ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3446/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3446/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 20189/299/2007,

pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantul D.A. a chemat în

judecată pe pârâții C.E., B.S., B.S.A., Municipiul București prin Primar

General, Administrația Fondului Imobiliar și SC R.V. SA, solicitând

tribunalului să constate nulitatea absolută a deciziei de naționalizare nr. 579

din 3 iunie 1960 a apartamentului nr. 1 compus din 3 camere și dependințe, plus

boxă în pod și pivniță la subsol, în suprafață de 159,35 mp. și teren aferent

25,34 mp., situat la parterul imobilului situat în București, str. C.; să se

constate că titlul reclamantului de proprietate este preferabil, comparând

titlurile de proprietate al reclamantului și cele ale pârâților; să fie

obligați pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentul nr. 1, compus din 3 camere și dependințe, plus boxă în pod și

pivniță la subsol, în suprafață de 159,35 mp. și teren aferent 25,34 mp.,

situat la parterul imobilului din București, str. C.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că acest apartament face parte din imobilul

construit de către străbunicii săi I. și F.S. pe terenul dobândit prin actul de

vânzare-cumpărare încheiat la data de 29 noiembrie 1921. Prin testament, I.S. a

instituit-o pe S.F., legatar universal. Ulterior, prin actul de donație din

data de 19 decembrie 1945, apartamentul aflat în litigiu a trecut în

proprietatea mamei sale D.C., al cărui singur moștenitor este reclamantul.

Apartamentul a fost naționalizat în mod abuziv prin decizia de naționalizare nr.

579 din 3 iunie 1960, în temeiul Decretului nr. 92/1950. La cererea formulată

de reclamant de a i se preda bunul imobil, D.G.A.F.I. i-a comunicat, prin

adresa din 1999 că SC R.V. SA a vândut apartamentul chiriașelor P.G. prin

contractul de vânzare - cumpărare din/1997 și C.E., prin contractul de

vânzare-cumpărare din 1997.

În drept reclamantul

a invocat dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Prin sentința civilă nr.

6454 din 15 mai 2008, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței

materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., față de concluziile raportului de expertiză efectuat în fața

judecătoriei.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, la data de 26 iunie 2008,

sub nr. 24932/3/2008.

În ședința publică

din 1 octombrie 2008, la cererea reclamantului, tribunalul a încuviințat o

expertiză tehnică imobiliară având ca obiect identificarea bunului imobil în

raport de actele de proprietate, raportul de expertiză fiind depus la dosar la

21 noiembrie 2008.

În aceeași ședință

pârâții au invocat excepția inadmisibilității acțiunii, motivat de faptul că

prin Legea nr. 10/2001 a fost instituită o procedură prealabilă care trebuia

respectată înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, precum și

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului.

Prin încheierea dată

în ședința publică din 1 octombrie 2008, tribunalul, constatând că pentru

soluționarea celor două excepții sunt necesare administrare acelorași probe ca

pentru soluționarea cauzei în fond, în baza art. 137 alin. (2) C. proc. civ., a

dispus unirea cu fondul cauzei a celor două excepții invocate de către pârâți.

Prin sentința civilă nr.

299 din 4 martie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale active ca

neîntemeiate și a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că imobilul în litigiu, situat în

București, str. C., a fost construit de către numiții I. și F.S. (străbunicii

reclamantului) pe terenul dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 29 noiembrie 1921 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat. După

decesul lui I.S., numita S.F., străbunica reclamantului, a devenit unica

proprietară a întregului imobil, trimiterea acesteia în posesia masei

succesorale fiind dispusă prin hotărâre a Tribunalului Ilfov, secția a III-a

civilă, din 11 septembrie 1945. Ulterior, în actul de donație din 19 decembrie 1945,

autentificat sub nr. 62104/1945, imobilul în litigiu a fost donat numitei C.G.

- mama reclamantului. După decesul numitei D.C., născută G., a rămas unic

moștenitor reclamantul, conform certificatului de moștenitor din 27 martie 1992

emisă de Notariatul de Stat al Sectorului 3.

Prima instanță a mai

reținut că apartamentul în litigiu a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950,

poziția 7096 în anexa la decret, naționalizarea dispunându-se de la străbunica

reclamantului, deși la data naționalizării apartamentul în litigiu se afla în

proprietatea mamei reclamantului, numita D. (G.) C.

Din raportul de

expertiză efectuat în cauză de expert tehnic judiciar D.P. a rezultat că

apartamentul în litigiu a fost înstrăinat, în temeiul Legii nr. 112/1995,

pârâtei C.E. (contract de vânzare - cumpărare X/1997) și numitei P.G. (contract

de vânzare - cumpărare nr. Y/1997), aceasta din urmă decedând în 2006, moștenitorii

săi fiind pârâții B.S. și B.S.A.

Asupra excepției

lipsei calității procesuale active a reclamantului, în raport de împrejurarea

că nu ar exista identitate între persoana reclamantului și persoana care este

titularul dreptului dedus judecății, în condițiile în care în certificatul de

moștenitor din 27 martie 1992 este menționat ca moștenitor al defunctei D.C.

numitul D.A., iar acțiunea prezentă este formulată de către D.A., tribunalul a

reținut că reclamantul a făcut dovada calității procesuale active, având în

vedere sentința civilă nr. 7381 din 14 mai 1998 pronunțată de Judecătoria

Sector 1 București, în Dosar 1916/1998, prin care s-a dispus restituirea în

proprietatea rec1amantului a imobilului în litigiu, respectiva hotărâre

judecătorească fiind definitivă și irevocabilă.

Asupra excepției

inadmisibilității acțiunii în revendicare, întemeiate pe dispozițiile art. 480

C. civ., tribunalul a reținut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

nu s-a suprimat competența instanțelor judecătorești de a se pronunța asupra

valabilității titlului de proprietate, așa încât persoanele îndreptățite au

deschisă calea acțiunii în revendicare la instanțele de judecată, acțiunea în

revendicare promovată direct la instanță constituind mijlocul procedural de valorificare

a dreptului la restituirea în natură a bunurilor preluate abuziv de stat, cu

respectarea prevederilor de drept substanțial din legea specială de reparații.

