ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 513/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 513/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 28 octombrie 2005,

reclamanții P.M.E. și P.A., au chemat în judecată pe P.I., Primăria

Municipiului București și SC T.A. SA, solicitând să se constate, prin

compararea titlurilor, preferabilitatea titlului lor de proprietate, față de

titlul de proprietate al primei pârâte, și, pe cale de consecință, să fie

obligată prima pârâtă să le predea în deplină proprietate și posesie

apartamentul nr. 7 situat la et. 1, din București, str. S.M., sector 3.

După un prim ciclu

procesual, finalizat prin trimiterea cauzei spre judecare în primă instanță,

tribunalului, în acord cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința nr. 688 din 15

aprilie 2011, a admis acțiunea principală, formulată de reclamanți; a constatat

că titlul reclamanților este preferabil față de cel al pârâtei P.I., pe care a

obligat-o să lase acestora în deplină proprietate și posesie imobilul; a admis

cererea reconvențională și, în consecință, i-a obligat pe reclamanți la plata

către pârâta-reclamantă P.I., a sumei de 47.056 RON, reprezentând îmbunătățiri

aduse imobilului; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive

formulată de Municipiul București în privința cererii de chemare în garanție,

ca neîntemeiată; a admis cererile de chemare în garanție formulate de pârâta

P.I. și pârâtul Municipiul București; a obligat chematul în garanție,

Ministerul Finanțelor Publice, la plata către pârâta-reclamantă P.I. a valorii

de circulație a imobilului, în sumă de 231.922 RON.

Apelul declarat

împotriva acestei sentințe de pârâta P.I. a fost admis de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 253 din 20 iunie 2012,

a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acțiunea

principală; a respins ca rămase fără obiect cererea reconvențională și cererea

de chemare în garanție; a respins, totodată, ca nefondate, apelurile declarate

de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P.

București și de reclamanți împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., iar prin Decizia civilă nr. 2893 din 28 mai 2013 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția I civilă, s-au respins excepțiile tardivității și

nulității recursului invocate de intimata-pârâtă P.I. și s-a respins, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanți, fiind obligați recurenții-reclamanți

la 500 RON, cheltuieli de judecată către intimata P.I.

Instanța de recurs a

reținut că soluționarea unor cereri, în care atât reclamantul, cât și pârâtul

invocă existența unui titlu preferabil și respectiv a unui "bun" în

sensul Convenției, trebuie să țină seama de particularitățile fiecărui caz în

parte.

În consecință, cauza

de față nu poate fi soluționată fără a se avea în vedere următoarele elemente

particulare ale speței: imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului,

în baza Decretului nr. 223/1974, fiind preluat pe numele adevăraților

proprietari; reclamanții își întemeiază pretenția dedusă judecății, pe o hotărâre

(Sentința civilă nr. 8042 din 13 septembrie 1994 a Judecătoriei Sector 3

București) prin care nu s-a dispus în mod expres, restituirea imobilului,

împrejurare care nu se circumscrie noțiunii de "bun" în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

hotărârea invocată ca titlu, prin care într-adevăr, se constată nulitatea

absolută a deciziei de preluare a nemișcătorului (nr. 2449 din 14 decembrie

1982 a Consiliului Popular al Municipiului București) are caracter declarativ,

iar nu constitutiv de drepturi.

Ca atare, în mod

corect a reținut instanța de apel că reclamanții nu au putut dovedi existența

bunului în patrimoniul lor, condiție esențială pentru formularea unei acțiuni

în revendicare, pe calea dreptului comun.

De altfel, deși

interpelați în acest sens, reclamanții nu au fost în măsură să facă dovada că

respectiva hotărâre judecătorească rămăsese irevocabilă la data încheierii

Contractului de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996.

Hotărârea în discuție

confirmă ceea ce legislația în materie imobiliară a consacrat ulterior, și

anume că imobilul a fost preluat în mod abuziv, ceea ce deschide calea legilor

speciale de reparație, de care reclamanții nu au uzat.

Reclamanții, după

pronunțarea hotărârii judecătorești invocate ca titlu, au rămas în pasivitate,

nu i-au notificat pe pârâți și nu au făcut minime demersuri în vederea

reintrării în posesia imobilului, neacționând în baza Legii nr. 112/1995, iar

ulterior, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, neînțelegând să

introducă o acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

în baza art. 45 alin. (5) din acest act normativ.

Intimata-pârâtă a

dobândit în proprietate apartamentul revendicat în temeiul unui contract de

vânzare-cumpărare, încheiat la 11 decembrie 1996 cu SC T.A. SA, mandatarul

Municipiului București, la o dată la care, potrivit legislației aplicabile,

respectiv Legea nr. 112/1995 și H.G. nr. 20/1996, preluările de imobile,

realizate de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974, erau considerate ca

fiind, "cu titlu" (conform art. 1 alin. (1) și (2) din H.G. nr.

20/1996).

Titlul de proprietate

al intimatei-pârâte s-a consolidat prin necontestarea lui, în temeiul art. 46

din Legea nr. 10/2001, și în termenul de prescripție instituit prin alineatul

final al acestui text.

Reclamanții nu au

înțeles să uzeze de niciuna din căile puse la dispoziție de legile speciale de

reparație din domeniul imobiliar, pentru retrocedarea imobilului, adresându-se

direct instanței la 25 octombrie 2005, cu mult după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001 și respectiv expirarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din

acest act normativ, pentru formularea notificării.

În contextul celor

arătate și al aprecierilor vizând menținerea soluției curții de apel, de

respingere a acțiunii principale, cât și a cererii reconvenționale, ca fiind

rămasă fără obiect, nu se mai impune a fi analizate celelalte critici ale

recurenților referitoare la obligația reținută în sarcina acestora de prima

instanță, de a o despăgubi pe pârâtă pentru sporul de valoare adus imobilului.

Împotriva acestei

decizii au formulat contestație în anulare P.M.E. și P.A., întemeiată pe

dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

În motivare,

contestatorii au arătat că instanța supremă a omis să cerceteze motivul de

recurs referitor la încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituție și aplicarea

greșită a Legii nr. 112/1995 și a Legii nr. 10/2001.

Susțin că această

omisiune s-a produs urmare a unei confuzii în care instanța s-a aflat,

considerând că reclamanții nu au făcut dovada faptului că Sentința civilă nr.

8042 din 13 septembrie 1994 a Judecătoriei Sector 4 rămăsese irevocabilă până

la momentul încheierii Contractului de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996.

Or, această hotărâre

judecătorească a fost depusă de apărătorul reclamanților la termenul din 14 mai

2013, dată la care instanța de recurs a rămas în pronunțare.

Neobservarea

instanței de recurs a faptului că această hotărâre a rămas irevocabilă, fapt ce

atesta că bunul imobil nu a ieșit din patrimoniul reclamanților, reprezintă, în

opinia contestatorilor, o greșeală materială în sensul art. 318 C. proc. civ.

Contestatorii au mai

arătat că instanța nu a cercetat și nu s-a pronunțat cu privire la criticile

invocate în recurs, nerespectându-se cerința motivării hotărârii, astfel după

cum este reglementată de prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Asupra cauzei de

față, Înalta Curte constată următoarele:

Având în vedere

dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "instanța

se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra

celor de fond care fac de prisos, în total sau în parte, cercetarea în fond a

pricinii", Înalta Curte constată că argumentele invocate în cadrul

contestației în anulare pot fi încadrate în prevederile art. 318 teza a II-a C.

proc. civ., motiv pentru care excepția inadmisibilității invocată de intimata

P.I. este neîntemeiată.

Intimata P.I. a mai

invocat și excepția tardivității formulării contestației în anulare, dar și

excepția lipsei dovezii de reprezentant a avocatului N.C. pentru contestatori.

Înalta Curte va

respinge aceste excepții, având în vedere data depunerii contestației în

anulare - 23 august 2013, cu respectarea termenului de un an prevăzut de

dispozițiile art. 319 C. proc. civ., iar în privința dovezii de reprezentant,

se constată că la dosar se află împuternicirea avocațială acordată de către

contestatori avocaților E.F. și N.C.

Prezenta contestație

în anulare este întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ.,

contestatorii susținând că hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei

greșeli materiale.

Greșeala materială

poate consta în neobservarea de către instanță a unui act de procedură cu

privire la care nu s-a făcut nicio judecată. Când însă instanța a cunoscut

existența și conținutul actului și a făcut asupra lui o apreciere, nu mai poate

fi vorba de o greșeală materială în sensul legii.

Art. 318 C. proc.

civ. vizează greșeli de fapt involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv

de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de

rezolvare a unui incident procedural. Dacă s-ar da examinării unei hotărâri în

cadrul contestației în anulare limite mai largi, ar însemna să se schimbe

caracterul contestației în anulare de cale de atac extraordinară, privind

anumite neregularități prevăzute de lege, ceea ce nu este în spiritul

reglementării date de lege acestei instituții.

