ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1533/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1533/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 14 martie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

reclamantul B.E.R. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții

Municipiul București, prin primarul general, M.V., B.V., O.F., O.A., O.D. și B.M.,

ca prin hotărârea ce se va pronunța, în urma comparării titlurilor de

proprietate, să dispună obligarea pârâtului Municipiul București, prin primarul

general, să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat

în București, sector 5, compus din teren în suprafață totală de 168,88 mp și

construcție cu P+E+M, precum și obligarea pârâților persoane fizice să-i lase

în deplină proprietate și liniștită posesie următoarele apartamente din

imobilul respectiv, împreună cu dependințele comune și cotele aferente de

teren, după cum urmează: pârâtul M. – apartamentul nr. 1, cumpărat cu

contractul nr. 728 din 27 februarie 1997, în suprafață de 78,88 mp;

moștenitorii defunctei O. – apartamentul nr. 2, cumpărat cu contractul nr. 350

din 28 februarie 1997, în suprafață de 74,65 mp și pârâta B. – apartamentul nr.

3, cumpărat cu contractul nr. 549 din 13 februarie 1997, în suprafață de 71,46

mp.

Ulterior, reclamantul

și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat introducerea în cauză a

pârâtului L.N., în calitate de moștenitor al defunctului L.C., care a fost

coproprietar al apartamentului nr. 2 revendicat, precum și introducerea în

cauză a pârâtei M.M., în calitate de moștenitoare a pârâtului inițial M.V.

Totodată, pe

parcursul soluționării cauzei, a decedat reclamantul B.E.R., fiind introduse în

cauză moștenitoarele acestuia, respectiv B.R.A. și B.O.A.

Pârâta B.V. a

formulat cerere de chemare în garanție împotriva Statului Român, prin care a

solicitat, în subsidiar, în cazul admiterii acțiunii reclamantului, să fie

obligat chematul în garanție la restituirea sumei de 9.627.873 lei vechi,

actualizată în raport cu rata inflației, reprezentând prețul achitat în baza

contractului de vânzare-cumpărare nr. 549/2007, instituirea unui drept de

retenție asupra imobilului ce a făcut obiectul contractului până la plata

integrală a prețului actualizat și notarea în Cartea Funciară a dreptului de

retenție.

Prin încheierea din

25 septembrie 2008, tribunalul a respins excepția de netimbrare, excepția de

inadmisibilitate a acțiunii invocată de pârâții persoane fizice, excepția

lipsei arătării domiciliului reclamantului și a unit cu fondul excepția lipsei

calității procesuale active.

La termenul din 18

decembrie 2008, tribunalul a pus în discuție excepția de inadmisibilitate a

acțiunii, invocată din oficiu de instanță, în raport de primul capăt de cerere

și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, unită cu fondul

și a rămas în pronunțare atât pe aceste excepții, cât și pe fondul cauzei.

Prin sentința civilă

nr. 1886 din 18 decembrie 2008, Tribunalul București a admis excepția

inadmisibilității primului capăt de cerere și a respins primul capăt de cerere

formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, ca inadmisibil.

A fost respinsă

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor, ca neîntemeiată.

A fost respins

capătul doi de cerere formulat de reclamantele B.R.A. și B.O.A., în

contradictoriu cu pârâții M.M., B.V., O.F., O.A., O.D., L.N. și B.M., ca

neîntemeiat.

A fost respinsă

cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B.V., în contradictoriu cu

chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca

neîntemeiată.

A fost respinsă

cererea pârâților de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut, în ceea ce privește excepția inadmisibilității

acțiunii, că solicitarea reclamantului privind obligarea pârâtului Municipiul

București să lase în deplină proprietate și posesie imobilul din București, sector

5, compus din teren în suprafață totală de 168,88 mp și construcție cu P+E+M,

are caracterul unei acțiuni în revendicare și nu poate fi asimilată

contestației prevăzute de art. 26 din Legea nr. 10/2001.

S-a arătat că,

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 exclud posibilitatea

formulării de către foștii proprietari sau de către succesorii acestora de

acțiuni în revendicare a bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, în

cazul în care aceste bunuri fac obiectul unor legi speciale de reparații.

După intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunile în revendicare având ca obiect imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse

direct la instanțele de judecată, sunt inadmisibile.