Așa fiind, tribunalul

a respins excepția lipsei calității procesuale active, precum și excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare, ca neîntemeiate.

Procedând la

compararea celor două titluri de proprietate, prima instanță a constatat că

imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950,

fiind preluat de la autoarea rec1amantului. Totodată, proprietatea asupra

imobilului în litigiu a fost dobândită de către pârâta E.C. și de autoarea

pârâților B.S.A. și S. în baza Legii nr. 112/1995, lege în vigoare la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Prin urmare, deși

imobilul în litigiu a fost preluat de către stat fără titlu valabil, actul de

înstrăinare către pârâta E.C. și de autoarea pârâților B.S.A. și S. a fost

încheiat cu bună credință, devenind incidente dispozițiile art. 46 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, care reglementează un mijloc juridic eficient de

protecție a titlurilor subdobânditor pentru imobilele înstrăinate în

conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995. Opțiunea legiuitorului a fost

aceea ca între fostul proprietar și subdobânditorul de bună credință să acorde

preferință dreptului ultimului, urmând ca pentru primul să acorde despăgubiri

corespunzătoare conform dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001

republicată, în sensul că, în cazul imobilelor înstrăinate foștilor chiriași,

cu respectarea Legii nr. 112/1995 se stabilesc măsuri reparatorii numai prin

echivalent.

Tribunalul a apreciat

că la acest moment este justificată speranța legitimă a chiriașilor cumpărători

de a se bucura de bunul imobil în condițiile în care titlul lor de proprietate

nu a fost desființat ci, din contră, s-a consolidat prin împlinirea termenului

legal în care se putea invoca nulitatea conform art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Pentru aceste

considerente, apreciind că voința legiuitorului de a menține situația juridică

creată în mod valabil prin aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara exclusiv

prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului

înstrăinat ulterior către chiriașul cumpărător al cărui titlu nu a fost

desființat, constituie un criteriu de preferință în beneficiul pârâților,

superior vechimii și transmisiunii legale de care se prevalează reclamantul,

tribunalul a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul D.A., solicitând admiterea apelului,

anularea în parte a sentinței atacate, în sensul de a menține soluția dată de

instanța de fond excepțiilor invocate de intimații-pârâți, și, totodată,

admiterea acțiunii și obligarea intimaților-pârâți să îi lase reclamantului

apelant bunul imobil revendicat în deplină și liniștită posesie.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, la data de 17 iulie 2009 sub nr. 24932/3/2008.

În dezvoltarea

motivelor de critică, apelantul reclamant a arătat, în esență, că hotărârea

atacată este netemeinică și nelegală, deoarece, referitor la netemeinicia

soluției pronunțate, instanța de fond a reținut o altă situație de fapt decât

cea care rezultă din probele administrate.

Astfel, la dosarul

cauzei se află atașate înscrisuri din care rezultă că apelantul a făcut

demersuri cu privire la imobilul aflat în discuție și în temeiul Legii nr. 112/1995

(confirmarea de primire a cererii și cuponul poștal ce se eliberează la

momentul depunerii scrisorii cu confirmare de primire). În raport de data

depunerii cererii de restituire a imobilului, în natură, respectiv 26 iulie

1996 (data poștei) și data achiziționării de către pârâți a imobilului aflat în

discuție, rezultă că acestora le-a fost înstrăinat cu încălcarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995.

La data

achiziționării imobilului aflat în discuție, se găsea în vigoare Hotărârea nr. 117

din 23 octombrie 1996 dată în aplicarea Legii nr. 112/1995, potrivit căreia actele

de vânzare - cumpărare pentru locuințele ce fac obiectul dosarelor aflate în

curs de soluționare la comisiile locale de sector și la comisia municipală, vor

fi întocmite de fostele I.C.R.A.L. - uri numai după clarificarea situației

juridice a acestora.

Pe cale de

consecință, deduce că la data de 11 august 1997, imobilul nu putea fi

înstrăinat conform actului normativ indicat mai sus și că, în măsura în care a

intervenit o astfel de înstrăinare, contractul de vânzare-cumpărare nu era

legal încheiat, întrucât perfectarea acestuia era restricționată de condiția

soluționării cererii de restituire, condiție care nu era îndeplinită la data

respectivă.

Mai mult, la dosarul

cauzei, nu au fost depuse niciun fel de înscrisuri care să releve o atitudine

diligentă a pârâtelor înainte de perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare

ceea ce înseamnă că au cumpărat imobilul pe riscul lor.

În alte cuvinte, nu

au depus minime diligențe cu privire la situația juridică a imobilului și,

oricum, ar fi trebuit să se abțină de-a cumpăra un astfel de imobil, fiind de

notorietate împrejurarea că acesta face obiectul unor legii de reparație.

Din cele ce preced,

rezultă că buna-credință reținută de instanță în favoarea pârâților nu este

susținută de situația de fapt și, prin urmare, este netemeinică.

Cu privire la

nelegalitatea hotărârii atacate, arată, pe de o parte, că nefiind reținută

situația de fapt așa cum rezultă din probele administrate în cauză, aplicarea

textelor legale invocate de instanța de fond în sprijinul soluției pronunțate

s-a făcut în mod greșit.

Pe de altă parte, s-a

spus că, pentru ca titlul să constituie o dovadă a dreptului de proprietate

este necesar ca el să provină de la adevăratul proprietar.

Pentru a se stabili

care titlu (din cele comparate) se au în vedere următoarele criterii: se

verifică autorii de la care părțile au dobândi titlul, precum și drepturile

acestora cu privire la bunul în litigiu.

Potrivit acestor

criterii, are câștig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui drept

este preferabil, soluție care face aplicația principiului „nemo plus juris ad

alium transferre potest, quam ipse habet".

