ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1006/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 6189/300/2007 pe rolul Judecătoriei sector 2 București, reclamanții V.A. și V.J.E. au chemat în judecată pe pârâta I.R., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța aceasta să fie obligată să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 1 situat în imobilul din București, str. A., parter, sectorul 2, compus din vestibul, 2 camere, baie, grup sanitar, cămară, 2 camere de serviciu o boxă cu suprafața utilă de 71,79 m.p., cota indiviză de 4,79% din părțile de folosință comună ale imobilului, precum și suprafața de 12,31 m.p. teren aferent apartamentului revendicat, din suprafața totală a terenului aferent imobilului.

Totodată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, reclamanții au susținut, în esență, că apartamentul a fost dobândit de către autorii acestora V.G. și V.V., respectiv E.P., prin contractul de vânzare cumpărare din 23 noiembrie 1940. Totodată, aceștia arată că, prin actul de partaj din 17 noiembrie 1944, cei trei autori cumpărători au convenit cu privire la încetarea stării de indiviziune privind imobilul, pe care l-au cumpărat împreună, arătând componența celor trei loturi, pe care au înțeles să le constituie autorii - coproprietari, privind modul în care au înțeles să își exercite drepturile exclusive.

În anul 1950, întregul imobil a fost supus naționalizării, conform Decretului nr. 92/1950, considerând că preluarea potrivit acestui act normativ contravenea atât dispozițiilor art. 10 din Constituția Republicii Populare Române din 13 aprilie 1948, care menționa că "pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică, pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție", cât și art. 8 din aceeași Constituție, care recunoștea și garanta în mod expres, cu rang de principiu constituțional dreptul de proprietate particulară, prin aplicarea decretului amintit, fiind încălcată astfel ordinea constituțională, întrucât autorii acestora nu se înscriau în categoria "exploatatorilor de locuințe" la care se referea decretul.

În sprijinul acțiunii în revendicare reclamanții au invocat și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1948, conform cărora sunt preluate cu titlu doar imobilele care au intrat în proprietatea Statului, cu respectarea legilor și a constituției în vigoare la data preluării acestora, dispozițiile constituționale fiind superioare celorlalte acte normative. Reclamanții au menționat că imobilul revendicat a fost preluat fără titlu, în mod abuziv, astfel că dreptul de proprietate nu a ieșit din patrimoniul legitim al autorilor acestora.

Într-o altă ordine de idei, reclamanții au susținut că, în prezent apartamentul revendicat este deținut de pârâta I.R., în baza contractului de vânzare cumpărare din 14 martie 1997, încheiat între aceasta și Primăria Municipiului București prin intermediul SC A. SA, solicitând ca în cadrul acțiunii în revendicare instanța să procedeze la compararea titlurilor părților, respectiv a titlurilor autorilor de la care acestea au dobândit imobilul, considerând că titlul pe care îl invocă ei este preferabil față de titlul pârâtei. Prin întâmpinare, pârâta I.R. a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, pe fond solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată.

În subsidiar, pârâta a formulat cerere reconvențională solicitând ca, în cazul admiterii acțiunii în revendicare formulată de către reclamanți, aceștia să fie obligați să îi plătească sporul de valoare adus imobilului prin realizarea îmbunătățirilor necesare și utile și să îi plătească cheltuieli de judecată. Prin cererea de la dosar, pârâta I.R. a chemat în garanție: Primăria Municipiului București, Consiliul General al Municipiului București, SC A. SA și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pârâta a solicitat ca, în cazul în care va fi admisă pe fond acțiunea reclamanților, în temeiul art. 1337 și următoarele c. civ., persoanele juridice chemate în garanție să fie obligate: I) să îi restituie prețul actualizat prin aplicarea indicelui anual de inflație din anul plătii până la data introducerii prezentei acțiuni, preț pe care aceasta l-a plătit în temeiul contractului de vânzare cumpărare din 14 martie 1997, încheiat cu Primăria Municipiului București prin SC A. SA; II) să fie obligate la plata către pârâta reclamantă reconvențional, a diferenței dintre prețul actualizat al imobilului revendicat și valoarea de piață actuală a acestuia; III) în cazul în care instanța va aprecia că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil de către Stat, pârâta a solicitat obligarea chemaților în garanție să îi plătească sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile necesare și utile.

