ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 399/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 399/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Reclamantul S.T. a chemat în

judecată pe intimatul Municipiul București, prin Primarul General, pentru ca

prin hotărârea ce se va pronunța, instanța să suplinească voința Primăriei

Municipiului București și să dispună să-i fie restituit în natură imobilul -

teren în suprafață de 410 mp, prin obligarea pârâtului de a-i lăsa în deplină

proprietate și liniștită posesie respectivul imobil.

Învestit cu soluționarea cauzei,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 346 din 11

martie 2009 a admis în parte cererea precizată formulată de reclamantul S.T., a

constatat că acesta este persoană îndreptățită la acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,

pentru cota de 3/4 din imobilul teren în suprafață de 211 mp, situat în

București, sector 5.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că, prin notificarea nr. 1621 din 20 iulie 2001 emisă de BEJ A.P., S.E.

și S.T. au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 410 mp,

situat în București, sector 5, învederând că a fost dobândit prin cumpărare și moștenire,

conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2540 din 7

aprilie 1983 și certificatului de moștenitor nr. 956/1984.

Potrivit certificatului de

moștenitor nr. 956/1984, de pe urma defunctului S.C. au rămas ca moștenitori S.T.,

în calitate de fiu și S.E., în calitate de soție supraviețuitoare.

Potrivit certificatului de

moștenitor nr. 169/2006, de pe urma defunctei S.E., decedată la 22 decembrie 2003,

a rămas ca moștenitor S.T., în calitate de fiu.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 2540/1983, S.I. a vândut către S.T., căsătorit cu I.S.,

lotul 1 din locuința din București, sector 5, iar cota indiviză de 1/4 din

terenul în suprafață totală de 211 mp, respectiv 52,50 mp, a trecut în

proprietatea statului în conformitate cu art. 30 alin. (2) din Legea nr.

58/1974 (a fost emisă Decizia nr. 760 din 25 iunie 1983).

Cu privire la suprafața de teren de

52,50 mp, care a fost preluată de către stat urmare a încheierii contractului

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2540/1983, tribunalul a constatat că

se impune a fi avută în vedere la stabilirea întinderii dreptului proprietate

al reclamantului, faptul că acesta avea posesia și asupra unei alte părți din

teren, ceea ce conduce la prezumția că intenția părților a fost aceea de a

vinde și terenul aferent construcției vândute, terenul neintrând în patrimoniul

reclamantului doar datorită normelor abuzive ale Legii nr. 58/1974.

Conform raportului de expertiză

efectuat în cauză de expertul V.N., din suprafața de 510 mp a fostului teren

situat în București, sector 5, o suprafață de 359 mp este afectată de amenajări

exterioare ale blocurilor, respectiv alei betonate, spații verzi și rețele

subterane, iar restul de 151 mp este amenajat ca o parcare auto.

Tribunalul a reținut că nu poate fi primită

susținerea că Fondul Proprietatea nu funcționează, deoarece modalitatea de

acoperire efectivă a prejudiciului este cu totul alta, și anume, aceea a

solicitării în contradictoriu cu statul, de despăgubiri bănești în condițiile

art. 998 C. civ. raportat la art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, bazată pe lipsa de

eficiență a procedurii instituită de Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei sentințe, a

declarat apel reclamantul S.T., criticând soluția pentru nelegalitate și

netemeinicie.

A arătat că instanța de fond a făcut

o greșită aplicațiune a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 și a Deciziei

nr. 9/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, într-un recurs în

interesul legii.

Astfel, în cuprinsul raportului de

expertiză întocmit în fața instanței de fond, s-a stabilit că suprafața

terenului este de 510 mp, o parte din această suprafață, respectiv 359 mp este

ocupată de amenajări ale blocurilor din zonă, iar restul de 151 mp este liber.

În acest context, prima instanță, neluând

în considerare probele administrate și faptul că autorii apelantului-reclamant

figurează cu suprafață de 410 mp teren preluat de stat, în mod incorect nu a

restituit în natură 151 mp teren liber.

Instanța trebuia să facă

aplicațiunea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001, în sensul în care

imobilele trebuiau restituite în natură sau să se acorde teren în compensare.

În susținerea apelului au fost

solicitate probe noi, iar Curtea a respins această solicitare, considerând că în

fața instanței de fond s-au administrat suficiente probe pentru lămurirea situației

de fapt.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 179 A din 10 martie 2010, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul S.T.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut, în esență, următoarea situație de fapt:

Prin notificarea formulată de

reclamantul S.T. s-a solicitat restituirea în natură a unui teren în suprafață

de 410 mp, situat în sector 5, București, așa cum rezultă și din notificarea

nr. 14342 din 23 iulie 2001, trimisă de BEJ A.P., aflată la fila 3 din dosarul

instanței de fond.

