ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4939/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 6862/3/2007, la data de 26 februarie 2007, reclamanta P.E. a chemat în judecată pe pârâta D.E., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 800 m.p. din terenul în suprafață totală de 11.000 m.p., situat în București, str. V., și să dispună ieșirea din indiviziune asupra suprafeței de 800 m.p. menționată la primul petit. În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4473/126 din 2 decembrie 1959 a cumpărat împreună cu numiții D.M.

și E.N., suprafața de 2.500 m.p. teren din suprafața totală de 10.000 m.p. situat în București, str. R. colț cu str. V. (actualmente str. V.). În anul 1960, terenul a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, fără plată, iar prin dispoziția nr. 1465 din 21 septembrie 1999, emisă de Primarul General al Municipiului București, s-a restituit pârâtei, moștenitoarea fostului vânzător, suprafața de 11.000 m.p., din care face parte și suprafața de 800 m.p. deținută de reclamantă în baza actului de vânzare-cumpărare menționat mai sus. Reclamanta a arătat că pârâta nu era îndreptățită să primească și cei 2.500 m.p. înstrăinați de autorul său prin actul de vânzare-cumpărare nr. 4473/126 din 2 decembrie 1959, titlul său de proprietate care emană de la adevăratul proprietar fiind în mod evident preferabil în raport cu titlul pârâtei, respectiv decizia emisă de Primarul General al Municipiului București, care nu a avut niciodată un titlu legal asupra terenului.

Acțiunea nu a fost întemeiată în drept. Prin sentința civilă nr. 535 din 11 aprilie 2007 Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București, pe considerentul că ieșirea din indiviziune este capătul principal de acțiune, iar nu revendicarea. Prin decizia civilă nr. 1744 din 23 octombrie 2007, Curtea de Apel, secția a IV-a civilă, a respins ca tardiv formulat recursul declarat de pârâta D.E. împotriva sentinței civile nr. 535 din 11 aprilie 2007. Prin sentința civilă nr. 773 din 30 ianuarie 2008, Judecătoria sectorului 2 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă, reținând că acțiunea are ca obiect principal revendicarea unui imobil evaluat la 600.000 RON.

Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, a fost înaintat dosarul către Curtea de Apel București. Prin sentința civilă nr. 15 din 24 martie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a stabilit că Tribunalul București, secția civilă, este competent să soluționeze acțiunea în primă instanță, reținând că revendicarea suprafeței de 800 m.p. reprezintă capătul principal de cerere, de a cărui soluționare depinde și capătul doi de cerere ce are ca obiect ieșirea din indiviziune a părților asupra terenului. Pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. 16207/3/2008. Pârâta D.E.

a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității cererii ca urmare a netimbrării, inadmisibilitatea acțiunii în revendicare pe motiv că nu poate fi introdusă decât de titularul exclusiv al dreptului de proprietate; pe fondul cauzei pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată deoarece dreptul său de proprietate este mai bine caracterizat, fiind preferabil celui al reclamantei. Reclamanta a formulat cerere completatoare prin care a arătat că formulează acțiunea în contradictoriu și cu pârâții E.N. și D.I. Prin încheierea din data de 2 februarie 2011, Tribunalul a respins ca neîntemeiate excepția inadmisibilității și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei.

Prin sentința civilă nr. 1129 din 15 iunie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantă. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că reclamanta a dobândit, alături de numiții D.M. și E.N., o suprafață de teren de 800 m.p. dintr-o altă suprafață de 2.500 m.p., care, la rândul ei, reprezenta 25% din terenul în suprafață de 10.000 m.p. situat în București, str. R. colț cu str. V., vânzător fiind numitul C.G., motiv pentru care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4473/126 din 02 decembrie 1959 de fostul Notariat Principal de Stat al Capitalei. Anterior acestui act, numitul C.G. dobândise dreptul de proprietate asupra suprafeței de 2.500 m.p.

