ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3495/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3495/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând

asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

formulată la data de 21 februarie 2007, reclamanta R.L. în contradictoriu cu

pârâtul C.C. a solicitat să se constate calitatea sa de unică

moștenitore a mamei sale, A.K., decedată la data de 03 aprilie 1993,

că masa succesorală de pe urma acesteia se compune din 1/2 din

imobilul situat în București, sector 5, compus din construcție cu

pivnița, parter, etaj, mansardă și garaj și terenul aferent

în suprafață de 200 mp, să se dispună obligarea pârâtului

să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul și să se constate nulitatea absolută a Deciziei de

preluare nr. 2168 din 09 noiembrie 1982.

În motivarea

acțiunii reclamanta a arătat că părinții săi P.A.

si A.K. au cumpărat în anul 1931, imobilul din str. D., sector 5 compus

din construcție (formată din pivniță, parter, etaj și

mansardă) și terenul aferent în suprafață de 200 mp, care

în baza Deciziei nr. 2168 din 09 noiembrie 1982, a fost preluat de stat.

Decizia de

preluare emisă în baza Decretului nr. 223/1974 a fost nelegală pentru

că era în contradicție cu prevederile art. 480 si 481 C. civ., art. 17

alin. (1) și (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului

din 10 decembrie 1948 și Constituția din 1965.

A mai

arătat că pentru acest imobil nu a primit niciodată

despăgubirile menționate în decizia de preluare și că a

formulat notificare pentru restituirea proprietății.

Prin

sentința civilă nr. 6964 din 24 octombrie 2007, Judecătoria

Sectorului 5 București a admis în parte acțiunea precizată

formulată de reclamantă și l-a obligat pe pârâtul C.C. să-i

lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în

București, sector 5.

Pentru a

pronunța această hotărâre, prima instanță a

reținut că, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 09

septembrie 1931 de fostul Tribunal Ilfov, autorii reclamantei, A.K. și P.K.,

au dobândit dreptul de proprietate asupra parcelei nr. 184B, situată în

Parcul P.E., respectiv str. D., având o suprafață de 200 mp. Pe acest

teren, aceștia au edificat, conform autorizației de construcție nr.

909/ D din 3 octombrie 1931 emisă de Sectorul III Albastru București,

o construcție compusă din pivniță, parter și etaj.

La data de 31

ianuarie 1960 a decedat K.P., masa succesorală rămasă de pe urma

acestuia, alcătuită din cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra

terenului în suprafață de 200 mp și construcția

formată din 3 camere, bucătărie și baie, edificată pe

acest teren, fiind culeasă, astfel cum rezultă din cuprinsul

certificatului de moștenitor nr. 884/1960 eliberat de Notariatul de Stat

al Raionului Lenin, de către reclamanta R.L., în calitate de fiică

și K.A., în calitate de soție supraviețuitoare.

Prin Decizia nr.

2168 din 09 noiembrie 1982 a Comitetului Executiv - Biroul Permanent al

Consiliului Popular al Municipiului București, emisă în baza

Decretului nr. 223/1974, imobilul a trecut cu plată în proprietatea

statului.

La data de 3

aprilie 1993 a decedat și K.A., calitatea de moștenitoare al

defunctei având-o reclamanta R.L., în calitate de fiică, astfel cum

rezultă din certificatul de moștenitor nr. 21 din 15 martie 2007

eliberat de Societatea Civilă de Notari Publici V. și Asociații.

Prin contractul

de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 41193 din 09 decembrie 1996

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între Primăria Municipiului

București, prin mandatar SC C. SA, și pârâtul C.C., acesta a dobândit

dreptul proprietate asupra imobilului situat în str. D., sector 5.

În cadrul

acestei acțiunii în revendicare proba dreptului de proprietate este în

sarcina reclamantului, conform principiului înscris în art. 1169 C. civ. din

ipoteza conflictului între tiduri, în cazul în care ridurile emană de la

autori diferiți, urmează a se compara titlurile autorilor de la care

provin urmând a se da eficiență titlului ce provine de la autorul al

cărui drept este preferabil.

În această

situație, compararea titlurilor de proprietate se realizează între

actul de proprietate al autorilor reclamantei, și anume actul de vânzare

cumpărare autentificat sub nr. 24231/1931, și titlul de proprietate

al pârâtului C.C., care a contractat cu o persoană al cărei titlu a

fost desființat cu efect retroactiv din chiar momentul constituirii sale,

deci cu un neproprietar la data de 09 decembrie 1996.

