ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5084/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La 24 ianuarie 2007, reclamanții B.D.N.C. și B.A.M.T. au chemat în judecată pe pârâții B.l. și G.C., solicitând ca aceștia să fie obligați să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 1 (compus din vestibul, hol, două camere, bucătărie, boxă și garaj,cu suprafața totală de 94,71 mp.), precum și cotele indivize (din părțile comune) corespunzătoare.

În motivarea acțiunii, întemeiată pe art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 480 C. civ., reclamanții au susținut că: - imobilul revendicat a aparținut defunctei M.M., autoarea lor, care l-a dobândit în anul 1928, prin act autentificat de vânzare- cumpărare; - statul a preluat acest imobilul, inițial prin rechiziție (cu începere de la 28 noiembrie 1945, iar apoi prin naționalizare, conform Decretului nr. 92/1950; - Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 8698/1997 (pronunțată în contradictoriu cu Primăria Municipiului București), a constatat că actul normativ de naționalizare nu este aplicabil în privința imobilului revendicat, precum și calitatea lor de proprietari, ca moștenitori ai defunctei B.G.S., moștenitoarea proprietarei M.M; - Decretul nr. 92/1950 era contrar Constituției din anul 1948 și art, 480-481 C. civ., astfel că, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, nu constituie „titlu valabil"; - la 21 martie 1997, B.A.

a dobândit imobilul în litigiu, prin cumpărare de la Primăria Municipiului București (reprezentată de SC H.N. SA), conform Legii nr. 112/1995; - au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului revendicat și, după decesul cumpărătoarei B.A., au continuat acest demers împotriva pârâților, moștenitorii acesteia. Pârâții s-au opus admiterii acțiunii și, în apărare, au ridicat excepțiile referitoare la necompetența materială a judecătoriei (în raport de împrejurarea că, potrivit unei expertize extrajudiciare efectuate la 12 februarie 2007, valoarea imobilului revendicat se ridică la 525.134 lei), autoritatea de lucru judecat (atrasă de Decizia nr. 4828/2003 a I.C.C.J.- secția civilă), conexitate (cu o pricină similară în curs de soluționare), lipsa de interes (dedusă din nerespectarea procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001) și inadmisibilitate (bazată pe aceeași lege reparatorie).

Totodată, la 15 februarie 2007, pârâții au formulat două cereri, una de chemare în garanție a Municipiului București și Ministerului Finanțelor Publice, iar cealaltă reconvențională. Prin cererea de chemare în garanție, întemeiată pe art. 1336-1351 C. civ., art. 51 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 60-63 C. proc. civ., pârâții au solicitat ca în ipoteza admiterii acțiunii, chemații în garanție să fie obligați la: - restituirea prețului actualizat de 2.599 lei, plătit de cumpărătoarea B.A., precum și a cheltuielilor ce au constituit spezele vânzării (contravaloarea prestațiilor efectuate de SC H.N. pentru determinarea prețului și comisionul acestei entități).

- achitarea sumelor de 585.234 lei daune interese (compuse diri 60.100 lei contravaloarea investițiilor făcute la apartamentul revendicat și 525.134 lei prețul de procurare a unui apartament asemănător, situat în aceeași zonă) și 90.000 lei daune morale pentru suferința cauzată de atingerea dreptului lor de proprietate. Prin cererea reconvențională, pârâții au solicitat, în temeiul principiului îmbogățirii fără justă cauză și a oricăror dispoziții normative substanțiale incidente, obligarea reclamanților la plata contravalorii lucrărilor de consolidare, modernizare și renovare a imobilului revendicat (cca. 60.000 lei), precum și recunoașterea unui drept de retenție asupra aceluiași bun până la achitarea integrală a debitului.

Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 4401 din 21 martie 2007, a admis excepția de necompetență materială și drept consecință, și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București, pe considerentul că valoarea imobilului revendicat necontestată de părți, se ridică la 525.134 lei.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin încheierile din 28 noiembrie 2007 și 5 decembrie 2007 a respins excepțiile privitoare la conexitate și, respectiv, autoritate de lucru judecat, lipsa de interes și inadmisibilitate, iar apoi, prin sentința nr. 401 din 18 martie 2009 a: - admis acțiunea și i-a obligat pe pârâți să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul revendicat; - admis excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamanților în cererea reconvențională și a respins această cerere; - admis în parte cererea de chemare în garanție și a obligat pe Municipiul București să plătească pârâților sumele de 26.949 lei și 47.662 lei, reprezentând contravaloare preț actualizat și, respectiv, contravaloare lucrări îmbunătățiri; - respins restul pretențiilor și i-a obligat pe pârâți și Municipiul București la plata cheltuielilor de judecată, respectiv 300 lei (către reclamanți) și 1.500 lei (către pârâți).