menționată mai sus, prin cumpărare de la numita P.E.C., fostă D., încheindu-se contractul de vânzare-cumpărare nr. RR/1958. Întreaga suprafață de teren avută în proprietate de numita P.E.C., autoarea pârâtei a fost preluată de stat în perioada comunistă. Ulterior după decembrie 1989, pârâta D.E. a făcut demersurile judiciare necesare pentru redobândirea suprafeței de teren ce a fost preluată în mod abuziv de stat, obținând, prin sentința civilă nr. 10.291 din 03 august 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București și rămasă definitivă prin neapelare, recunoașterea dreptului său de proprietate asupra terenului în suprafață de 11.000 m.p. menționat mai sus. Spre deosebire de pârâta D.E., reclamanta nu a înțeles să uzeze de căile legale puse la dispoziție prin legile adoptate după decembrie 1989 pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 800 m.p.

parte din terenul proprietatea pârâtei D. Tribunalul a mai reținut că reclamanta nu a intrat în posesia terenului revendicat nici la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare menționat mai sus și nici ulterior, neputându-se identifica în teren suprafața cumpărată și nici măcar lotul de 2.500 m.p. din care făcea parte terenul cumpărat. În aceste condiții, Tribunalul a apreciat că reclamanta nu poate opune pârâtei D.E. actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4473/126 din 02 decembrie 1959, deoarece calitatea sa de proprietară a suprafeței revendicare trebuia confirmată printr-o hotărâre judecătorească de restituire a acestui imobil. În consecință, Tribunalul, constatând că reclamanta nu mai are calitatea de proprietară a imobilului revendicat, a respins, ca neîntemeiată, cererea de revendicare.

Față de soluția pronunțată pe calea regulatorului de competență cu privire la modalitatea de soluționare a celor două capete de cerere formulate de reclamantă, Tribunalul a reținut că primul capăt de cerere este reprezentat de revendicarea suprafeței de 800 m.p., iar capătul de cerere accesoriu este cel privind ieșirea din indiviziune. Întrucât cererea de ieșire din indiviziune a fost formulată ca o cerere accesorie revendicării, Tribunalul a respins și capătul de cerere privind ieșirea din indiviziune față de soluția pronunțată cu privire la capătul de cerere privind revendicarea. Împotriva sentinței civile nr. 1129 din 15 iunie 2011 a declarat apel reclamanta P.E. În motivarea apelului, reclamanta a învederat următoarele critici: 1. A uzat de legea specială întrucât a formulat cerere de restituire în natură a terenului în conformitate cu prevederile Legii nr. 18/1991, cerere în urma căreia i s-a răspuns că terenul pe care îl solicită a fost restituit pârâtei.

Pârâta D.E. nu era îndreptățită să primească cei 2.500 m.p. pe care îi vânduse anterior exproprierii și din care face parte și suprafața de 800 m.p. cumpărată de către reclamantă, faptul că i s-a restituit și această suprafață reprezentând o îmbogățire fără justă cauză în detrimentul acesteia. În aceste condiții, singura cale de urmat era aceea de a solicita prin instanță pârâtei să-i restituie terenul pe care l-a dobândit în mod fraudulos, creându-i astfel un prejudiciu. 2. Având în vedere că ambele părți prezintă un titlu de proprietate, instanța trebuia să procedeze la compararea titlurilor de proprietate și solicită să se constate că titlul său este preferabil. 3. În ceea ce privește susținerea instanței de fond conform căreia nu are o hotărâre care să-i confirme calitatea de proprietară, apelanta reclamantă precizează că, dacă ar fi existat o astfel de hotărâre, era evident că procesul de față ar fi fost lipsit de obiect.

