ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5084/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5084/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

La

24 ianuarie 2007, reclamanții B.D.N.C. și B.A.M.T. au chemat în judecată pe

pârâții B.l. și G.C., solicitând ca aceștia să fie obligați să le lase în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 1

(compus din vestibul, hol, două camere, bucătărie, boxă și garaj,cu suprafața

totală de 94,71 mp.), precum și cotele indivize (din părțile comune)

corespunzătoare.

În motivarea acțiunii, întemeiată pe art.

6 din Legea nr. 213/1998 și art. 480 C. civ., reclamanții au susținut că:

- imobilul revendicat a aparținut

defunctei M.M., autoarea lor, care l-a dobândit în anul 1928, prin act

autentificat de vânzare- cumpărare;

- statul a preluat acest imobilul,

inițial prin rechiziție (cu începere de la 28 noiembrie 1945, iar apoi prin

naționalizare, conform Decretului nr. 92/1950;

- Judecătoria sectorului 1 București,

prin sentința civilă nr. 8698/1997 (pronunțată în contradictoriu cu Primăria

Municipiului București), a constatat că actul normativ de naționalizare nu este

aplicabil în privința imobilului revendicat, precum și calitatea lor de proprietari,

ca moștenitori ai defunctei B.G.S., moștenitoarea proprietarei M.M;

- Decretul nr. 92/1950 era contrar

Constituției din anul 1948 și art, 480-481 C. civ., astfel că, potrivit art. 6

din Legea nr. 213/1998, nu constituie „titlu valabil";

- la 21 martie 1997, B.A. a dobândit

imobilul în litigiu, prin cumpărare de la Primăria Municipiului București

(reprezentată de SC H.N. SA), conform Legii nr. 112/1995;

- au solicitat constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului revendicat și, după

decesul cumpărătoarei B.A., au continuat acest demers împotriva pârâților,

moștenitorii acesteia.

Pârâții s-au opus admiterii acțiunii

și, în apărare, au ridicat excepțiile referitoare la necompetența materială a

judecătoriei (în raport de împrejurarea că, potrivit unei expertize

extrajudiciare efectuate la 12 februarie 2007, valoarea imobilului revendicat

se ridică la 525.134 lei), autoritatea de lucru judecat (atrasă de Decizia nr. 4828/2003

a I.C.C.J.- secția civilă), conexitate (cu o pricină similară în curs de

soluționare), lipsa de interes (dedusă din nerespectarea procedurii instituite

prin Legea nr. 10/2001) și inadmisibilitate (bazată pe aceeași lege

reparatorie).

Totodată, la 15 februarie 2007, pârâții

au formulat două cereri, una de chemare în garanție a Municipiului București și

Ministerului Finanțelor Publice, iar cealaltă reconvențională.

Prin cererea de chemare în garanție,

întemeiată pe art. 1336-1351 C. civ., art. 51 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

și art. 60-63 C. proc. civ., pârâții au solicitat ca în ipoteza admiterii

acțiunii, chemații în garanție să fie obligați la:

- restituirea prețului actualizat de

2.599 lei, plătit de cumpărătoarea B.A., precum și a cheltuielilor ce au

constituit spezele vânzării (contravaloarea prestațiilor efectuate de SC H.N. pentru

determinarea prețului și comisionul acestei entități).

- achitarea sumelor de 585.234 lei

daune interese (compuse diri 60.100 lei contravaloarea investițiilor făcute la

apartamentul revendicat și 525.134 lei prețul de procurare a unui apartament

asemănător, situat în aceeași zonă) și 90.000 lei daune morale pentru suferința

cauzată de atingerea dreptului lor de proprietate.

Prin cererea reconvențională, pârâții

au solicitat, în temeiul principiului îmbogățirii fără justă cauză și a

oricăror dispoziții normative substanțiale incidente, obligarea reclamanților

la plata contravalorii lucrărilor de consolidare, modernizare și renovare a

imobilului revendicat (cca. 60.000 lei), precum și recunoașterea unui drept de

retenție asupra aceluiași bun până la achitarea integrală a debitului.