S-a reținut că: - pretinsa cauză conexă are ca obiect revendicarea altui imobil (un apartament diferit, situat în aceeași clădire) și este promovată de reclamanți împotriva altor persoane; - obiectul și cauza pricinii soluționate irevocabil prin hotărârea invocată de pârâți diferă de obiectul și cauza pricinii deduse judecății, iar Legea nr. 10/2001 nu reglementează raporturile dintre foștii proprietari și actualii cumpărători, ci raporturile dintre foștii proprietari și stat; - în anul 1929, M.M. a cumpărat un teren de 377 mp. (situat în București), pe care ulterior a edificat o casă cu trei nivele (subsol, parter și etaj); - întregul imobil (teren și construcție) a fost preluat de la M.M. conform Decretului nr. 92/1950, strada M.K.

și-a schimbat succesiv denumirea în D. și G.B.; - Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 8698/1997, definitivă și irevocabilă, a constatat că Decretul nr. 92/1950 nu era aplicabil imobilului menționat și că reclamanții sunt moștenitorii defunctei B.G.S., moștenitoarea defunctei proprietare, precum și proprietari ai aceluiași imobil, deținut de Municipiul București și C.G.M.B., entități care au fost obligate să-l restituie adevăraților proprietari; - în executarea hotărârii judecătorești menționate, Primarul General al Municipiului București a emis, la 17 noiembrie 1997, o dispoziție de restituire; - anterior emiterii acelei dispoziții, respectiv la 21 martie 1997, Primăria Municipiului București, prin SC H.N.

SA, a vândut (în baza Legii nr. 112/1995) imobilul revendicat chiriașei B.A.; - pârâții sunt moștenitorii cumpărătoarei, iar I.C.C.J. - secția civilă, prin Decizia nr. 4828 din 18 noiembrie 2003, a respins cererea reclamanților, de constatare a nulității absolute a înstrăinării imobilului revendicat, pe considerentul că defuncta B.A.

a fost de bună credință; - Decretul nr. 92/1950 era contrar Constituției și legilor în vigoare la acea dată, astfel că preluarea imobilului revendicat s-a realizat fără titlu; - pârâții nu contestă calitatea procesuală activă a reclamanților, recunoscută atât de Judecătoria sectorului 1 București (prin sentința civilă nr. 8698/1997), cât și de Curtea Europeană, iar titlul lor de proprietate este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autoarea lor cu Primăria Municipiului București, a cărui valabilitate a fost menținută prin hotărâri judecătorești irevocabile; - potrivit Deciziei nr. 145/2004, pronunțată de Curtea Constituțională, respingerea cererii de constatare a nulității absolute a contractului de înstrăinare nu are consecințe juridice în privința admisibilității acțiunii în revendicare; - totodată, potrivit Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Secțiile Unite ale I.C.C.J.

conform art. 329 C. proc.

civ., compararea titlurilor se impune dacă procedura Legii nr. 10/2001 urmată de fostul proprietar nu s-a finalizat, iar ambele părți au un „bun" în sensul Convenției Europene; - titlul reclamanților provine de la adevăratul proprietar, spre deosebire de titlul pârâților, care provine de la un neproprietar; - în atare situație, conform principiului „nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habeat" și față de împrejurarea că, deoarece imobilul a fost preluat fără titlu, reclamanții nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate, titlul pârâților nu este preferabil; - teoria proprietarului aparent nu poate fi invocată pentru că, în contextul dezbaterilor publice ample purtate în anul 1997 pe tema înstrăinării de către stat a imobilelor naționalizate, posibilitatea unei eventuale erori comune și invincibile cu privire la calitatea de proprietar a transmițătorului este exclusă; - acest raționament este conform jurisprudenței recente a Curții Europene, care în cauzele „Străin", „Păduraru", „Porțeanu" și altele subsecvente, a constatat, în spețe similare, încălcarea dreptului de proprietate de către Statul Român; - viciul care afectează titlul autorului pârâților radiază implicit și asupra propriului lor titlu, astfel că în concurs cu titlul reclamanților, acesta din urmă este mai bine caracterizat;

- la aprecierea încălcării art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană, buna credință a chiriașului cumpărător nu are nicio relevanță; - instanța de contencios european a constatat că dispozițiile Legii nr. 10/2001, chiar și după modificările operate prin Legea im.