Având în vedere

că imobilul revendicat a fost preluat în mod abuziv în patrimoniul

statului care ulterior l-a înstrăinat, instanța a apreciat că

titlul reclamantei este preferabil celui al pârâtului C.C., acesta neputând

invoca buna-credință decât pentru a salva actul de

vânzare-cumpărare de la sancțiunea nulității absolute în

condițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și nu pentru a

consolida un drept ce i s-a transmis de la un non dominus.

Împotriva

acestei hotărâri și a încheierii din 20 mai 2007 au declarat apel

pârâții C.C. și Municipiul București.

A. In motivarea

cererii sale de apel, apelantul-pârât C.C. a arătat că instanța

de fond nu a fost competentă să soluționeze cauza în raport de

valoarea imobilului care a fost estimată la peste 5 miliarde lei.

Pe fondul

cauzei apelantul-pârât a arătat că instanța de judecată nu

se poate pronunța asupra constituționalității Decretului nr.

223/1974, deoarece la momentul emiterii decretului, nici Constituția din

1965 și nici alt act normativ în vigoare la acea epocă nu reglementa

controlul de constituționalitate.

Pe de altă

parte, proprietarii imobilului nu au contestat în nici un fel nici decizia de

preluare și nici procesul-verbal de evaluare a construcției, încasând

despăgubirea stabilită de stat. In aceste condiții, transferul

dreptului de proprietate asupra construcției s-a realizat în mod valabil.

Instanța

de fond a admis acțiunea în revendicare fără să arate

considerentele de fapt și de drept pentru care s-au înlăturat

apărările raportate la Legea nr. 10/2001, fapt care atrage nulitatea

hotărârii.

De asemenea,

instanța de fond nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere

privind constatarea nevalabilității titlului statului.

B. În motivarea

cererii sale de apel, apelantul-pârât Municipiul București a arătat

că reclamanta nu are interes în ceea ce privește constatarea caracterului

abuziv și ilegal al preluării de către stat a imobilului,

motivat de faptul că prin modificările Legii nr. 10/2001 aduse prin

Legii nr. 247/2005 nu se mai face distincție între imobilele preluate de

stat cu tidu sau fără titlu.

Totodată,

s-a mai arătat că acțiunea este inadmisibilă față

de prevederile Legii nr. 10/2001, lege specială ce derogă de la

dispozițiile dreptului comun și că decizia de preluare a

imobilului în proprietatea statului nr. 2168/1982 nu este lovită de

nulitate absolută deoarece în baza Decretului 223/1974 reclamanta

împreună cu autoarea sa au solicitat preluarea de către stat, pentru

care s-a stabilit o despăgubire.

Cu privire la

excepția de necompetență materială, tribunalul a constatat

că, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.,

instanța de fond nu era competentă material să soluționeze

cauza, motiv pentru care în raport de dispozițiile art. 297 alin. (2) C.

proc. civ. a anulat sentința apelată, reținând cauza spre

competentă soluționare.

Prin Decizia civilă

nr. 515/ A din 15 aprilie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 1930/302/2007,

Tribunalului bucurești, secția a lll-a civilă a admis apelurile

formulate de apelanții-pârâți C.C. și Municipiul București

prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 6964 din 24

octombrie 2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5

București, a anulat sentința apelată și a reținut

cauza spre soluționare.

La data de 25

noiembrie 2008, reclamanta R.L. a formulat cerere completatoare a

acțiunii, solicitând citarea în calitate de pârâți a Municipiul

București reprezentat prin Primarul General și a Statului Roman prin

Ministerul Finanțelor Publice precum și completarea petitului

acțiunii în sensul că: în subsidiar, în cazul în care se va considera

că imobilul este imposibil de restituit în natură, având întâietate

titlul cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995, solicită

obligarea Statul Roman și a Municipiul București să îi achite

contravaloarea imobilului preluat în mod abuziv, estimând provizoriu, până

la efectuarea raportului de expertiză, că aceasta se referă la

suma de 800.000 lei.

În motivarea

cererii completatoare, reclamanta a arătat că a formulat acest

capăt de cerere având în vedere faptul că Statul Român, prin

reprezentanții săi, se fac vinovați de preluarea abuzivă a

imobilul precum și de vânzarea lui înainte de rezolvarea situației

juridice.