Judecătoria sectorului 1 București,

prin sentința civilă nr. 4401 din 21 martie 2007, a admis excepția de

necompetență materială și drept consecință, și-a declinat competența în

favoarea Tribunalului București, pe considerentul că valoarea imobilului

revendicat necontestată de părți, se ridică la 525.134 lei.

Tribunalul București, secția a VI-a

civilă, prin încheierile din 28 noiembrie 2007 și 5 decembrie 2007 a respins

excepțiile privitoare la conexitate și, respectiv, autoritate de lucru judecat,

lipsa de interes și inadmisibilitate, iar apoi, prin sentința nr. 401 din 18

martie 2009 a:

- admis acțiunea și i-a obligat pe

pârâți să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul revendicat;

- admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a reclamanților în cererea reconvențională și a respins

această cerere;

- admis în parte cererea de chemare în

garanție și a obligat pe Municipiul București să plătească pârâților sumele de

26.949 lei și 47.662 lei, reprezentând contravaloare preț actualizat și,

respectiv, contravaloare lucrări îmbunătățiri;

- respins restul pretențiilor și i-a

obligat pe pârâți și Municipiul București la plata cheltuielilor de judecată,

respectiv 300 lei (către reclamanți) și 1.500 lei (către pârâți).

S-a reținut că:

- pretinsa cauză conexă are ca obiect

revendicarea altui imobil (un apartament diferit, situat în aceeași clădire) și

este promovată de reclamanți împotriva altor persoane;

- obiectul și cauza pricinii

soluționate irevocabil prin hotărârea invocată de pârâți diferă de obiectul și

cauza pricinii deduse judecății, iar Legea nr. 10/2001 nu reglementează

raporturile dintre foștii proprietari și actualii cumpărători, ci raporturile

dintre foștii proprietari și stat;

- în anul 1929, M.M. a cumpărat un

teren de 377 mp. (situat în București), pe care ulterior a edificat o casă cu

trei nivele (subsol, parter și etaj);

- întregul imobil (teren și

construcție) a fost preluat de la M.M. conform Decretului nr. 92/1950, strada

M.K. și-a schimbat succesiv denumirea în D. și G.B.;

- Judecătoria sectorului 1 București,

prin sentința civilă nr. 8698/1997, definitivă și irevocabilă, a constatat că

Decretul nr. 92/1950 nu era aplicabil imobilului menționat și că reclamanții

sunt moștenitorii defunctei B.G.S., moștenitoarea defunctei proprietare, precum

și proprietari ai aceluiași imobil, deținut de Municipiul București și

C.G.M.B., entități care au fost obligate să-l restituie adevăraților

proprietari;

- în executarea hotărârii

judecătorești menționate, Primarul General al Municipiului București a emis, la

17 noiembrie 1997, o dispoziție de restituire;

- anterior emiterii acelei dispoziții,

respectiv la 21 martie 1997, Primăria Municipiului București, prin SC H.N. SA,

a vândut (în baza Legii nr. 112/1995) imobilul revendicat chiriașei B.A.;

- pârâții sunt moștenitorii

cumpărătoarei, iar I.C.C.J. - secția civilă, prin Decizia nr. 4828 din 18

noiembrie 2003, a respins cererea reclamanților, de constatare a nulității

absolute a înstrăinării imobilului revendicat, pe considerentul că defuncta B.A.

a fost de bună credință;

- Decretul nr. 92/1950 era contrar

Constituției și legilor în vigoare la acea dată, astfel că preluarea imobilului

revendicat s-a realizat fără titlu;

- pârâții nu contestă calitatea

procesuală activă a reclamanților, recunoscută atât de Judecătoria sectorului 1

București (prin sentința civilă nr. 8698/1997), cât și de Curtea Europeană, iar

titlul lor de proprietate este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare

încheiat de autoarea lor cu Primăria Municipiului București, a cărui

valabilitate a fost menținută prin hotărâri judecătorești irevocabile;

- potrivit Deciziei nr. 145/2004,

pronunțată de Curtea Constituțională, respingerea cererii de constatare a

nulității absolute a contractului de înstrăinare nu are consecințe juridice în

privința admisibilității acțiunii în revendicare;

- totodată, potrivit Deciziei nr. 33

din 9 iunie 2008, pronunțată de Secțiile Unite ale I.C.C.J. conform art. 329 C.

proc. civ., compararea titlurilor se impune dacă procedura Legii nr. 10/2001

urmată de fostul proprietar nu s-a finalizat, iar ambele părți au un „bun"

în sensul Convenției Europene;

- titlul reclamanților provine de la

adevăratul proprietar, spre deosebire de titlul pârâților, care provine de la

un neproprietar;

- în atare situație, conform

principiului „nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habeat"

și față de împrejurarea că, deoarece imobilul a fost preluat fără titlu,

reclamanții nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate, titlul pârâților nu

este preferabil;

- teoria proprietarului aparent nu

poate fi invocată pentru că, în contextul dezbaterilor publice ample purtate în

anul 1997 pe tema înstrăinării de către stat a imobilelor naționalizate,

posibilitatea unei eventuale erori comune și invincibile cu privire la

calitatea de proprietar a transmițătorului este exclusă;

- acest raționament este conform

jurisprudenței recente a Curții Europene, care în cauzele „Străin",

„Păduraru", „Porțeanu" și altele subsecvente, a constatat, în spețe

similare, încălcarea dreptului de proprietate de către Statul Român;

- viciul care afectează titlul

autorului pârâților radiază implicit și asupra propriului lor titlu, astfel că

în concurs cu titlul reclamanților, acesta din urmă este mai bine caracterizat;

- la aprecierea încălcării art. 1 din

Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană, buna credință a chiriașului

cumpărător nu are nicio relevanță;

- instanța de contencios european a

constatat că dispozițiile Legii nr. 10/2001, chiar și după modificările operate

prin Legea im. 247/2005, nu asigură despăgubirea efectivă a vechilor

proprietari pentru imobilele naționalizate;

- dreptul la despăgubiri consacrat de art.

18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 nu constituie un contraargument valid deoarece

acest drept de creanță este distinct de dreptul real de proprietate și echivalează

cu o expropriere in fapt;

- pe de altă parte, consecutiv

adoptării Legii nr. 1/2009, chiriașii cumpărători beneficiază de măsuri de

protecție foarte eficiente;

- așadar, având în vedere și

principiul subsidiarității, titlul reclamanților este preferabil titlului

pârâților;

- potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001

(în redactarea inițială), reclamanții nu au calitate procesuală pasivă în

cererea reconvențională;

- admiterea acțiunii duce la

evicțiunea totală a pârâților, care sunt îndreptățiți, conform art. 1336-1337

și 1341 C. civ., la restituirea prețului și a cheltuielilor necesare și utile;

- valoarea actualizată a prețului

(inclusiv comisionul) și a cheltuielilor necesare și utile a fost stabilită

prin expertizele efectuate în cauză;

- solicitarea pârâților privitoare la

prețul de procurare a unui apartament asemănător și daune morale nu se

încadrează în art. 1341 C. civ.

Pârâții și chematul în garanție

Municipiul București au declarat apel, solicitând:

- schimbarea sentinței, în sensul

respingerii acțiunii ori, în subsidiar, admiterii cererii reconvenționale și a

cererii de chemare în garanție așa ciim au fost formulate (apelanții pârâți);

- schimbarea sentinței, în sensul

respingerii cererii de chemare în garanție pentru lipsa calității procesuale

pasive (apelantul Municipiul București).

În motivarea apelului, pârâții au

susținut că instanța de fond a respins greșit excepțiile referitoare la

autoritatea de lucru judecat, lipsa interesului legitim și inadmisibilitate, a

stabilit o situație de fapt contrară probelor administrate în cauză și a

interpretat și aplicat incorect dispozițiile legale incidente, precum și

jurisprudența Curții Europene și a I.C.C.J., inclusiv în privința cereri

reconvenționale și cererii de chemare în garanție.

La rândul său, apelantul chemat în

garanție a susținut că, potrivit art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în

actuala redactare (consecutivă modificărilor operate prin Legea nr. 1/2009), nu

mai are calitate procesuală pasivă, obligația de plată a contravalorii

îmbunătățirilor aduse imobilului revenind, în toate cazurile, „persoanei

îndreptățite".

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 696 din

17 decembrie 2009, a admis ambele apeluri și a desființat sentința, cu

trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

S-a reținut că:

- apelanții pârâți au formulat mai

multe critici, dintre care trebuie analizate cu prioritate cele privitoare la

soluționarea cererii reconvenționale, apte să ducă la desființarea sentinței în

condițiile prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc. civ.;

- atâta timp cât Codul de procedură

civilă nu permite desființarea parțială, iar specificitatea pricinii

(determinată de interdependența pretențiilor) impune o judecată unitară, supusă

dublului grad de jurisdicție, celelalte critici ale apelanților pârâți urmează

a fi avute în vedere la rejudecare;

- efectuarea lucrărilor de

îmbunătățire a imobilului revendicat este confirmată de experți și necontestată

de reclamanți;

- pârâții și-au întemeiat cererea

reconvențională pe principiul îmbogățirii fără justă cauză și orice dispoziții

normative substanțiale incidente;

- în materia imobilelor preluate

abuziv de stat, principiul menționat a fost consacrat în art. 48 din Legea nr. 10/2001;

- acest text a fost modificat prin

Legea nr. 1/2009, iar în actuala redactare prevede că, indiferent de modul de

preluare, obligația de a-i despăgubi pe chiriași pentru sporul de valoare adus

imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățiri necesare și utile revine

persoanei îndreptățite;

- prima instanță nu a luat în

considerare această modificare legislativă, care, fiind și de drept procedural,

este de imediată aplicare, inclusiv în procesele aflate în curs de judecată,

conform art. 725 C. proc. civ.;

- în consecință, conform art. 297 alin.

(1) C. proc. civ., se impune admiterea ambelor apeluri și desființarea

sentinței, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Pârâții și reclamanții au declarat

recurs, solicitând casarea ultimei hotărâri, cu trimiterea cauzei pentru

rejudecarea apelurilor și, respectați modificarea aceleiași hotărâri, în

sensul respingerii apelurilor, sau, în subsidiar, casarea cu trimitere spre

rejudecare.

În motivarea recursului, întemeiat pe art.

304 pct. 7-9 C. proc. civ., recurenții pârâți au susținut că:

- specificitatea pricinii și

caracterul devolutiv al apelului impuneau cercetarea tuturor criticilor pe care

le-au adus sentinței;

- potrivit art. 298 raportat la art. 137

C. proc. civ., examinarea excepțiilor invocate în combaterea acțiunii era

prioritară și putea duce la rămânerea fără obiect a cererii reconvenționale;

- logica inversă utilizata de instanța

de apel le prejudiciază poziția procesuală pentru că nu analizează apărările cu

privire la cererea principală și creează artificial premisa că această cerere

ar fi fost corect admisă;

- în apel, ordinea soluționării

cererilor deduse judecății a fost incorectă, iar această deficiență a

determinat neanalizarea criticilor aduse soluției de admitere a acțiunii

principale;

- deși au arătat la instanța de fond

că prevederile Legii nr. 1/2009 sunt incidente cu privire la ambele lor cereri,

instanța de apel a considerat că actul normativ menționat este aplicabil doar

în cazul cererii reconvenționale;

- instanța de apel nu le-a analizat

criticile referitoare la greșita interpretare a jurisprudenței interne și a

Curții Europene, precum și nereevaluarea ultimei jurisprudențe corespunzător

modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009.

Recurenții reclamanți și-au întemeiat

recursul pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că:

- în referire la cererea

reconvențională, soluția instanței de fond este conformă art. 48 alin. (3) din

Legea fir. 10/2001 în forma existentă la data formulării acestei cereri:

- textul menționat nu constituie o

normă de procedură, ci una de drept substanțial, astfel că sub acest aspect nu

sunt operante prevederile art. 725 C. proc. civ.