Apelantul a aratat că

autoarea sa a dobândit bunul prin actul de donație întocmit de străbunica sa la

data de 19 decembrie 1945 și autentificat sub nr. 62104/1945 și transcris sub nr.

22750/1945, iar autorii săi au avut un drept preferabil, reclamantul

dobândindu-l prin moștenire, in timp ce titlul de proprietate al

intimaților-pârâți provine de la un neproprietar, respectiv de la SC R.V. SA,

în calitate de mandatar al P.M.B. care nu a avut titlu valabil de proprietate,

potrivit sentinței civile nr. 7381 din 14 mai 1998 pronunțată de Judecătoria

sector 1 București în dosarului nr. 1916/1998 și totodată, le-a fost

reconfirmată cu efect retroactiv și în mod irevocabil valabilitatea

neîntreruptă a dreptului de proprietate asupra imobilului aflat în litigiu prin

sentința civilă nr. 7381 din 14 mai 1998 pronunțată de Judecătoria sector 1

București, concomitent cu constatarea nevalabilității titlului cu care era

deținut de stat.

Referitor la buna - credință,

s-a decis că, și în împrejurarea în care aceasta este anterioară confirmării în

justiție în mod definitiv al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a

despăgubiri lor constituie o privațiune contrară art. 1 al Protocolului 1 la

Convenția europeană a Drepturilor Omului (cauza S. contra României).

Prin urmare, în

concursul dintre apelantul reclamant și pârâți, ne aflăm în posesia titlului

original de proprietate asupra imobilului revendicat și că a făcut dovada

transmisiunilor succesive, titlul său fiind reconfirmat cu efect retroactiv și

în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 7381 din 14 mai 1998 pronunțată de

Judecătoria sector 1 București, prin care s-a recunoscut nevalabilitatea

preluării imobilului de către stat, și implicit, existența valabilă și

neîntreruptă a bunului în patrimoniul său.

Totodată, demersurile

sale actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința

directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată

de stat, și în același timp, a lipsei oricărei reparări, sub orice formă, a

prejudiciului încercat, care să pună capăt acestei stări.

Viciul care afectează

titlul autorului pârâților, respectiv al statului, radiază implicit și în

privința titlurilor pârâților, fapt ce este de natură să împiedice

recunoașterea preferabilității titlurilor lor în concurs cu al său, mai bine

caracterizat.

Cu privire la actul

normativ de preluare, apelantul a arătat că este de notorietate faptul că

Decretul nr. 92/1950 nu a putut produce nici un efect juridic asupra dreptului

de proprietate cu privire la imobilele preluate de stat de la cetățeni, el

fiind sub acest aspect, un act normativ neconstituțional, și, în consecință,

fără efecte juridice față de dispozițiile art. 18 din Constituția Românei din

1948, în vigoare la data emiterii Decretului nr. 92/1950 și art. 10 din aceeași

Constituție.

Au fost invocate

prevederile art. 6 din legea nr. 238/1998 privind proprietatea publică și

regimul juridic al acesteia, precum și ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

și reținând că imobilul în litigiu nu a trecut cu titlu valabil în proprietatea

statului, consecința directă a celor expuse mai sus o constituie faptul că

apelantul poate fi considerat că deține un bun, în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește

interpretarea dată de către instanță dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea

10/2001 (fost art. 45 alin. (2)), în sensul că buna - credință este suficientă

pentru a da preferabilitate titlului cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995,

apelantul arată că în cadrul acțiunii în revendicare, fiecare dintre părțile

implicate va trebui să indice și să depună titlul în baza căruia pretinde

anumite drepturi cu privire la bunul revendicat. Prin urmare, reclamantul va

indica și va depune la dosar (sau va dovedi cu eventuale alte mijloace de

probă) titlul în baza căruia pretinde că are calitatea de proprietar exclusiv

al bunului, iar pârâtul, în mod asemănător, va indica și va depune la dosar

(sau va dovedi cu eventuale alte mijloace de proba) titlul în baza căruia

pretinde că are dreptul de a deține sau posedă bunul respectiv.

De regulă, atât

reclamantul, cât si pârâtul invocă fiecare titluri din care ar rezulta că au

calitatea de proprietari și, de asemenea, de cele mai multe ori, proba

dreptului de proprietate invocat de fiecare dintre părți se face prin

administrarea de înscrisuri la dosar. Este și situația cauzei de față dedusă

judecății, atât apelantul, cât și intimații-pârâți invocând faptul că ar fi,

fiecare, proprietari exclusivi asupra imobilului revendicat și, tot fiecare, a

depus, la dosarul cauzei, înscrisuri din care rezultă un astfel de drept.

Referitor la noțiunea

de "titlu de proprietate” folosită în aceasta materie, aceasta se

definește ca reprezentând actul juridic, jurisdicțional ori administrativ

translativ sau chiar declarativ de proprietate, care generează o prezumție de

proprietate în favoarea persoanei care îl invoca. Astfel de acte, apte prin natura

lor să producă efecte juridice, ca o expresie a manifestării de voință a

părților sau a autorităților publice, sunt concretizate de regula în conținutul

unor înscrisuri, întocmite în acest scop (contracte de vânzare - cumpărare, de

donație, tranzacții, hotărâri judecătorești, hotărâri emise de autorități

publice etc). Prezumția de proprietate ce rezultă din cuprinsul unor astfel de

înscrisuri nu este însă una absoluta.

Pentru a avea

caracter absolut ar trebui să existe o garanție incontestabilă ca cel care a

transmis dreptul de proprietate era în mod cert, la rândul său, proprietar.

Or, un astfel de

lucru nu poate fi stabilit decât cercetând și titlul acestui din urma

proprietar, respectiv, titlurile tuturor antecesorilor pentru a se verifica

faptul că, într-adevăr, cel ce deține un anumit titlu la un moment dat este

proprietar incontestabil.

De cele mai multe ori

- și mai ales în cazul terenurilor - este imposibil să se dovedească existența

și valabilitatea tuturor transmisiunilor referitoare la bunul imobil respectiv,

individualizat în cuprinsul titlului de proprietate.

