ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 513/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 28 octombrie 2005, reclamanții P.M.E. și P.A., au chemat în judecată pe P.I., Primăria Municipiului București și SC T.A. SA, solicitând să se constate, prin compararea titlurilor, preferabilitatea titlului lor de proprietate, față de titlul de proprietate al primei pârâte, și, pe cale de consecință, să fie obligată prima pârâtă să le predea în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 7 situat la et. 1, din București, str. S.M., sector 3. După un prim ciclu procesual, finalizat prin trimiterea cauzei spre judecare în primă instanță, tribunalului, în acord cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința nr. 688 din 15 aprilie 2011, a admis acțiunea principală, formulată de reclamanți; a constatat că titlul reclamanților este preferabil față de cel al pârâtei P.I., pe care a obligat-o să lase acestora în deplină proprietate și posesie imobilul; a admis cererea reconvențională și, în consecință, i-a obligat pe reclamanți la plata către pârâta-reclamantă P.I., a sumei de 47.056 RON, reprezentând îmbunătățiri aduse imobilului; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive formulată de Municipiul București în privința cererii de chemare în garanție, ca neîntemeiată; a admis cererile de chemare în garanție formulate de pârâta P.I.

și pârâtul Municipiul București; a obligat chematul în garanție, Ministerul Finanțelor Publice, la plata către pârâta-reclamantă P.I. a valorii de circulație a imobilului, în sumă de 231.922 RON. Apelul declarat împotriva acestei sentințe de pârâta P.I. a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 253 din 20 iunie 2012, a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acțiunea principală; a respins ca rămase fără obiect cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție; a respins, totodată, ca nefondate, apelurile declarate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. București și de reclamanți împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar prin Decizia civilă nr. 2893 din 28 mai 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, s-au respins excepțiile tardivității și nulității recursului invocate de intimata-pârâtă P.I. și s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți, fiind obligați recurenții-reclamanți la 500 RON, cheltuieli de judecată către intimata P.I. Instanța de recurs a reținut că soluționarea unor cereri, în care atât reclamantul, cât și pârâtul invocă existența unui titlu preferabil și respectiv a unui "bun" în sensul Convenției, trebuie să țină seama de particularitățile fiecărui caz în parte.

În consecință, cauza de față nu poate fi soluționată fără a se avea în vedere următoarele elemente particulare ale speței: imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 223/1974, fiind preluat pe numele adevăraților proprietari; reclamanții își întemeiază pretenția dedusă judecății, pe o hotărâre (Sentința civilă nr. 8042 din 13 septembrie 1994 a Judecătoriei Sector 3 București) prin care nu s-a dispus în mod expres, restituirea imobilului, împrejurare care nu se circumscrie noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; hotărârea invocată ca titlu, prin care într-adevăr, se constată nulitatea absolută a deciziei de preluare a nemișcătorului (nr. 2449 din 14 decembrie 1982 a Consiliului Popular al Municipiului București) are caracter declarativ, iar nu constitutiv de drepturi.

Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că reclamanții nu au putut dovedi existența bunului în patrimoniul lor, condiție esențială pentru formularea unei acțiuni în revendicare, pe calea dreptului comun. De altfel, deși interpelați în acest sens, reclamanții nu au fost în măsură să facă dovada că respectiva hotărâre judecătorească rămăsese irevocabilă la data încheierii Contractului de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996. Hotărârea în discuție confirmă ceea ce legislația în materie imobiliară a consacrat ulterior, și anume că imobilul a fost preluat în mod abuziv, ceea ce deschide calea legilor speciale de reparație, de care reclamanții nu au uzat.

