ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1006/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1006/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

6189/300/2007 pe rolul Judecătoriei sector 2 București, reclamanții V.A. și

V.J.E. au chemat în judecată pe pârâta I.R., solicitând ca prin hotărârea ce se

va pronunța aceasta să fie obligată să le lase în deplină proprietate și

posesie apartamentul nr. 1 situat în imobilul din București, str. A., parter,

sectorul 2, compus din vestibul, 2 camere, baie, grup sanitar, cămară, 2 camere

de serviciu o boxă cu suprafața utilă de 71,79 m.p., cota indiviză de 4,79% din

părțile de folosință comună ale imobilului, precum și suprafața de 12,31 m.p.

teren aferent apartamentului revendicat, din suprafața totală a terenului

aferent imobilului. Totodată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la

plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanții au susținut, în esență, că apartamentul a fost dobândit de către

autorii acestora V.G. și V.V., respectiv E.P., prin contractul de vânzare

cumpărare din 23 noiembrie 1940.

Totodată, aceștia

arată că, prin actul de partaj din 17 noiembrie 1944, cei trei autori

cumpărători au convenit cu privire la încetarea stării de indiviziune privind

imobilul, pe care l-au cumpărat împreună, arătând componența celor trei loturi,

pe care au înțeles să le constituie autorii - coproprietari, privind modul în

care au înțeles să își exercite drepturile exclusive.

În anul 1950,

întregul imobil a fost supus naționalizării, conform Decretului nr. 92/1950,

considerând că preluarea potrivit acestui act normativ contravenea atât

dispozițiilor art. 10 din Constituția Republicii Populare Române din 13 aprilie

1948, care menționa că "pot fi făcute exproprieri pentru cauză de

utilitate publică, pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de

justiție", cât și art. 8 din aceeași Constituție, care recunoștea și

garanta în mod expres, cu rang de principiu constituțional dreptul de

proprietate particulară, prin aplicarea decretului amintit, fiind încălcată

astfel ordinea constituțională, întrucât autorii acestora nu se înscriau în

categoria "exploatatorilor de locuințe" la care se referea decretul.

În sprijinul acțiunii

în revendicare reclamanții au invocat și dispozițiile art. 6 din Legea nr.

213/1948, conform cărora sunt preluate cu titlu doar imobilele care au intrat

în proprietatea Statului, cu respectarea legilor și a constituției în vigoare

la data preluării acestora, dispozițiile constituționale fiind superioare

celorlalte acte normative.

Reclamanții au

menționat că imobilul revendicat a fost preluat fără titlu, în mod abuziv,

astfel că dreptul de proprietate nu a ieșit din patrimoniul legitim al

autorilor acestora.

Într-o altă ordine de

idei, reclamanții au susținut că, în prezent apartamentul revendicat este

deținut de pârâta I.R., în baza contractului de vânzare cumpărare din 14 martie

1997, încheiat între aceasta și Primăria Municipiului București prin intermediul

SC A. SA, solicitând ca în cadrul acțiunii în revendicare instanța să procedeze

la compararea titlurilor părților, respectiv a titlurilor autorilor de la care

acestea au dobândit imobilul, considerând că titlul pe care îl invocă ei este

preferabil față de titlul pârâtei.

Prin întâmpinare,

pârâta I.R. a invocat excepția lipsei calității procesuale active a

reclamanților și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, pe fond

solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată.

În subsidiar, pârâta

a formulat cerere reconvențională solicitând ca, în cazul admiterii acțiunii în

revendicare formulată de către reclamanți, aceștia să fie obligați să îi

plătească sporul de valoare adus imobilului prin realizarea îmbunătățirilor

necesare și utile și să îi plătească cheltuieli de judecată.

Prin cererea de la

dosar, pârâta I.R. a chemat în garanție: Primăria Municipiului București,

Consiliul General al Municipiului București, SC A. SA și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Pârâta a solicitat ca,

în cazul în care va fi admisă pe fond acțiunea reclamanților, în temeiul art.