247/2005, nu asigură despăgubirea efectivă a vechilor proprietari pentru imobilele naționalizate; - dreptul la despăgubiri consacrat de art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 nu constituie un contraargument valid deoarece acest drept de creanță este distinct de dreptul real de proprietate și echivalează cu o expropriere in fapt; - pe de altă parte, consecutiv adoptării Legii nr. 1/2009, chiriașii cumpărători beneficiază de măsuri de protecție foarte eficiente; - așadar, având în vedere și principiul subsidiarității, titlul reclamanților este preferabil titlului pârâților; - potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001 (în redactarea inițială), reclamanții nu au calitate procesuală pasivă în cererea reconvențională; - admiterea acțiunii duce la evicțiunea totală a pârâților, care sunt îndreptățiți, conform art. 1336-1337 și 1341 C. civ., la restituirea prețului și a cheltuielilor necesare și utile; - valoarea actualizată a prețului (inclusiv comisionul) și a cheltuielilor necesare și utile a fost stabilită prin expertizele efectuate în cauză; - solicitarea pârâților privitoare la prețul de procurare a unui apartament asemănător și daune morale nu se încadrează în art. 1341 C. civ.

Pârâții și chematul în garanție Municipiul București au declarat apel, solicitând: - schimbarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii ori, în subsidiar, admiterii cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție așa ciim au fost formulate (apelanții pârâți); - schimbarea sentinței, în sensul respingerii cererii de chemare în garanție pentru lipsa calității procesuale pasive (apelantul Municipiul București). În motivarea apelului, pârâții au susținut că instanța de fond a respins greșit excepțiile referitoare la autoritatea de lucru judecat, lipsa interesului legitim și inadmisibilitate, a stabilit o situație de fapt contrară probelor administrate în cauză și a interpretat și aplicat incorect dispozițiile legale incidente, precum și jurisprudența Curții Europene și a I.C.C.J., inclusiv în privința cereri reconvenționale și cererii de chemare în garanție.

La rândul său, apelantul chemat în garanție a susținut că, potrivit art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în actuala redactare (consecutivă modificărilor operate prin Legea nr. 1/2009), nu mai are calitate procesuală pasivă, obligația de plată a contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului revenind, în toate cazurile, „persoanei îndreptățite". Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 696 din 17 decembrie 2009, a admis ambele apeluri și a desființat sentința, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. S-a reținut că: - apelanții pârâți au formulat mai multe critici, dintre care trebuie analizate cu prioritate cele privitoare la soluționarea cererii reconvenționale, apte să ducă la desființarea sentinței în condițiile prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc.

civ.; - atâta timp cât Codul de procedură civilă nu permite desființarea parțială, iar specificitatea pricinii (determinată de interdependența pretențiilor) impune o judecată unitară, supusă dublului grad de jurisdicție, celelalte critici ale apelanților pârâți urmează a fi avute în vedere la rejudecare; - efectuarea lucrărilor de îmbunătățire a imobilului revendicat este confirmată de experți și necontestată de reclamanți; - pârâții și-au întemeiat cererea reconvențională pe principiul îmbogățirii fără justă cauză și orice dispoziții normative substanțiale incidente; - în materia imobilelor preluate abuziv de stat, principiul menționat a fost consacrat în art. 48 din Legea nr. 10/2001; - acest text a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, iar în actuala redactare prevede că, indiferent de modul de preluare, obligația de a-i despăgubi pe chiriași pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățiri necesare și utile revine persoanei îndreptățite; - prima instanță nu a luat în considerare această modificare legislativă, care, fiind și de drept procedural, este de imediată aplicare, inclusiv în procesele aflate în curs de judecată, conform art. 725 C. proc.

civ.; - în consecință, conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ., se impune admiterea ambelor apeluri și desființarea sentinței, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. Pârâții și reclamanții au declarat recurs, solicitând casarea ultimei hotărâri, cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelurilor și, respectați modificarea aceleiași hotărâri, în sensul respingerii apelurilor, sau, în subsidiar, casarea cu trimitere spre rejudecare. În motivarea recursului, întemeiat pe art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., recurenții pârâți au susținut că: - specificitatea pricinii și caracterul devolutiv al apelului impuneau cercetarea tuturor criticilor pe care le-au adus sentinței; - potrivit art. 298 raportat la art. 137 C. proc.

civ., examinarea excepțiilor invocate în combaterea acțiunii era prioritară și putea duce la rămânerea fără obiect a cererii reconvenționale; - logica inversă utilizata de instanța de apel le prejudiciază poziția procesuală pentru că nu analizează apărările cu privire la cererea principală și creează artificial premisa că această cerere ar fi fost corect admisă; - în apel, ordinea soluționării cererilor deduse judecății a fost incorectă, iar această deficiență a determinat neanalizarea criticilor aduse soluției de admitere a acțiunii principale; - deși au arătat la instanța de fond că prevederile Legii nr. 1/2009 sunt incidente cu privire la ambele lor cereri, instanța de apel a considerat că actul normativ menționat este aplicabil doar în cazul cererii reconvenționale; - instanța de apel nu le-a analizat criticile referitoare la greșita interpretare a jurisprudenței interne și a Curții Europene, precum și nereevaluarea ultimei jurisprudențe corespunzător modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009.