Așadar, greșeala

materială poate consta în neobservarea de către instanță a unui act cu privire

la care nu s-a făcut nicio judecată.

În speță, însă,

instanța de recurs a cunoscut existența și conținutul Sentinței civile nr. 8042

din 13 septembrie 1994 a Judecătoriei Sector 4 și a reținut că reclamanții își

întemeiază pretenția dedusă judecății pe o hotărâre (sentința invocată) prin

care nu s-a dispus în mod expres restituirea imobilului, o hotărâre ce are

caracter declarativ, iar nu constitutiv de drepturi.

Prin urmare, instanța

de recurs a făcut aprecieri asupra acestui înscris, întrucât hotărârea

pronunțată este rezultatul unei analize a întregului material probator existent

la dosarul cauzei, situație în care nu mai poate fi vorba de o greșeală

materială în sensul legii, ci eventual de o greșeală de judecată care nu se

poate îndrepta de aceeași instanță prin retractarea propriei hotărâri.

Potrivit

dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., invocate de către

contestatori, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu

contestație în anulare, atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l

în parte, a omis din greșeală să cerceteze unul din motivele de modificare sau

de casare.

Prin cererea

formulată, contestatorii au susținut că instanța supremă a omis să cerceteze

motivul de recurs referitor la încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituție și

aplicarea greșită a Legii nr. 112/1995 și a Legii nr. 10/2001.

Examinând decizia a

cărei retractare se solicită, se constată că în considerentele acesteia au fost

reținute, pe larg, criticile invocate de contestatori prin cererea de recurs,

care au fost supuse analizei de instanța de control judiciar.

Contrar celor

susținute de contestatori, se observă că instanța de recurs a reținut că

imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr.

223/1974, fiind preluat pe numele adevăraților proprietari; prin Sentința

civilă nr. 8042 din 13 septembrie 1994 a Judecătoriei Sector 3 București nu s-a

dispus în mod expres, restituirea imobilului; hotărârea invocată ca titlu, prin

care într-adevăr, se constată nulitatea absolută a deciziei de preluare a

nemișcătorului (nr. 2449 din 14 decembrie 1982 a Consiliului Popular al

Municipiului București), are caracter declarativ, iar nu constitutiv de

drepturi; reclamanții nu i-au notificat pe pârâți și nu au făcut demersuri în

vederea reintrării în posesia imobilului, neacționând în baza Legii nr.

112/1995, iar ulterior, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

neînțelegând să introducă o acțiune în constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare în baza art. 45 alin. (5) din acest act normativ.

Instanța a

concluzionat că reclamanții nu au înțeles să uzeze de niciuna din căile puse la

dispoziție de legile speciale de reparație din domeniul imobiliar, pentru

retrocedarea imobilului, adresându-se direct instanței la 25 octombrie 2005, cu

mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și respectiv expirarea

termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din acest act normativ, pentru

formularea notificării.

Prin urmare, Înalta

Curte a răspuns criticilor formulate, reținând că reclamanții nu au uzat de

legile speciale de reparație, care au fost de imediată aplicare, astfel că nu

se poate susține că aceste acte normative ar retroactiva prin aplicarea lor la

speța de față.

Pe de altă parte,

instanța de recurs nu este obligată să răspundă tuturor susținerilor

recurenților în dezvoltarea unui motiv de casare, ci poate să grupeze aceste

argumente, pentru a răspunde la motivele de recurs printr-un raționament comun.

Față de aspecte

menționate, rezultă că instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor

chestiunilor supuse controlului de legalitate, iar faptul că în motivarea

soluției adoptate nu a făcut referire, punctual, la toate argumentele invocate

prin memoriul de recurs, nu echivalează cu o omisiune în sensul prevăzut de

dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

Fiind o cale de

retractare, contestația în anulare nu poate fi exercitată în alte condiții și

pentru alte motive decât cele prevăzute de textul de lege invocat, împrejurare

față de care Înalta Curte va respinge excepția inadmisibilității cererii și

contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

lipsei dovezii calității de reprezentant, excepția tardivității și excepția

inadmisibilității contestației în anulare, ca neîntemeiate.

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare împotriva Deciziei civile nr. 2893 din 28 mai

2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, formulată de

contestatorii P.M.E. și P.A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 13 februarie 2014.

Procesat

de GGC - AZ