Cum imobilul se află

în posesia unei unități deținătoare, respectiv a Municipiului București,

rezultă că reclamantul avea obligativitatea să formuleze notificare în baza

Legii nr. 10/2001, lege specială în materie, și nu să formuleze acțiune în

revendicare pe dreptul comun.

A mai reținut tribunalul

că, în speță, obiectul litigiului este o acțiune în revendicare formulată după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, împotriva unei persoane care are

calitatea să retrocedeze administrativ bunul, astfel încât în mod evident

acțiunea formulată este inadmisibilă, fiind fără relevanță în ce măsură

reclamantul a urmat sau nu procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă

aceasta s-a finalizat.

De asemenea, s-a

arătat că reclamantul nu poate învesti cu soluționarea aceleiași cereri atât

instanța de judecată, cât și organul administrativ cu activitate

jurisdicțională, iar procedura judiciară nu poate suplini procedura

administrativă de restituire în natură sau în echivalent, deoarece, în caz

contrar, s-ar ajunge la eludarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale active, cât și fondul cauzei, tribunalul a

reținut că autorii reclamantelor, numiții S. și R.R.B. au dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat

de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, sub nr. 36122/1928.

Ulterior, imobilul a

fost naționalizat în baza prevederilor Decretului nr. 92/1950, reclamantul

inițial, R.E.B., fiind proprietarul imobilului, conform actului de partaj

încheiat la 28 ianuarie 1948.

În baza Legii nr.

112/1995, numiții M.V. și M.M. au dobândit apartamentul nr. 1, situat în

București, sectorul 5, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 728/1997;

numita B.V. a dobândit apartamentul fără număr individualizat, situat în același

imobil, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 549/1997, iar numiții O.L. și L.C.,

au dobândit apartamentul nr. 2, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.

350/1996.

În urma decesului

numitei O.L., au rămas ca moștenitori pârâții O.F., O.A., O.D. și B.M., conform

certificatului de moștenitor nr. 6/2002, iar de pe urma defunctului L.C., a

rămas ca unic moștenitor pârâtul L.N., conform certificatului de moștenitor nr.

26/2004.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale active, tribunalul a reținut că

reclamantele B.R.A. și B.O.A., în urma decesului numitului B.R.E., sunt unicele

moștenitoare ale acestuia, iar atâta timp cât reclamantele fac dovada faptului

că la un moment dat autorul lor a avut în proprietate imobilul respectiv,

acestea au calitate procesuală activă în cauză.

În ceea ce privește

acțiunea în revendicare, tribunalul a reținut că, întrucât atât reclamantul,

cât și pârâții, pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului,

pretinzând câte un titlu, iar pârâții au și posesia bunului în prezent,

instanța trebuie să procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care

dintre ele este preferabil.

S-a reținut că,

potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 45), actele

juridice de înstrăinare, chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără

titlu, sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună-credință.

În acest sens, s-a

constatat că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare ce

constituie titlul de proprietate al pârâților, pârâții cumpărători au fost de

bună-credință, respectiv au avut credința că au contractat cu adevăratul

proprietar, Statul Român, iar actul încheiat între părți a fost cu titlu

particular și oneros, apreciindu-se că titlul pârâților este pe deplin valabil

și legal având preferință față de titlul reclamantului, conform dispozițiilor

art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a arătat

că, potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, în situația în care nu a

fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare

în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaș beneficiază de un drept de

proprietate actual în sensul convenției și nu poate fi deposedat de bunul său (

cauza Raicu contra României).

De asemenea,

tribunalul a reținut că, potrivit art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001,

măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care

imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Având în vedere că

reclamantul inițial, B.E.R. a formulat notificare prin care a solicitat în baza

Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a imobilului ce face obiectul

litigiului, notificare ce nu a fost soluționată până în prezent prin emiterea

unei dispoziții motivate, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată este

nefondată, întrucât, indiferent de considerentele arătate de reclamant prin

acțiune, acesta nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza

Legii nr. 10/2001 [art. 18 lit. d)] și nu beneficiază de restituirea în natură,

atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

În opinia

tribunalului, prin această dispoziție legală, avându-se în vedere și

necesitatea asigurării stabilității circuitului juridic civil, s-a statuat

obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil în aplicarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și s-a instituit indirect un criteriu de

preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil la

soluționarea acțiunii în revendicare.