Recurenții reclamanți și-au întemeiat recursul pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că: - în referire la cererea reconvențională, soluția instanței de fond este conformă art. 48 alin. (3) din Legea fir. 10/2001 în forma existentă la data formulării acestei cereri: - textul menționat nu constituie o normă de procedură, ci una de drept substanțial, astfel că sub acest aspect nu sunt operante prevederile art. 725 C. proc. civ.

Criticile recurenților pârâți cu privire la neanalizarea tuturor motivelor de apel sunt fondate deoarece: - litigiul dedus judecății are ca obiect cererea principală a reclamanților, de revendicare (pe calea dreptului comun) a unui imobil preluat abuziv de stat, precum și două cereri incidentale, una reconvențională și alta de chemare în garanție, prin care pârâții au emis diverse pretenții generate de eventuala retrocedare a imobilului revendicat; - ambele cereri incidentale sunt subsidiare, pârâții înțelegând să-și valorifice pretențiile exprimate prin aceste cereri doar în cazul admiterii acțiunii în revendicare; - pe de altă parte, în apel, pârâții au reiterat mai multe excepții care se încadrează în categoria celor prevăzute de art. 137 alin. (1) C. proc.

civ. și au exprimat critici referitoare atât la soluționarea acțiunii în revendicare, cât și la soluționarea ambelor cereri incidentale; - în atare situație, potrivit art. 137 alin. (1), art. 295 și art. 298 C. proc. civ., instanța de apel trebuia să analizeze mai întâi excepțiile care făceau de prisos cercetarea fondului acțiunii în revendicare și apoi, în funcție de rezultat, toate celelalte critici, inclusiv pe acelea formulate de chematul în garanție Municipiul București; - instanța de apel nu a procedat în modul arătat, ci ignorând complet excepțiile reiterate de apelanții pârâți, a analizat exclusiv criticile referitoare la modul de soluționare a cererii reconvenționale, cu motivarea că o asemenea soluție ar fi impusă de art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. (care se referă la desființarea totală a sentinței) și specificitatea pricinii (determinată de interdependența pretențiilor); - acest raționament este însă contrar art. 137 alin. (1), art. 295 și art. 298 C. proc.civ. și, totodată, se bazează pe interpretarea greșită a art. 297 alin. (1) C. proc. civ.; - într-adevăr, lipsa referirii exprese la desființarea parțială nu echivalează cu interzicerea acestei soluții când prima instanță a rezolvat cererea incidentală în condițiile prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., iar în combaterea cererii principale apelantul a ridicat excepții și apărări de natură a face inutilă cercetarea cererii incidentale, fiind evident că în asemenea situații rejudecarea întregii pricini, fără ca instanța de control judiciar să se pronunțe și cu privire la acele excepții și apărări, ar prelungi nejustificat durata procesului, deci ar avea drept consecință depășirea „termenului rezonabil" impus de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană; - la rândul său, nici interdependența pretențiilor nu impunea rejudecarea întregii pricini de vreme ce în speță cererea reconvențională nu constituie un instrument de apărarea a pârâților față de acțiunea în revendicare, ci are caracter subsidiar, astfel că poate fi disjunsă și judecată separat, conform art. 120 alin. (2) C. proc.

civ. Celelalte critici formulate de pârâți, inclusiv acelea referitoare la incidența art. 501 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin Legea nr. 1/2009), nu au fost analizate de instanța de apel și, ca atare, nu pot fi analizate, pentru prima oară, în această ultimă fază procesuală. Aceeași analiză incompletă împiedică și examinarea criticilor formulate de recurenții reclamanți, care vizează doar aplicarea în timp a Legii nr. 1/2009; totuși, pentru a nu-i prejudicia, recursul acestora vă fi soluționat la fel ca și recursul declarat de pârâți. Așa fiind, conform art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., ambele recursuri declarate în cauză vor fi admise, în sensul casării hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamantul B.D.N.C. și de pârâții B.I. și B. (fostă G.) C. împotriva Deciziei nr. 696/ A din 27 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași Curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2010.