După un prim ciclu procesual prin care s-a constatat că, în raport de valoarea despăgubirilor solicitate, competența de soluționare a cauzei revine în primă instanță Tribunalului București, prin Sentința civilă nr. 1214 din 22 iunie 2011 Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâta I.R., a respins pe cale de excepție acțiunea reclamantei V.A., a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare invocată de pârâta I.R., a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamantul V.J.E., a obligat pe pârâta I.R. să îi lase reclamantului V.J.E., în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 1, compus din vestibul, 2 camere, 2 camere de serviciu, boxă și alte dependințe situat în imobilul din București, str. A., parter, sectorul 2, a admis în parte cererea reconvențională, conform precizării de la dosar, formulată de pârâta I.R.

Tribunalul a obligat reclamantul V.J.E. să îi plătească pârâtei I.R.

suma de 13.679 RON reprezentând valoarea îmbunătățirilor necesare și utile aduse imobilului, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Municipiul București prin Primarul General, prin întâmpinările de la dosar, privind chemarea în garanție îndreptată de pârâta I.R., împotriva sa, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție de la dosar, cu precizarea din dosar, formulată de pârâta I.R., îndreptată împotriva Municipiului București prin Primarul General și a Consiliului General al Municipiului București, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de chemata în garanție SC A. SA prin întâmpinarea de la dosar, privind cererea de chemare în garanție formulată de pârâta I.R., a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin întâmpinarea de la dosar, a admis în parte cererea de chemare în garanție de la dosar, cu precizările de la dosar, formulată de pârâta I.R., a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să îi restituie pârâtei I.R.

prețul plătit, reactualizat, de 6.925 RON, a obligat pe chemata în garanție SC A. SA să îi restituie pârâtei I.R., comisionul de 1% din prețul actualizat, respectiv suma de 69 RON, a respins, ca neîntemeiată cererea pârâtei I.R. de la dosar, cu precizările de la dosar, privind obligarea chemaților în garanție la plata diferenței dintre valoarea actuală de piață a imobilului revendicat și prețul actualizat, a respins cererea de chemare în garanție de la din dosar, formulată de Municipiul București împotriva Ministerului Finanțelor Publice, a respins, ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție de la dosar, formulată de SC A. SA, împotriva Ministerului Finanțelor Publice și a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională de la dosar, formulată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, îndreptată împotriva SC A. SA.

Tribunalul a reținut că, apartamentul nr. 1 situat în imobilul din București, str. A., parter, sectorul 2, compus din vestibul, 2 camere, baie, grup sanitar, cămară, 2 camere de serviciu o boxă cu suprafața utilă de 71,79 m.p., cota indiviză de 4,79% din părțile de folosință comună ale imobilului, precum și suprafața de 12,31 m.p, teren aferent apartamentului revendicat, din suprafața totală a terenului aferent imobilului, a fost dobândit odată cu întregul imobil de la această adresă, de către autorii V.G., V.V. și E.P., prin contractul de vânzare-cumpărare din 23 noiembrie 1940. Prin actul de partaj din 17 noiembrie 1944 de către Tribunalul Ilfov, secția notariat, cei trei autori-cumpărători au convenit cu privire la încetarea stării de indiviziune, iar apartamentul nr. 1 ce formează obiectul prezentei revendicări, cu dependințele aferente, a fost inclus în Lotul nr. III, care i-a revenit autoarei E.P.

Potrivit Certificatului de moștenitor din 22 septembrie 2000, unicul moștenitor al acestei autoare este reclamantul V.J.E., astfel că reclamanta V.A. nu are calitatea de moștenitor al autoarei care a deținut apartamentul revendicat în proprietate exclusivă. Revenind la starea de fapt privind imobilul revendicat, tribunalul a constatat că în anul 1950 întregul imobil a fost supus naționalizării, conform Decretului nr. 92/1950, apreciind că preluarea potrivit acestui act normativ a contravenit dispozițiilor art. 10 din Constituția Republicii Populare Române din 13 aprilie 1948, motiv pentru care a constatat că dreptul de proprietate asupra imobilului nu s-a transferat de la autoarea reclamantului către Statul Român.

