ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 251/2010

Deliberând asupra recursurilor civile de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 11 aprilie 1996 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, reclamanta S.M.E. a chemat în judecată pe pârâta SC D. SA solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate că reclamanta are calitatea de moștenitoare legală a proprietății imobilului situat în București, sector 2 (teren și construcție), să dispună evacuarea pârâtei, precum și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este unica moștenitoare a autorilor S.E. și S.M., care au dobândit proprietatea asupra imobilului situat în București, compus din teren și construcție, în baza actului de vânzare-cumpărare transcris la 16 septembrie 1943 sub nr. 10021 la grefa Tribunalului Ilfov, Secția Notariat.

A mai arătat reclamanta că, prin ordinul de rechiziție nr. 7469 din 21 februarie 1948 a fost rechiziționată locuința și garajul, iar terenul și construcția sunt actualmente ocupate și folosite de pârâtă. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. Reclamanta și-a precizat ulterior acțiunea, în sensul că solicită să fie obligată pârâta să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din construcție și teren în suprafață de cca 2.800 mp situat în sector 2. Prin sentința civilă nr. 5507 din 16 aprilie 1999, Judecătoria sectorului 2 București a declinat competența soluționării cauzei către Tribunalul București. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 1628 din 8 noiembrie 1999 a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantă, reținând că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorilor S.E.

și S.M., că reclamanta este unica moștenitoare a acestora, că imobilul a fost rechiziționat de la autorii proprietari prin Ordinul de rechiziție nr. 7469 din 21 februarie 1948 iar ulterior, prin Decretul de Stat nr. 192 din 25 octombrie 1951 a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică, trecând în proprietatea statului. A mai reținut tribunalul că, prin Legea nr. 15/1990 imobilul în litigiu a trecut în proprietatea pârâtei, căreia i s-a eliberat Certificatul de proprietate seria M 11 nr. 0040 din 7 noiembrie 1994, astfel că reclamanta nu este proprietara imobilului, nefiind întrunite dispozițiile art. 480 C. civ., iar cererea privind evacuarea paratei nu este întemeiată. Prin decizia civilă nr. 359 A din 15 iunie 2000, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.M.E.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, iar Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 692 din 31 ianuarie 2001 a admis recursul, a casat ambele hotărâri și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal, arătând că instanțele erau datoare să constate că pricina trebuia judecată în contradictoriu și cu autoritatea statului în beneficiul căreia s-a realizat exproprierea și în patrimoniul căreia s-a aflat bunul până la emiterea certificatului seria M 11 nr. 0040 din 7 noiembrie 1994 și să verifice dacă imobilul revendicat este sau nu inclus în acest certificat. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, iar prin cererea depusă la 16 octombrie 2001, reclamanta și-a precizat acțiunea solicitând chemarea în judecată și a pârâtului Consiliul general al municipiului București.

În rejudecare, tribunalul a respins ca inadmisibilă acțiunea completată și precizată, motivat de faptul că reclamanta nu a înțeles să urmeze procedura specială obligatorie prevăzută de art. 20 din Legea nr.10/2001. Prin decizia civilă nr. 213 din 21 mai 2002 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1726 din 13 noiembrie 2001 pronunțată de Tribunalul București, pe care a anulat-o și a fixat termen pentru judecata în fond, urmând a se cita reclamanta S.M.E., pârâții Consiliul general al municipiului București și SC D. SA, precum și Ministerul Culturii - autoritatea statului în beneficiul căreia s-a realizat exproprierea și în patrimoniul căreia s-a aflat bunul până la emiterea certificatului de proprietate, conform îndrumărilor date de Curtea Supremă de Justiție prin decizia nr. 692/2000.

Recursul declarat de pârâta SC D. SA împotriva acestei decizii a fost respins ca inadmisibil prin decizia nr. 4481 din 10 decembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 358 din 9 septembrie 2003, evocând fondul, a respins ca nefondată acțiunea în revendicare, reținând că reclamanta nu a făcut dovada proprietății sale asupra imobilului revendicat, în condițiile art. 480 C. civ. Curtea Supremă de Justiție, învestită cu soluționarea recursului declarat de reclamantă împotriva acestei decizii, constatând că cererea de chemare în judecată are ca obiect revendicarea unui imobil cu o valoare de 267.102.515 lei, față de dispozițiile art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea O.G.

nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, a dispus prin încheierea nr. 7012 din 22 septembrie 2005, scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea la Curtea de Apel București, în conformitate cu dispozițiile art. II alin. (1)-(4) din Legea nr. 219/2005.