Arată că a fost deposedată abuziv de terenul pe care pârâta l-a obținut apoi în mod fraudulos, iar prezenta acțiune vizează tocmai remedierea acestei situații. Intimata pârâtă D.E. a formulat întâmpinare prin care a reiterat excepțiile nulității cererii ca urmare a netimbrării, inadmisibilitatea acțiunii formulata de un coproprietar împotriva unui coindivizar. Intimata-pârâtă a mai invocat excepția lipsei calității procesuale active a apelantei reclamante. Prin decizia nr. 73/A din 01 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta P.E. (decedată pe parcursul judecății apelului) și continuat de moștenitorul acesteia P.C. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că prin actul de schimb autentificat sub nr. 542 din 24 septembrie 1957 de Tribunalul Raionului I.V.

Stalin, numita D.E.C. a dobândit în proprietate un teren în suprafață de 2 ha, cu amplasamentul și vecinătățile arătate în act. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. RR din 30 decembrie 1958 de Notariatul de Stat București, numitul C.G. a cumpărat de la P. (fost căsătorită D.) E.C. suprafața de 2.500 m.p. cotă parte indiviză din suprafața totală de 10.000 m.p. teren situat în București, între str. V. și R. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4473/126 din 02 decembrie 1959 de fostul Notariat Principal de Stat al Capitalei, reclamanta P.E. (decedată pe parcursul judecății apelului, la data de 1 ianuarie 2012, acțiune continuată de moștenitorul acesteia P.C.) a dobândit, în indiviziune cu D.M.

și E.N., cota indiviză de 800 m.p. din suprafața de teren de 2.500 m.p. Prin sentința civilă nr. 10291 din 3 august 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, rămasă definitivă prin neapelare, pârâtul din acel dosar, Consiliul General al Municipiului București, a fost obligat să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei (pârâtei din dosarul de față) D.E. terenul. Prin dispoziția nr. 1465 din 21 mai 1999, Primăria Municipiului București a dispus restituirea în proprietatea pârâtei D.E.

terenul situat în București, str. V., sector 2, în suprafață de 11.000 m.p., în baza sentinței civile nr. 10291 din 3 august 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, iar prin procesul-verbal din data de 5 octombrie 1999 pârâta a fost pusă în posesie asupra acestui teren; asupra căruia și-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară conform încheierii nr. 20260 din 15 august 2006. S-a reținut de către instanța de apel că terenul în litigiu a fost preluat de stat în perioada comunistă, așa cum rezultă din evidențele cadastrale întocmite în anul 1986, proprietate de stat, categorie de folosință „parcuri”, cu posesor de parcelă la data întocmirii evidențelor Administrația Domeniului Public Sector 2. Cu privire la identificarea terenului ce face obiectul acțiunii, Curtea de Apel a constatat că, în primă instanță, a fost efectuată proba cu expertiză tehnică specialitatea topografie de expert A.D., care nu a putut individualiza și identifica acest teren întrucât suprafața de 800 m.p.

nu a fost individualizată distinct în actul de vânzare-cumpărare și nu a făcut obiectul unei partajări; astfel că, în baza dispozițiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ., al efectului devolutiv al apelului și la solicitarea apelantei-reclamante, Curtea a dispus efectuarea unei expertize specialitatea topografie, cu obiectivele stabilite prin încheierea din data de 23 martie 2012. Prin raportul de expertiză efectuat în apel este dovedită cu certitudine identitatea dintre terenul revendicat de autoarea reclamantului P.C. și terenul proprietatea pârâtei D.E., în sensul că primul face parte integrantă din terenul proprietatea pârâtei D.E. În ceea ce privește reiterarea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, Curtea de Apel a constatat că intimata-pârâtă D.E.

nu a apelat încheierea din data de 2 februarie 2011 prin care Tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, astfel că soluția pronunțată de instanța de fond pe acest aspect a intrat sub puterea lucrului judecat prin neapelare. Cu privire la celelalte motive de apel, s-au reținut următoarele: Referitor la faptul că reclamanta trebuia să urmeze căile legale puse la dispoziție de legile adoptate după decembrie 1989 pentru redobândirea dreptului de proprietate, instanța de apel nu a reținut critica apelantei reclamante, arătând că premisa susținută de autoarea reclamantului prin cererea de chemare în judecată și confirmată prin probele administrate în cauză, este aceea că terenul revendicat în procedura de drept comun de la pârâta D.E.