A mai reținut prima

instanță că și prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată în cadrul recursului în interesul legii s-a stabilit prioritatea

titlului de proprietate al chiriașului, în sensul că legea specială are

prioritate, lege care prevede doar posibilitatea acordării de despăgubiri

reclamantului și nu posibilitatea restituirii în natură, în același sens fiind

și prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit

căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de

foștii proprietari sau succesorii acestora doar dacă nu fac obiectul unei legi

speciale de reparație.

Prin urmare,

tribunalul a constatat că, în speță, nu sunt aplicabile regulile create de

literatura de specialitate și de practica judecătorească pornind de la

prevederile art. 480 C. civ. privind compararea titlurilor de proprietate

invocate de părți și restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a

fost impusă folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a

procedurii instituite de legea specială pentru restituirea efectivă a

imobilului sau, după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin

echivalent.

Prin prisma practicii

judiciare conturată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a

reținut că, în speță, reclamantul nu deține nicio hotărâre judecătorească nici

anterioară și nici ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare

pronunțată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul București prin

care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, prin

care să se constate existența dreptului de proprietate al reclamantului asupra

imobilului sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus menționate să

lase în deplină proprietate și posesie imobilul, astfel încât acțiunea în

revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești nu poate fi

admisă.

Astfel, s-a arătat că

reclamantul nu a făcut niciun demers pentru restituirea imobilului în baza

Legii nr. 112/1995, nu a notificat niciodată pârâta că înțelege să revendice

imobilul, nu a avut formulată nicio acțiune în revendicare îndreptată împotriva

Statului Român prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului și

existența dreptului său de proprietate, astfel încât formularea unei acțiuni în

revendicare după circa 10 ani de la data cumpărării imobilului de către pârâți

nu poate fi admisă și nu poate reprezenta o privare de bun contrar art. 1 din

Protocolul nr.1 la CEDO.

Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 96A din 9 februarie 2010, a admis apelul declarat de reclamantele B.R.A. și B.O.A. și cererea de aderare la apel

formulată de pârâta B.V. și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că:

A fost admisă acțiunea

în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții persoane fizice și au

fost obligați aceștia să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilele în litigiu din sectorul 5, București, după cum urmează: pârâta

M.M. apartamentul nr. 1, parter, care a făcut obiectul contractului nr. N.728

din 27 februarie 1997 și teren aferent; pârâții O.F., O.A., O.D., B.M. și L.N.

apartamentul nr. 2, etaj 1, care a făcut obiectul contractului nr. N.350 din 19

decembrie 1996 și teren aferent; pârâta B.V. apartamentul de la mansardă, care

a făcut obiectul contractului nr. N.549 din 13 februarie 1997 și teren aferent.

A fost trimisă spre

rejudecare la aceeași instanță de fond, cererea de chemare în garanție

formulată de pârâta B.V.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței.

A fost respinsă

cererea de aderare la apel formulată de pârâții B.M., O.F., O.D. și O.A., ca

inadmisibilă.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că, în mod corect prima instanță a apreciat

că acțiunea în revendicare de drept comun formulată în contradictoriu cu

Municipiul București nu mai poate fi introdusă după apariția Legii nr. 10/2001,

întrucât această lege prevede o procedură specială, de natură administrativă,

prin care persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură sau prin

echivalent a unui imobil preluat în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-21

decembrie 1989.

Abia după emiterea

unei decizii motivate, instanța de judecată poate interveni pe fondul

restituirii bunului preluat în mod abuziv, or în speță, s-a constatat că

autorul reclamantelor a recurs la procedura prevăzută de legea specială,

formulând notificare, însă până în prezent unitatea deținătoare nu a emis

dispoziția prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Curtea de apel a

reținut că în mod corect instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art.

6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care exclud în mod expres posibilitatea

formulării de către foștii proprietari sau succesorii acestora de acțiuni în

revendicare a bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, în cazul în care

aceste bunuri fac obiectul unor legi speciale de reparație, cum este și Legea

nr. 10/2001.

În ceea ce privește

acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun formulată împotriva

posesorilor persoane fizice, curtea de apel a apreciat că aceasta nu este inadmisibilă,

întrucât nici un text de lege nu interzice revendicarea între două persoane

fizice prin compararea titlurilor acestora.

Pe de altă parte,

aprecierea ca inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul

comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar însemna o încălcare a

liberului acces la justiție recunoscut oricărei persoane prin dispozițiile art.

