ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3446/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 20189/299/2007, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantul D.A. a chemat în judecată pe pârâții C.E., B.S., B.S.A., Municipiul București prin Primar General, Administrația Fondului Imobiliar și SC R.V. SA, solicitând tribunalului să constate nulitatea absolută a deciziei de naționalizare nr. 579 din 3 iunie 1960 a apartamentului nr. 1 compus din 3 camere și dependințe, plus boxă în pod și pivniță la subsol, în suprafață de 159,35 mp. și teren aferent 25,34 mp., situat la parterul imobilului situat în București, str. C.; să se constate că titlul reclamantului de proprietate este preferabil, comparând titlurile de proprietate al reclamantului și cele ale pârâților; să fie obligați pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 1, compus din 3 camere și dependințe, plus boxă în pod și pivniță la subsol, în suprafață de 159,35 mp.

și teren aferent 25,34 mp., situat la parterul imobilului din București, str. C. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că acest apartament face parte din imobilul construit de către străbunicii săi I. și F.S. pe terenul dobândit prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 29 noiembrie 1921. Prin testament, I.S. a instituit-o pe S.F., legatar universal. Ulterior, prin actul de donație din data de 19 decembrie 1945, apartamentul aflat în litigiu a trecut în proprietatea mamei sale D.C., al cărui singur moștenitor este reclamantul. Apartamentul a fost naționalizat în mod abuziv prin decizia de naționalizare nr. 579 din 3 iunie 1960, în temeiul Decretului nr. 92/1950. La cererea formulată de reclamant de a i se preda bunul imobil, D.G.A.F.I.

i-a comunicat, prin adresa din 1999 că SC R.V. SA a vândut apartamentul chiriașelor P.G. prin contractul de vânzare - cumpărare din/1997 și C.E., prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997. În drept reclamantul a invocat dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998. Prin sentința civilă nr. 6454 din 15 mai 2008, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., față de concluziile raportului de expertiză efectuat în fața judecătoriei. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, la data de 26 iunie 2008, sub nr. 24932/3/2008.

În ședința publică din 1 octombrie 2008, la cererea reclamantului, tribunalul a încuviințat o expertiză tehnică imobiliară având ca obiect identificarea bunului imobil în raport de actele de proprietate, raportul de expertiză fiind depus la dosar la 21 noiembrie 2008. În aceeași ședință pârâții au invocat excepția inadmisibilității acțiunii, motivat de faptul că prin Legea nr. 10/2001 a fost instituită o procedură prealabilă care trebuia respectată înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, precum și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului. Prin încheierea dată în ședința publică din 1 octombrie 2008, tribunalul, constatând că pentru soluționarea celor două excepții sunt necesare administrare acelorași probe ca pentru soluționarea cauzei în fond, în baza art. 137 alin. (2) C. proc.

civ., a dispus unirea cu fondul cauzei a celor două excepții invocate de către pârâți. Prin sentința civilă nr. 299 din 4 martie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale active ca neîntemeiate și a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că imobilul în litigiu, situat în București, str. C., a fost construit de către numiții I. și F.S. (străbunicii reclamantului) pe terenul dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 noiembrie 1921 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat.

După decesul lui I.S., numita S.F., străbunica reclamantului, a devenit unica proprietară a întregului imobil, trimiterea acesteia în posesia masei succesorale fiind dispusă prin hotărâre a Tribunalului Ilfov, secția a III-a civilă, din 11 septembrie 1945. Ulterior, în actul de donație din 19 decembrie 1945, autentificat sub nr. 62104/1945, imobilul în litigiu a fost donat numitei C.G. - mama reclamantului. După decesul numitei D.C., născută G., a rămas unic moștenitor reclamantul, conform certificatului de moștenitor din 27 martie 1992 emisă de Notariatul de Stat al Sectorului 3. Prima instanță a mai reținut că apartamentul în litigiu a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 7096 în anexa la decret, naționalizarea dispunându-se de la străbunica reclamantului, deși la data naționalizării apartamentul în litigiu se afla în proprietatea mamei reclamantului, numita D. (G.) C. Din raportul de expertiză efectuat în cauză de expert tehnic judiciar D.P.

a rezultat că apartamentul în litigiu a fost înstrăinat, în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâtei C.E. (contract de vânzare - cumpărare X/1997) și numitei P.G. (contract de vânzare - cumpărare nr. Y/1997), aceasta din urmă decedând în 2006, moștenitorii săi fiind pârâții B.S. și B.S.A. Asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului, în raport de împrejurarea că nu ar exista identitate între persoana reclamantului și persoana care este titularul dreptului dedus judecății, în condițiile în care în certificatul de moștenitor din 27 martie 1992 este menționat ca moștenitor al defunctei D.C.

numitul D.A., iar acțiunea prezentă este formulată de către D.A., tribunalul a reținut că reclamantul a făcut dovada calității procesuale active, având în vedere sentința civilă nr. 7381 din 14 mai 1998 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București, în Dosar 1916/1998, prin care s-a dispus restituirea în proprietatea rec1amantului a imobilului în litigiu, respectiva hotărâre judecătorească fiind definitivă și irevocabilă.

Asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ., tribunalul a reținut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu s-a suprimat competența instanțelor judecătorești de a se pronunța asupra valabilității titlului de proprietate, așa încât persoanele îndreptățite au deschisă calea acțiunii în revendicare la instanțele de judecată, acțiunea în revendicare promovată direct la instanță constituind mijlocul procedural de valorificare a dreptului la restituirea în natură a bunurilor preluate abuziv de stat, cu respectarea prevederilor de drept substanțial din legea specială de reparații. Așa fiind, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active, precum și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, ca neîntemeiate.

