ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5244/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1431 din 02

decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost

admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta N.M.E. în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București prin Primarul General, a fost obligat pârâtul să emită o dispoziție

prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de

despăgubiri în favoarea reclamantei pentru imobilul situat în București, strada

L.G., sector 3 compus din teren în suprafață de 60 m.p. și construcția edificată

pe acesta și demolată ulterior, a fost obligat pârâtul să înainteze în termen de

30 de zile de la emiterea dispoziției documentația prevăzută de art. 16 alin.

(2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 către Secretariatul Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor și a fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind

obligarea pârâtului la plata amenzii civile.

Pentru a pronunța această

sentință, Tribunalul a reținut în esență următoarele:

Numita N.C. a dobândit

proprietatea cotei de ½ din terenul în suprafață de 120 m.p. situat în București,

strada L.G., sector 3 (fostă strada P., fost 1 bis) și etajul construcției edificată

pe acest teren (compus din două camere, bucătărie și baie) prin contractul de partaj

voluntar autentificat din anul 1946, figurând ca plătitoare de impozit pentru perioada

1942-1951 conform adresei din anul 2002 a Direcției Venituri, Impozite și Taxe Locale

sector 3.

Imobilul a fost preluat

de către stat prin Decretul nr. 92/1950, de la numitul N.T.

Prin certificatul de moștenitor

din anul 1996 emis de Biroul Notarial Public M., s-a constatat că la decesul defunctei

N.C. intervenit în anul 1972, au rămas ca moștenitori N.T., soț supraviețuitor,

și reclamanta în calitate de descendentă, iar la decesul lui N.T. a rămas moștenitoare

reclamanta.

Reclamanta a formulat

notificare conform Legii nr. 10/2001 la data de 02 iulie 2001 solicitând restituirea

în natură a imobilului de la adresa menționată compus din teren de 60 m.p. și apartamentul

ce a aparținut mamei sale, notificare care nu a fost soluționată până în prezent.

Tribunalul reține că preluarea

imobilului de către stat a fost una abuzivă potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 10/2001 și că restituirea în natură nu este posibilă, întrucât din raportul

de expertiză efectuat în cauză reiese că pe teren este construit un bloc de locuințe.

În concluzie, Tribunalul

reține că reclamanta este persoană îndreptățită și în condițiile art. 21 și urm.

din Legea nr. 10/2001, luând în considerare și decizia nr. 20/2007 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, a obligat pârâtul

să emită o dispoziție care să conțină propunere de acordare de măsuri reparatorii

sub formă de despăgubiri, făcând și aplicarea art. 16 alin. (2) din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005.

A fost respinsă cererea

privind aplicarea unei amenzi civile, în considerarea art. 580

2

și art.

580

3

C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe

a declarat în termen legal prezentul apel Municipiul București prin Primarul General,

susținând următoarele critici:

Se citează art. 23

alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 și se susține că termenul de 60 de zile este

un termen de recomandare, a cărui depășire poate fi sancționată cel mult cu obligarea

la despăgubiri.

Se citează și dispozițiile

art. 22 din Legea nr. 10/2001, fără însă a se concretiza la situația cauzei prezente.

În final, se susține că

în raport de dispozițiile art. 16 alin. (2

1

) din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, dispoziția se înaintează instituției Prefectului pentru avizul de

legalitate, neputând fi înaintat dosarul de notificare către Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Prin decizia civilă

nr. 405A din 08 iunie 2010 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins,

ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât Municipiul București prin Primarul

General.

Pentru a dispune astfel,

instanța de apel a reținut următoarele:

Astfel, în ce privește

susținerea că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 ar

fi un termen de recomandare, Curtea constată că această susținere nu poate fi primită,

interpretarea în discuție fiind de mult timp surmontată prin decizia nr. 20/2007

dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care

s-a stabilit că lipsa răspunsului unității deținătoare la notificarea formulată

echivalează cu refuzul restituirii imobilului și că în această situație, notificatorul

se poate adresa direct instanței de judecată pentru soluționarea pe fond a pretenției

sale.

În ce privește referirile

făcute la dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că apelanta

doar invocă și citează acest text, fără să arate câtuși de puțin în concret care

ar fi criticile aduse în cauză sentinței atacate în contextul acestor texte legale.