Primind dosarul, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 799 din 4 aprilie 2006, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 358 din 9 septembrie 2003 a Curții de Apel București, pe care a casat-o, și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București, apreciind că se impune efectuarea unei noi expertize topocadastrale pentru a se putea verifica dacă terenul revendicat de reclamantă se află în totalitate sau parțial inclus în cel menționat în certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis pe numele pârâtei SC D. SA, precum și administrarea tuturor probelor în vederea identificării exacte a numerelor topocadastrale (istoric și certificate de nomenclatură urbană, hărți topocadastrale din 1943 și până în prezent).

După casare, cauza a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, sub nr. 20386/3/2006, iar prin sentința civilă nr. 1613 din 21 decembrie 2007 a fost admisă acțiunea astfel cum a fost precizată privind pe reclamanta D.(fostă Ș.)M.E. și pe pârâtele SC D. SA, Consiliul general al municipiului București, Ministerul Culturii și Cultelor și SC T. C.A.R. SRL. Au fost obligate pârâtele să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 2533,14 mp și construcțiile aferente P+1, respectiv P+2, cu o suprafață desfășurată la sol de 1650 mp, astfel cum este identificat în anexa nr. 3 la raportul de expertiză înregistrat la BLE sub nr. 3833 din 14 mai 2007. S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că titlul în baza căruia reclamanta revendică imobilul este reprezentat de actul de vânzare-cumpărare transcris la 16 septembrie 1943 sub nr. 100021 la grefa Tribunalului Ilfov, Secția Notariat. S-a mai reținut că imobilul a aparținut inițial soților S.E. și S.M., care au decedat la data de 11 martie 1966 și, respectiv, 26 aprilie 1989. Din certificatul de moștenitor nr. 222/966 rezultă că de pe urma defunctului S.E. au rămas ca moștenitori S.M., în calitate de soție supraviețuitoare, și S.N.A., în calitate de fiică. Din certificatul de moștenitor nr. 974 din 03 iunie 1993 rezultă că defuncta S.M. a fost moștenită de fiica sa S.N.A., căreia i-a revenit întreaga masă succesorală.

Reclamanta D.(fostă Ș.)M.E. este unica moștenitoare a defunctei S.N.A., fiind fiica acesteia, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 1089 din 19 mai 1995, justificându-și calitatea procesuală activă. Procedând la compararea titlurilor părților, tribunalul a constatat că pârâta SC D. SA deține imobilul situat în sector 2 București, în suprafață totală de 13.402 mp în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria M11 nr. 0040 din 7 noiembrie 1994, iar pârâta SC T. C.A.R. SRL a cumpărat imobilul de la aceasta prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3158 din 25 septembrie 2001. Tribunalul a mai reținut că Ordinul de rechiziție nr. 7469 din 21 februarie 1948 prin care a fost preluat imobilul de la autorul E.S.

în baza Decretului-lege nr. 439/1945 se referă la folosința imobilului compus din teren și construcții aferente, și nu la proprietatea imobilului, astfel că actul care a dus la pierderea proprietății imobilului de către autorii reclamantei este Decretul nr. 192/1951 prin care s-a dispus exproprierea. Cu privire la acest decret, tribunalul a reținut că exproprierea nu s-a făcut cu plata unei drepte și prealabile despăgubiri, încălcându-se chiar Constituția în vigoare la momentul respectiv. În plus, exproprierea s-a făcut doar de la unul din proprietari, respectiv E.S., deși în actul de vânzare-cumpărare din anul 1943 figurează atât E.S., cât și M.S. De asemenea, utilitatea publică ce ar fi putut determina exproprierea nu este justificată în cauză, din moment ce bunul expropriat a fost trecut în administrarea și folosința unei societăți de stat.

