ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 399/2011

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Reclamantul S.T. a chemat în judecată pe intimatul Municipiul București, prin Primarul General, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, instanța să suplinească voința Primăriei Municipiului București și să dispună să-i fie restituit în natură imobilul - teren în suprafață de 410 mp, prin obligarea pârâtului de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie respectivul imobil.

Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 346 din 11 martie 2009 a admis în parte cererea precizată formulată de reclamantul S.T., a constatat că acesta este persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru cota de 3/4 din imobilul teren în suprafață de 211 mp, situat în București, sector 5. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin notificarea nr. 1621 din 20 iulie 2001 emisă de BEJ A.P., S.E. și S.T. au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 410 mp, situat în București, sector 5, învederând că a fost dobândit prin cumpărare și moștenire, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2540 din 7 aprilie 1983 și certificatului de moștenitor nr. 956/1984.

Potrivit certificatului de moștenitor nr. 956/1984, de pe urma defunctului S.C. au rămas ca moștenitori S.T., în calitate de fiu și S.E., în calitate de soție supraviețuitoare. Potrivit certificatului de moștenitor nr. 169/2006, de pe urma defunctei S.E., decedată la 22 decembrie 2003, a rămas ca moștenitor S.T., în calitate de fiu. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2540/1983, S.I.

a vândut către S.T., căsătorit cu I.S., lotul 1 din locuința din București, sector 5, iar cota indiviză de 1/4 din terenul în suprafață totală de 211 mp, respectiv 52,50 mp, a trecut în proprietatea statului în conformitate cu art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 (a fost emisă Decizia nr. 760 din 25 iunie 1983). Cu privire la suprafața de teren de 52,50 mp, care a fost preluată de către stat urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2540/1983, tribunalul a constatat că se impune a fi avută în vedere la stabilirea întinderii dreptului proprietate al reclamantului, faptul că acesta avea posesia și asupra unei alte părți din teren, ceea ce conduce la prezumția că intenția părților a fost aceea de a vinde și terenul aferent construcției vândute, terenul neintrând în patrimoniul reclamantului doar datorită normelor abuzive ale Legii nr. 58/1974.

Conform raportului de expertiză efectuat în cauză de expertul V.N., din suprafața de 510 mp a fostului teren situat în București, sector 5, o suprafață de 359 mp este afectată de amenajări exterioare ale blocurilor, respectiv alei betonate, spații verzi și rețele subterane, iar restul de 151 mp este amenajat ca o parcare auto. Tribunalul a reținut că nu poate fi primită susținerea că Fondul Proprietatea nu funcționează, deoarece modalitatea de acoperire efectivă a prejudiciului este cu totul alta, și anume, aceea a solicitării în contradictoriu cu statul, de despăgubiri bănești în condițiile art. 998 C. civ. raportat la art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, bazată pe lipsa de eficiență a procedurii instituită de Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamantul S.T., criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. A arătat că instanța de fond a făcut o greșită aplicațiune a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 și a Deciziei nr. 9/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, într-un recurs în interesul legii. Astfel, în cuprinsul raportului de expertiză întocmit în fața instanței de fond, s-a stabilit că suprafața terenului este de 510 mp, o parte din această suprafață, respectiv 359 mp este ocupată de amenajări ale blocurilor din zonă, iar restul de 151 mp este liber. În acest context, prima instanță, neluând în considerare probele administrate și faptul că autorii apelantului-reclamant figurează cu suprafață de 410 mp teren preluat de stat, în mod incorect nu a restituit în natură 151 mp teren liber.

Instanța trebuia să facă aplicațiunea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001, în sensul în care imobilele trebuiau restituite în natură sau să se acorde teren în compensare. În susținerea apelului au fost solicitate probe noi, iar Curtea a respins această solicitare, considerând că în fața instanței de fond s-au administrat suficiente probe pentru lămurirea situației de fapt. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 179 A din 10 martie 2010, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul S.T. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarea situație de fapt: Prin notificarea formulată de reclamantul S.T. s-a solicitat restituirea în natură a unui teren în suprafață de 410 mp, situat în sector 5, București, așa cum rezultă și din notificarea nr. 14342 din 23 iulie 2001, trimisă de BEJ A.P., aflată la fila 3 din dosarul instanței de fond.

În conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Curtea a apreciat că, atâta timp cât apelantul-reclamant a solicitat prin notificare o suprafață de 410 mp, nu poate solicita ulterior, în cursul judecării cauzei, o suprafață mai mare de teren, respectiv de 510 mp, deoarece pentru diferența dintre cele două suprafețe, este decăzut din drepturile prevăzute de lege.

În ceea ce privește solicitarea reclamantului de a i se încuviința mai multe adrese către Primăria Municipiului București pentru ca aceasta să comunice situația juridică a terenului și dacă există posibilitatea de acordare de teren în compensare în imediata vecinătate a terenului preluat, Curtea a apreciat că solicitarea este nefondată, deoarece la fila 4 din dosarul instanței de fond se află adresa nr. 56353/13924 din 29 august 2003 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu Evidența Proprietății, din care rezultă situația juridică a terenului în litigiu. Din concluziile raportului de expertiză aflat la filele 104 - 108 din dosarul instanței de fond, a rezultat că o suprafață de 359 mp este afectată de amenajări exterioare aferente blocurilor învecinate, respectiv, alei betonate pentru circulație, spații verzi și rețele subterane, iar restul suprafeței de 151 mp este amenajată ca parcare auto, în total fiind 510 mp.

Curtea a reținut incidente speței dispozițiile art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, care prevăd în mod expres că sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale se referă la suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoilor comunității, deci și la parcări amenajate. Astfel, în raport de reglementarea legală și de constatările expertului, Curtea a reținut că terenul nu este liber din punct de vedere juridic și, în consecință, nu poate fi restituit în natură. În cursul judecării cauzei, reclamantul S.T. a demonstrat că este moștenitorul autorilor săi, S.C. și S.E., conform certificatelor de moștenitor nr. 956/1994 și nr. 169/2006, depuse la filele 8 și 9 din dosarul instanței de fond.

Din certificatul de moștenitor nr. 956/1994 a rezultat că autorul său, S.C., a avut în patrimoniu cota de 1/2 din suprafața de 211 mp și construcția din cărămidă aflată pe teren. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2540/1983, S.I. a vândut lui S.T. cota indiviză de 1/4 din terenul în suprafață de 211 mp și, în consecință, întinderea dreptului reclamantului este de 3/4 din suprafața de 211 mp, luând în considerare și certificatul de moștenitor menționat mai sus. Așa fiind, în mod corect, instanța de fond a stabilit întinderea dreptului reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent, pentru o cotă de 3/4 din terenul situat în București, sector 5, în suprafață de 211 mp.

Deși în cererea de apel reclamantul a arătat că suprafața de 199 mp i se cuvenea în exclusivitate, curtea a apreciat că nu rezultă din actele depuse la dosarul cauzei un drept exclusiv asupra suprafeței menționate. Împotriva deciziei date în apel, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul S.T., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului, desființarea sentinței primei instanțe, iar pe fondul cauzei admiterea cererii precizate, obligarea pârâtului la restituirea suprafeței de 510 (410) mp în natură (parțial pe vechiul amplasament - 151 mp (care este teren liber), iar restul 359 (259) mp prin compensare cu teren situat în imediata vecinătate, în măsura în care o asemenea compensare este posibilă.

In situația în care nu este posibilă acordarea de teren în compensare, pentru diferența de 359 (259) mp a solicitat constatarea calității de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a făcut un istoric al cauzei și a arătat că: - instanța de apel a făcut o incorectă aplicare a dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât recurentul se consideră îndreptățit la restituirea terenului în suprafață de 510 mp, rezultat din reconstituirea vechiului amplasament. Chiar dacă instanța de apel nu ar fi luat în considerație această suprafață, consideră că, oricum, nu ar fi putut să nu țină cont de suprafața de 410 mp menționată în anexa decretului de expropriere.