În ce privește susținerea

că unitatea deținătoare nu ar mai avea obligația de înaintate a dosarului notificării

către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și către Prefect, Curtea

constată că în condițiile art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, „notificările formulate potrivit

prevederilor Legii nr. 10/2001 (…) care nu au fost soluționate în sensul arătat

la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază

de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite

cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor

conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de

acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect

al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte

juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită

și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii

definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor”.

Așadar, în continuare

în condițiile acestui text întreaga documentație aferentă notificărilor se înaintează

direct Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel

cum corect a dispus instanța de fond.

În ce privește art. 2

1

din Titlul VII, invocat de apelant, acesta prevede ca „Dispozițiile autorităților

administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor,

urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției

prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta”.

Acest text, care prevede

obligația de înaintare câtre Prefect doar a dispozițiile autorităților administrației

publice locale, iar nu și a deciziilor emise de alți deținători decât autoritățile

administrației publice locale, iar nu și a restului documentației aferenta notificărilor

[

astfel cum prevede

art. 16 alin. (2)] reglementează o obligație de comunicare paralela, în vederea

centralizării și a obținerii unui aviz de legalitate, care nu înlătură însă și obligația

de comunicare directă către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor

reglementata de art. 16 alin. (2).

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs, în termen legal pârâtul Municipiul București, prin Primar General,

pentru motive de nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea criticilor

de recurs formulate, recurentul-pârât a arătat următoarele:

Așa cum rezultă din dispozițiile

art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 notificarea formulată înăuntrul termenului legal

de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire trebuie însoțită de actele

doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor foștilor

proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane

- aceste acte putând fi depuse și ulterior, in condițiile legii (termenul special

prevăzut in acest scop, termen ce a fost prorogat apoi prin mai multe acte normative

de modificare a Legii nr. 10/2001).

De asemenea, pentru a

beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001 trebuie să se facă dovada preluării abuzive

a imobilului, ori reclamanta nu a făcut dovada acestei preluări abuzive.

Nu s-au făcut nici dovezi

in sensul că reclamanta a primit despăgubiri pentru imobilul de mai sus, potrivit

acordurilor internaționale încheiate de România în conformitate cu dispozițiile

art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, potrivit cărora

nu sunt îndreptățite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent

persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate

de țara noastră privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.

Examinând cererea de recurs

în care sunt expuse și motivele Înalta Curte constată că nu a fost semnată de către

recurent.

În ședința publică de

la 17 iunie 2011, instanța de recurs din oficiu în conformitate cu dispozițiile

art. 162 C. proc. civ. raportat la disp. art. 302

1

alin. (1) lit. d)

C. proc. civ. a ridicat excepția nulității recursului pentru următoarele considerente:

Principalul efect al introducerii

cererii de recurs constă în învestirea instanței de recurs să fie legal îinvestită,

cererea de recurs trebuie să cuprindă mențiunile impuse de dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. a)-d), lipsa acestora fiind sancționată cu nulitatea cererii

de recurs.

Printre mențiunile a căror

lipsă atrage sancțiunea nulității se regăsește cea privind semnarea cererii de recurs.

Este adevărat că lipsa

semnăturii se poate împlini în tot cursul judecății recursului, așa cum rezultă

din interpretarea disp. art. 316 raportat la art. 298 și art. 133 alin. (2) C. proc.

civ., însă titularul cererii va trebui să semneze în ședința în care a fost invocată

nulitatea, dacă este prezent sau cel mai târziu la prima zi de înfățișare următoare.

Curtea constată că, la

prima zi de înfățișare următoare, recurentul deși a fost citat cu mențiunea semnării

recursului sub sancțiunea anulării, nu s-a prezentat în instanță pentru a semna

cererea de recurs.

Întrucât, recurentul nu

a semnat cererea de recurs și nici nu a împlinit în cursul judecății lipsa acestei

mențiuni, instanța de recurs, în raport cu dispozițiile procedurale învederate mai

sus constată nulitatea acesteia, fiind motivul pentru care nu va mai analiza criticile

expuse de recurent în cuprinsul acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat

de pârâtul

Municipiul București prin Primarul General,

împotriva deciziei civile nr. 405A din 08 iunie 2010 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, pentru lipsa semnăturii recurentului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 iunie 2011.