În consecință, tribunalul a constatat că imobilul a intrat în patrimoniul statului fără titlu valabil, iar singurul titlu valabil și, prin urmare, titlul preferabil, este cel al autorilor reclamantei, având în vedere că certificatul de atestare a dreptului de proprietate provine de la stat (Ministerul Culturii), adică de la un neproprietar. A mai arătat tribunalul că acțiunea introductivă datează din anul 1996, iar la momentul respectiv nu exista lege specială în sensul art. 6 alin. (2) ultima teză din Legea nr. 213/1998, iar faptul că pârâta SC T. C.A.R. SRL a cumpărat imobilul în timpul procesului de la pârâta SC D. SA este lipsit de relevanță, deoarece proprietarul neposesor poate urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 668 din 17 septembrie 2008, a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâții Consiliul General al municipiului București, SC D. SA, SC T. C.A.R. SRL și Ministerul Culturii și Cultelor împotriva sentinței menționate. În considerentele hotărârii, instanța de apel a arătat că pârâții Consiliul General al municipiului București, în calitate de reprezentant al statului pentru bunurile imobile și Ministerul Culturii și Cultelor, ce a avut bunul în administrare, astfel cum rezultă din decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular al capitalei, prin care s-a stabilit că terenul trece în administrarea C.S.C.A.

I.D., au calitate procesuală pasivă în cauză, având în vedere că prin decizia civilă nr. 692 din 31 ianuarie 2001 a Curții Supreme de Justiție s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că prezenta cauză trebuie judecată în contradictoriu cu autoritatea statului care a efectuat preluarea bunului. Curtea de apel a mai reținut că prin Ordinul de rechiziție nr. 7469 din 21 septembrie 1948 imobilul a trecut în posesia statului în mod temporar, rechiziția fiind o instituție juridică care încetează la momentul la care nu mai există motivul pentru care sunt rechiziționate imobilele, în speță, la momentul încetării celui de-al doilea război mondial. Astfel, statul a devenit numai un posesor temporar, fără a dobândi în proprietate imobilul.

A mai reținut instanța de apel că Decretul nr. 192/1951 nu operează și nu reprezintă titlu de proprietate în prezenta cauză, deoarece nu a operat o expropriere pentru utilitate publică, cu o dreaptă și prealabilă despăgubire, încălcându-se prevederile constituționale cu privire la preluarea bunurilor proprietate privată de către stat, preluare declarată abuzivă prin dispozițiile Legii nr. 10/2001. S-a mai constatat că reclamanta a făcut dovada proprietății, că terenul revendicat este deținut de pârâtele SC D. SA și SC T. C.A.R. SRL, conform raportului de expertiză întocmit în cauză și că în mod corect instanța de fond a apreciat că titlul reclamantei este preferabil titlului celor două pârâte sus-menționate, deoarece statul nu a deținut imobilul cu titlu valabil, situație în care acestea au dobândit bunul de la un neproprietar.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Municipiul București, prin primarul general și pârâții Ministerul Culturii și Cultelor, SC D. SA și SC T. C.A.R. SRL . Recursul declarat de Municipiul București, prin primarul general, a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și vizează următoarele aspecte: Consiliul General al municipiului București nu are capacitate procesuală de folosință deoarece nu are personalitate juridică, iar potrivit dispozițiilor Legii nr. 215/2001 Municipiul București, reprezentat legal de Primarul General, este cel care are capacitate procesuală de folosință.

O altă critică se referă la inadmisibilitatea acțiunii, raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001 privitoare la procedura reglementată de legea specială pentru restituirea imobilelor, la art. 6 din Legea nr. 231/1998, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, dar și în raport cu deciziile nr. 53/2007 și nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile unite. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Referitor la primul motiv de recurs, recurentul Ministerul Culturii și Cultelor a arătat că motivarea hotărârii instanței de apel este insuficientă și contradictorie, deoarece nu s-a motivat soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale a pârâtului Ministerul Culturii și Cultelor și, deși s-a reținut în considerentele hotărârii că terenul revendicat este deținut doar de doua dintre pârâtele care au declarat apel, au fost respinse toate cele patru apeluri. Se mai susține că în mod greșit instanța de apel a reținut că Ministerul Culturii și Cultelor are calitate procesuală pasivă doar pentru faptul că la un moment anterior înființării acestuia terenul revendicat a fost transmis în administrarea C.S.C.A., având ca destinație I.S.D.

Caracterul omisiv al hotărârii rezultă și din faptul că în cuprinsul acesteia nu se face nici o referire la H.G. nr. 834 din 14 decembrie 1991, în temeiul căreia Ministerul Culturii și Cultelor a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate și, în plus, acest pârât nu poate fi obligat să dea ceea ce nu are. Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul Ministerul Culturii și Cultelor a arătat că instanța de apel nu a menționat punctual și nu a motivat în drept originea raportului juridic obligațional de restituire, raportat la temeiul de drept al obiectului acțiunii (art. 480 C. civ.). Astfel, deși instanța a calificat obiectul acțiunii ca fiind de revendicare, în mod nelegal a respins apelul declarat de pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor, în condițiile în care acest pârât nu are posesia bunului, și deci, nici calitate procesuală pasivă.