1337 și următoarele c. civ., persoanele juridice chemate în garanție să fie

obligate: I) să îi restituie prețul actualizat prin aplicarea indicelui anual

de inflație din anul plătii până la data introducerii prezentei acțiuni, preț

pe care aceasta l-a plătit în temeiul contractului de vânzare cumpărare din 14

martie 1997, încheiat cu Primăria Municipiului București prin SC A. SA; II) să

fie obligate la plata către pârâta reclamantă reconvențional, a diferenței

dintre prețul actualizat al imobilului revendicat și valoarea de piață actuală

a acestuia; III) în cazul în care instanța va aprecia că imobilul în litigiu a

fost preluat fără titlu valabil de către Stat, pârâta a solicitat obligarea

chemaților în garanție să îi plătească sporul de valoare adus imobilului prin

îmbunătățirile necesare și utile.

După un prim ciclu

procesual prin care s-a constatat că, în raport de valoarea despăgubirilor

solicitate, competența de soluționare a cauzei revine în primă instanță

Tribunalului București, prin Sentința civilă nr. 1214 din 22 iunie 2011

Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei calității

procesuale active invocată de pârâta I.R., a respins pe cale de excepție acțiunea

reclamantei V.A., a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare

invocată de pârâta I.R., a admis acțiunea în revendicare formulată de

reclamantul V.J.E., a obligat pe pârâta I.R. să îi lase reclamantului V.J.E.,

în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 1, compus din vestibul, 2

camere, 2 camere de serviciu, boxă și alte dependințe situat în imobilul din

București, str. A., parter, sectorul 2, a admis în parte cererea

reconvențională, conform precizării de la dosar, formulată de pârâta I.R.

Tribunalul a obligat

reclamantul V.J.E. să îi plătească pârâtei I.R. suma de 13.679 RON reprezentând

valoarea îmbunătățirilor necesare și utile aduse imobilului, a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de Municipiul București prin

Primarul General, prin întâmpinările de la dosar, privind chemarea în garanție

îndreptată de pârâta I.R., împotriva sa, a respins ca neîntemeiată cererea de

chemare în garanție de la dosar, cu precizarea din dosar, formulată de pârâta

I.R., îndreptată împotriva Municipiului București prin Primarul General și a

Consiliului General al Municipiului București, a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive invocată de chemata în garanție SC A. SA prin

întâmpinarea de la dosar, privind cererea de chemare în garanție formulată de

pârâta I.R., a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin întâmpinarea de la dosar,

a admis în parte cererea de chemare în garanție de la dosar, cu precizările de

la dosar, formulată de pârâta I.R., a obligat pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice să îi restituie pârâtei I.R. prețul plătit,

reactualizat, de 6.925 RON, a obligat pe chemata în garanție SC A. SA să îi

restituie pârâtei I.R., comisionul de 1% din prețul actualizat, respectiv suma

de 69 RON, a respins, ca neîntemeiată cererea pârâtei I.R. de la dosar, cu

precizările de la dosar, privind obligarea chemaților în garanție la plata

diferenței dintre valoarea actuală de piață a imobilului revendicat și prețul

actualizat, a respins cererea de chemare în garanție de la din dosar, formulată

de Municipiul București împotriva Ministerului Finanțelor Publice, a respins,

ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție de la dosar, formulată de SC A.

SA, împotriva Ministerului Finanțelor Publice și a respins ca neîntemeiată

cererea reconvențională de la dosar, formulată de Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, îndreptată împotriva SC A. SA.

Tribunalul a reținut

că, apartamentul nr. 1 situat în imobilul din București, str. A., parter,

sectorul 2, compus din vestibul, 2 camere, baie, grup sanitar, cămară, 2 camere

de serviciu o boxă cu suprafața utilă de 71,79 m.p., cota indiviză de 4,79% din

părțile de folosință comună ale imobilului, precum și suprafața de 12,31 m.p,

teren aferent apartamentului revendicat, din suprafața totală a terenului

aferent imobilului, a fost dobândit odată cu întregul imobil de la această

adresă, de către autorii V.G., V.V. și E.P., prin contractul de

vânzare-cumpărare din 23 noiembrie 1940.