6 din CEDO și art. 21 din Constituție.

A mai reținut

instanța de apel că, potrivit deciziei nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție, prioritatea Convenției Europene a

Drepturilor Omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare

întemeiată pe dreptul comun, fiind însă necesar a se analiza, în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în

conflict cu Convenția și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității

raporturilor juridice.

Prin urmare, s-a

apreciat că instanța de fond trebuia să realizeze o comparare a titlurilor de

proprietate exhibate de către părți, reținând în acest sens că însăși legea

specială, a cărei aplicabilitate a fost invocată în susținerea excepției

inadmisibilității acțiunii, îi recunoaște persoanei îndreptățite calitatea de

proprietar, deci îi conferă un titlu de proprietate în situația în care

imobilul a fost preluat fără titlu valabil, urmând ca proprietarul să-și

exercite prerogativele dreptului său după primirea deciziei sau a hotărârii

judecătorești de restituire, emise în temeiul legii speciale.

S-a arătat că, în

raport de dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamantele

și-au conservat dreptul de a obține restituirea imobilului în natură, prin

formularea notificării în baza legii speciale, beneficiind astfel de un „bun”

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Întrucât intimații,

la rândul lor, beneficiază și ei de protecția dreptului lor, în sensul

Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, întrucât contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995,

sunt valabile și le conferă cumpărătorilor, de asemenea, un „bun”, rămâne de

analizat în ce măsură privarea de proprietate a reclamantelor, prin înstrăinarea

bunului lor de către stat către chiriași, corespunde cerințelor primului

alineat al art. 1 din Protocolul 1, respectiv dacă această „ingerință” a

statului este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de

utilitate publică și dacă există un just echilibru între cerințele protejării

unui interes general al comunității și imperativul protejării dreptului

fundamental al individului, în sensul acordării unei compensații rezonabile și

efective în schimbul bunului de care a fost deposedat.

Această analiză a

fost deja făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele

soluționate în materia imobilelor preluate de stat (Străin împotriva României,

Păduraru împotriva României, Porțeanu împotriva României), ale căror concluzii

au fost reluate în hotărârile date în cauzele ulterioare și dacă în ceea ce

privește îndeplinirea primelor două cerințe, s-a reținut că acestea ar fi, în

principiu, întrunite, în privința proporționalității ingerinței Curtea a ajuns

la concluzia contrară.

Prin urmare, s-a

apreciat că respingerea acțiunii în revendicare a reclamantelor apelante ar

echivala cu o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri

adecvate, întrucât chiar în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

s-a reținut că măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă

sunt încă iluzorii.

Curtea a considerat

că și atunci când partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă

și, dacă este cazul, contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare

definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr.

247/2005 și, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea, care nu

funcționează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent

cu acordarea unei despăgubiri.

Instanța de apel a

constatat că, în lipsa unei despăgubiri, singura soluție pentru a înlătura

privarea de proprietate la care reclamanții sunt supuși în mod continuu este

înlăturarea dispozițiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin.

(2) din Constituție și aplicarea directă a Convenției Europene a Drepturilor

Omului și a jurisprudenței instanței europene.

Cum, în prezenta

cauză, reclamantele au un „bun” în sensul Convenției, există o ingerință în

dreptul la respectarea dreptului lor manifestată prin vânzarea de către stat a

imobilului către chiriași, această ingerință a rupt echilibrul just dintre protecția

proprietății reclamantelor și cerințele interesului general, iar repararea

acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale

interne de reparație, curtea de apel a conchis că restituirea în natură a

imobilului către reclamante este unica măsură reparatorie posibilă pentru

privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriași.

S-a arătat că aceștia

din urmă nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din

contractele de vânzare-cumpărare neanulate, deoarece au la dispoziție calea

dreptului comun pentru recuperarea prețului de piață al imobilului. Mai mult,

Legea nr. 1/2009 permite foștilor chiriași, cumpărători în temeiul Legii nr.

112/1995, să obțină o reparație integrală a pierderii bunului, prin obligarea

statului, pe calea dreptului comun, la restituirea prețului de piață al imobilului,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

În acest sens, pârâta

B.V. chiar a formulat o cerere de chemare în garanție a Statului Român pentru

obținerea prețului de piață al imobilului, care nu a fost analizată pe fondul

său, în raport de soluția pronunțată de prima instanță cu privire la acțiunea

principală.