Procedând la compararea celor două titluri de proprietate, prima instanță a constatat că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, fiind preluat de la autoarea rec1amantului. Totodată, proprietatea asupra imobilului în litigiu a fost dobândită de către pârâta E.C. și de autoarea pârâților B.S.A. și S. în baza Legii nr. 112/1995, lege în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Prin urmare, deși imobilul în litigiu a fost preluat de către stat fără titlu valabil, actul de înstrăinare către pârâta E.C. și de autoarea pârâților B.S.A. și S. a fost încheiat cu bună credință, devenind incidente dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care reglementează un mijloc juridic eficient de protecție a titlurilor subdobânditor pentru imobilele înstrăinate în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Opțiunea legiuitorului a fost aceea ca între fostul proprietar și subdobânditorul de bună credință să acorde preferință dreptului ultimului, urmând ca pentru primul să acorde despăgubiri corespunzătoare conform dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 republicată, în sensul că, în cazul imobilelor înstrăinate foștilor chiriași, cu respectarea Legii nr. 112/1995 se stabilesc măsuri reparatorii numai prin echivalent. Tribunalul a apreciat că la acest moment este justificată speranța legitimă a chiriașilor cumpărători de a se bucura de bunul imobil în condițiile în care titlul lor de proprietate nu a fost desființat ci, din contră, s-a consolidat prin împlinirea termenului legal în care se putea invoca nulitatea conform art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Pentru aceste considerente, apreciind că voința legiuitorului de a menține situația juridică creată în mod valabil prin aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului înstrăinat ulterior către chiriașul cumpărător al cărui titlu nu a fost desființat, constituie un criteriu de preferință în beneficiul pârâților, superior vechimii și transmisiunii legale de care se prevalează reclamantul, tribunalul a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul D.A., solicitând admiterea apelului, anularea în parte a sentinței atacate, în sensul de a menține soluția dată de instanța de fond excepțiilor invocate de intimații-pârâți, și, totodată, admiterea acțiunii și obligarea intimaților-pârâți să îi lase reclamantului apelant bunul imobil revendicat în deplină și liniștită posesie.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, la data de 17 iulie 2009 sub nr. 24932/3/2008. În dezvoltarea motivelor de critică, apelantul reclamant a arătat, în esență, că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, deoarece, referitor la netemeinicia soluției pronunțate, instanța de fond a reținut o altă situație de fapt decât cea care rezultă din probele administrate. Astfel, la dosarul cauzei se află atașate înscrisuri din care rezultă că apelantul a făcut demersuri cu privire la imobilul aflat în discuție și în temeiul Legii nr. 112/1995 (confirmarea de primire a cererii și cuponul poștal ce se eliberează la momentul depunerii scrisorii cu confirmare de primire).

În raport de data depunerii cererii de restituire a imobilului, în natură, respectiv 26 iulie 1996 (data poștei) și data achiziționării de către pârâți a imobilului aflat în discuție, rezultă că acestora le-a fost înstrăinat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. La data achiziționării imobilului aflat în discuție, se găsea în vigoare Hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996 dată în aplicarea Legii nr. 112/1995, potrivit căreia actele de vânzare - cumpărare pentru locuințele ce fac obiectul dosarelor aflate în curs de soluționare la comisiile locale de sector și la comisia municipală, vor fi întocmite de fostele I.C.R.A.L. - uri numai după clarificarea situației juridice a acestora.

Pe cale de consecință, deduce că la data de 11 august 1997, imobilul nu putea fi înstrăinat conform actului normativ indicat mai sus și că, în măsura în care a intervenit o astfel de înstrăinare, contractul de vânzare-cumpărare nu era legal încheiat, întrucât perfectarea acestuia era restricționată de condiția soluționării cererii de restituire, condiție care nu era îndeplinită la data respectivă. Mai mult, la dosarul cauzei, nu au fost depuse niciun fel de înscrisuri care să releve o atitudine diligentă a pârâtelor înainte de perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare ceea ce înseamnă că au cumpărat imobilul pe riscul lor. În alte cuvinte, nu au depus minime diligențe cu privire la situația juridică a imobilului și, oricum, ar fi trebuit să se abțină de-a cumpăra un astfel de imobil, fiind de notorietate împrejurarea că acesta face obiectul unor legii de reparație.

Din cele ce preced, rezultă că buna-credință reținută de instanță în favoarea pârâților nu este susținută de situația de fapt și, prin urmare, este netemeinică. Cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate, arată, pe de o parte, că nefiind reținută situația de fapt așa cum rezultă din probele administrate în cauză, aplicarea textelor legale invocate de instanța de fond în sprijinul soluției pronunțate s-a făcut în mod greșit. Pe de altă parte, s-a spus că, pentru ca titlul să constituie o dovadă a dreptului de proprietate este necesar ca el să provină de la adevăratul proprietar. Pentru a se stabili care titlu (din cele comparate) se au în vedere următoarele criterii: se verifică autorii de la care părțile au dobândi titlul, precum și drepturile acestora cu privire la bunul în litigiu.