Astfel, i-a

fost încălcat un drept fundamental garantat, respectiv dreptul de

proprietate, iar această încălcare s-a produs nu numai în momentul

preluării, ci a fost produsă și prin înstrăinarea imobilul

fiindu-i blocată posibilitatea restituirii în natură.

În drept, au

fost invocate dispozițiile art. 480, 483 și 998 C. civ., art. 25 din

Decretul nr. 31/1954, Declarația Universală a Drepturilor Omului

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale.

Prin

sentința civilă nr. 559 din 15 aprilie 2009 pronunțată

Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea în revendicare formulată de

reclamantă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale

a Statului Român, prin M.F.P., și s-a respins cererea subsidiară

îndreptată împotriva acestui pârât, pentru același motiv.

Totodată, s-a admis excepția admisibilității și s-a

respins cererea subsidiară îndreptată împotriva Municipiul București.

Pentru a

hotărî astfel, comparând titlurile de proprietate asupra aceluiași

imobil prezentate de părți, prima instanță a reținut

că autorii reclamantei au dobândit acest drept în anul 1931 (prin

cumpărare și, respectiv, construire). Reclamanta și mama sa,

cealaltă coproprietară, au fost deposedate ca urmare a plecării

din țară, prin Decretul nr. 223/1974.

Cu privire la

situația imobilelor intrate în proprietatea statului prin aplicarea

acestui act normativ, s-a arătat că jurisprudența este în sensul

că trecerea în proprietatea statului nu este legitimă. Mențiunea

că pentru construcția preluată s-au calculat despăgubiri

(terenul fiind preluat fără plată), nu înlătură

caracterul nevalabil al titlului statului.

Plata

despăgubirilor încasată de fostele proprietare în anul 1983, poate fi

verificată numai în cauzele de expropriere, singura modalitate

constituțională de privare de proprietate în lipsa acordului

titularului.

Referitor la

cererea subsidiară, s-a reținut că legiuitorul a înțeles

să reglementeze obligația de despăgubiri - în baza Legii nr. 10/2001,

în sarcina unității deținătoare. De aceea, acțiunea

împotriva Statului Român ca autor al deposedării nelegitime este

îndreptată împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală.

Situației de fapt pretinsă de reclamantă - încălcarea

dreptului de proprietate, în mod ilicit -pentru care ar putea fi aplicabile

dispozițiile art. 480 C. civ. și 998 C. civ., legiuitorul i-a dat o

altă reglementare specială, menită să asigure drepturile

foștilor proprietari - Legea nr. 10/2001.

S-a mai

reținut că, acțiunea de obligare a unității

deținătoare la plata contravalorii apartamentului în baza

dispozițiilor de drept comun este inadmisibilă, reclamanta având

posibilitatea formulării acțiunii pentru refuzul unității

deținătoare de a soluționa notificarea, dar în condițiile

legii speciale de plată a despăgubirilor pentru imobilele preluate,

potrivit Legii nr. 247/2005.

Împotriva

acestei decizii a formulat apel reclamanta Ruth Lissai care a fost respins ca

nefondat prin Decizia civilă nr. 208/ A din 18 martie 2010 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă, pentru următoarele

considerente:

Cu privire la

primul capăt de cerere având ca obiect restituirea în natură a

imobilului, s-a constatat din analizarea modului de redactare a cererii

precizatoare depusă la data de 25 noiembrie 2008, că atragerea în

judecată a Municipiului București prin Primarul General și a

Statului Român prin M.F.P., privea cadrul procesual avut în vedere de

instanță până la acel moment, iar cu privire la petitul

acțiunii, s-a solicitat expresis verbis, în subsidiar, în cazul în care se

va considera că imobilul este imposibil de restituit în natură, având

întâietate titlul cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995, să

fie obligat Statul Român și Municipiul București, să achite

reclamantei contravaloarea imobilului preluat în mod abuziv, estimată

provizoriu, până la efectuarea raportului de expertiză, la 800.000

lei. Față de modul de redactarea a acestei cereri, critica vizând

greșita respingere a cererii de restituire în natură și în

contradictoriu cu Municipiul București, apare în mod evident ca

nefondată.

Pe fondul

cererii, instanța a hotărât în mod corect, în raport de cadrul

legislativ aplicabil la data introducerii acțiunii, având în vedere

dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001,că reclamanta nu

mai are dreptul la restituirea în natură a bunului, fiind

îndreptățită doar la măsuri reparatorii prin echivalent, în

măsura în care le-a solicitat înăuntrul termenelor reglementate de

lege.