Potrivit textului legal, în absența unor probe contrare, existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării, iar proba contrară se referă la situația în care s-ar dovedi, prin prezentarea vreunui alt titlu de proprietate, că restul de teren a fost proprietatea altcuiva, sau că recurentul și autoarea sa l-ar fi deținut, la data preluării, cu un alt titlu decât de proprietar (eventual, detentori precari - ceea ce nu este cazul). Curtea de apel trebuia să constate că pentru o porțiune de teren există titlu, iar pentru restul, respectiv pentru diferența de 199 mp, operează prezumția. - o altă critică vizează încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001 privitoare la nerestituirea în natură a suprafeței de 151 mp teren, loc viran pe care sunt parcate mașinile ad-hoc și care nu este amenajat ca parcare auto, susținerea pârâtei fiind nedovedită în acest sens.

Totodată Legea nr. 10/2001 nu conține dispoziții în sensul în care nu se poate restitui în natură teren pentru persoanele care dețin o cotă indiviză, practica Curții Europene a Drepturilor Omului fiind în acest sens. In situația în care se consideră că nu poate primi, în natură, întregul teren, se poate restitui o suprafață care să reprezinte echivalentul cotei sale indivize, dar în nici un caz nu i se poate nega vocația la restituirea în natură. De altfel, suprafața identificată de expert ca fiind liberă de 151 mp corespunde chiar cotei sale indivize. In ceea ce privește restul suprafeței de 199 mp pentru care operează prezumția de proprietate, pentru această suprafață este îndreptățit la restituire, fie prin acordare de teren în compensare, fie prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, întrucât terenul acesta i se cuvine în exclusivitate.

- se critică și faptul că instanța de apel i-a respins nejustificat probele solicitate în această cale devolutivă de atac, considerând că solicitarea de acordare de teren în compensare este o cerere nouă, inadmisibilă în apel. Recurentul susține că prin aceasta s-a adus atingere dreptului său la apărare, la un proces echitabil și s-au încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care prevăd obligația instanței de a stărui prin toate mijloacele pentru aflarea adevărului. - o ultimă critică vizează neacordarea de teren în compensare, cerere care nu poate fi considerată ca fiind una în raport de criteriile avute în vedere de legiuitor de acordare a măsurilor reparatori, în raport de care instanța ar fi trebuit să analizeze o astfel de posibilitate chiar în lipsa unei cereri exprese în acest sens formulate în fața primei instanțe.

Înalta Curte nu a identificat critici ce pot atrage incidența motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motiv de recurs susținut oral de către recurent, astfel încât nu poate cenzura hotărârea instanței de apel din prisma acestui text legal. Analizând recursul în limita criticilor formulate, Înalta Curte exercitând controlul judiciar din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele argumente: Cu privire la prima critică formulată de către recurent, Înalta Curte va avea ca premisă situația de fapt reținută de instanțele de fond. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 24 din Legea 10/2001 „(1) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

(2) În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus, sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.” Așadar, legiuitorul a instituit o prezumție de proprietate în favoarea persoanei înscrise în actul de preluare, prezumție pe care, în speță, recurentul nu au răsturnat-o printr-o probă contrară, întrucât, cu excepția actului de partaj, nu au mai fost depuse alte acte care să probeze dreptul de proprietate, în sensul dispozițiilor art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001 pentru diferența de teren reclamată prin prezentul recurs.

În raport de aceste considerații, critica se privește ca nefondată. Cu privire la cea de a două critică de nelegalitate formulată de recurent și care vizează nerestituirea în natură a imobilului teren revendicat în procedura legii speciale, nici această critică nu este fondată. În conformitate cu dispozițiile art. 1, art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilelor preluate în perioada de referință a legii este regula în materia măsurilor reparatorii, iar prin excepție, atunci când există o imposibilitate obiectivă de restituire a imobilului în natură se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent. Așa cum rezultă din interpretarea pct. 10.3 al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, restituirea în natură a terenurilor libere este limitată de destinația și suprafața acestora, în maniera de a nu afecta căile de acces (străzi, alei, trotuare, parcări amenajate), existența și utilizarea amenajărilor subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și alte asemenea), ori amenajările de utilitate publică ale localităților, respective suprafețele de teren destinate a deservi căile de comunicație, dotările tehnico-edilitare subterane. Sunt avute în vedere în determinarea terenului liber, atât servituțile legale cât și documentațiile de amenajarea teritoriului și urbanism.

Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în cazurile în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă parțial terenul expropriat persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, ce este afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. În speța supusă analizei, s-a stabilit din punct de vedere tehnic de către expertul desemnat (ca situație de fapt care nu mai poate fi reapreciată în recurs față de actuala structură a motivelor pentru care se poate declanșa această cale de atac extraordinară) că imobilul revendicat este afectat de amenajări exterioare blocurilor, alei betonate pentru circulație, spații verzi, rețele subterane și parcare auto.

Or, atâta timp cât s-a reținut existența vreunor impedimente la restituirea în natură dintre cele prevăzute de norma specială incidentă cauzei - art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/200, în mod legal instanța de apel nu a confirmat măsura de restituire în natură a suprafeței de teren revendicate. Recurentul se plânge și de modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate și a stabilit în raport de acestea situația de fapt. Or, stabilirea chestiunilor de fapt ale procesului aparține judecătorilor fondului cauzei, iar eventuale critici sub acest aspect nu se circumscriu motivului de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în actuala sa configurație.

Cât privește relevanța solicitării de noi probe în apel, această susținere nu poate fi examinată de instanța de recurs, față de actuala structură a recursului, care nu mai permite reevaluarea situației de fapt în raport de probele administrate în cauză, inclusiv din perspectiva celor care ar fi fost utile soluționării cauzei. Motivul de casare care permitea analiza, în recurs, a situației de fapt față de dovezile administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Pe de altă parte, examinarea utilității și a concludenței unor probe în soluționarea cauzei reprezintă atributul exclusiv al instanței învestite cu cererea de probatoriu, iar măsurile dispuse de instanță în legătură cu această cerere nu pot fi cenzurate de instanța de recurs față de cele menționate în precedent, în legătură cu abrogarea, la data pronunțării deciziei recurate, a motivului de recurs ce oferea posibilitatea verificării temeiniciei hotărârii în raport de probele administrate. Cu privire la ultima critică formulată, vizând neacordarea ca măsură reparatorie prin echivalent, a unui teren în compensare, se reține, de asemenea, că nu este fondată, în condițiile în care instanța de apel a reținut, din interpretarea materialului probator administrat în cauză, că aceasta are caracterul unei solicitări subsidiare cererii principale de restituire în natură și că reclamantul nu a exprimat o astfel de opțiune în prima instanță.

Deși dispozițiile art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 stabilesc o ordine de prioritate în acordarea măsurilor de reparație, textul nu instituie o obligație absolută în sarcina unității notificate de a acorda bunuri sau servicii în compensare, aceasta depinzând de situația particulară, cu mai multe variabile (existența bunurilor în patrimoniu, criteriul valoric, caracteristici asemănătoare cu imobilul preluat abuziv, planurile de dezvoltare a localității) a fiecărei entități, astfel învestite, în parte. Prin urmare, instanța fondului nu putea nici chiar în virtutea rolului activ conferit de dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. să suplinească voința persoanei îndreptățite în sensul de a dispune cu privire la măsura reparatorie prin compensare, în măsura în care nu exista un acord al beneficiarului acestei măsuri.

Potrivit dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi”. Textul citat consacră o limitare importantă, care se referă la inadmisibilitatea cererilor noi în instanța de apel, respectiv la imposibilitatea legală ca părțile să introducă noi pretenții în faza judecății în apel. Soluția decurge din funcția fundamentală a instanței de apel, și anume aceea de a examina regularitatea hotărârii primei instanțe cu privire la pretențiile ce au fost deduse în fața acesteia de către reclamant, părțile neputând prin cereri noi să lărgească cadrul dedus judecății. Având în vedere cele expuse, Înalta Curte constată că recursul pârâtului nu este fondat și îl va respinge pe temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.T. împotriva deciziei civile nr. 179/A din 10 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2011.