Un astfel de demers

ar însemna obligarea celui care depune un titlu să depună toate titlurile

antecesorilor săi, începând din momentul în care a apărut conceptul de drept de

proprietate asupra terenului respectiv.

Cum o astfel de

obligație este imposibil de îndeplinit, rezultă că prezumția de proprietate are

caracter relativ și, în consecință, aceasta poate fi răsturnată.

În ceea ce privește

titlurile invocate de apelantul-reclamant și de intimații-pârâți, solicită să

se constate că reclamantul pretinde calitatea de proprietar în baza actului de

donație întocmit de străbunica sa la data de 19 decembrie 1945 și autentificat

sub nr. 62104/1945 și transcris sub nr. 22750/1945, în favoarea mamei sale, D.C.,

dobândindu-l prin moștenire, acte din care rezultă că autorii săi au dobândit

dreptul de proprietate asupra terenului și construcției din care face parte și

apartamentul revendicat iar, ulterior, prin transmisiune succesorală, apelantul

a dobândit dreptul de proprietate asupra acestui imobil. Anterior preluării

imobilului de către stat, acesta nu a fost contestat.

Intimata - pârâtă, E.C.

pretinde calitatea ei de proprietar în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.

1479/1997, încheiat în temeiul Legii 112/1995 act din care rezulta ca aceasta

ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat și

intimații-pârâți, B.S. și S., pretind calitatea de proprietari în temeiul

testamentului lăsat de autoare lor, care a achiziționat imobilul în baza

contractului de vânzare - cumpărare nr. 1478/1997, încheiat tot în temeiul

Legii nr. 112/1995.

Au fost invocate

prevederile art. 1 alin. (1) și art. 9 alin. (1) din Legea 112/1995,

arătându-se că obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995 îl constituie

imobilele care au trecut în proprietatea statului după 6 martie 1945 cu titlu,

astfel încât chiriașii puteau cumpăra de la stat doar această categorie de

imobile. În cauza de față, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea

statului fără titlu, astfel încât el nu putea fi vândut chiriașilor în baza

Legii 112/1995.

Pe cale de

consecință, prezumția simplă de proprietate în favoarea pârâților este

răsturnată în cauză de față în condițiile în care a dovedit că autorul

pârâților (statul) nu a avut calitatea de proprietar în momentul încheierii

contractului de vânzare cumpărare 1997. În aceste condiții, deține un titlu din

care rezultă o prezumție simplă de proprietate asupra imobilului revendicat și

că, în schimb, prezumția de proprietate ce rezultă din titlul

intimaților-pârâți a fost răsturnată, în condițiile în care a probat că

intimații - pârâți au cumpărat de la un neproprietar, care preluase fără titlu

legal imobilul de la autoarea sa.

În ceea ce privește

apărarea intimaților-pârâți în sensul prevalenței dreptului lor - în calitate

de subdobânditori de bună-credință - în vederea asigurării principiul

stabilității raporturilor civile, apreciază că este nefondată pentru

următoarele considerente:

În speța de față se

pune problema recunoașterii și ocrotirii titularului dreptului de proprietate

asupra imobilului revendicat, reclamantul invocând titlul său incontestabil,

iar intimații-pârâți invocând, printre altele, principiul ocrotirii

subdobânditorului de bună-credință - în vederea asigurării principiului stabilității

raporturilor civile.

Dispozițiile legale

pertinente în raport de care se poate face analiza sunt cele prevăzute de art. 480

C. civ. și art. 1 alin. 1) din Primul Protocol la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

După cum a arătat,

reclamantului i s-a recunoscut, în mod retroactiv, dreptul de proprietate

asupra locuinței revendicate, constatându-se că imobilul i-a fost preluat de

către stat în anul 1950 fără titlu legal. Prin urmare, este titularul unui bun

în sensul art. 1 din Primul Protocol la C.E.D.O. În cursul anului 1997, statul,

care preluase fără titlu imobilul aflat în litigiu, l-a vândut chiriașilor,

intimaților - pârâți în prezenta cauză, reclamantul fiind astfel privat de

posibilitatea de a intra în posesia acestuia.

O astfel de vânzare

realizată de stat către chiriașul de bună-credință, chiar dacă s-a făcut

anterior confirmării în justiție în mod irevocabil a dreptului de proprietate

al nostru, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerință în dreptul de

proprietate al reclamantului. O astfel de interpretare a fost dată și de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze pronunțate împotriva României

(P., P., R., S., etc). Compatibilitatea acestei vânzări a imobilului cu

dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, trebuie analizată prin prisma justificării ingerinței în dreptul de

proprietate al subsemnatului.

O privare de

proprietate rezultând din această normă nu poate să se justifice decât dacă se

demonstrează că a intervenit în condițiile prevăzute de lege, pentru cauza de

utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.

Criteriile stabilite

prin jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului pentru

analizarea justificării ingerinței sunt astfel următoarele:

prevăzută de lege: Principiul legalității implică în egală măsură existența

unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile care

să prevadă o astfel de ingerință.

După cum a învederat

mai sus, Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă decât în cazul bunurilor cu

privire la care statul avea un titlu de proprietate și că nici o altă

dispoziție internă nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care se găsea

de facto în patrimoniul său și pentru care nu avea nici un titlu.

Împrejurarea că Legea

112/1995 folosește noțiunea de „imobile trecute in proprietatea statului cu

titlu”, fără a defini în mod clar ce înseamnă sintagma „cu titlu”, aspect ce a

condus la interpretări eronate ale acestei sintagme din partea autorităților

statului, nu este de natură să confere caracter previzibil legii, ci,

dimpotrivă, constituie un motiv de a se reține că legea nu conținea o normă

suficient de accesibilă și previzibilă care să reglementeze o ingerință în

dreptul de proprietate al titularilor imobilelor preluate, în realitate, fără

titlu.

