ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5244/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1431 din 02 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta N.M.E. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, a fost obligat pârâtul să emită o dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri în favoarea reclamantei pentru imobilul situat în București, strada L.G., sector 3 compus din teren în suprafață de 60 m.p. și construcția edificată pe acesta și demolată ulterior, a fost obligat pârâtul să înainteze în termen de 30 de zile de la emiterea dispoziției documentația prevăzută de art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și a fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata amenzii civile.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut în esență următoarele: Numita N.C. a dobândit proprietatea cotei de ½ din terenul în suprafață de 120 m.p. situat în București, strada L.G., sector 3 (fostă strada P., fost 1 bis) și etajul construcției edificată pe acest teren (compus din două camere, bucătărie și baie) prin contractul de partaj voluntar autentificat din anul 1946, figurând ca plătitoare de impozit pentru perioada 1942-1951 conform adresei din anul 2002 a Direcției Venituri, Impozite și Taxe Locale sector 3. Imobilul a fost preluat de către stat prin Decretul nr. 92/1950, de la numitul N.T. Prin certificatul de moștenitor din anul 1996 emis de Biroul Notarial Public M., s-a constatat că la decesul defunctei N.C.

intervenit în anul 1972, au rămas ca moștenitori N.T., soț supraviețuitor, și reclamanta în calitate de descendentă, iar la decesul lui N.T. a rămas moștenitoare reclamanta. Reclamanta a formulat notificare conform Legii nr. 10/2001 la data de 02 iulie 2001 solicitând restituirea în natură a imobilului de la adresa menționată compus din teren de 60 m.p. și apartamentul ce a aparținut mamei sale, notificare care nu a fost soluționată până în prezent. Tribunalul reține că preluarea imobilului de către stat a fost una abuzivă potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 și că restituirea în natură nu este posibilă, întrucât din raportul de expertiză efectuat în cauză reiese că pe teren este construit un bloc de locuințe.

În concluzie, Tribunalul reține că reclamanta este persoană îndreptățită și în condițiile art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, luând în considerare și decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, a obligat pârâtul să emită o dispoziție care să conțină propunere de acordare de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri, făcând și aplicarea art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. A fost respinsă cererea privind aplicarea unei amenzi civile, în considerarea art. 580 2 și art. 580 3 C. proc. civ. Împotriva acestei sentințe a declarat în termen legal prezentul apel Municipiul București prin Primarul General, susținând următoarele critici: Se citează art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 și se susține că termenul de 60 de zile este un termen de recomandare, a cărui depășire poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri.

Se citează și dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, fără însă a se concretiza la situația cauzei prezente. În final, se susține că în raport de dispozițiile art. 16 alin. (2 1 ) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dispoziția se înaintează instituției Prefectului pentru avizul de legalitate, neputând fi înaintat dosarul de notificare către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Prin decizia civilă nr. 405A din 08 iunie 2010 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât Municipiul București prin Primarul General.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Astfel, în ce privește susținerea că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 ar fi un termen de recomandare, Curtea constată că această susținere nu poate fi primită, interpretarea în discuție fiind de mult timp surmontată prin decizia nr. 20/2007 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că lipsa răspunsului unității deținătoare la notificarea formulată echivalează cu refuzul restituirii imobilului și că în această situație, notificatorul se poate adresa direct instanței de judecată pentru soluționarea pe fond a pretenției sale. În ce privește referirile făcute la dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că apelanta doar invocă și citează acest text, fără să arate câtuși de puțin în concret care ar fi criticile aduse în cauză sentinței atacate în contextul acestor texte legale.

În ce privește susținerea că unitatea deținătoare nu ar mai avea obligația de înaintate a dosarului notificării către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și către Prefect, Curtea constată că în condițiile art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G.

nr. 81/2007, „notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 (…) care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor”.

Așadar, în continuare în condițiile acestui text întreaga documentație aferentă notificărilor se înaintează direct Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel cum corect a dispus instanța de fond. În ce privește art. 2 1 din Titlul VII, invocat de apelant, acesta prevede ca „Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta”.

Acest text, care prevede obligația de înaintare câtre Prefect doar a dispozițiile autorităților administrației publice locale, iar nu și a deciziilor emise de alți deținători decât autoritățile administrației publice locale, iar nu și a restului documentației aferenta notificărilor [ astfel cum prevede art. 16 alin. (2)] reglementează o obligație de comunicare paralela, în vederea centralizării și a obținerii unui aviz de legalitate, care nu înlătură însă și obligația de comunicare directă către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor reglementata de art. 16 alin. (2). Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal pârâtul Municipiul București, prin Primar General, pentru motive de nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, recurentul-pârât a arătat următoarele: Așa cum rezultă din dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse și ulterior, in condițiile legii (termenul special prevăzut in acest scop, termen ce a fost prorogat apoi prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001). De asemenea, pentru a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001 trebuie să se facă dovada preluării abuzive a imobilului, ori reclamanta nu a făcut dovada acestei preluări abuzive.

Nu s-au făcut nici dovezi in sensul că reclamanta a primit despăgubiri pentru imobilul de mai sus, potrivit acordurilor internaționale încheiate de România în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, potrivit cărora nu sunt îndreptățite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de țara noastră privind reglementarea problemelor financiare în suspensie. Examinând cererea de recurs în care sunt expuse și motivele Înalta Curte constată că nu a fost semnată de către recurent. În ședința publică de la 17 iunie 2011, instanța de recurs din oficiu în conformitate cu dispozițiile art. 162 C. proc.

civ. raportat la disp. art. 302 1 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. a ridicat excepția nulității recursului pentru următoarele considerente: Principalul efect al introducerii cererii de recurs constă în învestirea instanței de recurs să fie legal îinvestită, cererea de recurs trebuie să cuprindă mențiunile impuse de dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. a)-d), lipsa acestora fiind sancționată cu nulitatea cererii de recurs. Printre mențiunile a căror lipsă atrage sancțiunea nulității se regăsește cea privind semnarea cererii de recurs. Este adevărat că lipsa semnăturii se poate împlini în tot cursul judecății recursului, așa cum rezultă din interpretarea disp. art. 316 raportat la art. 298 și art. 133 alin. (2) C. proc.

civ., însă titularul cererii va trebui să semneze în ședința în care a fost invocată nulitatea, dacă este prezent sau cel mai târziu la prima zi de înfățișare următoare. Curtea constată că, la prima zi de înfățișare următoare, recurentul deși a fost citat cu mențiunea semnării recursului sub sancțiunea anulării, nu s-a prezentat în instanță pentru a semna cererea de recurs. Întrucât, recurentul nu a semnat cererea de recurs și nici nu a împlinit în cursul judecății lipsa acestei mențiuni, instanța de recurs, în raport cu dispozițiile procedurale învederate mai sus constată nulitatea acesteia, fiind motivul pentru care nu va mai analiza criticile expuse de recurent în cuprinsul acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 405A din 08 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pentru lipsa semnăturii recurentului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie 2011.