a fost preluat de stat prin expropriere în anul 1986, în evidențele de la acea vreme figurând ca proprietate de stat, categorie de folosință „parcuri”, cu posesor de parcelă la data întocmirii evidențelor Administrația Domeniului Public Sector 2. Cu privire la susținerea apelantei potrivit căreia nu avea obligația de a urma cu prioritate calea prevăzută de legile speciale, întrucât acțiunea în revendicare de drept comun are prioritate, Curtea de Apel a arătat că această problemă de drept, a raportului dintre dreptul comun și legea specială, a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, dezlegare ce este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., conform dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Prin această decizie, instanța supremă a statuat că acest concurs se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. Prin urmare, Curtea a constatat că, pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legile speciale adoptate de legiuitor după anul 1989, de reparație a abuzurilor săvârșite în materie imobiliară, era necesar ca apelantul și autoarea acestuia să finalizeze procedura demarată în baza Legii nr. 18/1991. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, imobilele preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.

În aplicarea acestui text de lege, Curtea de Apel a constatat că autoarea apelantului-reclamant, P.E., a optat pentru calea prevăzută de Legea nr. 18/1991, formulând cererea înregistrată sub nr. 12796 din 20 martie 1991 la Subcomisia de aplicare a legilor fondului funciar din cadrul Primăriei Sectorului 2 (electa una via). Prin cel de-al doilea motiv de apel, apelantul-pârât a susținut că, întrucât ambele părți prezintă câte un titlu de proprietate, instanța de fond trebuia să procedeze la compararea titlurilor de proprietate și să constate că titlul său este mai preferabil. Curtea a constatat că, în mod corect a reținut Tribunalul că nu este în ipoteza comparării a două titlul viabile de proprietate, ci în situația în care reclamanta P.E.

(a cărei calitate procesuală a fost continuată de fiul acesteia P.C.) nu mai are calitatea de proprietară, astfel că nu mai poate opune pârâtei contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4473/126 din 2 decembrie 1959; pe când titlul pârâtei este consfințit de o hotărâre judecătorească, pusă în aplicare prin dispoziția nr. 1465 din 21 mai 1999 emisă de Primăria Municipiului București, și intabulată în cartea funciară din data de 15 august 2006. A cțiunea în revendicare, prin care proprietarul neposesor solicită obligarea posesorului neproprietar de a-i restitui posesia bunului revendicat, este o acțiune petitorie, în sensul că implică dovedirea de către reclamant a dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

S-a apreciat de către instanța de apel că, pentru a avea câștig de cauză, era necesar a fi îndeplinită premisa admiterii cererii în revendicare, respectiv aceea ca reclamantul P.C. să fie titularul unui „bun actual” ori al unei valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora să poată pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține folosința efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenței Curții Europene. Or, această premisă nu este îndeplinită în cauză, în mod corect reținând Tribunalul că autoarea reclamantului nu deține o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului.

Curtea a înlăturat susținerile apelantului conform cărora, dacă ar fi deținut o astfel de hotărâre, procesul de față ar fi fost lipsit de obiect; deoarece instanța de fond, în acord cu jurisprudența instanței europene statuată prin hotărârea-pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României , nu a avut în vedere o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu tocmai cu pârâta din prezentul litigiu, ci acele hotărâri judecătorești care se pronunțau de instanțele de judecată în acțiunile în revendicare promovate de foștii proprietari împotriva unui organ al statului în temeiul legilor speciale de reparații adoptate după anul 1991. Or, în cauza de față, apelantul-reclamant nu a pretins și dovedit faptul că a promovat o acțiune în restituire în temeiul legilor speciale de reparație adoptate după anul 1989, în contradictoriu cu deținătorul imobilului de la acel moment.

