț de piață revine Ministerului Finanțelor Publice, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009. Prin decizia civilă nr. 650 A din 29 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.

S-a apreciat că nu este întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 50 și urm. din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009. Din examinarea și interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă cu certitudine că apelantul-pârât are calitate procesuală pasivă în litigiu, și nu Primăria Municipiului București. Prin aceste dispoziții legale, legiuitorul a înțeles să deroge de la dreptul comun cu privire la răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, fiind vorba despre instituirea unei răspunderi speciale a apelantului-pârât în acest caz. În aceste situații particulare în care au fost înstrăinate imobilele în condițiile Legii nr. 112/1995, cel care a încasat efectiv prețul acestor vânzări nu a fost Primăria Municipiului București, ci Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, el fiind cel care trebuie să răspundă și în cazul desființării contractelor.

Pe fondul cauzei, curtea a reținut incidența dispozițiilor art. 50 alin. (2)/1 din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a stabilit că, prin contract desființat se înțelege atât situația în care contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât și situația în care, deși contractul nu a fost anulat, s-a admis acțiunea în revendicare introdusă de fostul proprietar al imobilului. Dispozițiile art. 50 din Legea 10/2001, modificată, obligă instanța să distingă între „desființarea” contractului urmare a eludării prevederilor Legii 112/1995 și „desființarea” contractului, deși acesta a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale.

Analiza întrunirii cerințelor de valabilitate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare trebuie realizată prin raportare la aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească irevocabilă prin care contractul a fost desființat, hotărâre de desființare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirilor solicitate. Prin sentința civilă nr. 654 din 5 iulie 2004 a Tribunalului București, schimbată în parte prin decizia nr. 54A/2006 a Curții de Apel București, irevocabilă prin respingerea recursului, a fost admisă acțiunea în revendicare, fiind obligat pârâtul să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că „reclamanta, din acel litigiu face dovada dreptului său de proprietate pe scara transmițătorilor succesivi, în timp ce titlul pârâtului provine de la un neproprietar.

În ceea ce privește buna-credință a pârâtului la momentul cumpărării apartamentului, tribunalul apreciază că în cadrul acțiunii în revendicare, aceasta nu are relevanță și nu i se poate da eficiență juridică decât într-o eventuală acțiune în constatarea nulității actului, deci, constatând că titlul reclamantei este preferabil și potrivit principiului prior tempore, potior jure, va admite acțiunea în revendicare„. Prin urmare, nu sunt întemeiate criticile apelantului, întrucât instanța nu mai poate decât să constate că au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, acest beneficiu fiind dat de aspectul pozitiv al puterii lucrului judecat, întrucât, în mod irevocabil, într-un litigiu anterior, instanțele de judecată au statuat asupra acestei chestiuni de drept.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 02 august 2011, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte: Hotărârea pronunțată este netemeinică și nelegală - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - întrucât aceasta în mod greșit a menținut în sarcina instituției pârâte plata sumei de 802.850 lei, reprezentând valoarea de circulație a apartamentului în litigiu, motiv pentru care au reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice. Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Ministerul Finanțelor Publice nefiind parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare nr. 5525/31531 din 27 mai 1998 are calitatea de terț față de acesta, fiind în fapt doar depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. Dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea valorii prețului pentru imobilul în cauză la prețul de circulație. Instanțele anterioare trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. În această situație calitate procesuală poate avea doar vânzătorul imobilului, respectiv Primăria Municipiului București, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ. Această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice. În speța dedusă judecății, dispozițiile normative invocate anterior nu sunt aplicabile, întrucât nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare. Potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea 10/2001, pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să poată fi obligat la restituirea prețului de piață este necesara întrunirea cumulativă a două condiții și anume: contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și ca acest contract de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Cum nu există o sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi justificată calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice. Pe fondul cauzei, s-a solicitat admiterea recursului, întrucât instanța în mod greșit a omologat raportul de expertiză, însușindu-și punctul de vedere al expertului, deși suma stabilită prin raportul de expertiză este exagerat de mare, în raport de declinul evident cu care se confrunta piața imobiliară în prezent. S-a invocat încălcarea dreptului la apărare în ceea ce privește posibilitatea formulării obiecțiunilor la raportul de expertiză, prin necomunicare acestuia, deși instanța avea o asemenea obligație în virtutea principiului rolului activ al instanței.