Or, atâta timp cât bunul se află în posesia altei persoane, care este parte în proces, este evident că numai acea persoană poate fi obligată la restituirea bunului aflat în posesia sa fără titlu. Prin recursul declarat de pârâtele SC D. SA și SC T. C.A.R. SRL, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și pct. 9 C. proc. civ., se arată că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare. Reclamanta, deși a învederat instanței că nu dorește să se prevaleze de dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, a formulat notificare și a continuat prezenta acțiune în revendicare, în condițiile în care formulase notificare, alegând calea legii speciale. Se mai susține că acțiunea în revendicare este inadmisibilă deoarece încalcă dreptul de proprietate al pârâtei SC T. C.A.R.

SRL, care a cumpărat imobilul deținut de pârâta SC D. SA în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Culturii și care nu a fost desființat. Inadmisibilitatea acțiunilor în revendicare prin care este afectat un alt drept de proprietate este evocată și de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia dată în recursul în interesul legii în dosarul nr. 60/2007. Prin prezenta acțiune în revendicare este afectat dreptul de proprietate atât al SC D. SA, atestat prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M11 nr. 0040 din 07 noiembrie 1994 emis de Ministerul Culturii și transcris sub nr. 12260 – 12261 – 12262 din 16 septembrie 1996 de Judecătoria sector 2 București, cât și dreptul de proprietate al SC T. C.A.R.

SRL, dovedit prin două contracte de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 2224 din 01 august 2003 de BNP R.E. și nr. 3158 din 25 septembrie 2003 de BNP R.E. Un alt motiv de recurs formulat de cele două pârâte se referă la faptul că instanța a acordat reclamantei ce nu s-a cerut, în sensul că reclamanta a solicitat să îi fie lăsat în deplină proprietate și liniștită posesie terenul situat în București, iar instanța de fond a obligat pârâtele să îi lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, deși reclamanta nu a avut nici o pretenție asupra terenului de la nr. 16. Se mai susține că instanța de apel a reținut în mod greșit că singurul act de preluare a imobilului deținut de E.S.

a fost Ordinul de rechiziție nr. 7469 din 21 decembrie 1948 întrucât, în realitate, imobilul revendicat a fost declarat de utilitate publică și trecut în proprietatea statului prin Decretul-lege nr. 192 din 25 octombrie 1951. Analizând recursurile în limita criticilor formulate, se constată că acestea nu sunt întemeiate, pentru considerentele la care ne vom referi în continuare. Recursul declarat de Municipiul București, prin primarul general, nu poate fi primit, deoarece acesta nu a figurat ca parte în proces nici în apel, nici înaintea primei instanțe, și nici în ciclurile procesuale anterioare, astfel că acesta nu are calitate procesuală pentru a declara recurs în prezenta cauză. În procesele civile, instanțele, prin hotărârea judecătorească, statuează asupra drepturilor părților și obligațiilor asumate de părți în cadrul raportului juridic civil.

Prin urmare, dreptul de a ataca cu recurs hotărârea dată de instanță, susceptibilă de o astfel de cale de atac, aparține numai părților care au participat la judecata în fond sau succesorilor acestora. În cauză, calitatea de pârât a avut-o Consiliul general al municipiului București, pe care reclamanta a înțeles să îl cheme în judecată, așa cum rezultă din cererea precizatoare depusă la dosarul cauzei la data de 16 octombrie 2001. Acesta a figurat ca parte în proces pe parcursul întregii proceduri judiciare și a uzat de dreptul de a declara apel. Pe cale de consecință, nefiind parte în proces, Municipiul București nu are calitatea procesuală de a declara recurs.

De altfel, participarea în proces, în calitate de pârât, a Consiliului general al municipiului București, a avut în vedere îndrumările date prin decizia de casare nr. 692 din 31 ianuarie 2001, în sensul că pricina trebuia judecată în contradictoriu și cu autoritatea statului în beneficiul căreia s-a realizat exproprierea și în patrimoniul căreia s-a aflat bunul până la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Față de aceste aspecte, recursul declarat de Municipiul București, prin primarul general, va fi respins, cu consecința neanalizării celorlalte critici formulate de acesta. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor (în prezent Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național), se constată că nu este fondat și urmează a fi respins.