Singurul demers întreprins de autoarea apelantului, P.E., respectiv cererea înregistrată sub nr. 12796 din 20 martie 1991 la Subcomisia de aplicare a legilor fondului funciar din cadrul Primăriei Sectorului 2, în baza Legii nr. 18/1991, este insuficient pentru a se constata că apelantul deține un „bun actual” care ar putea fi supus comparației de titluri cu titlul exhibat de pârâtă, respectiv cu sentința civilă nr. 10291/1999 a Judecătoriei sectorului 2. Curtea a constatat că, în mod corect a reținut Tribunalul că autoarea apelantului-reclamant nu putea opune pârâtei contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4473/126 din 2 decembrie 1959, deoarece aceasta a pierdut dreptul de proprietate prin preluarea din anul 1986, cu mulți ani înainte de ratificarea Convenției de către România prin Legea nr. 30/1994, astfel că, ratione temporis, protecția oferită de Convenție nu se întinde asupra actului preluării.

Dreptul de proprietate al autoarei apelantului-reclamant nu a fost recunoscut nici prin hotărâre judecătorească, după ratificarea Convenției, astfel încât nu se poate discuta despre existența unui bun al acestuia, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Curtea Europeană a subliniat în numeroase cauze că art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, iar speranța recunoașterii unui vechi drept de proprietate care, de mult timp nu a mai fost susceptibil de o exercitare efectivă nu poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Prințul Hans Adam II de Liechtenstein c. Germaniei, Malhous c. Republicii Cehe, Gratzicer et Gratzicenova c. Republicii Cehe, Drăculeț c. României, Moșteanu și alții c. României, cauza Zamfirescu din 14 decembrie 2006, cauza Caracaș 29 iulie 2006, cauza Lungoci din 26 ianuarie 2006 sau cauza Constandache din 11 iunie 2002). Prin urmare, aplicând principiile degajate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care sunt direct aplicabile în dreptul intern și au o valoare interpretativă constituțională și forță supra-legislativă, în conformitate cu dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituție, Curtea de Apel a constatat că încălcarea dreptului de proprietate al autoarei apelantului-reclamant s-a realizat în perioada comunistă, anterior momentului în care România a devenit parte la Convenția Europeană, cu consecința că apelantul-reclamant nu poate pretinde un „bun actual” în patrimoniul său, în sensul dat de Curtea Europeană acestei noțiuni,

cu consecința că acțiunea în revendicare de drept comun a fost în mod corect respinsă de tribunal. Deși apelul nu cuprinde critici în privința modului de soluționare a capătului de cerere privind ieșirea din indiviziune, față de soluția de respingere a capătului de cerere privind revendicarea, în mod corect a fost respins de Tribunal și capătul de cerere subsidiar, privind ieșirea din indiviziune. Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelantul P.C., invocând disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente, dezvoltate în ordinea în care au fost reținute de instanța de apel: I. Concursul dintre dreptul comun și legea specială.

Instanța de apel a susținut eronat, în prezentul dosar, existența unui concurs între legea specială (Legea nr. 18/1991) și dreptul comun (C. civ.), deoarece Legea nr. 18/1991 reglementează acele situații în care se solicită restituirea unui teren aflat în posesia organelor administrației locale sau a altor instituții publice. În cazul de față revendică un teren aflat în posesia unei persoane fizice și, prin urmare, se află în imposibilitatea obținerii unei decizii administrative. Ar fi fost un concurs între legea specială și dreptul comun situația în care se îndrepta împotriva autorității administrativ teritoriale printr-o acțiune întemeiată pe codul civil, dar nu este cazul. Arată că cererea depusă în conformitate cu prevederile Legii nr. 18/1991 pentru retrocedarea terenului (cu destinație agricolă la momentul preluării), nu i-a fost soluționată niciodată.