Reclamanții, după pronunțarea hotărârii judecătorești invocate ca titlu, au rămas în pasivitate, nu i-au notificat pe pârâți și nu au făcut minime demersuri în vederea reintrării în posesia imobilului, neacționând în baza Legii nr. 112/1995, iar ulterior, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, neînțelegând să introducă o acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare în baza art. 45 alin. (5) din acest act normativ. Intimata-pârâtă a dobândit în proprietate apartamentul revendicat în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat la 11 decembrie 1996 cu SC T.A. SA, mandatarul Municipiului București, la o dată la care, potrivit legislației aplicabile, respectiv Legea nr. 112/1995 și H.G.

nr. 20/1996, preluările de imobile, realizate de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974, erau considerate ca fiind, "cu titlu" (conform art. 1 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 20/1996). Titlul de proprietate al intimatei-pârâte s-a consolidat prin necontestarea lui, în temeiul art. 46 din Legea nr. 10/2001, și în termenul de prescripție instituit prin alineatul final al acestui text. Reclamanții nu au înțeles să uzeze de niciuna din căile puse la dispoziție de legile speciale de reparație din domeniul imobiliar, pentru retrocedarea imobilului, adresându-se direct instanței la 25 octombrie 2005, cu mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și respectiv expirarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din acest act normativ, pentru formularea notificării.

În contextul celor arătate și al aprecierilor vizând menținerea soluției curții de apel, de respingere a acțiunii principale, cât și a cererii reconvenționale, ca fiind rămasă fără obiect, nu se mai impune a fi analizate celelalte critici ale recurenților referitoare la obligația reținută în sarcina acestora de prima instanță, de a o despăgubi pe pârâtă pentru sporul de valoare adus imobilului. Împotriva acestei decizii au formulat contestație în anulare P.M.E. și P.A., întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ. În motivare, contestatorii au arătat că instanța supremă a omis să cerceteze motivul de recurs referitor la încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituție și aplicarea greșită a Legii nr. 112/1995 și a Legii nr. 10/2001.

Susțin că această omisiune s-a produs urmare a unei confuzii în care instanța s-a aflat, considerând că reclamanții nu au făcut dovada faptului că Sentința civilă nr. 8042 din 13 septembrie 1994 a Judecătoriei Sector 4 rămăsese irevocabilă până la momentul încheierii Contractului de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996. Or, această hotărâre judecătorească a fost depusă de apărătorul reclamanților la termenul din 14 mai 2013, dată la care instanța de recurs a rămas în pronunțare. Neobservarea instanței de recurs a faptului că această hotărâre a rămas irevocabilă, fapt ce atesta că bunul imobil nu a ieșit din patrimoniul reclamanților, reprezintă, în opinia contestatorilor, o greșeală materială în sensul art. 318 C. proc.

civ. Contestatorii au mai arătat că instanța nu a cercetat și nu s-a pronunțat cu privire la criticile invocate în recurs, nerespectându-se cerința motivării hotărârii, astfel după cum este reglementată de prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Asupra cauzei de față, Înalta Curte constată următoarele: Având în vedere dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în total sau în parte, cercetarea în fond a pricinii", Înalta Curte constată că argumentele invocate în cadrul contestației în anulare pot fi încadrate în prevederile art. 318 teza a II-a C. proc.

civ., motiv pentru care excepția inadmisibilității invocată de intimata P.I. este neîntemeiată. Intimata P.I. a mai invocat și excepția tardivității formulării contestației în anulare, dar și excepția lipsei dovezii de reprezentant a avocatului N.C. pentru contestatori. Înalta Curte va respinge aceste excepții, având în vedere data depunerii contestației în anulare - 23 august 2013, cu respectarea termenului de un an prevăzut de dispozițiile art. 319 C. proc. civ., iar în privința dovezii de reprezentant, se constată că la dosar se află împuternicirea avocațială acordată de către contestatori avocaților E.F. și N.C. Prezenta contestație în anulare este întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza I C. proc.

civ., contestatorii susținând că hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale. Greșeala materială poate consta în neobservarea de către instanță a unui act de procedură cu privire la care nu s-a făcut nicio judecată. Când însă instanța a cunoscut existența și conținutul actului și a făcut asupra lui o apreciere, nu mai poate fi vorba de o greșeală materială în sensul legii. Art. 318 C. proc. civ. vizează greșeli de fapt involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural. Dacă s-ar da examinării unei hotărâri în cadrul contestației în anulare limite mai largi, ar însemna să se schimbe caracterul contestației în anulare de cale de atac extraordinară, privind anumite neregularități prevăzute de lege, ceea ce nu este în spiritul reglementării date de lege acestei instituții.