Cât privește cererea

de aderare la apel formulată de pârâții B.M., O.F., O.D. și O.A., curtea de

apel a constatat că această cerere este inadmisibilă, deoarece acești pârâți nu

au învestit instanța de fond cu o cerere având ca obiect obligarea Statului

Român, prin Ministerul de Finanțe la restituirea prețului de piață al

imobilului și instituirea unui drept de retenție asupra imobilului până la

plata integrală a prețului solicitat, iar în apel sunt inadmisibile cereri noi,

potrivit dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs de către reclamantele B.R.A. și B.O.A., de

pârâții L.N., O.A., O.D., O.F., B.M., M.M., Municipiul București, prin primarul

general și B.V., precum și de chematul în garanție Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice.

I. Prin motivele de

recurs formulate, recurentele – reclamante B.R.A. și B.O.A. au invocat, în

drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au

contestat legalitatea soluției în ceea ce privește nerestituirea terenului în

suprafață de 168 mp aferent construcției.

II. Recurenții –

pârâți L.N., O.A., O.D., O.F. și B.M. au formulat, în esență, următoarele

motive de recurs:

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, prin hotărârile sale, a obligat statul la măsuri

reparatorii, dar nu în mod exclusiv la restituirea în natură a imobilelor, și a

recunoscut libertatea Statului Român de a reglementa modalitățile și condițiile

restituirii bunurilor preluate de stat în perioada regimului comunist, iar una

dintre acestea este și obligativitatea parcurgerii unei proceduri

administrative prealabile.

Prin urmare,

imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 nu mai

pot fi restituite decât în condițiile prevăzute de această lege specială, fiind

exclusă acțiunea în revendicare de drept comun.

Decizia nr. 33 din 09

iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în

interesul legii dă dezlegare obligatorie pentru instanțe în problema

referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare, formulată după apariția

Legii nr. 10/2001, cum este cazul celei care face obiectul prezentului litigiu.

Recurenții – pârâți

au susținut că dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 exclud

posibilitatea formulării de către foștii proprietari sau de către succesorii

acestora de acțiune în revendicare a bunurilor preluate de stat fără titlu

valabil, în cazul în care aceste bunuri fac obiectul unor legi speciale de

reparație.

Prin urmare, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunile în revendicare având ca

obiect imobilele preluate în mod abuziv în perioada de referință a legii

speciale de reparație, introduse direct la instanțele de judecată, sunt

inadmisibile, deoarece procedura administrativă prealabilă instituită de Legea

nr. 10/2001 este obligatorie.

Soluția primei

instanțe este legală și în concordanță cu decizia nr. 33/09 iunie 2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, cu practica Curții

Europene a Drepturilor Omului, precum și cu legislația internă incidentă în

cauză( Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001).

Au mai arătat

recurenții – pârâți că, în prezenta cauză, reclamantele nu dețin nici o

hotărâre judecătorească nici anterioară, nici ulterioară încheierii

contractelor de vânzare-cumpărare care să fie pronunțată în contradictoriu cu

Statul Român sau cu Municipiul București și prin care să se constate

nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, prin care să se constate

existența dreptului de proprietate al reclamantului sau prin care să fie

obligate persoanele juridice sus – menționate să lase în deplină proprietate

imobilul, astfel încât acțiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea

hotărâri judecătorești nu poate fi admisă.

Totodată, în lipsa unei

asemenea hotărâri reclamantele nu dețin în viziunea CEDO o speranță legitimă de

dobândire a bunului, în timp ce pârâții dețin un drept actual asupra bunului,

în baza contractelor de vânzare-cumpărare neanulate.

III. Recurenta –

pârâtă M.M. a formulat următoarele motive de recurs, invocând dispozițiile art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.:

Soluția instanței de

apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii și

sprijinită pe motive contradictorii.

Cu privire la

admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în

condițiile existenței legii speciale, a apreciat că în mod greșit instanța de

apel a admis acțiunea în revendicare, față de situația de fapt și în raport de

dreptul comun intern (art. 480 și urm. C. civ. ), legea internă specială (

Legea nr. 10/2001 ) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește

dreptul comun, art. 480 și urm. C. civ., recurenta a apreciat că în cauză

operează principiul

error communis facit jus

, având în vedere că până la

momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare titlul statului nu fusese

contestat de nimeni, nici măcar de autorul reclamantelor.