Prin înscrisul depus la dosar, s-a dovedit că reclamantul V.G.E. a formulat o cerere adresată Comisiei Speciale pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, prin intermediul avocatului P.F., de pe lângă Curtea de Apel din Paris, prin care acesta solicita restituirea imobilului situat în str. A. din București, sectorul 2, la data de 15 iulie 1996, potrivit Legii nr. 112/1995, care se referea inclusiv la apartamentul nr. 1 revendicat în prezent, cerere care nu a fost soluționată. În condițiile în care cererea de retrocedare nu a fost soluționată, SC A. SA, în calitate de reprezentant al Primăriei Municipiului București, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 14 martie 1997 cu pârâta I.R., prin care i-a vândut acesteia apartamentul nr. 1. Tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, invocată de pârâta I.R., constatând că, deși reclamantul V.J.E.

a formulat cereri potrivit Legilor nr. 112/1995 și Legii nr. 10/2001, într-un interval de timp de 10 - 15 ani de zile, aceste cereri nu au fost rezolvate, căile prevăzute de legile speciale dovedindu-se în concret ca fiind iluzorii, astfel că nu au asigurat rezolvarea efectivă a dreptului pretins și dovedit, iar acestei situații nu i se pot opune principiile securității și stabilității raporturilor juridice civile, cu atât mai mult, cu cât, așa cum s-a arătat mai sus, contractul de vânzare-cumpărare din 14 martie 1997, a fost încheiat cu chiriașa-pârâtă chiar în timpul derulării procedurilor administrative prevăzute de Legea nr. 112/1995.

Tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Municipiul București prin Primarul General, prin întâmpinările de la din dosar, privind chemarea în garanție îndreptată de pârâta I.R., împotriva sa, sub acest aspect, reținându-se că prin Primăria Municipiului București, reprezentată prin mandatarul-administrator SC A. SA a fost încheiat cu chiriașa-pârâtă I.R., contractul de vânzare-cumpărare din 14 martie 1997, în baza Legii nr. 112/1995, prin care i s-a vândut o locuință din fondul locativ de stat. Municipiul București prin Primarul General, având astfel calitatea de parte contractantă, există identitate între titularul obligației stabilită prin raportul juridic dedus judecății și persoana chemată în judecată.

Tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de chemata în garanție SC A. SA prin întâmpinarea de la dosar, privind cererea de chemare în garanție formulată de pârâta I.R., în cazul acestei pârâte, reținându-se că, deși a acționat la încheierea contractul de vânzare-cumpărare din 14 martie 1997 în baza Legii nr. 112/1995, doar în calitate de mandatar și administrator efectiv al fondului locativ și nu în nume propriu, așa cum s-a reținut mai sus, această pârâtă este în culpă privind modul defectuos în care a asigurat aplicarea Legii nr. 112/1995 și a creat situația litigioasă între moștenitorul fostului proprietar și chiriașa-cumpărătoare, cunoscând la data vânzării că imobilul forma obiectul procedurilor administrative prevăzute de aceeași lege.

Tribunalul a respins și excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin întâmpinarea de la dosar, reținând că prin contractul de vânzare-cumpărare din 14 martie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, s-a vândut un imobil din proprietatea aparentă a Statului Român și nu din patrimoniul Municipiului București, iar potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, prețul vânzării a fost vărsat în fondul extrabugetar constituit și administrat de Ministerul Finanțelor Publice, astfel că există identitate între persoana chemată în judecată și titularul obligației de restituire a prețului plătit de pârâtă, cu atât mai mult, cu cât, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, însuși legiuitorul a stabilit obligația de restituire a prețului din fondul menționat, de către Ministerul Finanțelor Publice.

Privind fondul acțiunii în revendicare, tribunalul a admis acțiunea în revendicare având în vedere că Statul Român nu a dobândit dreptul de proprietate, fiind încălcate atât normele constituționale și legale interne, cât și normele de drept internațional. De asemenea, actul de vânzare fiind încheiat în disprețul total al solicitării de restituire a moștenitorului fostului proprietar, astfel că, pe lângă lipsa dreptului de proprietate al Statului, s-a reținut și reaua-credință a instituțiilor prin care s-a făcut vânzarea. Pe cale de consecință, s-a admis în parte cererea reconvențională, de la dosar, conform precizării de la dosar, formulată de pârâta I.R., iar potrivit principiului îmbogățirii fără justă cauză, reclamantul V.J.E.

va fi obligat să-i plătească pârâtei I.R. suma de 13.679 RON reprezentând valoarea îmbunătățirilor necesare și utile aduse imobilului. Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție de la dosar, cu precizarea de la dosar, formulată de pârâta I.R., îndreptată împotriva Municipiului București prin Primarul General și a Consiliului General Al Municipiului București, întrucât, față de motivele de fapt și de drept reținute mai sus, acestea nu au obligația să-i restituie pârâtei prețul plătit, sporul de valoare adus prin îmbunătățiri sau diferența dintre valoarea de piață a imobilului și prețul actualizat. Vizând aceeași cerere a pârâtei, tribunalul a admis în parte cererea de chemare în garanție de la dosar, cu precizările de la dosar, formulată de pârâta I.R.

