ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3495/2011

Deliberând asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 21 februarie 2007, reclamanta R.L. în contradictoriu cu pârâtul C.C. a solicitat să se constate calitatea sa de unică moștenitore a mamei sale, A.K., decedată la data de 03 aprilie 1993, că masa succesorală de pe urma acesteia se compune din 1/2 din imobilul situat în București, sector 5, compus din construcție cu pivnița, parter, etaj, mansardă și garaj și terenul aferent în suprafață de 200 mp, să se dispună obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul și să se constate nulitatea absolută a Deciziei de preluare nr. 2168 din 09 noiembrie 1982. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că părinții săi P.A.

si A.K. au cumpărat în anul 1931, imobilul din str. D., sector 5 compus din construcție (formată din pivniță, parter, etaj și mansardă) și terenul aferent în suprafață de 200 mp, care în baza Deciziei nr. 2168 din 09 noiembrie 1982, a fost preluat de stat. Decizia de preluare emisă în baza Decretului nr. 223/1974 a fost nelegală pentru că era în contradicție cu prevederile art. 480 si 481 C. civ., art. 17 alin. (1) și (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 și Constituția din 1965. A mai arătat că pentru acest imobil nu a primit niciodată despăgubirile menționate în decizia de preluare și că a formulat notificare pentru restituirea proprietății. Prin sentința civilă nr. 6964 din 24 octombrie 2007, Judecătoria Sectorului 5 București a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamantă și l-a obligat pe pârâtul C.C.

să-i lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 5. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 09 septembrie 1931 de fostul Tribunal Ilfov, autorii reclamantei, A.K. și P.K., au dobândit dreptul de proprietate asupra parcelei nr. 184B, situată în Parcul P.E., respectiv str. D., având o suprafață de 200 mp. Pe acest teren, aceștia au edificat, conform autorizației de construcție nr. 909/ D din 3 octombrie 1931 emisă de Sectorul III Albastru București, o construcție compusă din pivniță, parter și etaj.

La data de 31 ianuarie 1960 a decedat K.P., masa succesorală rămasă de pe urma acestuia, alcătuită din cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 200 mp și construcția formată din 3 camere, bucătărie și baie, edificată pe acest teren, fiind culeasă, astfel cum rezultă din cuprinsul certificatului de moștenitor nr. 884/1960 eliberat de Notariatul de Stat al Raionului Lenin, de către reclamanta R.L., în calitate de fiică și K.A., în calitate de soție supraviețuitoare. Prin Decizia nr. 2168 din 09 noiembrie 1982 a Comitetului Executiv - Biroul Permanent al Consiliului Popular al Municipiului București, emisă în baza Decretului nr. 223/1974, imobilul a trecut cu plată în proprietatea statului.

La data de 3 aprilie 1993 a decedat și K.A., calitatea de moștenitoare al defunctei având-o reclamanta R.L., în calitate de fiică, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 21 din 15 martie 2007 eliberat de Societatea Civilă de Notari Publici V. și Asociații. Prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 41193 din 09 decembrie 1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între Primăria Municipiului București, prin mandatar SC C. SA, și pârâtul C.C., acesta a dobândit dreptul proprietate asupra imobilului situat în str. D., sector 5. În cadrul acestei acțiunii în revendicare proba dreptului de proprietate este în sarcina reclamantului, conform principiului înscris în art. 1169 C. civ.

din ipoteza conflictului între tiduri, în cazul în care ridurile emană de la autori diferiți, urmează a se compara titlurile autorilor de la care provin urmând a se da eficiență titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil.