În prezenta cauză, la

momentul vânzării statul nu avea titlu asupra apartamentului revendicat iar

ingerința litigioasă era lipsită de bază legală din moment ce Legea nr. 112/1995

nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu. Având în vedere cele

de mai sus, poate concluziona că ingerința în dreptul de proprietate al

reclamantului este lipsită de bază legală, încălcându-se astfel articolul 1 din

Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

proporționalitatea ingerinței: O măsură care reprezintă o ingerință în dreptul

de proprietate trebuie să asigure un just echilibru între cerințele de interes

general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale

individului. Preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflectă în

structura art. 1 din Protocolul nr. 1 și în a doua teză care trebuie citită în

conformitate cu principiul consacrat de prima. Pentru a determina dacă măsura

litigioasă respectă justul echilibru necesar trebuie să se ia în considerare

modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională.

În acest sens este de

observat ca la momentul ingerinței, anul 1997 nu existau dispoziții legale care

să reglementeze dreptul de despăgubire al proprietarilor cărora le-au fost

vândute pe nedrept de către stat locuințele către chiriași. În ceea ce privește

Legea 10/2001 aceasta a fost adoptată cu mult după intervenția ingerinței.

Chiar dacă s-ar putea

considera că Legea nr. 10/2001 ar constitui o bază legală pentru despăgubirea

sa, solicită a se constata că, deși a efectuat demersuri administrative în baza

acestei legi, totuși nu a avut un rezultat satisfăcător astfel că nu s-a

respectat principiul proporționalității ingerinței în dreptul de proprietate.

Pe cale de

consecință, nefiind justificată ingerința în dreptul de proprietate al

subsemnatului, nu se pot recunoaște efectele bunei-credințe a

intimaților-pârâți în ceea ce privește dobândirea dreptului de proprietate

asupra apartamentului cumpărat în baza Legii 112/1995.

Tot pe cale de

consecință, nici nu se pune problema unei eventuale preferabilități a titlului

intimaților-pârâți în cadrul prezentei acțiuni în revendicare deoarece, cu atât

mai mult, s-ar realiza o ingerință nejustificată în dreptul său de proprietate,

ce ar conduce la încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Cu privire la art. 45

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a arătat că acestea nu numai că nu au oprit

ingerința analizată, ci, dimpotrivă, aceasta a obținut prin efectul legii un

caracter permanent în acele cazuri în care cumpărătorii au fost de

bună-credință, deoarece s-a prevăzut că contractele încheiate de aceștia nu pot

fi lovite de nulitate.

Coroborând

dispozițiile art. 45 alin. (2) cu cele ale art. 18 lit. d) din Legea nr.

10/2001, rezultă cu evidență că intenția legiuitorului a fost aceea de a

proteja pe cumpărătorii de bună-credință ai locuințelor pe care le-au ocupat în

calitate de chiriași. Această intenție a legiuitorului nu a ținut însă seama de

faptul că, încă din anul 1997, se realizase o ingerință nejustificată în

dreptul de proprietate al reclamantului, cu consecința unei privări nelegale de

proprietate. Atât timp cât încă din anul 1997 s-a realizat o ingerință în

dreptul de proprietate al reclamantului, prin vânzarea bunului său către

chiriași, este mai mult decât evident că prin edictarea art. 45 alin. (2) din

Legea 10/2001 ingerința s-a agravat și mai tare, lipsindu-l de posibilitatea de

obținere a nulității titlului intimaților - pârâți în condițiile în care

aceștia au fost de bună-credință, deși au cumpărat un imobil fără respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În aceste condiții,

nu se pot reține efecte favorabile intimaților-pârâți în baza art. 45 alin. (2)

din Legea 10/2001 deoarece o eventuală interpretare în sensul că aceștia și-ar

fi consolidat dreptul de proprietate cu privire la imobilul cumpărat în

decembrie 1997 nu ar avea alta consecință decât aceea a consacrării și

recunoașterii, în mod expres, prin lege, a ingerinței nejustificate în dreptul

de proprietate al nostru.

Evident, ingerința

realizată în anul 1997, nejustificată pentru că nu era prevăzută de lege, nu se

acoperă prin recunoașterea caracterului nejustificat al acesteia într-o

prevedere legală ulterioară ingerinței.

De asemenea, aplicând

același raționament si reținând aceleași circumstanțe ca mai sus, nu este

îndeplinită cerința proporționalității ingerinței.

Având în vedere

aceste considerente, a opiniat că nu pot fi reținute nici un fel de efecte

favorabile pârâților în baza art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cadrul

prezentei acțiuni în revendicare, deoarece s-ar încălca dreptul său de

proprietate, protejat prin art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

În ceea ce privește

examinarea valabilității contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect

imobilul litigios, încheiat de stat cu intimații-pârâți în baza Legii nr. 112/1995,

acesta s-a făcut prin raportare la dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr.

10/2001. Titlul de preluare al statului asupra imobilului litigios, constând în

Decretul nr. 92/1950, nu s-a putut constitui în mod valabil, întrucât acesta

contravine reglementărilor constituționale și internaționale în vigoare la data

edictării și aplicării sale, respectiv Constituției de la 1948, care ocrotea

dreptul de proprietate personală și Declarației Universale a Drepturilor

Omului, care prin art. 17 recunoștea dreptul oricărei persoane la proprietate

drept înfrânt prin Decretul nr. 92/1950.

Cele trei criterii de

apreciere a valabilității titlului statului, prevăzute de art. 6 alin. (1) din

Legea nr. 213/1998 - conformitatea preluării cu Constituția, tratatele

internaționale și dispozițiile legale în vigoare la acea dată - sunt

cumulative, așa încât neîndeplinirea chiar și numai a unuia dintre ele este

suficientă pentru caracterizarea ca nevalabil a titlului statului.

Cererea de apel,

scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, a fost

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 282 și următoarele C. proc. civ.

La termenul de

judecată din 29 octombrie 2009, curtea a constatat că la data de 22 martie 2009

a decedat intimata pârâtă E.C. și a dispus introducerea în cauză a

moștenitorilor acesteia, intimații pârâți B.S.A. și B.S., conform

certificatului de moștenitor depus la fila 15 în dosarul de apel.