și va obliga Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să-i restituie pârâtei I.R. prețul plătit, reactualizat, de 6.925 RON, conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, față de destinația pe care a avut-o acest preț la data plății și concluziilor expertizei administrată în cauză, dar și pentru faptul că este vorba despre o preluare abuzivă a imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 și despre o vânzare prin aplicarea greșită a Legii nr. 112/1995. Chemata în garanție SC A. SA a fost obligată să-i restituie pârâtei I.R., comisionul de 1% din prețul actualizat, respectiv suma de 69 RON, față de reaua-credință reținută în sarcina acesteia la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 14 martie 1997. Totodată, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei I.R.

de la dosar, cu precizările de la dosar, privind obligarea chemaților în garanție la plata diferenței dintre valoarea actuală de piață a imobilului revendicat și prețul actualizat. Sub acest aspect, tribunalul a reținut că pârâta a cumpărat locuința în cauză la un preț social, preferențial, stabilit de legiuitor pentru categoria socială a chiriașilor, care nu a avut nicio legătură cu valoarea reală de piață a imobilului. Împotriva sentinței au declarat apel chemații în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, SC A. SA și pârâta I.R. În motivarea apelului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice s-a contestat modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

S-a mai arătat că instanța de apel trebuia să oblige mandatarul, SC A. SA, la plata comisionului, pentru ca și acestuia i se poate imputa suma primită, respectiv 1% din prețul plătit de cumpărător. Intimata chemată în garanție SC A. SA a formulat cerere de aderare la apelul declarat de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, considerând hotărârea instanței de fond ca nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii și a solicitat modificarea în parte a sentinței civile apelate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a acesteia pe cererea de chemare în garanție formulate de I.R. și în subsidiar admiterea cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

În motivarea apelului declarat de pârâta I.R. s-a criticat modalitatea de aplicare și efectele principiului securității circuitului civil, precum și relevanța bunei-credințe în cadrul unei acțiuni în revendicare. A doua critică a vizat inaplicabilitatea principiului aparenței în drept de către instanța de fond, motivat de faptul că imobilul a trecut în proprietatea statului român fără titlu. Prin Decizia civilă nr. 208 A din 18 mai 2012 Curtea de Apel București a admis apelurile și cererea de aderare la apel formulată de SC A. SA a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că: A respins, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare. A respins cererea reconvențională formulată de către I., ca fiind rămasă fără obiect.

A respins, ca rămase fără obiect, cererile de chemare în garanție formulate de către I.R. în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primar General, CGMB, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și SC A. SA. A respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de către București, prin Primar General împotriva Ministerului Finanțelor Publice. A respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de către SC A. SA împotriva Ministerului Finanțelor Publice. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. În ce privește apelul pârâtei I.R. instanța de apel a constatat că intimatul-reclamant V.J.E. nu mai are în patrimoniu nici un "bun" și nici o "speranță legitimă", în legătură cu dreptul de a obține restituirea în natură a bunului preluat abuziv, de natură a se circumscrie ocrotirii art. 1 din Protocolul 1 al Convenției.

Inexistența dreptului la restituirea efectivă în natură a imobilului preluat abuziv în patrimoniul acestuia atrage drept consecință respingerea acțiunii în revendicare formulată, în condițiile dreptului comun, în temeiul art. 480 C. civ., deoarece V.J.E. nu mai poate opune vechiul drept de proprietate, în scopul de a obține restituirea efectivă în natură a imobilului preluat abuziv, deoarece a pierdut acest drept în mod definitiv și irevocabil. Instanța a mai reținut că, prin compararea titlurilor exhibate de către părțile litigante numai I.R. are un drept de proprietate asupra bunului în patrimoniul ei. Titlul exhibat de către I.R. este preferabil pentru următoarele considerente: 1. încheierea valabilă a actului de vânzare-cumpărare, cu respectarea dispozițiilor art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995.

2. aprecierea că imobilul se încadra în domeniul de aplicare al Legii nr. 112/1995, așa cum era stabilit prin Normele de aplicare adoptate prin H.G. nr. 20/1996, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, 3. neexistența vreunei hotărâri judecătorești prin care să se constate printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare coroborată cu pasivitatea intimatului-reclamant, care nu a promovat niciun demers judiciar în acest sens. 4. pasivitatea intimatului-reclamant care nu a efectuat niciun demers în sensul desființării actului juridic al lui I.R. Pentru aceste motive instanța a admis apelul pârâtei I.R. și, pe cale de consecință, a admis și apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice precum și cererea de aderare la apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice formulată de SC A. SA și a respins cererile de chemare în garanție și cererea reconvențională.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamantul V.J.E., în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând că s-a încălcat și aplicat greșit art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța, reținând că reclamantul nu are un bun actual, a anihilat forța juridică a titlurilor de proprietate din 1940 și 1944. De asemenea, s-a aplicat greșit art. 480 C. civ. deoarece s-a constatat că pârâta deține în patrimoniu un drept de proprietate și, ca atare, s-a dat preferință titlului acesteia. A susținut că lipsa unei hotărâri judecătorești de anulare a contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei și pasivitatea reclamantului în acest sens nu au nici o relevanță în acțiunea în revendicare.