Prin actul de partaj

din 17 noiembrie 1944 de către Tribunalul Ilfov, secția notariat, cei trei

autori-cumpărători au convenit cu privire la încetarea stării de indiviziune,

iar apartamentul nr. 1 ce formează obiectul prezentei revendicări, cu

dependințele aferente, a fost inclus în Lotul nr. III, care i-a revenit

autoarei E.P. Potrivit Certificatului de moștenitor din 22 septembrie 2000,

unicul moștenitor al acestei autoare este reclamantul V.J.E., astfel că reclamanta

V.A. nu are calitatea de moștenitor al autoarei care a deținut apartamentul

revendicat în proprietate exclusivă.

Revenind la starea de

fapt privind imobilul revendicat, tribunalul a constatat că în anul 1950

întregul imobil a fost supus naționalizării, conform Decretului nr. 92/1950,

apreciind că preluarea potrivit acestui act normativ a contravenit

dispozițiilor art. 10 din Constituția Republicii Populare Române din 13 aprilie

1948, motiv pentru care a constatat că dreptul de proprietate asupra imobilului

nu s-a transferat de la autoarea reclamantului către Statul Român.

Prin înscrisul depus

la dosar, s-a dovedit că reclamantul V.G.E. a formulat o cerere adresată

Comisiei Speciale pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, prin intermediul

avocatului P.F., de pe lângă Curtea de Apel din Paris, prin care acesta

solicita restituirea imobilului situat în str. A. din București, sectorul 2, la

data de 15 iulie 1996, potrivit Legii nr. 112/1995, care se referea inclusiv la

apartamentul nr. 1 revendicat în prezent, cerere care nu a fost soluționată.

În condițiile în care

cererea de retrocedare nu a fost soluționată, SC A. SA, în calitate de

reprezentant al Primăriei Municipiului București, a încheiat contractul de

vânzare-cumpărare din 14 martie 1997 cu pârâta I.R., prin care i-a vândut

acesteia apartamentul nr. 1.

Tribunalul a respins

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun,

invocată de pârâta I.R., constatând că, deși reclamantul V.J.E. a formulat

cereri potrivit Legilor nr. 112/1995 și Legii nr. 10/2001, într-un interval de

timp de 10 - 15 ani de zile, aceste cereri nu au fost rezolvate, căile

prevăzute de legile speciale dovedindu-se în concret ca fiind iluzorii, astfel

că nu au asigurat rezolvarea efectivă a dreptului pretins și dovedit, iar

acestei situații nu i se pot opune principiile securității și stabilității

raporturilor juridice civile, cu atât mai mult, cu cât, așa cum s-a arătat mai

sus, contractul de vânzare-cumpărare din 14 martie 1997, a fost încheiat cu

chiriașa-pârâtă chiar în timpul derulării procedurilor administrative prevăzute

de Legea nr. 112/1995.

Tribunalul a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Municipiul București

prin Primarul General, prin întâmpinările de la din dosar, privind chemarea în

garanție îndreptată de pârâta I.R., împotriva sa, sub acest aspect,

reținându-se că prin Primăria Municipiului București, reprezentată prin

mandatarul-administrator SC A. SA a fost încheiat cu chiriașa-pârâtă I.R.,

contractul de vânzare-cumpărare din 14 martie 1997, în baza Legii nr. 112/1995,

prin care i s-a vândut o locuință din fondul locativ de stat.

Municipiul București

prin Primarul General, având astfel calitatea de parte contractantă, există

identitate între titularul obligației stabilită prin raportul juridic dedus

judecății și persoana chemată în judecată.

Tribunalul a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de chemata în garanție SC

A. SA prin întâmpinarea de la dosar, privind cererea de chemare în garanție

formulată de pârâta I.R., în cazul acestei pârâte, reținându-se că, deși a

acționat la încheierea contractul de vânzare-cumpărare din 14 martie 1997 în

baza Legii nr. 112/1995, doar în calitate de mandatar și administrator efectiv

al fondului locativ și nu în nume propriu, așa cum s-a reținut mai sus, această

pârâtă este în culpă privind modul defectuos în care a asigurat aplicarea Legii

nr. 112/1995 și a creat situația litigioasă între moștenitorul fostului

proprietar și chiriașa-cumpărătoare, cunoscând la data vânzării că imobilul

forma obiectul procedurilor administrative prevăzute de aceeași lege.

Tribunalul a respins

și excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin întâmpinarea de la dosar, reținând că prin

contractul de vânzare-cumpărare din 14 martie 1997, încheiat în baza Legii nr.