În această situație, compararea titlurilor de proprietate se realizează între actul de proprietate al autorilor reclamantei, și anume actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 24231/1931, și titlul de proprietate al pârâtului C.C., care a contractat cu o persoană al cărei titlu a fost desființat cu efect retroactiv din chiar momentul constituirii sale, deci cu un neproprietar la data de 09 decembrie 1996. Având în vedere că imobilul revendicat a fost preluat în mod abuziv în patrimoniul statului care ulterior l-a înstrăinat, instanța a apreciat că titlul reclamantei este preferabil celui al pârâtului C.C., acesta neputând invoca buna-credință decât pentru a salva actul de vânzare-cumpărare de la sancțiunea nulității absolute în condițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și nu pentru a consolida un drept ce i s-a transmis de la un non dominus.

Împotriva acestei hotărâri și a încheierii din 20 mai 2007 au declarat apel pârâții C.C. și Municipiul București. A. In motivarea cererii sale de apel, apelantul-pârât C.C. a arătat că instanța de fond nu a fost competentă să soluționeze cauza în raport de valoarea imobilului care a fost estimată la peste 5 miliarde lei. Pe fondul cauzei apelantul-pârât a arătat că instanța de judecată nu se poate pronunța asupra constituționalității Decretului nr. 223/1974, deoarece la momentul emiterii decretului, nici Constituția din 1965 și nici alt act normativ în vigoare la acea epocă nu reglementa controlul de constituționalitate. Pe de altă parte, proprietarii imobilului nu au contestat în nici un fel nici decizia de preluare și nici procesul-verbal de evaluare a construcției, încasând despăgubirea stabilită de stat.

In aceste condiții, transferul dreptului de proprietate asupra construcției s-a realizat în mod valabil. Instanța de fond a admis acțiunea în revendicare fără să arate considerentele de fapt și de drept pentru care s-au înlăturat apărările raportate la Legea nr. 10/2001, fapt care atrage nulitatea hotărârii. De asemenea, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului. B. În motivarea cererii sale de apel, apelantul-pârât Municipiul București a arătat că reclamanta nu are interes în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv și ilegal al preluării de către stat a imobilului, motivat de faptul că prin modificările Legii nr. 10/2001 aduse prin Legii nr. 247/2005 nu se mai face distincție între imobilele preluate de stat cu tidu sau fără titlu.

Totodată, s-a mai arătat că acțiunea este inadmisibilă față de prevederile Legii nr. 10/2001, lege specială ce derogă de la dispozițiile dreptului comun și că decizia de preluare a imobilului în proprietatea statului nr. 2168/1982 nu este lovită de nulitate absolută deoarece în baza Decretului 223/1974 reclamanta împreună cu autoarea sa au solicitat preluarea de către stat, pentru care s-a stabilit o despăgubire. Cu privire la excepția de necompetență materială, tribunalul a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., instanța de fond nu era competentă material să soluționeze cauza, motiv pentru care în raport de dispozițiile art. 297 alin. (2) C. proc. civ. a anulat sentința apelată, reținând cauza spre competentă soluționare.

Prin Decizia civilă nr. 515/ A din 15 aprilie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 1930/302/2007, Tribunalului bucurești, secția a lll-a civilă a admis apelurile formulate de apelanții-pârâți C.C. și Municipiul București prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 6964 din 24 octombrie 2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, a anulat sentința apelată și a reținut cauza spre soluționare. La data de 25 noiembrie 2008, reclamanta R.L.

a formulat cerere completatoare a acțiunii, solicitând citarea în calitate de pârâți a Municipiul București reprezentat prin Primarul General și a Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice precum și completarea petitului acțiunii în sensul că: în subsidiar, în cazul în care se va considera că imobilul este imposibil de restituit în natură, având întâietate titlul cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995, solicită obligarea Statul Roman și a Municipiul București să îi achite contravaloarea imobilului preluat în mod abuziv, estimând provizoriu, până la efectuarea raportului de expertiză, că aceasta se referă la suma de 800.000 lei. În motivarea cererii completatoare, reclamanta a arătat că a formulat acest capăt de cerere având în vedere faptul că Statul Român, prin reprezentanții săi, se fac vinovați de preluarea abuzivă a imobilul precum și de vânzarea lui înainte de rezolvarea situației juridice.