Întrucât nu a existat

nici un demers al reclamantelor în perioada imediat următoare apariției Legii

nr. 112/1995 că ar intenționa să-și redobândească imobilul, această stare de

pasivitate i-a întărit convingerea recurentei că a dobândit un titlu valabil de

proprietate, preferabil față de titlul de proprietate al reclamantului.

Din perspectiva legii

interne speciale, respectiv a Legii nr. 10/2001, recurenta a arătat că în cauză

sunt incidente prevederile art. 45 alin. (2) din lege, având în vedere că

titlul său de proprietate nu a fost anulat și este preferabil întrucât a fost

chiriaș cumpărător de bună-credință, care a respectat prevederile art. 9 din

Legea nr. 112/1995.

În analiza

comparativă a titlurilor de proprietate instanța trebuia să aibă în vedere

criteriile de preferință instituite de Legea nr. 10/2001 și, în raport de

situația juridică a imobilului, să constate că reclamantele nu au dreptul la

restituirea în natură a apartamentelor înstrăinate foștilor chiriași cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ci au dreptul la măsuri

reparatorii prin echivalent, conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.

Întrucât apartamentul

nr. 1 face parte din categoria imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001,

iar acest act normativ constituie o lege specială față de Codul civil care

reprezintă dreptul comun în materia acțiunii în revendicare, în raportul dintre

o normă specială și una generală, norma specială urmează a se aplica cu

prioritate.

Prin raportare la

prevederile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, precum și la jurisprudența CEDO, conform art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție, recurenta a susținut că, prin contractul de

vânzare-cumpărare încheiat, a dobândit un „bun” , întrucât valabilitatea

acestuia nu a fost contestată, fiind deci un act juridic valabil încheiat, în

timp ce reclamantele nu au justificat existența unui bun actual pentru a se

putea pune problema vreunei atingeri aduse acestora care să atragă incidența

textului din Convenție menționat.

În plus, reclamantele

nu au avut nici măcar o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială

respectivă.

A mai susținut

recurenta că, prin admiterea acțiunii în revendicare, a operat o ingerință

asupra dreptului său de proprietate, fiind privată de bunul său prin crearea

unor noi neajunsuri disproporționate.

Recurenta a arătat și

că, în sensul respingerii acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun

după apariția Legii nr. 10/2001 s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și

Justiție prin decizia nr. 33/2008.

IV. Recurenta –

pârâtă B.V. a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 3, 7 și 9 C.

proc. civ., în dezvoltarea cărora a formulat următoarele critici:

Hotărârea s-a dat cu

încălcarea competenței altei instanțe, întrucât nu există la dosar nicio dovadă

că obiectul pricinii ar avea o valoare de peste 500.000 lei, iar valorile la

care au cumpărat pârâții, chiar actualizate fiind prețurile, sunt mult sub

limita prevăzută de lege, astfel că judecătoria în raza căreia se află situat

imobilul revendicat era competentă să judece pricina în primă instanță.

Hotărârea atacată

cuprinde o serie de motive străine de natura pricinii în sensul că, deși

instanța de apel a stabilit cu precizie natura pricinii, respectiv revendicare

de drept comun prin comparare de titluri ce are ca temei juridic art. 480 și

urm. C. civ., în acest caz, al revendicării între două persoane fizice prin

compararea titlurilor, nu operează scutirea de taxă de timbru prevăzută de art.

15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Cu toate acestea,

instanța de apel își motivează soluția arătând că toate aceste argumente,

deduse din practica instanței europene în domeniul restituirii imobilelor

preluate abuziv, justifică concluzia că reclamantele sunt în imposibilitate de

a-și recupera bunul.

Astfel, soluționarea

unei acțiuni de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., se

face cu argumente deduse din practica instanței europene în domeniul

restituirii imobilelor preluate abuziv.

De asemenea, dispoziția

din sentința pronunțată de instanța de fond și menținută ca atare de instanța

de apel, prin care s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității

procesuale active se sprijină pe motive străine de natura pricinii, deoarece

faptul că reclamantul figurează în anexa la decretul de naționalizare îi atestă

calitatea acestuia de persoană îndreptățită la restituire în raport cu statul

sau cu alte persoane juridice, nicidecum nu îi conferă legitimare procesuală

activă pentru acțiunea în revendicare între două persoane fizice prin

compararea titlurilor acestora.