În 2006 a formulat o cerere privind stadiul dosarului și i s-a cerut să depună o serie de acte, printre care și situația juridică a terenului. De la Primăria Municipiului București, a primit răspunsul cu nr. 596188/1219 din 16 februarie 2007, conform căruia „(...) s-a restituit în proprietatea doamnei D.E. terenul cu adresa str. V., sector 2, în suprafață de 11.000 m.p., ce include și terenul ce face obiectul solicitării dvs (...)”. Față de acest răspuns era evident că terenul nu mai era „în proprietatea organelor administrativ teritoriale”, care, implicit, nu i-l mai puteau restitui în natură. În aceste condiții nu mai avea sens să insiste pentru obținerea unei decizii administrative de despăgubire în natură, deoarece o asemenea decizie era imposibilă în mod obiectiv.

Toate legile privind retrocedarea imobilelor preluate abuziv acordă preferință retrocedării terenului în natură, pe vechiul amplasament, față de acordarea de despăgubiri prin echivalent. Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în repetate rânduri că despăgubirile acordate prin echivalent nu sunt echitabile și chiar Statul Român a fost obligat să identifice o modalitate echitabilă de despăgubire a foștilor proprietari, lucru pe care nu l-a făcut nici până în prezent. Singura cale logică și legală de urmat era să formuleze prezenta acțiune și să solicite compararea titlurilor, o acțiune întemeiată pe legea specială fiind imposibil de promovat. II. Compararea de titluri. Consideră că instanța de apel face o greșită interpretare a legii când consideră că nu mai are calitatea de proprietar, întrucat titlul său de proprietate nu a fost niciodată anulat.

A pierdut posesia terenului, dar nu și dreptul de proprietate. Instanța nu a arătat niciodată care este actul prin care i s-a anulat/revocat/pierdut dreptul de proprietate. Instanța face o gravă confuzie între dreptul său de proprietate asupra terenului și situația de fapt a pierderii posesiei în favoarea statului. Statul nu a avut niciun drept de proprietate asupra acestui teren. Nu a fost emis niciun act normativ de preluare sau expropriere, iar statul nu a fost niciodată înscris în formele de publicitate imobiliară deschise pentru arest teren. Prin urmare se află în situația în care ambele părți invocă un titlu de proprietate valabil, iar instanța a fost solicitată să se pronunțe în sensul preferinței unuia dintre acestea.

În ceea ce privește necesitatea existenței unei hotărâri anterioare care să confirme dreptul său de proprietate, o asemenea susținere i se pare complet eronată, având în vedere că, nici în cadrul procedurii administrative, nici în fața instanței nu este necesară prezentarea unei alte hotărâri privind recunoașterea dreptului de proprietate. Atât comisiile speciale de aplicare a Legii nr. 18/1991, cât și instanțele de judecată se pronunță asupra dreptului de proprietate pe baza titlurilor vechi de proprietate, analizând valabilitatea acestora. Susține ca titlul său de proprietate este valabil și este preferabil titlului pârâtei D.E. pentru următoarele motive: 1. Titlul original al părților provine de la aceeași persoană, al reclamantului de la C.G., care, la rândul său, l-a cumpărat de la P.E.C.

Pârâta D.E. a solicitat retrocedarea terenului în calitate de moștenitoare a aceleiași P.E.C. Luând în considerare faptul că, deși au același autor, titlul său este din anul 1959, iar titlul pârâtei este din anul 1999, este evident că titlul său de proprietate este preferabil titlului pârâtei. 2. Titlul pârâtei a fost obținut în mod incorect, ascunzând faptul că autoarea sa vânduse, anterior preluării de către stat, suprafața de 2.500 m.p. În acest fel pârâta a obținut aproape 12.000 m.p. de teren față de 7.500 m.p., suprafața la care ar fi fost îndreptățită, potrivit actelor de proprietate. 3. Titlul pârâtei provine de la un neproprietar. Decizia invocată de pârâtă ca și titlu de proprietate provine de la Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991, respectiv de la o autoritate administrativ teritorială a Statului Român.