Așadar, greșeala materială poate consta în neobservarea de către instanță a unui act cu privire la care nu s-a făcut nicio judecată. În speță, însă, instanța de recurs a cunoscut existența și conținutul Sentinței civile nr. 8042 din 13 septembrie 1994 a Judecătoriei Sector 4 și a reținut că reclamanții își întemeiază pretenția dedusă judecății pe o hotărâre (sentința invocată) prin care nu s-a dispus în mod expres restituirea imobilului, o hotărâre ce are caracter declarativ, iar nu constitutiv de drepturi. Prin urmare, instanța de recurs a făcut aprecieri asupra acestui înscris, întrucât hotărârea pronunțată este rezultatul unei analize a întregului material probator existent la dosarul cauzei, situație în care nu mai poate fi vorba de o greșeală materială în sensul legii, ci eventual de o greșeală de judecată care nu se poate îndrepta de aceeași instanță prin retractarea propriei hotărâri.

Potrivit dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., invocate de către contestatori, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare, atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis din greșeală să cerceteze unul din motivele de modificare sau de casare. Prin cererea formulată, contestatorii au susținut că instanța supremă a omis să cerceteze motivul de recurs referitor la încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituție și aplicarea greșită a Legii nr. 112/1995 și a Legii nr. 10/2001. Examinând decizia a cărei retractare se solicită, se constată că în considerentele acesteia au fost reținute, pe larg, criticile invocate de contestatori prin cererea de recurs, care au fost supuse analizei de instanța de control judiciar.

Contrar celor susținute de contestatori, se observă că instanța de recurs a reținut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 223/1974, fiind preluat pe numele adevăraților proprietari; prin Sentința civilă nr. 8042 din 13 septembrie 1994 a Judecătoriei Sector 3 București nu s-a dispus în mod expres, restituirea imobilului; hotărârea invocată ca titlu, prin care într-adevăr, se constată nulitatea absolută a deciziei de preluare a nemișcătorului (nr. 2449 din 14 decembrie 1982 a Consiliului Popular al Municipiului București), are caracter declarativ, iar nu constitutiv de drepturi; reclamanții nu i-au notificat pe pârâți și nu au făcut demersuri în vederea reintrării în posesia imobilului, neacționând în baza Legii nr. 112/1995, iar ulterior, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, neînțelegând să introducă o acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare în baza art. 45 alin. (5) din acest act normativ.

Instanța a concluzionat că reclamanții nu au înțeles să uzeze de niciuna din căile puse la dispoziție de legile speciale de reparație din domeniul imobiliar, pentru retrocedarea imobilului, adresându-se direct instanței la 25 octombrie 2005, cu mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și respectiv expirarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din acest act normativ, pentru formularea notificării. Prin urmare, Înalta Curte a răspuns criticilor formulate, reținând că reclamanții nu au uzat de legile speciale de reparație, care au fost de imediată aplicare, astfel că nu se poate susține că aceste acte normative ar retroactiva prin aplicarea lor la speța de față. Pe de altă parte, instanța de recurs nu este obligată să răspundă tuturor susținerilor recurenților în dezvoltarea unui motiv de casare, ci poate să grupeze aceste argumente, pentru a răspunde la motivele de recurs printr-un raționament comun.

Față de aspecte menționate, rezultă că instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor chestiunilor supuse controlului de legalitate, iar faptul că în motivarea soluției adoptate nu a făcut referire, punctual, la toate argumentele invocate prin memoriul de recurs, nu echivalează cu o omisiune în sensul prevăzut de dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ. Fiind o cale de retractare, contestația în anulare nu poate fi exercitată în alte condiții și pentru alte motive decât cele prevăzute de textul de lege invocat, împrejurare față de care Înalta Curte va respinge excepția inadmisibilității cererii și contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, excepția tardivității și excepția inadmisibilității contestației în anulare, ca neîntemeiate. Respinge, ca nefondată, contestația în anulare împotriva Deciziei civile nr. 2893 din 28 mai 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, formulată de contestatorii P.M.E. și P.A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 februarie 2014. Procesat de GGC - AZ