Hotărârea cuprinde și

motive contradictorii, fiind înlăturat dreptul intern, adică dreptul comun, și

aplicată direct Convenția numai cu privire la reclamante, în timp ce pentru

pârâți se apreciază că aceștia au la dispoziție calea dreptului comun pentru

recuperarea prețului de piață al imobilului.

Astfel, pârâții sunt

îndrumați să urmeze calea dreptului comun, despre care instanța arată în

cuprinsul hotărârii că este în contradicție cu Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și, prin urmare, neaplicabil în speță.

Recurenta susține că

hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal, deoarece nu există

nici un text de lege care să permită ca instanța să constate că reclamantul

inițial este proprietarul imobilului în baza unui act de partaj și a unei

adrese fără valoare juridică în ce privește dreptul de proprietate asupra

imobilului.

Recurenta arată că

hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, întrucât instanța nu

a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și

aplicarea legii de către prima instanță, în mod greșit a disjuns cererea

subsidiară și a trimis-o spre rejudecare instanței de fond și, deși a constatat

că atât reclamantele, cât și pârâții persoane fizice au un „bun” în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, i-a deposedat pe aceștia din urmă de bunul

lor, tot fără o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Recurenta mai susține

că, pe fond, acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor este

neîntemeiată, întrucât reclamantele nu au un titlu de comparat.

V. Prin recursul său,

pârâtul Municipiul București, prin primarul general, a criticat decizia

instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

arătând că nu are calitate procesuală pasivă, având în vedere că terenul în

cauză nu a făcut parte din domeniul privat al Municipiului București și nici în

prezent nu aparține acestei instituții, fiind atribuit pârâtului.

A arătat că

reclamantele nu justifică interes în promovarea unui capăt de cerere privind

constatarea caracterului abuziv și nelegal al preluării de către stat a

imobilului, față de modificările aduse prin Legea nr. 247/2005 potrivit cărora

nu se mai face distincție între imobile preluate de stat cu titlu sau fără

titlu.

În ceea ce privește

revendicarea pe dreptul comun, recurentul a arătat că acest capăt de cerere

este inadmisibil față de prevederile Legii nr. 10/2001, lege specială ce derogă

de la dispozițiile dreptului comun.

În cazul în care bunul

este deținut de una din unitățile menționate de art. 21 din Legea nr. 10/2001,

proprietarul deposedat abuziv de regimul comunist are la dispoziție o cale

specială de restituire în natură a dreptului său.

VI. Recurentul –

chemat în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat

motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea

instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii pe

aspectul soluției date cererii de chemare în garanție.

Astfel, recurentul a

arătat că, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2001, prevederile legale privind

dreptul la obținerea valorii actuale de piață a imobilului se referă la Ministerul Finanțelor Publice, și nu la Statul Român.

Or, prin admiterea

apelului declarat de pârâta B.V. în ceea ce privește cererea de chemare în

garanție a Statului Român, instanța a avut în vedere calitatea procesuală a

Ministerului Finanțelor Publice, făcând o gravă confuzie între Statul Român și

Ministerul Finanțelor Publice și punând semnul egalității între cele două

instituții fără a avea în vedere că, în speță, chemat în garanție este Statul

Român, și nu Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu.

Pe de altă parte, potrivit

principiului relativității efectelor contractului, un terț față de contractul

încheiat între Primăria municipiului București și pârâtă nu poate fi obligat la

restituirea prețului, reactualizat.

Examinând recursurile

în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Acțiunea formulată de

reclamantul B.E.R. și continuată de moștenitoarele acestuia, B.R.A. și B.O.A.,

a vizat restituirea imobilului situat în București, sector 5, compus din teren

și construcție.

Deși art. 129 alin. (5)

C. proc. civ. prevede că judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate

mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului

în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în

scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, se constată că nici

instanța de fond și nici instanța de apel nu s-au preocupat să analizeze

situația de fapt și de drept a terenului revendicat în suprafață de 168,88 mp,

aspect criticat de reclamante prin recursul declarat de acestea.

Astfel, capătul de

cerere privind revendicarea imobilului compus din teren și construcție formulat

în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar, a fost respins

ca inadmisibil de prima instanță, soluție ce a fost menținută și prin decizia

pronunțată în apel.