Cu privire la

titlul de proprietate al pârâtului, respectiv contractul de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, s-a constatat

că nu a fost anulat în interiorul termenului special de prescripție

reglementat de art. 45 al Legii nr. 10/2001, respectiv 14 august 2002, iar o

altă acțiune având ca obiect constatarea nulității acestui

contract nu mai poate fi introdusă. Aceasta înseamnă că, la data

de 14 august 2002 (când s-a prescris dreptul la acțiune al reclamantei),

dreptul de proprietate al pârâtului a fost consolidat, fiind recunoscută

implicit valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza

Legii nr. 112/1995, având la acea dată un bun în sensul articolul 1 al

Protocolului nr. 1 la Convenție.

Referitor la

cererea subsidiară, de obligare a Statului Român și a Municipiului

București, la achitarea contravalorii imobilului preluat în mod abuziv,

instanța de apel a reținut că, față de temeiul de

drept invocat de parte, respectiv dispozițiile art. 480, 483 și 998 C.

civ., art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Declarația Universale a

Drepturilor Omului și Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și Libertăților Fundamentale, aceasta este inadmisibilă.

Față

de dispozițiile art. 292 C. proc. civ. s-a reținut ca nefondată

critica privind nerespectarea de către instanță a

dispozițiilor cuprinse în Decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție - Secțiile unite, câtă

vreme acestea se referă la interpretarea obligatorie a dispozițiilor art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva

deciziei pronunțate în apel, reclamanta a formulat recurs prin care a

solicitat modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului și

schimbarea hotărârii de fond astfel:

- în principal

obligarea pârâtului C.C. să-i lase în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul revendicat,

- în subsidiar

obligarea pârâților Statul Român și Municipiul București

să-i achite contravaloarea imobilului preluat abuziv, estimată

conform raportului de expertiză la 277.000 euro.

În motivarea

recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta a arătat următoarele:

l. Deși

prin motivele de apel s-a susținut că instanța de fond în mod

greșit a apreciat că nu a solicitat despăgubiri de la unitatea

deținătoare, instanța de apel nu a analizat această

critică.

Cererea

subsidiară prin care a solicitat acordarea despăgubirilor nu a fost

soluționată în contradictoriu cu Municipiul București, astfel

că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare.

nelegal în considerentele hotărârii deciziei din apel s-a reținut

că cererea precizatoare depusă la data de 25 noiembrie 2008 este

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și nu pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001, care trebuia aplicată în

privința despăgubirilor.

ignorată cererea depusă la 1 aprilie 2009.

s-a recunoscut că preluarea imobilului este abuzivă,

despăgubirile solicitate nu au fost acordate trecând peste

dispozițiile Deciziilor nr. 20/2007 și 33/2008 pronunțate în

interesul legii de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Intimatul pârât

C.C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, constatarea

nulității recursului pentru neindicarea motivelor de nelegailitate

și în subsidiar respingerea recursului ca nefondat, susținând, în

esență, că după apariția Legii nr. 10/2001 o

acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun nu mai este posibilă.

Cu privire la

excepția nulității recursului aceasta se va respinge ca

neîntemeiată având în vedere faptul că recurenta reclamantă a

arătat prin motivele formulate în ce constă nelegalitatea deciziei

recurate, respectiv de ce instanțele anterioare au greșit când nu au

reținut incidența Legii nr. 10/2001 asupra situației juridice a

imobilului în litigiu, motive care pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Analizând

recursul prin prisma criticilor formulate, înalta Curte constată că

acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

la primul motiv de recurs potrivit căruia instanța de apel nu s-a

pronunțat pe cererea reclamantei prin care aceasta a solicitat

despăgubiri de la unitatea deținătoare.

Prin

hotărârea recurată s-a reținut că cererea de acordare a

despăgubirilor formulate în contradictoriu cu unitatea

deținătoare este inadmisibilă pentru că instanța nu a

fost investită cu o astfel de cerere.

Într-adevăr,

Legea nr. 10/2001 stabilește cadrul procesual pentru exercitarea dreptului

de restituire a imobilelor ce intră sub incidența sa.

Recurenta-reclamantă

însă și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile dreptului

comun, respectiv art. 480, 483 și 998 C. civ. art. 25 din Decretul nr. 31/1954,

art. 17 alin. (1) și (2) din Declarația Universală a Drepturilor

Omului și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale.