112/1995, s-a vândut un imobil din proprietatea aparentă a Statului Român și nu

din patrimoniul Municipiului București, iar potrivit art. 13 alin. (6) din

Legea nr. 112/1995, prețul vânzării a fost vărsat în fondul extrabugetar

constituit și administrat de Ministerul Finanțelor Publice, astfel că există

identitate între persoana chemată în judecată și titularul obligației de

restituire a prețului plătit de pârâtă, cu atât mai mult, cu cât, prin art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, însuși legiuitorul a stabilit obligația de

restituire a prețului din fondul menționat, de către Ministerul Finanțelor

Publice.

Privind fondul

acțiunii în revendicare, tribunalul a admis acțiunea în revendicare având în

vedere că Statul Român nu a dobândit dreptul de proprietate, fiind încălcate

atât normele constituționale și legale interne, cât și normele de drept

internațional. De asemenea, actul de vânzare fiind încheiat în disprețul total

al solicitării de restituire a moștenitorului fostului proprietar, astfel că,

pe lângă lipsa dreptului de proprietate al Statului, s-a reținut și

reaua-credință a instituțiilor prin care s-a făcut vânzarea.

Pe cale de

consecință, s-a admis în parte cererea reconvențională, de la dosar, conform

precizării de la dosar, formulată de pârâta I.R., iar potrivit principiului

îmbogățirii fără justă cauză, reclamantul V.J.E. va fi obligat să-i plătească

pârâtei I.R. suma de 13.679 RON reprezentând valoarea îmbunătățirilor necesare

și utile aduse imobilului.

Tribunalul a respins

ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție de la dosar, cu precizarea de la

dosar, formulată de pârâta I.R., îndreptată împotriva Municipiului București

prin Primarul General și a Consiliului General Al Municipiului București,

întrucât, față de motivele de fapt și de drept reținute mai sus, acestea nu au

obligația să-i restituie pârâtei prețul plătit, sporul de valoare adus prin

îmbunătățiri sau diferența dintre valoarea de piață a imobilului și prețul

actualizat.

Vizând aceeași cerere

a pârâtei, tribunalul a admis în parte cererea de chemare în garanție de la

dosar, cu precizările de la dosar, formulată de pârâta I.R. și va obliga Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice să-i restituie pârâtei I.R. prețul

plătit, reactualizat, de 6.925 RON, conform art. 13 alin. (6) din Legea nr.

112/1995, față de destinația pe care a avut-o acest preț la data plății și

concluziilor expertizei administrată în cauză, dar și pentru faptul că este vorba

despre o preluare abuzivă a imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 și despre

o vânzare prin aplicarea greșită a Legii nr. 112/1995.

Chemata în garanție

SC A. SA a fost obligată să-i restituie pârâtei I.R., comisionul de 1% din

prețul actualizat, respectiv suma de 69 RON, față de reaua-credință reținută în

sarcina acesteia la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 14 martie

1997.

Totodată, tribunalul

a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei I.R. de la dosar, cu precizările de

la dosar, privind obligarea chemaților în garanție la plata diferenței dintre

valoarea actuală de piață a imobilului revendicat și prețul actualizat.

Sub acest aspect,

tribunalul a reținut că pârâta a cumpărat locuința în cauză la un preț social,

preferențial, stabilit de legiuitor pentru categoria socială a chiriașilor,

care nu a avut nicio legătură cu valoarea reală de piață a imobilului.

Împotriva sentinței

au declarat apel chemații în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, SC A. SA și pârâta I.R.

În motivarea apelului

declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice s-a contestat

modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. S-a mai arătat că instanța

de apel trebuia să oblige mandatarul, SC A. SA, la plata comisionului, pentru

ca și acestuia i se poate imputa suma primită, respectiv 1% din prețul plătit

de cumpărător.

Intimata chemată în

garanție SC A. SA a formulat cerere de aderare la apelul declarat de către

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, considerând hotărârea

instanței de fond ca nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii și

a solicitat modificarea în parte a sentinței civile apelate, în sensul

admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a acesteia pe cererea de

chemare în garanție formulate de I.R. și în subsidiar admiterea cererii de

chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

În motivarea apelului

declarat de pârâta I.R. s-a criticat modalitatea de aplicare și efectele

principiului securității circuitului civil, precum și relevanța bunei-credințe

în cadrul unei acțiuni în revendicare. A doua critică a vizat inaplicabilitatea

principiului aparenței în drept de către instanța de fond, motivat de faptul că

imobilul a trecut în proprietatea statului român fără titlu.

Prin Decizia civilă

nr. 208 A din 18 mai 2012 Curtea de Apel București a admis apelurile și cererea

de aderare la apel formulată de SC A. SA a schimbat în parte sentința civilă

apelată în sensul că:

A respins, ca

neîntemeiată, acțiunea în revendicare.

A respins cererea

reconvențională formulată de către I., ca fiind rămasă fără obiect.

A respins, ca rămase

fără obiect, cererile de chemare în garanție formulate de către I.R. în

contradictoriu cu Municipiul București, prin Primar General, CGMB, Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice și SC A. SA.

A respins, ca rămasă

fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de către București, prin

Primar General împotriva Ministerului Finanțelor Publice.

A respins, ca rămasă

fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de către SC A. SA

împotriva Ministerului Finanțelor Publice.

A păstrat celelalte

dispoziții ale sentinței.

În ce privește apelul

pârâtei I.R. instanța de apel a constatat că intimatul-reclamant V.J.E. nu mai

are în patrimoniu nici un "bun" și nici o "speranță

legitimă", în legătură cu dreptul de a obține restituirea în natură a

bunului preluat abuziv, de natură a se circumscrie ocrotirii art. 1 din Protocolul

1 al Convenției.

Inexistența dreptului

la restituirea efectivă în natură a imobilului preluat abuziv în patrimoniul

acestuia atrage drept consecință respingerea acțiunii în revendicare formulată,

în condițiile dreptului comun, în temeiul art. 480 C. civ., deoarece V.J.E. nu

mai poate opune vechiul drept de proprietate, în scopul de a obține restituirea

efectivă în natură a imobilului preluat abuziv, deoarece a pierdut acest drept

în mod definitiv și irevocabil.

Instanța a mai

reținut că, prin compararea titlurilor exhibate de către părțile litigante

numai I.R. are un drept de proprietate asupra bunului în patrimoniul ei.

Titlul exhibat de

către I.R. este preferabil pentru următoarele considerente:

valabilă a actului de vânzare-cumpărare, cu respectarea dispozițiilor art. 9 și

14 din Legea nr. 112/1995.

imobilul se încadra în domeniul de aplicare al Legii nr. 112/1995, așa cum era

stabilit prin Normele de aplicare adoptate prin H.G. nr. 20/1996, în vigoare la

data încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

vreunei hotărâri judecătorești prin care să se constate printr-o hotărâre

definitivă și irevocabilă nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare coroborată cu pasivitatea intimatului-reclamant, care nu a

promovat niciun demers judiciar în acest sens.

intimatului-reclamant care nu a efectuat niciun demers în sensul desființării

actului juridic al lui I.R.

Pentru aceste motive

instanța a admis apelul pârâtei I.R. și, pe cale de consecință, a admis și apelul

declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice precum și cererea

de aderare la apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice formulată de SC A. SA și a respins cererile de chemare în garanție și

cererea reconvențională.

Împotriva deciziei

instanței de apel a declarat recurs reclamantul V.J.E., în temeiul art. 304

pct. 9 C. proc. civ. susținând că s-a încălcat și aplicat greșit art. 1 din

Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța, reținând că reclamantul nu are un bun actual, a anihilat forța

juridică a titlurilor de proprietate din 1940 și 1944.

De asemenea, s-a

aplicat greșit art. 480 C. civ. deoarece s-a constatat că pârâta deține în

patrimoniu un drept de proprietate și, ca atare, s-a dat preferință titlului

acesteia. A susținut că lipsa unei hotărâri judecătorești de anulare a

contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei și pasivitatea reclamantului în

acest sens nu au nici o relevanță în acțiunea în revendicare.