Însă, față de faptul

că primul capăt de cerere al acțiunii în revendicare a fost promovat în

contradictoriu cu Municipiul București, după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001 și, având în vedere susținerea reclamantelor că au notificat acest

pârât cu privire la întregul imobil, folosind sintagma teren și construcție, și

că notificarea nu a fost soluționată nici până în prezent, instanțele trebuiau

să califice acțiunea promovată de reclamante, inclusiv în contradictoriu cu

pârâtul Municipiul București.

În acest sens, se

constată că recursul declarat de reclamante este întemeiat și, întrucât

instanțele au soluționat acest capăt de cerere pe excepție, se impune

trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Cu ocazia rejudecării,

se va clarifica situația de fapt și de drept a terenului, față de cele două

petite din acțiunea principală ( unul în contradictoriu cu Municipiul București

și unul în contradictoriu cu persoanele fizice - chiriașii cumpărători ), iar în

măsura în care va constata că reclamantele au promovat împotriva pârâtului

Municipiul București o acțiune în condițiile deciziei nr. XX pronunțată la data

de 19 martie 2007 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite,

în recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că instanțele sunt

competente să soluționeze notificarea pe fond în cazul refuzului nejustificat

al unității deținătoare de a soluționa notificarea, prima instanță va aprecia

asupra oportunității disjungerii primului capăt de cerere, formulat în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, de capătul de cerere formulat

în contradictoriu cu pârâții persoane fizice.

Totodată, cu ocazia

rejudecării, în măsura în care se va constata că instanța a fost învestită cu

soluționarea cauzei pe dreptul comun, urmează a fi avut în vedere motivul de

recurs de ordine publică invocat de pârâta B.V., prevăzut de art. 304 pct. 3 C.

proc. civ., privind necompetența tribunalului de soluționare a cauzei în primă

instanță, în raport de valoarea contractelor de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește

celelalte recursuri formulate în cauză, se constată că prima instanță, după ce

a reținut, cu privire la capătul de cerere în revendicare formulat împotriva

pârâților persoane fizice, că Legea nr. 10/2001 nu atrage inadmisibilitatea pe

fond a pretențiilor reclamantelor, a conchis că „nu sunt aplicabile regulile

create de literatura de specialitate și de practica judecătorească pornind de

la prevederile art. 480 C. civ. privind compararea titlurilor invocate de părți

și restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a fost impusă

folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii

instituite de legea specială pentru restituirea efectivă a imobilului sau, după

caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent”.

Cu alte cuvinte, și

acest capăt de cerere a fost respins de prima instanță tot ca inadmisibil.

Or, în măsura în care

instanța de apel a constatat că acest capăt de cerere este admisibil, față de

faptul că prima instanță a rezolvat acest capăt de cerere fără a intra în

cercetarea fondului, pentru a nu prejudicia părțile de un grad de jurisdicție

și, inclusiv pentru a nu le încălca dreptul la un proces echitabil, potrivit

dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, se impunea desființarea

sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanță,

potrivit art. 297 C. proc. civ.

De aceea, fără a mai

analiza celelalte critici formulate de recurenții-pârâți și de recurentul-chemat

în garanție, pentru soluționarea unitară a cauzei urmează să fie admise toate

recursurile declarate.

După stabilirea

cadrului juridic și lămurirea pe deplin a situației de fapt, cu ocazia

rejudecării, vor fi analizate toate excepțiile de ordine publică invocate ca

motive de recurs și se va ține seama de toate mijloacele de apărare invocate de

părți.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 304 pct. 9, art. 314 și art. 312 alin. (5) C.

proc. civ., va admite recursurile declarate de reclamantele B.R.A. și B.O.A.,

de pârâții L.N., O.A., O.D., O.F., B.M., M.M., Municipiul București, prin

primarul general și B.V. și de chematul în garanție Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, va casa decizia și sentința, iar în baza art.

297 alin. (1) C. proc. civ., cauza va fi trimisă spre rejudecare aceluiași

tribunal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

reclamantele B.R.A. și B.O.A., de pârâții L.N., O.A., O.D., O.F., B.M., M.M.,

Municipiul București, prin primarul general și B.V. și de chematul în garanție

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Casează decizia nr. 96/A din 9

februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și sentința

nr. 1886 din 18 decembrie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 21 februarie 2011.