Instanța a aplicat greșit dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008. Astfel, în lipsa unui titlu valabil de preluare a imobilului, transmiterea dreptului de proprietate de la stat către pârâtă nu s-a făcut în mod legal, viciul titlului statului transmițându-se către subdobânditor. În acest caz trebuia să se observe că reclamantul se află în posesia unui titlu de proprietate mai bine caracterizat. Recursul nu este fondat. Fiind învestită cu o acțiune în revendicare promovată potrivit dreptului comun, cu privire la un bun imobil preluat ca efect al Decretului nr. 92/1950, instanța a avut de analizat dacă reclamantul justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat pe această cale, în condițiile în care, pentru situația unor astfel de imobile fusese adoptată, ca lege specială, Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect, deși recurentul pretinde că ar avea un bun susceptibil de protecție conform art. 1 din Protocolul nr. 1, în realitate titlul reclamantului nu a fost confirmat jurisdicțional anterior și nu poate prevala în cadrul acțiunii în revendicare. Pentru a se da preferabilitate titlului reclamantului era esențial ca acesta să facă dovada că deține un bun în sensul Convenției, noțiune explicitată în jurisprudența Curții Europene, mai ales în cauza Atanasiu. Dacă în jurisprudența anterioară a Curții Europene simpla pronunțare a unei hotărâri prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil reprezenta o privare nejustificată de proprietate, în cauza Atanasiu s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat anterior o hotărâre judecătorească executorie prin care s-a recunoscut calitatea de proprietar și s-a dispus în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații. În speță, în absența unei hotărâri prin care să se fi dispus expres restituirea bunului, nu poate fi recunoscută reclamantului decât o creanță constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Legii nr. 247/2005. Dată fiind importanța hotărârii pilot din perspectiva procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Proprietarul care nu deține un "bun actual", în acceptațiunea dată de hotărârea pilot anterior evocată nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât reclamantul nu are un drept la restituire în natură, fiind lipsită de relevanță legalitatea sau nelegalitatea titlului statului. Cum reclamantul nu justifică existența bunului actual, soluția din acțiunea în revendicare nu putea fi decât în sensul respingerii, pentru motivele arătate anterior. Deși este real că a prezentat un titlu valabil, ceea ce se impune prioritar în adoptarea soluției este împrejurarea că, reclamantul, cel care a inițiat procesul de revendicare, nu a reușit să demonstreze că este proprietarul actual a dreptului pretins.

Ca atare, ceea ce a determinat respingerea acțiunii a fost împrejurarea că reclamantul nu a cerut protejarea unui drept actual. Nu trebuie neglijat nici faptul că reclamantul a parcurs procedura instituită de Legea nr. 10/2001 finalizată prin emiterea dispoziției de acordare a măsurilor reparatorii, astfel cum a susținut reprezentanta acestuia în concluziile verbale puse în dezbaterea recursului, iar prin acțiunea de față revendică același apartament, pe calea dreptului comun, prin compararea titlurilor de proprietate. Potrivit principiului electa una via non datur recursus ad alteram partea care are cel puțin două căi de realizare a unui drept pretins trebuie să opteze pentru exercitarea uneia dintre ele.

Rațiunea acestui principiu este aceea de a preîntâmpina obținerea unei duble reparații. Or, reclamanta, după ce a obținut măsurile reparatorii edictate de Legea nr. 10/2001, tinde să obțină și restituirea în natură a imobilului în urma comparării titlurilor de proprietate. În aceste condiții, este evident că reclamantul nu mai poate solicita încă odată valorificarea dreptului său, împlinit deja pe calea legii speciale de reparație, prin care a obținut despăgubiri echivalente valorii imobilului. Pentru aceste considerente, nu se poate reține nici un motiv de nelegalitate a deciziei atacate, iar recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.J.E. împotriva Deciziei nr. 208A din 18 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2013. Procesat de GGC - NN