Astfel, i-a fost încălcat un drept fundamental garantat, respectiv dreptul de proprietate, iar această încălcare s-a produs nu numai în momentul preluării, ci a fost produsă și prin înstrăinarea imobilul fiindu-i blocată posibilitatea restituirii în natură. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480, 483 și 998 C. civ., art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Declarația Universală a Drepturilor Omului și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Prin sentința civilă nr. 559 din 15 aprilie 2009 pronunțată Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare formulată de reclamantă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale a Statului Român, prin M.F.P., și s-a respins cererea subsidiară îndreptată împotriva acestui pârât, pentru același motiv.

Totodată, s-a admis excepția admisibilității și s-a respins cererea subsidiară îndreptată împotriva Municipiul București. Pentru a hotărî astfel, comparând titlurile de proprietate asupra aceluiași imobil prezentate de părți, prima instanță a reținut că autorii reclamantei au dobândit acest drept în anul 1931 (prin cumpărare și, respectiv, construire). Reclamanta și mama sa, cealaltă coproprietară, au fost deposedate ca urmare a plecării din țară, prin Decretul nr. 223/1974. Cu privire la situația imobilelor intrate în proprietatea statului prin aplicarea acestui act normativ, s-a arătat că jurisprudența este în sensul că trecerea în proprietatea statului nu este legitimă. Mențiunea că pentru construcția preluată s-au calculat despăgubiri (terenul fiind preluat fără plată), nu înlătură caracterul nevalabil al titlului statului.

Plata despăgubirilor încasată de fostele proprietare în anul 1983, poate fi verificată numai în cauzele de expropriere, singura modalitate constituțională de privare de proprietate în lipsa acordului titularului. Referitor la cererea subsidiară, s-a reținut că legiuitorul a înțeles să reglementeze obligația de despăgubiri - în baza Legii nr. 10/2001, în sarcina unității deținătoare. De aceea, acțiunea împotriva Statului Român ca autor al deposedării nelegitime este îndreptată împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală. Situației de fapt pretinsă de reclamantă - încălcarea dreptului de proprietate, în mod ilicit -pentru care ar putea fi aplicabile dispozițiile art. 480 C. civ. și 998 C. civ., legiuitorul i-a dat o altă reglementare specială, menită să asigure drepturile foștilor proprietari - Legea nr. 10/2001.

S-a mai reținut că, acțiunea de obligare a unității deținătoare la plata contravalorii apartamentului în baza dispozițiilor de drept comun este inadmisibilă, reclamanta având posibilitatea formulării acțiunii pentru refuzul unității deținătoare de a soluționa notificarea, dar în condițiile legii speciale de plată a despăgubirilor pentru imobilele preluate, potrivit Legii nr. 247/2005.

Împotriva acestei decizii a formulat apel reclamanta Ruth Lissai care a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 208/ A din 18 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pentru următoarele considerente: Cu privire la primul capăt de cerere având ca obiect restituirea în natură a imobilului, s-a constatat din analizarea modului de redactare a cererii precizatoare depusă la data de 25 noiembrie 2008, că atragerea în judecată a Municipiului București prin Primarul General și a Statului Român prin M.F.P., privea cadrul procesual avut în vedere de instanță până la acel moment, iar cu privire la petitul acțiunii, s-a solicitat expresis verbis, în subsidiar, în cazul în care se va considera că imobilul este imposibil de restituit în natură, având întâietate titlul cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995, să fie obligat Statul Român și Municipiul București, să achite reclamantei contravaloarea imobilului preluat în mod abuziv, estimată provizoriu, până la efectuarea raportului de expertiză, la 800.000 lei.