Intimații B.S.A. și B.S.

au formulat întâmpinare la data de 17 decembrie 2009, prin care au solicitat

respingerea apelului ca nefondat.

Au arătat

intimații-pârâți că acțiunea reclamantului este neîntemeiată, deoarece Legea nr.

10/001 a stabilit modalitățile în care reclamantul poate să își valorifice

dreptul de proprietate pentru bunul de care a fost deposedat și, deoarece nu a

obținut o hotărâre de constatare a unei eventuale nulități a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de intimații pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995,

devin aplicabile prevederile art. 18 lit. c) din lege.

S-a invocat

caracterul de lege specială al Legii nr. 10/2001 față de dreptul comun, în

aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, arătându-se că

în ipoteza de față reclamantul trebuie să fie despăgubit prin echivalent.

În privința

chestiunii comparării titlurilor de proprietate, intimații - pârâți au susținut

importanța fundamentală a principiului securității raporturilor juridice,

solicitând totodată înlăturarea argumentelor reclamantului apelant în legătură

cu existența în patrimoniul său a unui bun în sensul art. 1 din primul Protocol

al Convenției, deoarece, chiar dacă s-ar reține existența bunului, nu se poate

reține ingerința statului în exercitarea dreptului de proprietate asupra

acestui bun, întrucât în egală măsură s-ar putea vorbi despre aceeași ingerință

atunci când se solicită deposedarea de bunul cumpărat în temeiul unui act

normativ emis de stat, de către pârâții - intimați.

În acest sens a fost

invocată jurisprudența C.E.D.O. în Cauza R. împotriva României, fiind necesară

respectarea unui just echilibru între cerințele protejării unui interes general

și imperativul dreptului fundamental al individului, acest echilibru fiind

distrus dacă intimații ar puși în situația de a suporta o sarcină specială și

exorbitantă constând în pierderea dreptului de proprietate recunoscut prin

lege.

În apel nu au fost

administrate probe noi.

Prin decizia civilă nr.

46/ A din 11 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a admis

apelul, s-a schimbat în parte sentința în sensul că s-a admis cererea și au

fost obligați pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate imobilul

situat în București, str. C., astfel cum a fost individualizat prin contractele

de vânzare - cumpărare nr. X/1997 și nr. Y/1997, au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

În motivarea deciziei

s-a constatat că situația de fapt a fost corect reținută de prima instanță,

însă prevederile legale incidente în cauză au fost greșit aplicate, iar o parte

din critici s-au apreciat ca nefondate.

Astfel, având în

vedere prevederile de excepție ale art. 45 (fostul art. 46, anterior

republicării) din Legea nr. 10/2001, referitoare la condițiile în care se poate

cere constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu

privire la imobilele ce fac obiectul legii și la motivele pentru care se putea

invoca această nulitate, precum și împrejurarea că instanța nu a fost învestită

cu o cerere de constatare a nulității contractelor amintite, curtea a constatat

că nu pot fi analizate în prezentul apel chestiunile legate de buna sau

reaua-credință a intimaților pârâți la încheierea actelor juridice amintite.

Aceasta deoarece,

buna-credință în discuție nu este determinantă pentru soluționarea cererii de

revendicare prin comparare de titluri, instanța fiind investită doar a analiza

preferința celor două titluri de proprietate, pornind de la premisa că acestea

sunt ambele valabile.

Astfel, pretinsa rea-credință

a intimaților-pârâți putea constitui motiv de nulitate a contractului încheiat

de aceștia (or, din lucrările dosarului a rezultat că acțiunea în nulitate

inițiată de reclamant a fost respinsă ca prescrisă prin sentința civilă nr. 1562

din 26 ianuarie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă și

irevocabilă) și, după cum s-a reținut, nulitatea acestor contracte nu face

obiectul pricinii de față.

În privința

chestiunii titlului statului asupra bunului, curtea a constatat că în speță

imobilul a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, dispozițiile art.

6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 permițând instanțelor judecătorești să

analizeze concordanța între actul normativ de preluare și ordinea

constituțională a vremii, precum și legile în vigoare la acel moment.

În asemenea situație,

s-a reținut că prevederile Decretului nr. 92/1950 contravin dispozițiilor

Constituției din 1948, art. 8, art. 10 și art. 16, potrivit cărora proprietatea

particulară se bucura de o protecție specială, cetățenii Republicii Populare

Române fiind egali în fața legii. Art. 8 din Constituția României din anul 1948

recunoștea și garanta în mod expres, cu rang de principiu, dreptul de

proprietate particulară.

Textele ulterioare

ale art. 10 si art. 11 prevedeau anumite excepții, care derogau de la

principiul constituțional al garantării dreptului de proprietate particulară,

situații care nu sunt însă incidente în cauză.

A mai reținut curtea

că prevederile Decretului nr. 92/1950 contravin dispozițiilor legale în vigoare

la acea dată, privitoare la proprietate, respectiv art. 481 C. civ., astfel

încât s-a constatat că naționalizarea imobilelor cu caracter de locuință nu

putea fi făcută în condițiile art. 1 pct. 1, 2, 4 și 5 din Decretul nr. 92/1950,

încălcându-se ordinea constituțională a vremii, căci aceasta situație nu se

putea încadra în nici una din dispozițiile de excepție ale art. 10 si art. 11

din Decretul nr. 92/1950, iar art. 6 din Legea nr. 213/1998 tranșează clar

problema valabilității preluării de către stat, reglementând expres că sunt

preluate cu titlu valabil doar imobilele care au intrat în proprietatea

statului cu respectarea legilor și a Constituției în vigoare la data preluării

de către stat.

Pe de altă parte,

curtea a reținut temeinicia argumentelor apelantului reclamant legate de

existența în patrimoniul său a unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, implicit,

netemeinicia apărărilor intimaților - pârâți sub acest aspect.

