ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1533/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 14 martie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul B.E.R. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul general, M.V., B.V., O.F., O.A., O.D.

și B.M., ca prin hotărârea ce se va pronunța, în urma comparării titlurilor de proprietate, să dispună obligarea pârâtului Municipiul București, prin primarul general, să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 5, compus din teren în suprafață totală de 168,88 mp și construcție cu P+E+M, precum și obligarea pârâților persoane fizice să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie următoarele apartamente din imobilul respectiv, împreună cu dependințele comune și cotele aferente de teren, după cum urmează: pârâtul M. – apartamentul nr. 1, cumpărat cu contractul nr. 728 din 27 februarie 1997, în suprafață de 78,88 mp; moștenitorii defunctei O. – apartamentul nr. 2, cumpărat cu contractul nr. 350 din 28 februarie 1997, în suprafață de 74,65 mp și pârâta B. – apartamentul nr. 3, cumpărat cu contractul nr. 549 din 13 februarie 1997, în suprafață de 71,46 mp.

Ulterior, reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat introducerea în cauză a pârâtului L.N., în calitate de moștenitor al defunctului L.C., care a fost coproprietar al apartamentului nr. 2 revendicat, precum și introducerea în cauză a pârâtei M.M., în calitate de moștenitoare a pârâtului inițial M.V. Totodată, pe parcursul soluționării cauzei, a decedat reclamantul B.E.R., fiind introduse în cauză moștenitoarele acestuia, respectiv B.R.A. și B.O.A. Pârâta B.V.

a formulat cerere de chemare în garanție împotriva Statului Român, prin care a solicitat, în subsidiar, în cazul admiterii acțiunii reclamantului, să fie obligat chematul în garanție la restituirea sumei de 9.627.873 lei vechi, actualizată în raport cu rata inflației, reprezentând prețul achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 549/2007, instituirea unui drept de retenție asupra imobilului ce a făcut obiectul contractului până la plata integrală a prețului actualizat și notarea în Cartea Funciară a dreptului de retenție. Prin încheierea din 25 septembrie 2008, tribunalul a respins excepția de netimbrare, excepția de inadmisibilitate a acțiunii invocată de pârâții persoane fizice, excepția lipsei arătării domiciliului reclamantului și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale active.

La termenul din 18 decembrie 2008, tribunalul a pus în discuție excepția de inadmisibilitate a acțiunii, invocată din oficiu de instanță, în raport de primul capăt de cerere și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, unită cu fondul și a rămas în pronunțare atât pe aceste excepții, cât și pe fondul cauzei. Prin sentința civilă nr. 1886 din 18 decembrie 2008, Tribunalul București a admis excepția inadmisibilității primului capăt de cerere și a respins primul capăt de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, ca inadmisibil. A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor, ca neîntemeiată. A fost respins capătul doi de cerere formulat de reclamantele B.R.A.

și B.O.A., în contradictoriu cu pârâții M.M., B.V., O.F., O.A., O.D., L.N. și B.M., ca neîntemeiat. A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B.V., în contradictoriu cu chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată. A fost respinsă cererea pârâților de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, că solicitarea reclamantului privind obligarea pârâtului Municipiul București să lase în deplină proprietate și posesie imobilul din București, sector 5, compus din teren în suprafață totală de 168,88 mp și construcție cu P+E+M, are caracterul unei acțiuni în revendicare și nu poate fi asimilată contestației prevăzute de art. 26 din Legea nr. 10/2001.

S-a arătat că, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 exclud posibilitatea formulării de către foștii proprietari sau de către succesorii acestora de acțiuni în revendicare a bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, în cazul în care aceste bunuri fac obiectul unor legi speciale de reparații. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse direct la instanțele de judecată, sunt inadmisibile. Cum imobilul se află în posesia unei unități deținătoare, respectiv a Municipiului București, rezultă că reclamantul avea obligativitatea să formuleze notificare în baza Legii nr. 10/2001, lege specială în materie, și nu să formuleze acțiune în revendicare pe dreptul comun.

A mai reținut tribunalul că, în speță, obiectul litigiului este o acțiune în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, împotriva unei persoane care are calitatea să retrocedeze administrativ bunul, astfel încât în mod evident acțiunea formulată este inadmisibilă, fiind fără relevanță în ce măsură reclamantul a urmat sau nu procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă aceasta s-a finalizat. De asemenea, s-a arătat că reclamantul nu poate învesti cu soluționarea aceleiași cereri atât instanța de judecată, cât și organul administrativ cu activitate jurisdicțională, iar procedura judiciară nu poate suplini procedura administrativă de restituire în natură sau în echivalent, deoarece, în caz contrar, s-ar ajunge la eludarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, cât și fondul cauzei, tribunalul a reținut că autorii reclamantelor, numiții S. și R.R.B. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, sub nr. 36122/1928. Ulterior, imobilul a fost naționalizat în baza prevederilor Decretului nr. 92/1950, reclamantul inițial, R.E.B., fiind proprietarul imobilului, conform actului de partaj încheiat la 28 ianuarie 1948. În baza Legii nr. 112/1995, numiții M.V. și M.M. au dobândit apartamentul nr. 1, situat în București, sectorul 5, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 728/1997; numita B.V. a dobândit apartamentul fără număr individualizat, situat în același imobil, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 549/1997, iar numiții O.L.