Potrivit acestor criterii, are câștig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, soluție care face aplicația principiului „nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet". Apelantul a aratat că autoarea sa a dobândit bunul prin actul de donație întocmit de străbunica sa la data de 19 decembrie 1945 și autentificat sub nr. 62104/1945 și transcris sub nr. 22750/1945, iar autorii săi au avut un drept preferabil, reclamantul dobândindu-l prin moștenire, in timp ce titlul de proprietate al intimaților-pârâți provine de la un neproprietar, respectiv de la SC R.V. SA, în calitate de mandatar al P.M.B.

care nu a avut titlu valabil de proprietate, potrivit sentinței civile nr. 7381 din 14 mai 1998 pronunțată de Judecătoria sector 1 București în dosarului nr. 1916/1998 și totodată, le-a fost reconfirmată cu efect retroactiv și în mod irevocabil valabilitatea neîntreruptă a dreptului de proprietate asupra imobilului aflat în litigiu prin sentința civilă nr. 7381 din 14 mai 1998 pronunțată de Judecătoria sector 1 București, concomitent cu constatarea nevalabilității titlului cu care era deținut de stat. Referitor la buna - credință, s-a decis că, și în împrejurarea în care aceasta este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubiri lor constituie o privațiune contrară art. 1 al Protocolului 1 la Convenția europeană a Drepturilor Omului (cauza S. contra României).

Prin urmare, în concursul dintre apelantul reclamant și pârâți, ne aflăm în posesia titlului original de proprietate asupra imobilului revendicat și că a făcut dovada transmisiunilor succesive, titlul său fiind reconfirmat cu efect retroactiv și în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 7381 din 14 mai 1998 pronunțată de Judecătoria sector 1 București, prin care s-a recunoscut nevalabilitatea preluării imobilului de către stat, și implicit, existența valabilă și neîntreruptă a bunului în patrimoniul său. Totodată, demersurile sale actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, și în același timp, a lipsei oricărei reparări, sub orice formă, a prejudiciului încercat, care să pună capăt acestei stări.

Viciul care afectează titlul autorului pârâților, respectiv al statului, radiază implicit și în privința titlurilor pârâților, fapt ce este de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlurilor lor în concurs cu al său, mai bine caracterizat. Cu privire la actul normativ de preluare, apelantul a arătat că este de notorietate faptul că Decretul nr. 92/1950 nu a putut produce nici un efect juridic asupra dreptului de proprietate cu privire la imobilele preluate de stat de la cetățeni, el fiind sub acest aspect, un act normativ neconstituțional, și, în consecință, fără efecte juridice față de dispozițiile art. 18 din Constituția Românei din 1948, în vigoare la data emiterii Decretului nr. 92/1950 și art. 10 din aceeași Constituție.

Au fost invocate prevederile art. 6 din legea nr. 238/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, precum și ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, și reținând că imobilul în litigiu nu a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, consecința directă a celor expuse mai sus o constituie faptul că apelantul poate fi considerat că deține un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În ceea ce privește interpretarea dată de către instanță dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea 10/2001 (fost art. 45 alin. (2)), în sensul că buna - credință este suficientă pentru a da preferabilitate titlului cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995, apelantul arată că în cadrul acțiunii în revendicare, fiecare dintre părțile implicate va trebui să indice și să depună titlul în baza căruia pretinde anumite drepturi cu privire la bunul revendicat.

Prin urmare, reclamantul va indica și va depune la dosar (sau va dovedi cu eventuale alte mijloace de probă) titlul în baza căruia pretinde că are calitatea de proprietar exclusiv al bunului, iar pârâtul, în mod asemănător, va indica și va depune la dosar (sau va dovedi cu eventuale alte mijloace de proba) titlul în baza căruia pretinde că are dreptul de a deține sau posedă bunul respectiv. De regulă, atât reclamantul, cât si pârâtul invocă fiecare titluri din care ar rezulta că au calitatea de proprietari și, de asemenea, de cele mai multe ori, proba dreptului de proprietate invocat de fiecare dintre părți se face prin administrarea de înscrisuri la dosar. Este și situația cauzei de față dedusă judecății, atât apelantul, cât și intimații-pârâți invocând faptul că ar fi, fiecare, proprietari exclusivi asupra imobilului revendicat și, tot fiecare, a depus, la dosarul cauzei, înscrisuri din care rezultă un astfel de drept.

Referitor la noțiunea de "titlu de proprietate” folosită în aceasta materie, aceasta se definește ca reprezentând actul juridic, jurisdicțional ori administrativ translativ sau chiar declarativ de proprietate, care generează o prezumție de proprietate în favoarea persoanei care îl invoca. Astfel de acte, apte prin natura lor să producă efecte juridice, ca o expresie a manifestării de voință a părților sau a autorităților publice, sunt concretizate de regula în conținutul unor înscrisuri, întocmite în acest scop (contracte de vânzare - cumpărare, de donație, tranzacții, hotărâri judecătorești, hotărâri emise de autorități publice etc). Prezumția de proprietate ce rezultă din cuprinsul unor astfel de înscrisuri nu este însă una absoluta.

Pentru a avea caracter absolut ar trebui să existe o garanție incontestabilă ca cel care a transmis dreptul de proprietate era în mod cert, la rândul său, proprietar. Or, un astfel de lucru nu poate fi stabilit decât cercetând și titlul acestui din urma proprietar, respectiv, titlurile tuturor antecesorilor pentru a se verifica faptul că, într-adevăr, cel ce deține un anumit titlu la un moment dat este proprietar incontestabil. De cele mai multe ori - și mai ales în cazul terenurilor - este imposibil să se dovedească existența și valabilitatea tuturor transmisiunilor referitoare la bunul imobil respectiv, individualizat în cuprinsul titlului de proprietate. Un astfel de demers ar însemna obligarea celui care depune un titlu să depună toate titlurile antecesorilor săi, începând din momentul în care a apărut conceptul de drept de proprietate asupra terenului respectiv.

Cum o astfel de obligație este imposibil de îndeplinit, rezultă că prezumția de proprietate are caracter relativ și, în consecință, aceasta poate fi răsturnată. În ceea ce privește titlurile invocate de apelantul-reclamant și de intimații-pârâți, solicită să se constate că reclamantul pretinde calitatea de proprietar în baza actului de donație întocmit de străbunica sa la data de 19 decembrie 1945 și autentificat sub nr. 62104/1945 și transcris sub nr. 22750/1945, în favoarea mamei sale, D.C., dobândindu-l prin moștenire, acte din care rezultă că autorii săi au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului și construcției din care face parte și apartamentul revendicat iar, ulterior, prin transmisiune succesorală, apelantul a dobândit dreptul de proprietate asupra acestui imobil.

Anterior preluării imobilului de către stat, acesta nu a fost contestat. Intimata - pârâtă, E.C. pretinde calitatea ei de proprietar în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 1479/1997, încheiat în temeiul Legii 112/1995 act din care rezulta ca aceasta ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat și intimații-pârâți, B.S. și S., pretind calitatea de proprietari în temeiul testamentului lăsat de autoare lor, care a achiziționat imobilul în baza contractului de vânzare - cumpărare nr. 1478/1997, încheiat tot în temeiul Legii nr. 112/1995. Au fost invocate prevederile art. 1 alin. (1) și art. 9 alin. (1) din Legea 112/1995, arătându-se că obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995 îl constituie imobilele care au trecut în proprietatea statului după 6 martie 1945 cu titlu, astfel încât chiriașii puteau cumpăra de la stat doar această categorie de imobile.

În cauza de față, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu, astfel încât el nu putea fi vândut chiriașilor în baza Legii 112/1995. Pe cale de consecință, prezumția simplă de proprietate în favoarea pârâților este răsturnată în cauză de față în condițiile în care a dovedit că autorul pârâților (statul) nu a avut calitatea de proprietar în momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare 1997. În aceste condiții, deține un titlu din care rezultă o prezumție simplă de proprietate asupra imobilului revendicat și că, în schimb, prezumția de proprietate ce rezultă din titlul intimaților-pârâți a fost răsturnată, în condițiile în care a probat că intimații - pârâți au cumpărat de la un neproprietar, care preluase fără titlu legal imobilul de la autoarea sa.

În ceea ce privește apărarea intimaților-pârâți în sensul prevalenței dreptului lor - în calitate de subdobânditori de bună-credință - în vederea asigurării principiul stabilității raporturilor civile, apreciază că este nefondată pentru următoarele considerente: În speța de față se pune problema recunoașterii și ocrotirii titularului dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, reclamantul invocând titlul său incontestabil, iar intimații-pârâți invocând, printre altele, principiul ocrotirii subdobânditorului de bună-credință - în vederea asigurării principiului stabilității raporturilor civile. Dispozițiile legale pertinente în raport de care se poate face analiza sunt cele prevăzute de art. 480 C. civ.

și art. 1 alin. 1) din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. După cum a arătat, reclamantului i s-a recunoscut, în mod retroactiv, dreptul de proprietate asupra locuinței revendicate, constatându-se că imobilul i-a fost preluat de către stat în anul 1950 fără titlu legal. Prin urmare, este titularul unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la C.E.D.O. În cursul anului 1997, statul, care preluase fără titlu imobilul aflat în litigiu, l-a vândut chiriașilor, intimaților - pârâți în prezenta cauză, reclamantul fiind astfel privat de posibilitatea de a intra în posesia acestuia. O astfel de vânzare realizată de stat către chiriașul de bună-credință, chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiție în mod irevocabil a dreptului de proprietate al nostru, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului.

O astfel de interpretare a fost dată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze pronunțate împotriva României (P., P., R., S., etc). Compatibilitatea acestei vânzări a imobilului cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie analizată prin prisma justificării ingerinței în dreptul de proprietate al subsemnatului. O privare de proprietate rezultând din această normă nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condițiile prevăzute de lege, pentru cauza de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.

Criteriile stabilite prin jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului pentru analizarea justificării ingerinței sunt astfel următoarele: 1. Ingerința să fie prevăzută de lege: Principiul legalității implică în egală măsură existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile care să prevadă o astfel de ingerință. După cum a învederat mai sus, Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă decât în cazul bunurilor cu privire la care statul avea un titlu de proprietate și că nici o altă dispoziție internă nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care se găsea de facto în patrimoniul său și pentru care nu avea nici un titlu.

Împrejurarea că Legea 112/1995 folosește noțiunea de „imobile trecute in proprietatea statului cu titlu”, fără a defini în mod clar ce înseamnă sintagma „cu titlu”, aspect ce a condus la interpretări eronate ale acestei sintagme din partea autorităților statului, nu este de natură să confere caracter previzibil legii, ci, dimpotrivă, constituie un motiv de a se reține că legea nu conținea o normă suficient de accesibilă și previzibilă care să reglementeze o ingerință în dreptul de proprietate al titularilor imobilelor preluate, în realitate, fără titlu. În prezenta cauză, la momentul vânzării statul nu avea titlu asupra apartamentului revendicat iar ingerința litigioasă era lipsită de bază legală din moment ce Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu.

Având în vedere cele de mai sus, poate concluziona că ingerința în dreptul de proprietate al reclamantului este lipsită de bază legală, încălcându-se astfel articolul 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. 2. Să fie respectată proporționalitatea ingerinței: O măsură care reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate trebuie să asigure un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului. Preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 și în a doua teză care trebuie citită în conformitate cu principiul consacrat de prima. Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională.

În acest sens este de observat ca la momentul ingerinței, anul 1997 nu existau dispoziții legale care să reglementeze dreptul de despăgubire al proprietarilor cărora le-au fost vândute pe nedrept de către stat locuințele către chiriași. În ceea ce privește Legea 10/2001 aceasta a fost adoptată cu mult după intervenția ingerinței. Chiar dacă s-ar putea considera că Legea nr. 10/2001 ar constitui o bază legală pentru despăgubirea sa, solicită a se constata că, deși a efectuat demersuri administrative în baza acestei legi, totuși nu a avut un rezultat satisfăcător astfel că nu s-a respectat principiul proporționalității ingerinței în dreptul de proprietate. Pe cale de consecință, nefiind justificată ingerința în dreptul de proprietate al subsemnatului, nu se pot recunoaște efectele bunei-credințe a intimaților-pârâți în ceea ce privește dobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentului cumpărat în baza Legii 112/1995.

Tot pe cale de consecință, nici nu se pune problema unei eventuale preferabilități a titlului intimaților-pârâți în cadrul prezentei acțiuni în revendicare deoarece, cu atât mai mult, s-ar realiza o ingerință nejustificată în dreptul său de proprietate, ce ar conduce la încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu privire la art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a arătat că acestea nu numai că nu au oprit ingerința analizată, ci, dimpotrivă, aceasta a obținut prin efectul legii un caracter permanent în acele cazuri în care cumpărătorii au fost de bună-credință, deoarece s-a prevăzut că contractele încheiate de aceștia nu pot fi lovite de nulitate. Coroborând dispozițiile art. 45 alin. (2) cu cele ale art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, rezultă cu evidență că intenția legiuitorului a fost aceea de a proteja pe cumpărătorii de bună-credință ai locuințelor pe care le-au ocupat în calitate de chiriași.

Această intenție a legiuitorului nu a ținut însă seama de faptul că, încă din anul 1997, se realizase o ingerință nejustificată în dreptul de proprietate al reclamantului, cu consecința unei privări nelegale de proprietate. Atât timp cât încă din anul 1997 s-a realizat o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului, prin vânzarea bunului său către chiriași, este mai mult decât evident că prin edictarea art. 45 alin. (2) din Legea 10/2001 ingerința s-a agravat și mai tare, lipsindu-l de posibilitatea de obținere a nulității titlului intimaților - pârâți în condițiile în care aceștia au fost de bună-credință, deși au cumpărat un imobil fără respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În aceste condiții, nu se pot reține efecte favorabile intimaților-pârâți în baza art. 45 alin. (2) din Legea 10/2001 deoarece o eventuală interpretare în sensul că aceștia și-ar fi consolidat dreptul de proprietate cu privire la imobilul cumpărat în decembrie 1997 nu ar avea alta consecință decât aceea a consacrării și recunoașterii, în mod expres, prin lege, a ingerinței nejustificate în dreptul de proprietate al nostru. Evident, ingerința realizată în anul 1997, nejustificată pentru că nu era prevăzută de lege, nu se acoperă prin recunoașterea caracterului nejustificat al acesteia într-o prevedere legală ulterioară ingerinței. De asemenea, aplicând același raționament si reținând aceleași circumstanțe ca mai sus, nu este îndeplinită cerința proporționalității ingerinței.

Având în vedere aceste considerente, a opiniat că nu pot fi reținute nici un fel de efecte favorabile pârâților în baza art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cadrul prezentei acțiuni în revendicare, deoarece s-ar încălca dreptul său de proprietate, protejat prin art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În ceea ce privește examinarea valabilității contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul litigios, încheiat de stat cu intimații-pârâți în baza Legii nr. 112/1995, acesta s-a făcut prin raportare la dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Titlul de preluare al statului asupra imobilului litigios, constând în Decretul nr. 92/1950, nu s-a putut constitui în mod valabil, întrucât acesta contravine reglementărilor constituționale și internaționale în vigoare la data edictării și aplicării sale, respectiv Constituției de la 1948, care ocrotea dreptul de proprietate personală și Declarației Universale a Drepturilor Omului, care prin art. 17 recunoștea dreptul oricărei persoane la proprietate drept înfrânt prin Decretul nr. 92/1950. Cele trei criterii de apreciere a valabilității titlului statului, prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 - conformitatea preluării cu Constituția, tratatele internaționale și dispozițiile legale în vigoare la acea dată - sunt cumulative, așa încât neîndeplinirea chiar și numai a unuia dintre ele este suficientă pentru caracterizarea ca nevalabil a titlului statului.

Cererea de apel, scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 282 și următoarele C. proc. civ. La termenul de judecată din 29 octombrie 2009, curtea a constatat că la data de 22 martie 2009 a decedat intimata pârâtă E.C. și a dispus introducerea în cauză a moștenitorilor acesteia, intimații pârâți B.S.A. și B.S., conform certificatului de moștenitor depus la fila 15 în dosarul de apel. Intimații B.S.A. și B.S. au formulat întâmpinare la data de 17 decembrie 2009, prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Au arătat intimații-pârâți că acțiunea reclamantului este neîntemeiată, deoarece Legea nr. 10/001 a stabilit modalitățile în care reclamantul poate să își valorifice dreptul de proprietate pentru bunul de care a fost deposedat și, deoarece nu a obținut o hotărâre de constatare a unei eventuale nulități a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de intimații pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995, devin aplicabile prevederile art. 18 lit. c) din lege. S-a invocat caracterul de lege specială al Legii nr. 10/2001 față de dreptul comun, în aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, arătându-se că în ipoteza de față reclamantul trebuie să fie despăgubit prin echivalent.

În privința chestiunii comparării titlurilor de proprietate, intimații - pârâți au susținut importanța fundamentală a principiului securității raporturilor juridice, solicitând totodată înlăturarea argumentelor reclamantului apelant în legătură cu existența în patrimoniul său a unui bun în sensul art. 1 din primul Protocol al Convenției, deoarece, chiar dacă s-ar reține existența bunului, nu se poate reține ingerința statului în exercitarea dreptului de proprietate asupra acestui bun, întrucât în egală măsură s-ar putea vorbi despre aceeași ingerință atunci când se solicită deposedarea de bunul cumpărat în temeiul unui act normativ emis de stat, de către pârâții - intimați. În acest sens a fost invocată jurisprudența C.E.D.O.

în Cauza R. împotriva României, fiind necesară respectarea unui just echilibru între cerințele protejării unui interes general și imperativul dreptului fundamental al individului, acest echilibru fiind distrus dacă intimații ar puși în situația de a suporta o sarcină specială și exorbitantă constând în pierderea dreptului de proprietate recunoscut prin lege. În apel nu au fost administrate probe noi. Prin decizia civilă nr. 46/ A din 11 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a admis apelul, s-a schimbat în parte sentința în sensul că s-a admis cererea și au fost obligați pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate imobilul situat în București, str. C., astfel cum a fost individualizat prin contractele de vânzare - cumpărare nr. X/1997 și nr. Y/1997, au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

În motivarea deciziei s-a constatat că situația de fapt a fost corect reținută de prima instanță, însă prevederile legale incidente în cauză au fost greșit aplicate, iar o parte din critici s-au apreciat ca nefondate. Astfel, având în vedere prevederile de excepție ale art. 45 (fostul art. 46, anterior republicării) din Legea nr. 10/2001, referitoare la condițiile în care se poate cere constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la imobilele ce fac obiectul legii și la motivele pentru care se putea invoca această nulitate, precum și împrejurarea că instanța nu a fost învestită cu o cerere de constatare a nulității contractelor amintite, curtea a constatat că nu pot fi analizate în prezentul apel chestiunile legate de buna sau reaua-credință a intimaților pârâți la încheierea actelor juridice amintite.

Aceasta deoarece, buna-credință în discuție nu este determinantă pentru soluționarea cererii de revendicare prin comparare de titluri, instanța fiind investită doar a analiza preferința celor două titluri de proprietate, pornind de la premisa că acestea sunt ambele valabile. Astfel, pretinsa rea-credință a intimaților-pârâți putea constitui motiv de nulitate a contractului încheiat de aceștia (or, din lucrările dosarului a rezultat că acțiunea în nulitate inițiată de reclamant a fost respinsă ca prescrisă prin sentința civilă nr. 1562 din 26 ianuarie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă) și, după cum s-a reținut, nulitatea acestor contracte nu face obiectul pricinii de față.

În privința chestiunii titlului statului asupra bunului, curtea a constatat că în speță imobilul a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 permițând instanțelor judecătorești să analizeze concordanța între actul normativ de preluare și ordinea constituțională a vremii, precum și legile în vigoare la acel moment. În asemenea situație, s-a reținut că prevederile Decretului nr. 92/1950 contravin dispozițiilor Constituției din 1948, art. 8, art. 10 și art. 16, potrivit cărora proprietatea particulară se bucura de o protecție specială, cetățenii Republicii Populare Române fiind egali în fața legii. Art. 8 din Constituția României din anul 1948 recunoștea și garanta în mod expres, cu rang de principiu, dreptul de proprietate particulară.

Textele ulterioare ale art. 10 si art. 11 prevedeau anumite excepții, care derogau de la principiul constituțional al garantării dreptului de proprietate particulară, situații care nu sunt însă incidente în cauză.

A mai reținut curtea că prevederile Decretului nr. 92/1950 contravin dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, privitoare la proprietate, respectiv art. 481 C. civ., astfel încât s-a constatat că naționalizarea imobilelor cu caracter de locuință nu putea fi făcută în condițiile art. 1 pct. 1, 2, 4 și 5 din Decretul nr. 92/1950, încălcându-se ordinea constituțională a vremii, căci aceasta situație nu se putea încadra în nici una din dispozițiile de excepție ale art. 10 si art. 11 din Decretul nr. 92/1950, iar art. 6 din Legea nr. 213/1998 tranșează clar problema valabilității preluării de către stat, reglementând expres că sunt preluate cu titlu valabil doar imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor și a Constituției în vigoare la data preluării de către stat.

Pe de altă parte, curtea a reținut temeinicia argumentelor apelantului reclamant legate de existența în patrimoniul său a unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, implicit, netemeinicia apărărilor intimaților - pârâți sub acest aspect. În acest sens, s-a apreciat că prezintă relevanță împrejurarea că prin sentința civilă nr. 7381 din 14 mai 1998, a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă (fila 20 în Dosarul Judecătoriei Sectorului 1 București nr. 20189/299/2007), s-a statuat că decizia de naționalizare a imobilului revendicat în prezenta cauză este lovită de nulitate, statul pârât (reprezentat de Consiliul Local al Municipiului București) fiind obligat în acel proces să lase reclamantului D.A.

în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 1 de la parterul imobilului din București, str. C., compus din 3 camere și dependințe plus boxă în pod și pivniță la subsol în suprafață de 159,35 mp. Ulterior, în temeiul acestei hotărâri s-a emis Dispoziția nr. 1768 din 16 iulie 1998 a Primarului General al Municipiului București, prin care s-a dispus restituirea în proprietatea reclamantului apelant a apartamentului mai sus menționat. La acea dată însă, prin SC R.V. SA, statul înstrăinase către intimații-pârâți (respectiv către autoarele lor, intimata decedată E.C.

și defuncta P.G.) cele două unități locative situate la parterul imobilului și care formează apartamentul nr. 1, prin contractele de vânzare - cumpărare nr. X din 26 noiembrie 1997, respectiv nr. Y din 26 noiembrie 1997. În ceea ce privește inopozabilitatea acestei hotărâri judecătorești față de intimatele - pârâte, curtea a apreciat că aceasta este limitată la dispoziția privind revendicarea bunului, respectiv lăsarea imobilului în proprietatea reclamantului din acel proces, în condițiile în care la acel moment Consiliul General (Local) al Municipiului București nu mai deținea imobilul.

Pe de altă parte, constatarea instanței că titlul statului asupra imobilului este lovit de nulitate este opozabilă erga omnes, în temeiul efectelor pozitive ale puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătorești irevocabile, având în vedere și împrejurarea că o asemenea constatare putea fi făcută numai în contradictoriu cu statul român, singurul în măsură a opune proprietarului valabilitatea titlului său. Mai mult decât atât, curtea a reținut că, și dacă ar fi înlăturate în cauza de față efectele acestei hotărâri judecătorești, prima instanță și instanța de apel, analizând modalitatea de preluare a bunului de către stat, au ajuns la aceeași concluzie. În schimb, pronunțarea sentinței amintite îl situează în mod categoric pe apelantul reclamant în ipoteza reglementată de art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că respingerea acțiunii sale ar echivala cu privarea sa de proprietate și cu încălcarea textului citat.

Din acest punct de vedere este pertinentă analiza realizată de apelantul - reclamant cu privire la împrejurarea că, prin prisma existenței hotărârii irevocabile de revendicare pronunțată la cererea reclamantului, înstrăinarea imobilului către chiriaș și lipsa oricărei reparații acordate reclamantului pentru imobilul înstrăinat constituie o ingerință nejustificată în dreptul său de proprietate, în acest sens fiind și jurisprudența constantă a C.E.D.O.

Este astfel cazul Hotărârii din 1 decembrie 2005 pronunțate în Cauza P. împotriva României (Cererea nr. 63.252/00), unde instanța europeană a reținut, în ipoteza în care la data introducerii și implicit a admiterii acțiunii în revendicare apartamentul era deja înstrăinat (cum este cazul în speță), pe de o parte că „reclamantul era titularul unui interes patrimonial recunoscut în dreptul român și care era protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție”, iar pe de altă parte, că „statul nu și-a îndeplinit obligația de a asigura reclamantului exercitarea efectivă a dreptului său de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, încălcând astfel „justul echilibru” ce trebuie să existe între cerințele interesului public și imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale”.

În cauza de față curtea a considerat că, față de împrejurarea emiterii Dispoziției administrative de restituire, reclamantul nu se bucură numai de o speranță legitimă la un bun, astfel cum aceasta a fost definită în jurisprudența C.E.D.O., ci chiar de un bun, asupra căruia însă nu a putut exercita prerogativele rezultate din dreptul de proprietate. În consecință, reținându-se împrejurarea că înstrăinarea bunului asupra căruia s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului, în lipsa oricărei reparații, constituie o ingerință nejustificată în dreptul de proprietate al reclamantului, se impunea admiterea cererii sale și recunoașterea pe această cale a dreptului său.

Legat de aceste aspecte, curtea a înlăturat apărările intimaților-pârâți legate de caracterul de lege specială al Legii nr. 10/2001 invocat în raport de prevederile art. 6 alin. (2) teza finală din Legea nr. 213/1998 în sensul că singura reparație de care se poate bucura reclamantul este cea prin echivalent stabilită de Legea nr. 10/2001 prin art. 18 lit. c). Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din lege (în forma în vigoare la data sesizării instanței cu acțiunea de față), „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi.” Prin urmare, textul definește domeniul de aplicare al legii și statuează în sensul că aceasta se aplică imobilelor nerestituite, însă, astfel cum s-a reținut mai sus, imobilul în discuție a fost restituit reclamantului, anterior intrării în vigoare a legii în discuție.