În conformitate cu dispozițiile art.

22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut

pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în

justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Curtea a apreciat că, atâta timp cât

apelantul-reclamant a solicitat prin notificare o suprafață de 410 mp, nu poate

solicita ulterior, în cursul judecării cauzei, o suprafață mai mare de teren,

respectiv de 510 mp, deoarece pentru diferența dintre cele două suprafețe, este

decăzut din drepturile prevăzute de lege.

În ceea ce privește solicitarea

reclamantului de a i se încuviința mai multe adrese către Primăria Municipiului

București pentru ca aceasta să comunice situația juridică a terenului și dacă

există posibilitatea de acordare de teren în compensare în imediata vecinătate

a terenului preluat, Curtea a apreciat că solicitarea este nefondată, deoarece la

fila 4 din dosarul instanței de fond se află adresa nr. 56353/13924 din 29

august 2003 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu

Evidența Proprietății, din care rezultă situația juridică a terenului în

litigiu.

Din concluziile raportului de

expertiză aflat la filele 104 - 108 din dosarul instanței de fond, a rezultat

că o suprafață de 359 mp este afectată de amenajări exterioare aferente

blocurilor învecinate, respectiv, alei betonate pentru circulație, spații verzi

și rețele subterane, iar restul suprafeței de 151 mp este amenajată ca parcare

auto, în total fiind 510 mp.

Curtea a reținut incidente speței

dispozițiile art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, care prevăd în mod expres că

sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale se

referă la suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi

nevoilor comunității, deci și la parcări amenajate.

Astfel, în raport de reglementarea

legală și de constatările expertului, Curtea a reținut că terenul nu este liber

din punct de vedere juridic și, în consecință, nu poate fi restituit în natură.

În cursul judecării cauzei,

reclamantul S.T. a demonstrat că este moștenitorul autorilor săi, S.C. și S.E.,

conform certificatelor de moștenitor nr. 956/1994 și nr. 169/2006, depuse la

filele 8 și 9 din dosarul instanței de fond.

Din certificatul de moștenitor nr. 956/1994

a rezultat că autorul său, S.C., a avut în patrimoniu cota de 1/2 din suprafața

de 211 mp și construcția din cărămidă aflată pe teren.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 2540/1983, S.I. a vândut lui S.T. cota indiviză de 1/4 din

terenul în suprafață de 211 mp și, în consecință, întinderea dreptului

reclamantului este de 3/4 din suprafața de 211 mp, luând în considerare și

certificatul de moștenitor menționat mai sus.

Așa fiind, în mod corect, instanța de

fond a stabilit întinderea dreptului reclamantului la măsuri reparatorii prin

echivalent, pentru o cotă de 3/4 din terenul situat în București, sector 5, în

suprafață de 211 mp.

Deși în cererea de apel reclamantul

a arătat că suprafața de 199 mp i se cuvenea în exclusivitate, curtea a

apreciat că nu rezultă din actele depuse la dosarul cauzei un drept exclusiv

asupra suprafeței menționate.

Împotriva deciziei date în apel, a

declarat recurs, în termen legal, reclamantul S.T., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

A solicitat admiterea recursului,

modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului, desființarea

sentinței primei instanțe, iar pe fondul cauzei admiterea cererii precizate, obligarea

pârâtului la restituirea suprafeței de 510 (410) mp în natură (parțial pe

vechiul amplasament - 151 mp (care este teren liber), iar restul 359 (259) mp

prin compensare cu teren situat în imediata vecinătate, în măsura în care o asemenea

compensare este posibilă.

In situația în care nu este posibilă

acordarea de teren în compensare, pentru diferența de 359 (259) mp a solicitat constatarea

calității de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

reclamantul a făcut un istoric al cauzei și a arătat că:

- instanța de apel a făcut o

incorectă aplicare a dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001,

întrucât recurentul se consideră îndreptățit la restituirea terenului în suprafață

de 510 mp, rezultat din reconstituirea vechiului amplasament.

Chiar dacă instanța de apel nu ar fi

luat în considerație această suprafață, consideră că, oricum, nu ar fi putut să

nu țină cont de suprafața de 410 mp menționată în anexa decretului de expropriere.

Potrivit textului legal, în absența

unor probe contrare, existența și întinderea dreptului de proprietate se

prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ prin care s-a dispus măsura

preluării, iar proba contrară se referă la situația în care s-ar dovedi, prin

prezentarea vreunui alt titlu de proprietate, că restul de teren a fost

proprietatea altcuiva, sau că recurentul și autoarea sa l-ar fi deținut, la

data preluării, cu un alt titlu decât de proprietar (eventual, detentori

precari - ceea ce nu este cazul).