Instanța a aplicat

greșit dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008. Astfel, în lipsa

unui titlu valabil de preluare a imobilului, transmiterea dreptului de

proprietate de la stat către pârâtă nu s-a făcut în mod legal, viciul titlului

statului transmițându-se către subdobânditor. În acest caz trebuia să se

observe că reclamantul se află în posesia unui titlu de proprietate mai bine

caracterizat.

Recursul nu este

fondat.

Fiind învestită cu o

acțiune în revendicare promovată potrivit dreptului comun, cu privire la un bun

imobil preluat ca efect al Decretului nr. 92/1950, instanța a avut de analizat

dacă reclamantul justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat pe

această cale, în condițiile în care, pentru situația unor astfel de imobile

fusese adoptată, ca lege specială, Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect,

deși recurentul pretinde că ar avea un bun susceptibil de protecție conform

art. 1 din Protocolul nr. 1, în realitate titlul reclamantului nu a fost

confirmat jurisdicțional anterior și nu poate prevala în cadrul acțiunii în

revendicare.

Pentru a se da

preferabilitate titlului reclamantului era esențial ca acesta să facă dovada că

deține un bun în sensul Convenției, noțiune explicitată în jurisprudența Curții

Europene, mai ales în cauza Atanasiu.

Dacă în jurisprudența

anterioară a Curții Europene simpla pronunțare a unei hotărâri prin care se

constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil reprezenta o

privare nejustificată de proprietate, în cauza Atanasiu s-a arătat că un

"bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv

de către stat doar dacă s-a pronunțat anterior o hotărâre judecătorească

executorie prin care s-a recunoscut calitatea de proprietar și s-a dispus în

sensul restituirii bunului.

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul

de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția

inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru

obținerea acestor reparații.

În speță, în absența

unei hotărâri prin care să se fi dispus expres restituirea bunului, nu poate fi

recunoscută reclamantului decât o creanță constând în despăgubirile prevăzute

de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Legii nr. 247/2005.

Dată fiind importanța

hotărârii pilot din perspectiva procedurii de acordare a despăgubirilor,

această decizie nu poate fi ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi

aplicată în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție.

Proprietarul care nu

deține un "bun actual", în acceptațiunea dată de hotărârea pilot

anterior evocată nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de

legea specială, astfel încât reclamantul nu are un drept la restituire în

natură, fiind lipsită de relevanță legalitatea sau nelegalitatea titlului

statului.

Cum reclamantul nu

justifică existența bunului actual, soluția din acțiunea în revendicare nu

putea fi decât în sensul respingerii, pentru motivele arătate anterior.

Deși este real că a

prezentat un titlu valabil, ceea ce se impune prioritar în adoptarea soluției

este împrejurarea că, reclamantul, cel care a inițiat procesul de revendicare,

nu a reușit să demonstreze că este proprietarul actual a dreptului pretins. Ca

atare, ceea ce a determinat respingerea acțiunii a fost împrejurarea că

reclamantul nu a cerut protejarea unui drept actual.

Nu trebuie neglijat

nici faptul că reclamantul a parcurs procedura instituită de Legea nr. 10/2001

finalizată prin emiterea dispoziției de acordare a măsurilor reparatorii,

astfel cum a susținut reprezentanta acestuia în concluziile verbale puse în

dezbaterea recursului, iar prin acțiunea de față revendică același apartament,

pe calea dreptului comun, prin compararea titlurilor de proprietate.

Potrivit principiului

electa una via non datur recursus ad alteram partea care are cel puțin două căi

de realizare a unui drept pretins trebuie să opteze pentru exercitarea uneia

dintre ele. Rațiunea acestui principiu este aceea de a preîntâmpina obținerea

unei duble reparații. Or, reclamanta, după ce a obținut măsurile reparatorii

edictate de Legea nr. 10/2001, tinde să obțină și restituirea în natură a

imobilului în urma comparării titlurilor de proprietate.

În aceste condiții,

este evident că reclamantul nu mai poate solicita încă odată valorificarea

dreptului său, împlinit deja pe calea legii speciale de reparație, prin care a

obținut despăgubiri echivalente valorii imobilului.

Pentru aceste

considerente, nu se poate reține nici un motiv de nelegalitate a deciziei

atacate, iar recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul V.J.E. împotriva Deciziei nr. 208A

din 18 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 februarie 2013.

Procesat

de GGC - NN