Față de modul de redactarea a acestei cereri, critica vizând greșita respingere a cererii de restituire în natură și în contradictoriu cu Municipiul București, apare în mod evident ca nefondată. Pe fondul cererii, instanța a hotărât în mod corect, în raport de cadrul legislativ aplicabil la data introducerii acțiunii, având în vedere dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001,că reclamanta nu mai are dreptul la restituirea în natură a bunului, fiind îndreptățită doar la măsuri reparatorii prin echivalent, în măsura în care le-a solicitat înăuntrul termenelor reglementate de lege. Cu privire la titlul de proprietate al pârâtului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, s-a constatat că nu a fost anulat în interiorul termenului special de prescripție reglementat de art. 45 al Legii nr. 10/2001, respectiv 14 august 2002, iar o altă acțiune având ca obiect constatarea nulității acestui contract nu mai poate fi introdusă.

Aceasta înseamnă că, la data de 14 august 2002 (când s-a prescris dreptul la acțiune al reclamantei), dreptul de proprietate al pârâtului a fost consolidat, fiind recunoscută implicit valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, având la acea dată un bun în sensul articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. Referitor la cererea subsidiară, de obligare a Statului Român și a Municipiului București, la achitarea contravalorii imobilului preluat în mod abuziv, instanța de apel a reținut că, față de temeiul de drept invocat de parte, respectiv dispozițiile art. 480, 483 și 998 C. civ., art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Declarația Universale a Drepturilor Omului și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, aceasta este inadmisibilă.

Față de dispozițiile art. 292 C. proc. civ. s-a reținut ca nefondată critica privind nerespectarea de către instanță a dispozițiilor cuprinse în Decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile unite, câtă vreme acestea se referă la interpretarea obligatorie a dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Împotriva deciziei pronunțate în apel, reclamanta a formulat recurs prin care a solicitat modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului și schimbarea hotărârii de fond astfel: - în principal obligarea pârâtului C.C. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul revendicat, - în subsidiar obligarea pârâților Statul Român și Municipiul București să-i achite contravaloarea imobilului preluat abuziv, estimată conform raportului de expertiză la 277.000 euro.

În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat următoarele: l. Deși prin motivele de apel s-a susținut că instanța de fond în mod greșit a apreciat că nu a solicitat despăgubiri de la unitatea deținătoare, instanța de apel nu a analizat această critică. Cererea subsidiară prin care a solicitat acordarea despăgubirilor nu a fost soluționată în contradictoriu cu Municipiul București, astfel că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare. 2. În mod nelegal în considerentele hotărârii deciziei din apel s-a reținut că cererea precizatoare depusă la data de 25 noiembrie 2008 este întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și nu pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, care trebuia aplicată în privința despăgubirilor.

3. A fost ignorată cererea depusă la 1 aprilie 2009. 4. Deși s-a recunoscut că preluarea imobilului este abuzivă, despăgubirile solicitate nu au fost acordate trecând peste dispozițiile Deciziilor nr. 20/2007 și 33/2008 pronunțate în interesul legii de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Intimatul pârât C.C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului pentru neindicarea motivelor de nelegailitate și în subsidiar respingerea recursului ca nefondat, susținând, în esență, că după apariția Legii nr. 10/2001 o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun nu mai este posibilă.

Cu privire la excepția nulității recursului aceasta se va respinge ca neîntemeiată având în vedere faptul că recurenta reclamantă a arătat prin motivele formulate în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, respectiv de ce instanțele anterioare au greșit când nu au reținut incidența Legii nr. 10/2001 asupra situației juridice a imobilului în litigiu, motive care pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând recursul prin prisma criticilor formulate, înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: 1. Cu privire la primul motiv de recurs potrivit căruia instanța de apel nu s-a pronunțat pe cererea reclamantei prin care aceasta a solicitat despăgubiri de la unitatea deținătoare.

Prin hotărârea recurată s-a reținut că cererea de acordare a despăgubirilor formulate în contradictoriu cu unitatea deținătoare este inadmisibilă pentru că instanța nu a fost investită cu o astfel de cerere. Într-adevăr, Legea nr. 10/2001 stabilește cadrul procesual pentru exercitarea dreptului de restituire a imobilelor ce intră sub incidența sa. Recurenta-reclamantă însă și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480, 483 și 998 C. civ. art. 25 din Decretul nr. 31/1954, art. 17 alin. (1) și (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Potrivit art. 22 din Legea 10/2001, persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a bunului.

Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. 250 din 07 martie 2007 definesc unitatea deținătoare ca fiind entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituția prefectului sau orice alta instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de tidul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (tegii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste); În speță, imobilul a fost preluat de stat în baza Deciziei nr. 2168/1982 a Comitetului Executiv al Biroului Permanent al Consiliului Popular al Muncipiului București, astfel că, în sensul Legii nr. 10/2001, unitate deținătoare este Municipiul București.

Instanța de apel a menținut soluția instanței de fond cu privire la inadmisibilitatea cererii de acordare a despăgubirilor tocmai pentru că a fost formulată în contradictoriu cu Municipiul București, cerere care după apariția Legii nr. 10/2001 nu mai putea fi formulată. 2. Reținerea în mod nelegal a faptului că acțiunea nu a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Prin cererea completatoare depusă la 25 noiembrie 2008 reclamanta a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâți a Municipiului București prin Primarul General și a Statului Român prin M.F.P. pentru ca în contradictoriu cu aceștia să-i fie achitată contravaloarea imobilului imposibil de restituit, estimată provizoriu la 800.000 lei.

În motivarea cererii completatoare s-a arătat că acest capăt de cerere a fost formulat ca urmare a faptului că Statul Român prin reprezentanții săi se face vinovat de preluarea abuzivă a imobilului și ulterior de vânzarea lui. Din modul în care a fost redactată această cerere precum și din temeiul de drept invocat nu rezultă că reclamanta a solicitat aplicarea dispozițiilor legii speciale, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel. 3. În ceea ce privește motivul de recurs potrivit căruia hotărârea recurată a fost pronunțată cu ignorarea cererii depuse la 1 aprilie 2009. Prin cererea depusă la 1 aprilie 2009 reclamanta a formulat o precizare la cererea completatoare prin care a arătat că suma solicitată cu titlu de despăgubiri este de 277.000 euro și nu de 800.000 lei și sunt menționate înscrisurile prin care reclamanta arată că deși a formulat notificare pentru restituirea imobilului aceasta nu a fost soluționată.

Este adevărat că recurenta reclamantă a depus înscrisuri din care rezultă că procedura legii speciale a fost declanșată dar aceasta nu a precizat prin acțiunile depuse că alege să se judece în baza acesteia. Pe de altă parte, respingând cererea de acordare a despăgubirilor ca inadmisibilă, cuantumul acestora era irelevant, astfel că, această critică nu poate fi reținută. 4. Cu privire la ultimul motiv de recurs potrivit căruia recurenta susține că deși s-a recunoscut preluarea abuzivă a imobilului, în mod nelegal nu i s-au acordat despăgubirile solicitate, încălcând astfel dispozițiile pronunțate de Înalta Curtea de Casație și Justiție - Secțiile unite în Deciziile nr. 20/2007 și 33/2008.

Potrivit art. 2 din Decretul nr. 223/1974, persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din țară erau obligate să înstrăineze către stat, cu plată, până la data plecării, construcțiile aflate în proprietatea lor în România, terenurile aferente acestora trecând gratuit în proprietatea statului. Pentru că acest decret conținea dispoziții abuzive în decembrie 1989 a fost abrogat. Imobilul în litigiu, preluat de stat în baza acestui decret, face parte din categoriile de imobile ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 și pentru care se acordă măsuri reparatorii. Pentru ca reclamanta să beneficieze de aceste măsuri trebuia să urmeze procedura obligatorie prevăzută de această lege, așa cum în mod legal a reținut și instanța de apel.

Pentru considerentele arătate, recursul reclamantei se constată nefondat și în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ. se va respinge, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul R.L. împotriva Deciziei civile nr. 208/ A din 18 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă.