ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4193/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4193/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 152 din 02 februarie 2011, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a

respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesual pasive a

Ministerului Finanțelor Publice, a admis în parte acțiunea reclamantului S.O.,

în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice București și Municipiul București, prin primar

general, a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească

reclamantului suma de 802.850 lei, valoarea de circulație a apartamentului nr.

3 din imobilul situat în București, sector 1, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, a respins, ca

neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor

Publice.

S-a reținut că prin

Legea nr. 1/2009, lege specială în raport de răspunderea pentru evicțiune,

reglementată de Codul civil, în materia înstrăinărilor realizate în baza Legii

nr. 112/1995, s-a introdus art. 50 alin. (2)

1

, privind restituirea

prețului de piață al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Potrivit art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea

se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor.

Cum reclamantul a

indicat ca temei juridic în cererea precizatoare prevederile Legii nr. 1/2009,

tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale

pasive a Ministerului Finanțelor Publice.

Pe fondul cererii de

chemare în judecată, tribunalul a reținut următoarele:

Prin sentința nr. 654

din 05 iulie 2004 a Tribunalului București, secția a III a civilă, schimbată în

parte prin decizia civilă nr. 54 A din 31 ianuarie 2006 a Curții de Apel București, secția a VII a civilă, irevocabilă, s-a admis cererea reclamantei C.I.,

pârâtul fiind obligat să lase, reclamantei, în deplină proprietate și posesie

apartamentul în litigiu, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.

5525/31531 din 27 mai 1998.

Întrucât reclamantul

a pierdut dreptul de proprietate în urma admiterii unei acțiuni având ca obiect

revendicare, nefiind formulată și o cerere de constatare a nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare, buna-credință a reclamantului la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare, precum și încheierea acestuia cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, nu mai poate fi pusă în discuție, cu atât mai

mult cu cât termenul de prescripție pentru formularea unei asemenea acțiuni a

expirat.

În drept, tribunalul

a constatat îndeplinite prevederile dispozițiilor art. 50 alin. (2)/1

din

Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.

S-a avut în vedere raportul

de expertiză efectuat în cauză de expert tehnic H.E., respectiv faptul că nici

una dintre părți nu a formulat obiecțiuni la expertiză.

Tribunalul a respins,

ca neîntemeiată, acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București, prin primar general, reținând că obligația restituirii întregului

preț de piață revine Ministerului Finanțelor Publice, conform art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.

Prin decizia civilă

nr. 650 A din 29 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a

și pentru cauze cu

minori și de familie, a

respins

apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.

S-a apreciat că nu

este întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât, în cauză,

sunt incidente dispozițiile art. 50 și urm. din Legea nr. 10/2001, astfel cum a

fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Din examinarea și

interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă cu certitudine că apelantul-pârât

are calitate procesuală pasivă în litigiu, și nu Primăria Municipiului

București.

Prin aceste dispoziții

legale, legiuitorul a înțeles să deroge de la dreptul comun cu privire la

răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, fiind vorba despre instituirea unei

răspunderi speciale a apelantului-pârât în acest caz.

În aceste situații

particulare în care au fost înstrăinate imobilele în condițiile Legii nr. 112/1995,

cel care a încasat efectiv prețul acestor vânzări nu a fost Primăria

Municipiului București, ci Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, el

fiind cel care trebuie să răspundă și în cazul desființării contractelor.

Pe fondul cauzei,

curtea a reținut incidența dispozițiilor art. 50 alin. (2)/1 din Legea nr. 10/2001,

prin care legiuitorul a stabilit că, prin contract desființat se înțelege atât

situația în care contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat printr-o

hotărâre judecătorească, cât și situația în care, deși contractul nu a fost

anulat, s-a admis acțiunea în revendicare introdusă de fostul proprietar al

imobilului.

Dispozițiile art. 50

din Legea 10/2001, modificată, obligă instanța să distingă între „desființarea”

contractului urmare a eludării prevederilor Legii 112/1995 și „desființarea”

contractului, deși acesta a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale.

Analiza întrunirii

cerințelor de valabilitate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare

trebuie realizată prin raportare la aspectele de fapt și de drept reținute prin

hotărârea judecătorească irevocabilă prin care contractul a fost desființat,

hotărâre de desființare la care normele legale fac trimitere în vederea

acordării despăgubirilor solicitate.

Prin

sentința civilă nr.

654 din 5 iulie 2004 a Tribunalului București, schimbată în parte prin decizia

nr. 54A/2006 a Curții de Apel București, irevocabilă prin respingerea

recursului, a fost admisă acțiunea în revendicare, fiind obligat pârâtul să

lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța a reținut că „reclamanta, din acel litigiu face

dovada dreptului său de proprietate pe scara transmițătorilor succesivi, în

timp ce titlul pârâtului provine de la un neproprietar. În ceea ce privește

buna-credință a pârâtului la momentul cumpărării apartamentului, tribunalul

apreciază că în cadrul acțiunii în revendicare, aceasta nu are relevanță și nu

i se poate da eficiență juridică decât într-o eventuală acțiune în constatarea

nulității actului, deci, constatând că titlul reclamantei este preferabil și

potrivit principiului

prior tempore, potior jure,

va admite acțiunea în

revendicare„.

Prin urmare, nu sunt

întemeiate criticile apelantului, întrucât instanța nu mai poate decât să

constate că au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995 la momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare, acest beneficiu fiind dat de

aspectul pozitiv al puterii lucrului judecat, întrucât, în mod irevocabil,

într-un litigiu anterior, instanțele de judecată au statuat asupra acestei

chestiuni de drept.

Împotriva deciziei

instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 02 august 2011,

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București, prin care a criticat-o pentru nelegalitate

sub următoarele aspecte:

Hotărârea pronunțată

este netemeinică și nelegală - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - întrucât aceasta

în mod greșit a menținut în sarcina instituției pârâte plata sumei de 802.850

lei, reprezentând valoarea de circulație a apartamentului în litigiu, motiv

pentru care au reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Finanțelor Publice.

Potrivit principiului

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile

contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Ministerul Finanțelor

Publice nefiind parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare nr.

5525/31531 din 27 mai 1998 are calitatea de terț față de acesta, fiind în fapt doar

depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria

Municipiului București.

Dispozițiile art. 50

din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a

Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală pasivă acestei

instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai

larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea

reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește

condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Această tulburare de

drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune

totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, față de

pretențiile privind restituirea valorii prețului pentru imobilul în cauză la

prețul de circulație.

Instanțele anterioare

trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ., cu atât mai mult

cu cât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă.

În această situație

calitate procesuală poate avea doar vânzătorul imobilului, respectiv Primăria

Municipiului București, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ.

Această dispoziție de

drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară,

fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Prevederile art. 50

alin. (3) din Legea 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să

se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice.

În speța dedusă

judecății, dispozițiile normative invocate anterior nu sunt aplicabile,

întrucât nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să se fi

constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Potrivit

dispozițiilor art. 50 din Legea 10/2001, pentru ca Ministerul Finanțelor

Publice să poată fi obligat la restituirea prețului de piață este necesara

întrunirea cumulativă a două condiții și anume: contractul de vânzare-cumpărare

să fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă și ca acest contract de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Cum nu există o

sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi justificată calitatea

procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice.

Pe fondul cauzei, s-a

solicitat admiterea recursului, întrucât instanța în mod greșit a omologat

raportul de expertiză, însușindu-și punctul de vedere al expertului, deși suma

stabilită prin raportul de expertiză este exagerat de mare, în raport de

declinul evident cu care se confrunta piața imobiliară în prezent.

S-a invocat încălcarea

dreptului la apărare în ceea ce privește posibilitatea formulării obiecțiunilor

la raportul de expertiză, prin necomunicare acestuia, deși instanța avea o

asemenea obligație în virtutea principiului rolului activ al instanței.

Raportul de expertiză

este lovit de nulitate, întrucât expertul avea obligația de a depune raportul

de expertiză însoțit de dovezile de convocare a părților la expertiză. Dovada

de convocare a instituției pârâte nu a fost atașată la dosarul cauzei.

Recursul este

nefondat.