Curtea de apel trebuia să constate

că pentru o porțiune de teren există titlu, iar pentru restul, respectiv pentru

diferența de 199 mp, operează prezumția.

- o altă critică vizează încălcarea

dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001 privitoare la nerestituirea în

natură a suprafeței de 151 mp teren, loc viran pe care sunt parcate mașinile

ad-hoc și care nu este amenajat ca parcare auto, susținerea pârâtei fiind

nedovedită în acest sens.

Totodată Legea nr. 10/2001 nu

conține dispoziții în sensul în care nu se poate restitui în natură teren

pentru persoanele care dețin o cotă indiviză, practica Curții Europene a

Drepturilor Omului fiind în acest sens.

In situația în care se consideră că

nu poate primi, în natură, întregul teren, se poate restitui o suprafață care

să reprezinte echivalentul cotei sale indivize, dar în nici un caz nu i se

poate nega vocația la restituirea în natură.

De altfel, suprafața identificată de

expert ca fiind liberă de 151 mp corespunde chiar cotei sale indivize.

In ceea ce privește restul

suprafeței de 199 mp pentru care operează prezumția de proprietate, pentru

această suprafață este îndreptățit la restituire, fie prin acordare de teren în

compensare, fie prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, întrucât

terenul acesta i se cuvine în exclusivitate.

- se critică și faptul că instanța

de apel i-a respins nejustificat probele solicitate în această cale devolutivă

de atac, considerând că solicitarea de acordare de teren în compensare este o

cerere nouă, inadmisibilă în apel.

Recurentul susține că prin aceasta

s-a adus atingere dreptului său la apărare, la un proces echitabil și s-au

încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care prevăd obligația

instanței de a stărui prin toate mijloacele pentru aflarea adevărului.

- o ultimă critică vizează

neacordarea de teren în compensare, cerere care nu poate fi considerată ca

fiind una în raport de criteriile avute în vedere de legiuitor de acordare a

măsurilor reparatori, în raport de care instanța ar fi trebuit să analizeze o

astfel de posibilitate chiar în lipsa unei cereri exprese în acest sens

formulate în fața primei instanțe.

Înalta Curte nu a identificat

critici ce pot atrage incidența motivului de recurs reglementat de dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motiv de recurs susținut oral de către recurent,

astfel încât nu poate cenzura hotărârea instanței de apel din prisma acestui

text legal.

Analizând recursul în limita

criticilor formulate, Înalta Curte exercitând controlul judiciar din

perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată că recursul

nu este fondat, pentru următoarele argumente:

Cu privire la prima critică formulată

de către recurent, Înalta Curte va avea ca premisă situația de fapt reținută de

instanțele

de

fond.

Astfel, potrivit dispozițiilor art.

24 din Legea 10/2001 „(1) În absența unor probe contrare, existența și, după

caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în

actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive

sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) În aplicarea

prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată

în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus, sau, după caz, s-a

pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub

nume de proprietar.”

Așadar, legiuitorul a instituit o

prezumție de proprietate în favoarea persoanei înscrise în actul de preluare,

prezumție pe care, în speță, recurentul nu au răsturnat-o printr-o probă

contrară, întrucât, cu excepția actului de partaj, nu au mai fost depuse alte

acte care să probeze dreptul de proprietate, în sensul dispozițiilor art. 23 și

art. 24 din Legea nr. 10/2001 pentru diferența de teren reclamată prin

prezentul recurs.

În raport de aceste considerații,

critica se privește ca nefondată.

Cu privire la cea de a două critică

de nelegalitate formulată de recurent și care vizează nerestituirea în natură a

imobilului teren revendicat în procedura legii speciale, nici această critică

nu este fondată.

În conformitate cu dispozițiile art.

1, art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilelor

preluate în perioada de referință a legii este regula în materia măsurilor

reparatorii, iar prin excepție, atunci când există o imposibilitate obiectivă

de restituire a imobilului în natură se pot acorda măsuri reparatorii prin

echivalent.

Așa cum rezultă din interpretarea

pct. 10.3 al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. nr. 250/2007, restituirea în natură a terenurilor libere

este limitată de destinația și suprafața acestora, în maniera de a nu afecta

căile de acces (străzi, alei, trotuare, parcări amenajate), existența și

utilizarea amenajărilor subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol,

electricitate de mare calibru, adăposturi militare și alte asemenea), ori

amenajările de utilitate publică ale localităților, respective suprafețele de

teren destinate a deservi căile de comunicație, dotările tehnico-edilitare

subterane. Sunt avute în vedere în determinarea terenului liber, atât

servituțile legale cât și documentațiile de amenajarea teritoriului și urbanism.

Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001 în cazurile în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea

ocupă parțial terenul expropriat persoana îndreptățită poate obține restituirea

în natură a părții de teren rămasă liberă, pentru cea ocupată de construcții

noi, autorizate, ce este afectată servituților legale și altor amenajări de

utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se

stabilesc în echivalent.

În speța supusă analizei, s-a

stabilit din punct de vedere tehnic de către expertul desemnat (ca situație de

fapt care nu mai poate fi reapreciată în recurs față de actuala structură a

motivelor pentru care se poate declanșa această cale de atac extraordinară) că

imobilul revendicat este afectat de amenajări exterioare blocurilor, alei

betonate pentru circulație, spații verzi, rețele subterane și parcare auto.

Or, atâta timp cât s-a reținut

existența vreunor impedimente la restituirea în natură dintre cele prevăzute de

norma specială incidentă cauzei - art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/200, în

mod legal instanța de apel nu a confirmat măsura de restituire în natură a

suprafeței de teren revendicate.

Recurentul se plânge și de modul în

care instanța de apel a interpretat probele administrate și a stabilit în

raport de acestea situația de fapt.

Or, stabilirea chestiunilor de fapt

ale procesului aparține judecătorilor fondului cauzei, iar eventuale critici

sub acest aspect nu se circumscriu motivului de recurs prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., în actuala sa configurație.

Cât privește relevanța solicitării de

noi probe în apel, această susținere nu poate fi examinată de instanța de

recurs, față de actuala structură a recursului, care nu mai permite reevaluarea

situației de fapt în raport de probele administrate în cauză, inclusiv din

perspectiva celor care ar fi fost utile soluționării cauzei.

Motivul de casare care permitea

analiza, în recurs, a situației de fapt față de dovezile administrate, prevăzut

de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din

O.U.G. nr. 138/2000.

Pe de altă parte, examinarea

utilității și a concludenței unor probe în soluționarea cauzei reprezintă

atributul exclusiv al instanței învestite cu cererea de probatoriu, iar

măsurile dispuse de instanță în legătură cu această cerere nu pot fi cenzurate

de instanța de recurs față de cele menționate în precedent, în legătură cu

abrogarea, la data pronunțării deciziei recurate, a motivului de recurs ce

oferea posibilitatea verificării temeiniciei hotărârii în raport de probele administrate.

Cu privire la ultima critică

formulată, vizând neacordarea ca măsură reparatorie prin echivalent, a unui

teren în compensare, se reține, de asemenea, că nu este fondată, în condițiile

în care instanța de apel a reținut, din interpretarea materialului probator

administrat în cauză, că aceasta are caracterul unei solicitări subsidiare

cererii principale de restituire în natură și că reclamantul nu a exprimat o

astfel de opțiune în prima instanță.

Deși dispozițiile art. 11 alin. (8)

din Legea nr. 10/2001 stabilesc o ordine de prioritate în acordarea măsurilor

de reparație, textul nu instituie o obligație absolută în sarcina unității

notificate de a acorda bunuri sau servicii în compensare, aceasta depinzând de

situația particulară, cu mai multe variabile (existența bunurilor în

patrimoniu, criteriul valoric, caracteristici asemănătoare cu imobilul preluat

abuziv, planurile de dezvoltare a localității) a fiecărei entități, astfel

învestite, în parte.

Prin urmare, instanța fondului nu

putea nici chiar în virtutea rolului activ conferit de dispozițiile art. 129

alin. (5) C. proc. civ. să suplinească voința persoanei îndreptățite în sensul

de a dispune cu privire la măsura reparatorie prin compensare, în măsura în

care nu exista un acord al beneficiarului acestei măsuri.

Potrivit dispozițiilor art. 294

alin. (1) C. proc. civ.

„în apel nu se poate schimba calitatea

părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot

face alte cereri noi”.

Textul citat consacră o limitare

importantă, care se referă la inadmisibilitatea cererilor noi în instanța de

apel, respectiv la imposibilitatea legală ca părțile să introducă noi pretenții

în faza judecății în apel.

Soluția decurge din funcția

fundamentală a instanței de apel, și anume aceea de a examina regularitatea

hotărârii primei instanțe cu privire la pretențiile ce au fost deduse în fața

acesteia de către reclamant, părțile neputând prin cereri noi să lărgească

cadrul dedus judecății.

Având în vedere cele expuse, Înalta

Curte constată că recursul pârâtului nu este fondat și îl va respinge pe

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantul S.T. împotriva deciziei civile nr. 179/A din 10 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21

ianuarie 2011.