Prin urmare, nu se impune reținerea argumentelor intimaților - pârâți în sensul că singura posibilitate recunoscută de lege apelantului-reclamant este reparația prin echivalent conform Legii nr. 10/2001, acest act normativ nefiind aplicabil imobilului în litigiu. A reținut curtea, tot în legătură cu apărările pârâților-intimați, că nu face obiectul prezentei judecăți eventuala ingerință a statului în dreptul lor de proprietate ce s-ar putea produce prin hotărârea de față, având în vedere, pe de o parte, cadrul procesual stabilit de reclamant (limitat la cererea principală de chemare în judecată) și pe de altă parte dispozițiile speciale reglementate în beneficiul intimaților-pârâți pentru ipoteza în care aceștia vor fi lipsiți de proprietatea lor prin hotărâre judecătorească irevocabilă, în scopul reparării eventualului prejudiciu ce ar fi suferit de aceștia.

Pentru aceste considerente, curtea a constatat că în mod greșit a respins tribunalul cererea de chemare în judecată, urmând ca, în temeiul art. 295 C. proc. civ., să admită apelul, să schimbe în parte sentința apelată, în sensul admiterii acțiunii în revendicare astfel cum a fost formulată și al obligării pârâților B.S. și B.S.A. să lase reclamantului în deplină proprietate imobilul situat în București, str. C., astfel cum a fost individualizat prin contractele de vânzare-cumpărare nr. X/1997 și nr. Y/1997.

S-a arătat că, deși cererea de chemare în judecată conținea formal și o solicitare legată de constatarea nulității deciziei de naționalizare a imobilului, aceasta nu putea fi formulată decât în mod subsumat capătului de cerere în revendicare, neaducând reclamantului beneficii decât ca argument premisă a raționamentului privind temeinicia acțiunii sale în realizarea dreptului de proprietate (mai ales că nulitatea deciziei de naționalizare fusese deja anterior constatată, prin hotărâre irevocabilă), astfel că instanța de apel a analizat-o împreună cu revendicarea și nu ca un petit distinct. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs Municipiul București prin primarul general și pârâții B.S.

și B.S.A. Municipiul București prin primar general a criticat decizia ca nelegală – art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că instanțele au făcut o greșită interpretare și aplicare a legii în soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare. S-a susținut că Legea nr. 10/2001 este o lege specială care asigură restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, atât pentru imobilele preluate cu titlu cât și pentru cele preluate fără titlu, astfel că devin incidente dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 care condiționează admisibilitatea acțiunii în revendicare de inexistența unor legi speciale de reparație. Că procedura impusă de Legea nr. 10/2001 asigură liberul acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană, orice persoană interesată putând ataca în justiție dispoziția de restituire sau refuzul de a soluționa cererea de restituire.

A susținut recurentul că instanța nu a avut în vedere la soluționarea excepției decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți. O altă critică a vizat greșita aplicare a art. 10 din Legea nr. 10/2001, susținându-se că în cauză nu s-au administrat probe prin care să se stabilească situația juridică cât și locativă la zi privind imobilul. Recurenții-pârâți B.S. și B.S.A. au criticat hotărârea ca nelegală – art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că instanțele au făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001 cu consecința greșitei soluționări a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare.

S-a arătat că prin sentința civilă nr. 1562/2006 s-a respins acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 18 lit. c), Legea nr. 10/2001 impunând fostului proprietar să urmeze numai această procedură specială. S-au adus critici deciziei în ce privește interpretarea și aplicarea noțiunii de bun și speranța legitimă din perspectiva Convenției Europene, arătându-se că și pârâții dețin un bun și care este mai bine caracterizat întrucât hotărârea invocată de reclamant nu le este opozabilă, pe când Hotărârea nr. 7381/1999 îi este opozabilă reclamantului, acțiunea în revendicare aducând atingere principiului securității raportului juridic, principiu recunoscut de Curtea Europeană.

Recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente: Critica comuna a recurenților privind greșita interpretare și aplicare a legii în soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare urmează a nu fi analizată, aceasta fiind exercitată omisso medio. Se constată că excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., după apariția Legii nr. 10/2001 a fost invocată la instanța de fond și a fost respinsă prin sentința civilă nr. 299/2009, iar pârâții nu au declarat apel împotriva acestei sentințe.

Reiterarea pe calea recursului a unei excepții procesuale deja respinse în cursul procesului nu poate fi analizată doar prin prisma regimului juridic al excepțiilor, din moment ce se subsumează unui motiv de recurs, a cărui formulare trebuie să fie admisibilă; or, neatacarea pe calea apelului a dispoziției de respingere a excepțiilor echivalează cu formularea în recurs a unor critici de nelegalitate a sentinței înseși pe aspectul respingerii acestor mijloace de apărare, ceea ce este inadmisibil, criticile fiind concepute omisso medio. Critica invocată de Municipiul București privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 este străină de natura cauzei, instanța fiind învestită cu o acțiune în revendicare și nu cu o acțiune fondată pe Legea nr. 10/2001 pentru a se proceda la identificarea imobilului conform criteriilor și elementelor prevăzute de art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Critica recurenților pârâți privind greșita interpretare și aplicare a noțiunii de „bun” și de „speranță legitimă”, din perspectiva Convenției Europene, precum și greșita admitere a acțiunii din perspectiva încălcării securității raporturilor juridice este nefondată. Instanța de apel a respectat decizia în interesul Legii nr. 33/2008 analizând dacă reclamantul și pârâții dețin un „bun” sau „o speranță legitimă” și în ce măsură admiterea acțiunii în revendicare constituie o ingerință în dreptul de proprietate și care drept este afectat, și dacă principiul securității raporturilor juridice este încălcat, prin raportare și la practica convențională. În cauza A. și alții contra României se arată că un „bun actual” e