Raportul de expertiză este lovit de nulitate, întrucât expertul avea obligația de a depune raportul de expertiză însoțit de dovezile de convocare a părților la expertiză. Dovada de convocare a instituției pârâte nu a fost atașată la dosarul cauzei. Recursul este nefondat.

În raport de situația de fapt pe deplin stabilită de instanțele fondului și necontestată, în mod corect s-a apreciat că, textul art. 50/1 din lege se referă la contractele de vânzare-cumpărare, „încheiate cu respectarea prevederilor Legii 112/1995”, dar care au fost „desființate”, în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acțiunii în revendicare de către verus dominus . Ca atare, critica recurentului-pârât în sensul că nu se poate justifica legitimarea sa procesuală pasivă, întrucât nu există o sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, este nefondată, întrucât, art. 50/1 din Legea nr. 10/2001, care justifică restituirea prețului de piață al imobilelor, nu vizează ipoteza în care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, dimpotrivă, referirea textului făcându-se la acele contracte încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar care au fost desființate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

În interpretarea art. 50 și art. 50/1 din Legea nr. 10/2001 sunt două situații de deosebit: ipoteza în care contractul a fost declarat nul, fiind încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, situație în care sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (2), chiriașul cumpărător fiind îndreptățit la restituirea prețului actualizat și ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost declarat nul, fiind încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a devenit ineficace, fiind implicit desființat in situația admiterii acțiunii în revendicare, caz în care sunt aplicabile prevederile art. 50/1 din lege. În ambele situații, Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimarea procesuală pasivă în restituirea, fie a prețului actualizat, fie a prețului de piață al imobilului, conform art. 50 alin. (3) din lege, diferită fiind doar întinderea despăgubirilor datorate.

Așadar, în cauză, pentru ipoteza dedusă judecații, ce se circumscrie dispozițiilor art. 50/1 din Legea nr. 10/2001 nu era necesară o hotărâre judecătorească prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare. S-a apreciat ca nefondată și critica relativă la faptul că nu Ministerul Finanțelor Publice, ci Municipiul București ar avea calitate procesuală pasivă în speță, dat fiind faptul că acesta din urmă a fost parte contractantă în actul de vânzare-cumpărare, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 1337 C. civ. care instituie obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune.

Prevederile speciale derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului „ specialia generalibus derogant ” astfel încât, în cauză nu-și mai găsesc aplicarea, în privința restituirii prețului actualizat, respectiv a restituirii prețului de piață al imobilului, prevederile Codului Civil care reglementează obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii - art. 1337, art. 1341-1345 C. civ.

Prin adoptarea acestor dispoziții cu caracter special s-a urmărit evitarea, în asemenea litigii, a unui întreg șir de procese ce ar implica, într-o primă fază, participarea vânzătorului răspunzător de garanția contra evicțiunii, acesta la rândul său urmând să se regreseze pentru plata făcută împotriva Ministerului Finanțelor Publice, prin acțiune separată, în cazul în care nu formula în cadrul aceluiași proces cerere de chemare în garanție, dat fiind că, prin însuși efectul Legii nr. 112/1995, prețul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanțelor Publice [art. 13 alin. (6)]. Critica referitoare la modul de apreciere, în circumstanțele cauzei pendinte, a concluziilor raportului de expertiză - suma stabilită prin raportul de expertiză este exagerat de mare, în raport de declinul evident cu care se confrunta piața imobiliară în prezent - nu poate fi primită, întrucât aceasta excede dispozițiilor art. 304 C. proc.

civ. Nu poate fi reținută nici o critică sub aspectul încălcării dreptului la apărare în ceea ce privește posibilitatea formulării obiecțiunilor la raportul de expertiză, întrucât, înainte de orice altă obligație a judecătorului - în virtutea principiului rolului activ al instanței - dispozițiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ. obligă părțile să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului într-un termen rezonabil. De altfel, Înalta Curte a avut în vedere și împrejurarea că aceste ultime critici ce vizează expertiza efectuată în cauză au fost invocate cu încălcarea principiului non omisso medio . Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul pârâtului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva deciziei nr. 650A din 29 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iunie 2012.