Potrivit art. 22

din Legea 10/2001, persoana îndreptățită va notifica în termen

de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii persoana juridică deținătoare,

solicitând restituirea în natură a bunului.

Normele

Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G.

250 din 07 martie 2007 definesc unitatea deținătoare ca fiind

entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele

statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un

bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituția

prefectului sau orice alta instituție publică), fie entitatea cu

personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său,

indiferent de tidul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii

(tegii autonome, societăți/companii naționale și

societăți comerciale cu capital de stat, organizații

cooperatiste);

În

speță, imobilul a fost preluat de stat în baza Deciziei nr. 2168/1982

a Comitetului Executiv al Biroului Permanent al Consiliului Popular al

Muncipiului București, astfel că, în sensul Legii nr. 10/2001,

unitate deținătoare este Municipiul București.

Instanța

de apel a menținut soluția instanței de fond cu privire la

inadmisibilitatea cererii de acordare a despăgubirilor tocmai pentru

că a fost formulată în contradictoriu cu Municipiul București,

cerere care după apariția Legii nr. 10/2001 nu mai putea fi

formulată.

în mod nelegal a faptului că acțiunea nu a fost întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin cererea

completatoare depusă la 25 noiembrie 2008 reclamanta a solicitat

introducerea în cauză în calitate de pârâți a Municipiului

București prin Primarul General și a Statului Român prin M.F.P. pentru

ca în contradictoriu cu aceștia să-i fie achitată contravaloarea

imobilului imposibil de restituit, estimată provizoriu la 800.000 lei.

În motivarea

cererii completatoare s-a arătat că acest capăt de cerere a fost

formulat ca urmare a faptului că Statul Român prin reprezentanții

săi se face vinovat de preluarea abuzivă a imobilului și

ulterior de vânzarea lui.

Din modul în

care a fost redactată această cerere precum și din temeiul de

drept invocat nu rezultă că reclamanta a solicitat aplicarea

dispozițiilor legii speciale, așa cum în mod corect a reținut

și instanța de apel.

privește motivul de recurs potrivit căruia hotărârea

recurată a fost pronunțată cu ignorarea cererii depuse la 1

aprilie 2009.

Prin cererea

depusă la 1 aprilie 2009 reclamanta a formulat o precizare la cererea

completatoare prin care a arătat că suma solicitată cu titlu de

despăgubiri este de 277.000 euro și nu de 800.000 lei și sunt

menționate înscrisurile prin care reclamanta arată că deși

a formulat notificare pentru restituirea imobilului aceasta nu a fost soluționată.

Este

adevărat că recurenta reclamantă a depus înscrisuri din care

rezultă că procedura legii speciale a fost declanșată dar

aceasta nu a precizat prin acțiunile depuse că alege să se

judece în baza acesteia.

Pe de altă

parte, respingând cererea de acordare a despăgubirilor ca

inadmisibilă, cuantumul acestora era irelevant, astfel că,

această critică nu poate fi reținută.

la ultimul motiv de recurs potrivit căruia recurenta susține că

deși s-a recunoscut preluarea abuzivă a imobilului, în mod nelegal nu

i s-au acordat despăgubirile solicitate, încălcând astfel

dispozițiile pronunțate de Înalta Curtea de Casație și

Justiție - Secțiile unite în Deciziile nr. 20/2007 și 33/2008.

Potrivit art. 2

din Decretul nr. 223/1974, persoanele care au făcut cerere de plecare

definitivă din țară erau obligate să înstrăineze

către stat, cu plată, până la data plecării,

construcțiile aflate în proprietatea lor în România, terenurile aferente

acestora trecând gratuit în proprietatea statului.

Pentru că

acest decret conținea dispoziții abuzive în decembrie 1989 a fost

abrogat.

Imobilul în

litigiu, preluat de stat în baza acestui decret, face parte din categoriile de

imobile ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 și pentru care

se acordă măsuri reparatorii.

Pentru ca

reclamanta să beneficieze de aceste măsuri trebuia să urmeze

procedura obligatorie prevăzută de această lege, așa cum în

mod legal a reținut și instanța de apel.

Pentru

considerentele arătate, recursul reclamantei se constată nefondat

și în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ. se va respinge,

în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge

excepția nulității recursului.

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamantul R.L. împotriva Deciziei civile nr. 208/

A din 18 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.