În acest sens, s-a

apreciat că prezintă relevanță împrejurarea că prin sentința civilă nr. 7381

din 14 mai 1998, a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă și

irevocabilă (fila 20 în Dosarul Judecătoriei Sectorului 1 București nr. 20189/299/2007),

s-a statuat că decizia de naționalizare a imobilului revendicat în prezenta

cauză este lovită de nulitate, statul pârât (reprezentat de Consiliul Local al

Municipiului București) fiind obligat în acel proces să lase reclamantului D.A.

în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 1 de la parterul

imobilului din București, str. C., compus din 3 camere și dependințe plus boxă

în pod și pivniță la subsol în suprafață de 159,35 mp.

Ulterior, în temeiul

acestei hotărâri s-a emis Dispoziția nr. 1768 din 16 iulie 1998 a Primarului

General al Municipiului București, prin care s-a dispus restituirea în

proprietatea reclamantului apelant a apartamentului mai sus menționat.

La acea dată însă,

prin SC R.V. SA, statul înstrăinase către intimații-pârâți (respectiv către autoarele

lor, intimata decedată E.C. și defuncta P.G.) cele două unități locative

situate la parterul imobilului și care formează apartamentul nr. 1, prin

contractele de vânzare - cumpărare nr. X din 26 noiembrie 1997, respectiv nr. Y

din 26 noiembrie 1997.

În ceea ce privește

inopozabilitatea acestei hotărâri judecătorești față de intimatele - pârâte,

curtea a apreciat că aceasta este limitată la dispoziția privind revendicarea

bunului, respectiv lăsarea imobilului în proprietatea reclamantului din acel proces,

în condițiile în care la acel moment Consiliul General (Local) al Municipiului

București nu mai deținea imobilul.

Pe de altă parte,

constatarea instanței că titlul statului asupra imobilului este lovit de

nulitate este opozabilă erga omnes, în temeiul efectelor pozitive ale puterii

de lucru judecat a hotărârilor judecătorești irevocabile, având în vedere și

împrejurarea că o asemenea constatare putea fi făcută numai în contradictoriu

cu statul român, singurul în măsură a opune proprietarului valabilitatea

titlului său. Mai mult decât atât, curtea a reținut că, și dacă ar fi

înlăturate în cauza de față efectele acestei hotărâri judecătorești, prima

instanță și instanța de apel, analizând modalitatea de preluare a bunului de

către stat, au ajuns la aceeași concluzie.

În schimb,

pronunțarea sentinței amintite îl situează în mod categoric pe apelantul

reclamant în ipoteza reglementată de art. 1 din primul Protocol adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că respingerea acțiunii sale

ar echivala cu privarea sa de proprietate și cu încălcarea textului citat.

Din acest punct de

vedere este pertinentă analiza realizată de apelantul - reclamant cu privire la

împrejurarea că, prin prisma existenței hotărârii irevocabile de revendicare

pronunțată la cererea reclamantului, înstrăinarea imobilului către chiriaș și

lipsa oricărei reparații acordate reclamantului pentru imobilul înstrăinat

constituie o ingerință nejustificată în dreptul său de proprietate, în acest

sens fiind și jurisprudența constantă a C.E.D.O.

Este astfel cazul

Hotărârii din 1 decembrie 2005 pronunțate în Cauza P. împotriva României

(Cererea nr. 63.252/00), unde instanța europeană a reținut, în ipoteza în care

la data introducerii și implicit a admiterii acțiunii în revendicare apartamentul

era deja înstrăinat (cum este cazul în speță), pe de o parte că „reclamantul

era titularul unui interes patrimonial recunoscut în dreptul român și care era

protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție”, iar pe de altă parte, că

„statul nu și-a îndeplinit obligația de a asigura reclamantului exercitarea

efectivă a dreptului său de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenție, încălcând astfel „justul echilibru” ce trebuie să existe între

cerințele interesului public și imperativele protejării dreptului celui

interesat la respectarea bunurilor sale”.

În cauza de față

curtea a considerat că, față de împrejurarea emiterii Dispoziției

administrative de restituire, reclamantul nu se bucură numai de o speranță

legitimă la un bun, astfel cum aceasta a fost definită în jurisprudența C.E.D.O.,

ci chiar de un bun, asupra căruia însă nu a putut exercita prerogativele

rezultate din dreptul de proprietate.

În consecință,

reținându-se împrejurarea că înstrăinarea bunului asupra căruia s-a recunoscut

dreptul de proprietate al reclamantului, în lipsa oricărei reparații,

constituie o ingerință nejustificată în dreptul de proprietate al

reclamantului, se impunea admiterea cererii sale și recunoașterea pe această

cale a dreptului său.

Legat de aceste

aspecte, curtea a înlăturat apărările intimaților-pârâți legate de caracterul

de lege specială al Legii nr. 10/2001 invocat în raport de prevederile art. 6 alin.

(2) teza finală din Legea nr. 213/1998 în sensul că singura reparație de care

se poate bucura reclamantul este cea prin echivalent stabilită de Legea nr. 10/2001

prin art. 18 lit. c).

Astfel, potrivit art.

1 alin. (1) din lege (în forma în vigoare la data sesizării instanței cu

acțiunea de față), „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile

cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940

asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, în natură, în condițiile

prezentei legi.”

Prin urmare, textul

definește domeniul de aplicare al legii și statuează în sensul că aceasta se

aplică imobilelor nerestituite, însă, astfel cum s-a reținut mai sus, imobilul

în discuție a fost restituit reclamantului, anterior intrării în vigoare a

legii în discuție.

Prin urmare, nu se

impune reținerea argumentelor intimaților - pârâți în sensul că singura

posibilitate recunoscută de lege apelantului-reclamant este reparația prin

echivalent conform Legii nr. 10/2001, acest act normativ nefiind aplicabil

imobilului în litigiu.