Totuși, imobilul a fost preluat fără titlu, astfel încât nu a intrat niciodată în mod valabil în proprietatea statului. Daca s-ar considera că autorul pârâtei este Comisia locală de fond funciar, care nu a avut niciodată un titlu valabil de proprietate asupra terenului, în vreme ce autoarea sa a cumpărat terenul în mod valabil, și prin urmare titlurile ar proveni de la autori diferiți, se observă ca titlul autoarei sale este preferabil titlului statului și, implicit titlul său este preferabil titlului pârâtei. III. Ieșirea din indiviziune.

În ceea ce privește ieșirea din indiviziune solicită omologarea raportului de expertiză, întrucât, în acest mod, toate loturile au ieșire la calea de acces, respectiv str. V.; frontul stradal al fiecărui lot are o lungime suficientă pentru a permite obținerea autorizației de construire; niciun lot nu necesită acordarea unei servituți de trecere; loturile au forme care permite folosirea acestora integral, respectiv nu cuprind suprafețe cu dimensiuni prea mici pentru a permite construcții.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Prin motivele de recurs deduse judecății, recurentul-reclamant critică modalitatea de interpretare și aplicare, de către instanța de apel, a deciziei nr. 33/2008, concluzionând că în mod greșit nu s-a procedat la compararea clasică de titluri specifică acțiunii în revendicare de drept comun și că s-a dat eficiență unei legi speciale, deși nu exista, în fapt, un concurs între dreptul comun și legea specială. Înalta Curte reține însă existența, în speță, a unui conflict între legea generală și cea specială și că, în mod corect, instanțele de fond au apreciat, față de data introducerii acțiunii, 26 februarie 2007, că în cauză sunt aplicabile dispozițiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008 care soluționează acest conflict de legi în favoarea legii speciale.

Astfel, prin decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite, s-a stabilit împrejurarea că acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, poate fi soluționată, în egală măsură, prin compararea titlurilor, însă, în aplicarea criteriilor de comparare nu se poate face abstracție de existența legilor speciale de reparație care prevăd în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite. În soluționarea acțiunii, atunci când ambele părți exhibă titluri de proprietate, trebuie să se determine care este partea ce poate fi considerată că are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În speță, reclamantul nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, întrucât, pentru a fi titularul unui bun actual, în sensul jurisprudenței recente a instanței de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele să fi recunoscut părții calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului. Deși recurentul a susținut că instanța de apel nu a putut indica actul normativ de preluare, situația de fapt a preluării terenului în anul 1960 de către stat este necontestată, fiind confirmat de instituțiile administrative că terenul se află în administrația Administrației Domeniului Public Sector 2, categoria de folosință „parcuri”, astfel că acest imobil intră în sfera de aplicare a legilor speciale.

Nici o persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, ori nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta. În cauza Atanasiu și alții contra României – hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778/22.11.2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag.

140 și 143). Față de aceste statuări ale Curții Europene, instanța de apel în mod corect a reținut că reclamantul nu deține o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi confirmat în justiție dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu sau o decizie de recunoaștere și restituire emisă de un organ administrativ, astfel încât nu deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și al jurisprudenței Curții pe acest aspect, începând cu cauza Brumărescu contra României.

În consecință, decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii a fost interpretată și aplicată corect la circumstanțele cauzei de către instanța de apel, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care însă nu se regăsește în speță, în condițiile în care intimata pârâtă deține bunul în baza unei hotărâri judecătorești (sentința civilă nr. 10291 din 3 august 1999 a Judecătoriei sectorului 2) prin care i s-a constatat dreptul de proprietate asupra bunului și a unei decizii administrative a Primarului General al Municipiului București de predare a acestuia în posesie (nr. 1465 din 21 mai 1999). Pe de altă parte, în contextul în care prin cererea de chemare în judecată acesta a solicitat restituirea în natură a bunului în temeiul dreptului comun, instanței de apel nu-i revenea obligația de a aprecia asupra efectivității căii prevăzute de legea specială, contestată de reclamant, întrucât nu se poate invoca ineficiența unei legi, atâta timp cât nu a fost epuizată calea prevăzută de acea lege.