Instanța de apel a constatat în mod corect că Ministerul Culturii și Cultelor are calitate procesuală pasivă, cu motivarea că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat prin decizia de casare a instanței supreme că această cauză trebuie judecată în contradictoriu cu autoritatea statului care a efectuat preluarea bunului, respectiv Consiliului general al municipiului București, precum și cu Ministerul Culturii și Cultelor, care a avut bunul în administrare, arătându-se că acest aspect rezultă din decizia Comitetului Executiv al Sfatului popular al capitalei, prin care s-a stabilit că terenul trece în administrarea C.S.C.A.I.D.

În plus, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M11 nr. 0040 din 7 noiembrie 1994, titlul de proprietate invocat de către pârâta SC D. SA, în cadrul acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, a fost emis de către Ministerul Culturii și, chiar dacă acesta nu are posesia bunului, trebuie să stea în proces în calitate de emitent al titlului de proprietate ce se compară, pentru ca hotărârea să îi fie opozabilă, sub acest aspect fiind obligat prin dispozitivul hotărârii primei instanțe, menținută prin respingerea apelului. Faptul că în considerentele deciziei atacate nu este menționată ad literam H.G. nr. 834 din 14 decembrie 1991, în temeiul căreia recurentul a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu echivalează cu o omisiune, instanța analizând titlurile de proprietate ale părților.

În ceea ce privește susținerea că instanța de apel nu a menționat punctual și nu a motivat în drept originea raportului juridic obligațional de restituire, acesta nu poate fi primită, având în vedere că instanța a analizat sentința atacată prin prisma motivelor de apel formulate și a constatat că instanța de fond în mod corect a apreciat că titlul reclamantei este preferabil titlului pârâtelor SC D. SA și SC T. C.A.R. SRL. Nici recursul declarat de pârâtele SC D. SA și SC T. C.A.R. SRL nu este fondat, pentru considerentele ce succed. Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În cauză, problema admisibilității acțiunii în revendicare promovată de reclamantă a fost soluționată în mod irevocabil de către instanțele de judecată într-un ciclu procesual anterior. Astfel, prin sentința civilă nr. 1726 din 13 noiembrie 2001, Tribunalul București a respins acțiunea ca inadmisibilă. Sentința a fost anulată, însă, prin decizia civilă nr. 213 din 21 mai 2002 a Curții de Apel București, în urma admiterii apelului declarat de reclamantă. Curtea de Apel București a reținut că acțiunea este admisibilă, deoarece principiul neretroactivității legii civile face ca Legea nr. 10/2001 să se aplice doar pentru viitor, iar conform art. 47 din legea specială de restituire, partea poate alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea.

Recursul declarat de pârâta SC D. SA împotriva acestei decizii a fost respins ca inadmisibil prin decizia civilă nr. 4481 din 10 decembrie 2002 a fostei Curți Supreme de Justiție. Recurentele pretind prin motivele de recurs că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, dar critica este vădit nefondată, din moment ce această problemă de drept a fost soluționată prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată. Recursul declarat de pârâtele SC D. SA și SC T. C.A.R. SRL nu este fondat nici sub aspectul susținerii că instanța a acordat ce nu s-a cerut, întrucât reclamanta, atât prin precizarea la acțiune, cât și prin celelalte cereri depuse la dosar pe parcursul procesului, a solicitat să-i fie lăsat în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat, iar în urma efectuării expertizei de către expert tehnic C.G.

pentru identificarea terenului în litigiu, în baza actelor de proprietate, a planurilor topografice, a schițelor și a măsurătorilor, s-a constatat că terenul este situat la nr. 16 -18. Nici susținerea că instanța de apel ar fi reținut că actul de preluare a imobilului a fost ordinul de rechiziție nu este reală, deoarece în motivarea deciziei dată în apel se arată că prin Ordinul de rechiziție nr. 7469 din 21 septembrie 1948 imobilul a trecut temporar în posesia statului, iar preluarea abuzivă s-a făcut prin Decretul nr. 192/1951. Față de cele arătate, recursurile declarate se vor privi ca nefondate și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi respinse ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Municipiul București, prin primarul general și pârâții Ministerul Culturii și Cultelor (în prezent Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național), SC D. SA și SC T. C.A.R. SRL împotriva deciziei nr. 668 din 17 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2010.