Criticile recurenților pârâți cu

privire la neanalizarea tuturor motivelor de apel sunt fondate deoarece:

- litigiul dedus judecății are ca

obiect cererea principală a reclamanților, de revendicare (pe calea dreptului

comun) a unui imobil preluat abuziv de stat, precum și două cereri incidentale,

una reconvențională și alta de chemare în garanție, prin care pârâții au emis diverse

pretenții generate de eventuala retrocedare a imobilului revendicat;

- ambele cereri incidentale sunt

subsidiare, pârâții înțelegând să-și valorifice pretențiile exprimate prin

aceste cereri doar în cazul admiterii acțiunii în revendicare;

- pe de altă parte, în apel, pârâții

au reiterat mai multe excepții care se încadrează în categoria celor prevăzute

de art. 137 alin. (1) C. proc. civ. și au exprimat critici referitoare atât la

soluționarea acțiunii în revendicare, cât și la soluționarea ambelor cereri

incidentale;

- în atare situație, potrivit art. 137

alin. (1), art. 295 și art. 298 C. proc. civ., instanța de apel trebuia să

analizeze mai întâi excepțiile care făceau de prisos cercetarea fondului

acțiunii în revendicare și apoi, în funcție de rezultat, toate celelalte

critici, inclusiv pe acelea formulate de chematul în garanție Municipiul

București;

- instanța de apel nu a procedat în

modul arătat, ci ignorând complet excepțiile reiterate de apelanții pârâți, a

analizat exclusiv criticile referitoare la modul de soluționare a cererii

reconvenționale, cu motivarea că o asemenea soluție ar fi impusă de art. 297 alin.

(1) C. proc. civ. (care se referă la desființarea totală a sentinței) și

specificitatea pricinii (determinată de interdependența pretențiilor);

- acest raționament este însă contrar art.

137 alin. (1), art. 295 și art. 298 C. proc.civ. și, totodată, se bazează pe

interpretarea greșită a art. 297 alin. (1) C. proc. civ.;

- într-adevăr, lipsa referirii exprese

la desființarea parțială nu echivalează cu interzicerea acestei soluții când

prima instanță a rezolvat cererea incidentală în condițiile prevăzute de art. 297

alin. (1) C. proc. civ., iar în combaterea cererii principale apelantul a

ridicat excepții și apărări de natură a face inutilă cercetarea cererii

incidentale, fiind evident că în asemenea situații rejudecarea întregii

pricini, fără ca instanța de control judiciar să se pronunțe și cu privire la

acele excepții și apărări, ar prelungi nejustificat durata procesului, deci ar

avea drept consecință depășirea „termenului rezonabil" impus de art. 6 alin.

(1) din Convenția Europeană;

- la rândul său, nici interdependența

pretențiilor nu impunea rejudecarea întregii pricini de vreme ce în speță

cererea reconvențională nu constituie un instrument de apărarea a pârâților

față de acțiunea în revendicare, ci are caracter subsidiar, astfel că poate fi

disjunsă și judecată separat, conform art. 120 alin. (2) C. proc. civ.

Celelalte critici formulate de pârâți,

inclusiv acelea referitoare la incidența art. 501 din Legea nr. 10/2001

(introdus prin Legea nr. 1/2009), nu au fost analizate de instanța de apel și,

ca atare, nu pot fi analizate, pentru prima oară, în această ultimă fază

procesuală.

Aceeași analiză incompletă împiedică

și examinarea criticilor formulate de recurenții reclamanți, care vizează doar

aplicarea în timp a Legii nr. 1/2009; totuși, pentru a nu-i prejudicia,

recursul acestora vă fi soluționat la fel ca și recursul declarat de pârâți.

Așa fiind, conform art. 312 alin. (1)

și (3) C. proc. civ., ambele recursuri declarate în cauză vor fi admise, în

sensul casării hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la

aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

reclamantul B.D.N.C. și de pârâții B.I. și B. (fostă G.) C. împotriva Deciziei nr.

696/ A din 27 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia atacată și trimite

cauza, spre rejudecare, la aceeași Curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

7 octombrie 2010.