În raport de situația

de fapt pe deplin stabilită de instanțele fondului și necontestată, în mod

corect s-a apreciat că, textul art. 50/1 din lege se referă la contractele de

vânzare-cumpărare, „încheiate cu respectarea prevederilor Legii 112/1995”, dar

care au fost „desființate”, în sensul că au devenit ineficace în urma

promovării acțiunii în revendicare de către

verus dominus

.

Ca atare, critica

recurentului-pârât în sensul că nu se poate justifica legitimarea sa procesuală

pasivă, întrucât nu există o sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce

privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare,

este nefondată, întrucât, art. 50/1 din Legea nr. 10/2001, care justifică

restituirea prețului de piață al imobilelor, nu vizează ipoteza în care s-a

constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, dimpotrivă,

referirea textului făcându-se la acele contracte încheiate cu respectarea Legii

nr. 112/1995, dar care au fost desființate printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă.

În interpretarea art.

50 și art. 50/1 din Legea nr. 10/2001 sunt două situații de deosebit: ipoteza

în care contractul a fost declarat nul, fiind încheiat cu eludarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, situație în care sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (2),

chiriașul cumpărător fiind îndreptățit la restituirea prețului actualizat și

ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost declarat nul, fiind

încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a devenit ineficace, fiind

implicit desființat in situația admiterii acțiunii în revendicare, caz în care

sunt aplicabile prevederile art. 50/1 din lege.

În ambele situații,

Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimarea procesuală pasivă în

restituirea, fie a prețului actualizat, fie a prețului de piață al imobilului,

conform art. 50 alin. (3) din lege, diferită fiind doar întinderea

despăgubirilor datorate.

Așadar, în cauză,

pentru ipoteza dedusă judecații, ce se circumscrie dispozițiilor art. 50/1 din

Legea nr. 10/2001 nu era necesară o hotărâre judecătorească prin care să se

constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.

S-a apreciat ca

nefondată și critica relativă la faptul că nu Ministerul Finanțelor Publice, ci

Municipiul București ar avea calitate procesuală pasivă în speță, dat fiind

faptul că acesta din urmă a fost parte contractantă în actul de

vânzare-cumpărare, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 1337 C. civ.

care instituie obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune.

Prevederile speciale

derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului „

specialia

generalibus derogant

” astfel încât, în cauză nu-și mai găsesc aplicarea, în

privința restituirii prețului actualizat, respectiv a restituirii prețului de

piață al imobilului, prevederile Codului Civil care reglementează obligația

vânzătorului de garanție contra evicțiunii - art. 1337, art. 1341-1345 C. civ.

Prin adoptarea

acestor dispoziții cu caracter special s-a urmărit evitarea, în asemenea

litigii, a unui întreg șir de procese ce ar implica, într-o primă fază,

participarea vânzătorului răspunzător de garanția contra evicțiunii, acesta la

rândul său urmând să se regreseze pentru plata făcută împotriva Ministerului

Finanțelor Publice, prin acțiune separată, în cazul în care nu formula în

cadrul aceluiași proces cerere de chemare în garanție, dat fiind că, prin

însuși efectul Legii nr. 112/1995, prețul plătit de cumpărător la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu

se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci era virat

direct Ministerului Finanțelor Publice [art. 13 alin. (6)].

Critica referitoare

la modul de apreciere, în circumstanțele cauzei pendinte, a concluziilor raportului

de expertiză - suma stabilită prin raportul de expertiză este exagerat de mare,

în raport de declinul evident cu care se confrunta piața imobiliară în prezent

- nu poate fi primită, întrucât aceasta excede dispozițiilor art. 304 C. proc.

civ.

Nu poate fi reținută

nici o critică sub aspectul încălcării dreptului la apărare în ceea ce privește

posibilitatea formulării obiecțiunilor la raportul de expertiză, întrucât,

înainte de orice altă obligație a judecătorului - în virtutea principiului

rolului activ al instanței - dispozițiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ.

obligă părțile să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului într-un

termen rezonabil.

De altfel, Înalta

Curte a avut în vedere și împrejurarea că aceste ultime critici ce vizează expertiza

efectuată în cauză au fost invocate cu încălcarea principiului non

omisso

medio

.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva

deciziei nr. 650A din 29 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 iunie 2012.