Recurentul reclamant își invocă practic propria culpă, a sa și a autoarei sale, constând în faptul că nu s-a preocupat în a epuiza calea legilor speciale de reparație sau a-și proba prioritatea titlului său în raport cu cel al statului care a preluat abuziv acest imobil.

În ceea ce privește operațiunea propriu-zisă de comparare de titluri, soluționarea unei acțiuni în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu urmează regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părților, așa cum aceste reguli au fost stabilite în doctrina și jurisprudența anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea art. 480 C. civ., ci se va realiza în raport de prevederile de drept substanțial ale legii speciale de reparație, în aplicarea principiului „specialia generalibus derogant”, precum și cu respectarea celorlalte criterii prevăzute în decizia în interesul legii nr. 33/2008, sens în care corect a procedat, în cauză, instanța de apel.

Prin urmare, corect instanțele de fond nu au trecut în mod concret la compararea efectivă de titluri, respectiv între cel provenind de la fostul proprietar, dar care și-a pierdut eficiența în timp, și cel provenind de la un proprietar anterior dar care și-a consolidat dreptul pe cale jurisdicțională și administrativă, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, recurentul reclamant nu a reușit să facă dovada că, la data promovării acțiunii, avea un „bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, după cum s-a arătat, faptul că autoarea recurentului reclamant s-a adresat organelor administrative pe calea Legii nr. 18/1991 nu o îndreptățește pe aceasta să se prevaleze de titlul de proprietate deținut anterior preluării într-o acțiune de drept comun, având în vedere faptul că, optând deja pentru o lege specială, trebuia să continue acest demers în vederea finalizării lui.

De asemenea, aceasta nu s-a adresat, anterior apariției legii cadru speciale de reparație, cu o acțiune împotriva statului în vederea consolidării titlului său de proprietate în raport cu deținătorul ulterior al terenului. Nici la momentul apariției Legii nr. 10/2001 autoarea recurentului nu a făcut vreun demers în baza acestei legi pentru a obține restituirea în natură a imobilului, cu atât mai mult cu cât regimul juridic aplicabil imobilului era echivoc. Astfel, Comisia de fond funciar a considerat dosarul solicitării incomplet, punând în vedere fostului proprietar să depună la dosarul cauzei înscrisuri suplimentare pentru a face dovada că imobilul face obiectul Legii nr. 18/1991. Exhibării actuale a vechiului titlu de proprietate i se opune o hotărâre judecătorească ce obligă statul, prin organul administrației publice locale, să restituie toată suprafața de teren deținută de autorul comun al părților, moștenitoarei acestuia.

Or, dat fiind inexistența unor demersuri coerente cu privire la recunoașterea calității de proprietar în baza vechiului titlu de proprietate, recurentul nu se mai poate prevala de acel înscris pentru a înlătura prezumția de proprietate în favoarea pârâtei ce izvorăște dintr-o hotărâre judecătorească și un act administrativ de retrocedare emis în executarea acestei hotărârii.

În consecință, contrar susținerilor recurentului, instanțele de fond au soluționat corect conflictul dintre dreptul comun și legile speciale de reparație, în favoarea celor din urmă, constatând că fosta proprietară nu a epuizat calea acestora și, de asemenea, nu au mai procedat la compararea de titluri pe calea dreptului comun în condițiile în care, conform interpretării constante a legislației în vigoare, inclusiv prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, recurentul nu se poate prevala de un bun actual de natura a-i permite să pretindă restituirea posesiei din mâinile unei terțe persoane, în procesul de comparare de titluri chiar provenind de la un autor comun. În ceea ce privește ieșirea din indiviziune, aceasta având un caracter subsidiar recunoașterii dreptului de proprietate, față de soluția de respingere a capătului principal, nu se mai pune problema analizării susținerilor dezvoltate cu privire la acest capăt de cerere.

Pentru toate aceste considerente, reținând că în cauză instanța de apel a procedat la o corectă interpretare și aplicare a legii, nefiind incident cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.C. împotriva deciziei nr. 73/A din 01 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2013.