A reținut curtea, tot

în legătură cu apărările pârâților-intimați, că nu face obiectul prezentei

judecăți eventuala ingerință a statului în dreptul lor de proprietate ce s-ar

putea produce prin hotărârea de față, având în vedere, pe de o parte, cadrul

procesual stabilit de reclamant (limitat la cererea principală de chemare în

judecată) și pe de altă parte dispozițiile speciale reglementate în beneficiul

intimaților-pârâți pentru ipoteza în care aceștia vor fi lipsiți de proprietatea

lor prin hotărâre judecătorească irevocabilă, în scopul reparării eventualului

prejudiciu ce ar fi suferit de aceștia.

Pentru aceste

considerente, curtea a constatat că în mod greșit a respins tribunalul cererea

de chemare în judecată, urmând ca, în temeiul art. 295 C. proc. civ., să admită

apelul, să schimbe în parte sentința apelată, în sensul admiterii acțiunii în

revendicare astfel cum a fost formulată și al obligării pârâților B.S. și B.S.A.

să lase reclamantului în deplină proprietate imobilul situat în București, str.

C., astfel cum a fost individualizat prin contractele de vânzare-cumpărare nr. X/1997

și nr. Y/1997.

S-a arătat că, deși

cererea de chemare în judecată conținea formal și o solicitare legată de

constatarea nulității deciziei de naționalizare a imobilului, aceasta nu putea

fi formulată decât în mod subsumat capătului de cerere în revendicare,

neaducând reclamantului beneficii decât ca argument premisă a raționamentului

privind temeinicia acțiunii sale în realizarea dreptului de proprietate (mai

ales că nulitatea deciziei de naționalizare fusese deja anterior constatată,

prin hotărâre irevocabilă), astfel că instanța de apel a analizat-o împreună cu

revendicarea și nu ca un petit distinct.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat recurs Municipiul București prin primarul

general și pârâții B.S. și B.S.A.

Municipiul București

prin primar general a criticat decizia ca nelegală – art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs s-a invocat că instanțele au făcut o greșită interpretare

și aplicare a legii în soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii în

revendicare.

S-a susținut că Legea

nr. 10/2001 este o lege specială care asigură restituirea în natură sau

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, atât pentru imobilele preluate

cu titlu cât și pentru cele preluate fără titlu, astfel că devin incidente

dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 care condiționează admisibilitatea

acțiunii în revendicare de inexistența unor legi speciale de reparație.

Că procedura impusă

de Legea nr. 10/2001 asigură liberul acces la justiție, consacrat de art. 21

din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană, orice persoană interesată

putând ataca în justiție dispoziția de restituire sau refuzul de a soluționa

cererea de restituire.

A susținut recurentul

că instanța nu a avut în vedere la soluționarea excepției decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți.

O altă critică a

vizat greșita aplicare a art. 10 din Legea nr. 10/2001, susținându-se că în

cauză nu s-au administrat probe prin care să se stabilească situația juridică

cât și locativă la zi privind imobilul.

Recurenții-pârâți B.S.

și B.S.A. au criticat hotărârea ca nelegală – art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs s-a invocat că instanțele au făcut o greșită interpretare

și aplicare a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 raportat la

dispozițiile Legii nr. 10/2001 cu consecința greșitei soluționări a excepției

inadmisibilității acțiunii în revendicare.

S-a arătat că prin

sentința civilă nr. 1562/2006 s-a respins acțiunea în constatarea nulității

contractului de vânzare - cumpărare, astfel că sunt incidente dispozițiile art.

18 lit. c), Legea nr. 10/2001 impunând fostului proprietar să urmeze numai

această procedură specială.

S-au adus critici

deciziei în ce privește interpretarea și aplicarea noțiunii de bun și speranța

legitimă din perspectiva Convenției Europene, arătându-se că și pârâții dețin

un bun și care este mai bine caracterizat întrucât hotărârea invocată de

reclamant nu le este opozabilă, pe când Hotărârea nr. 7381/1999 îi este

opozabilă reclamantului, acțiunea în revendicare aducând atingere principiului

securității raportului juridic, principiu recunoscut de Curtea Europeană.

Recursurile sunt

nefondate pentru următoarele considerente:

Critica comuna a

recurenților privind greșita interpretare și aplicare a legii în soluționarea

excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare urmează a nu fi analizată,

aceasta fiind exercitată omisso medio.

Se constată că

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art.

480 C. civ., după apariția Legii nr. 10/2001 a fost invocată la instanța de

fond și a fost respinsă prin sentința civilă nr. 299/2009, iar pârâții nu au

declarat apel împotriva acestei sentințe.

Reiterarea pe calea

recursului a unei excepții procesuale deja respinse în cursul procesului nu

poate fi analizată doar prin prisma regimului juridic al excepțiilor, din

moment ce se subsumează unui motiv de recurs, a cărui formulare trebuie să fie

admisibilă; or, neatacarea pe calea apelului a dispoziției de respingere a

excepțiilor echivalează cu formularea în recurs a unor critici de nelegalitate

a sentinței înseși pe aspectul respingerii acestor mijloace de apărare, ceea ce

este inadmisibil, criticile fiind concepute omisso medio.

Critica invocată de

Municipiul București privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 10 din Legea

nr. 10/2001 este străină de natura cauzei, instanța fiind învestită cu o

acțiune în revendicare și nu cu o acțiune fondată pe Legea nr. 10/2001 pentru a

se proceda la identificarea imobilului conform criteriilor și elementelor

prevăzute de art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Critica recurenților

pârâți privind greșita interpretare și aplicare a noțiunii de „bun” și de

„speranță legitimă”, din perspectiva Convenției Europene, precum și greșita

admitere a acțiunii din perspectiva încălcării securității raporturilor

juridice este nefondată.

Instanța de apel a

respectat decizia în interesul Legii nr. 33/2008 analizând dacă reclamantul și

pârâții dețin un „bun” sau „o speranță legitimă” și în ce măsură admiterea

acțiunii în revendicare constituie o ingerință în dreptul de proprietate și

care drept este afectat, și dacă principiul securității raporturilor juridice

este încălcat, prin raportare și la practica convențională.

În cauza A. și alții

contra României se arată că un „bun actual” e