și L.C., au dobândit apartamentul nr. 2, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 350/1996. În urma decesului numitei O.L., au rămas ca moștenitori pârâții O.F., O.A., O.D. și B.M., conform certificatului de moștenitor nr. 6/2002, iar de pe urma defunctului L.C., a rămas ca unic moștenitor pârâtul L.N., conform certificatului de moștenitor nr. 26/2004. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active, tribunalul a reținut că reclamantele B.R.A. și B.O.A., în urma decesului numitului B.R.E., sunt unicele moștenitoare ale acestuia, iar atâta timp cât reclamantele fac dovada faptului că la un moment dat autorul lor a avut în proprietate imobilul respectiv, acestea au calitate procesuală activă în cauză.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare, tribunalul a reținut că, întrucât atât reclamantul, cât și pârâții, pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, pretinzând câte un titlu, iar pârâții au și posesia bunului în prezent, instanța trebuie să procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil. S-a reținut că, potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare, chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu, sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună-credință.

În acest sens, s-a constatat că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâților, pârâții cumpărători au fost de bună-credință, respectiv au avut credința că au contractat cu adevăratul proprietar, Statul Român, iar actul încheiat între părți a fost cu titlu particular și oneros, apreciindu-se că titlul pârâților este pe deplin valabil și legal având preferință față de titlul reclamantului, conform dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001. Tribunalul a arătat că, potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, în situația în care nu a fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaș beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul convenției și nu poate fi deposedat de bunul său ( cauza Raicu contra României).

De asemenea, tribunalul a reținut că, potrivit art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale. Având în vedere că reclamantul inițial, B.E.R. a formulat notificare prin care a solicitat în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului, notificare ce nu a fost soluționată până în prezent prin emiterea unei dispoziții motivate, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată este nefondată, întrucât, indiferent de considerentele arătate de reclamant prin acțiune, acesta nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 [art. 18 lit. d)] și nu beneficiază de restituirea în natură, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

În opinia tribunalului, prin această dispoziție legală, avându-se în vedere și necesitatea asigurării stabilității circuitului juridic civil, s-a statuat obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și s-a instituit indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.

A mai reținut prima instanță că și prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în cadrul recursului în interesul legii s-a stabilit prioritatea titlului de proprietate al chiriașului, în sensul că legea specială are prioritate, lege care prevede doar posibilitatea acordării de despăgubiri reclamantului și nu posibilitatea restituirii în natură, în același sens fiind și prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Prin urmare, tribunalul a constatat că, în speță, nu sunt aplicabile regulile create de literatura de specialitate și de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480 C. civ.

privind compararea titlurilor de proprietate invocate de părți și restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a fost impusă folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de legea specială pentru restituirea efectivă a imobilului sau, după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.

Prin prisma practicii judiciare conturată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a reținut că, în speță, reclamantul nu deține nicio hotărâre judecătorească nici anterioară și nici ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare pronunțată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul București prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, prin care să se constate existența dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus menționate să lase în deplină proprietate și posesie imobilul, astfel încât acțiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești nu poate fi admisă.

Astfel, s-a arătat că reclamantul nu a făcut niciun demers pentru restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995, nu a notificat niciodată pârâta că înțelege să revendice imobilul, nu a avut formulată nicio acțiune în revendicare îndreptată împotriva Statului Român prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului și existența dreptului său de proprietate, astfel încât formularea unei acțiuni în revendicare după circa 10 ani de la data cumpărării imobilului de către pârâți nu poate fi admisă și nu poate reprezenta o privare de bun contrar art. 1 din Protocolul nr.1 la CEDO. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 96A din 9 februarie 2010, a admis apelul declarat de reclamantele B.R.A.

și B.O.A. și cererea de aderare la apel formulată de pârâta B.V. și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: A fost admisă acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții persoane fizice și au fost obligați aceștia să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele în litigiu din sectorul 5, București, după cum urmează: pârâta M.M. apartamentul nr. 1, parter, care a făcut obiectul contractului nr. N.728 din 27 februarie 1997 și teren aferent; pârâții O.F., O.A., O.D., B.M. și L.N. apartamentul nr. 2, etaj 1, care a făcut obiectul contractului nr. N.350 din 19 decembrie 1996 și teren aferent; pârâta B.V. apartamentul de la mansardă, care a făcut obiectul contractului nr. N.549 din 13 februarie 1997 și teren aferent.

A fost trimisă spre rejudecare la aceeași instanță de fond, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B.V. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. A fost respinsă cererea de aderare la apel formulată de pârâții B.M., O.F., O.D. și O.A., ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, în mod corect prima instanță a apreciat că acțiunea în revendicare de drept comun formulată în contradictoriu cu Municipiul București nu mai poate fi introdusă după apariția Legii nr. 10/2001, întrucât această lege prevede o procedură specială, de natură administrativă, prin care persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură sau prin echivalent a unui imobil preluat în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-21 decembrie 1989. Abia după emiterea unei decizii motivate, instanța de judecată poate interveni pe fondul restituirii bunului preluat în mod abuziv, or în speță, s-a constatat că autorul reclamantelor a recurs la procedura prevăzută de legea specială, formulând notificare, însă până în prezent unitatea deținătoare nu a emis dispoziția prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Curtea de apel a reținut că în mod corect instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care exclud în mod expres posibilitatea formulării de către foștii proprietari sau succesorii acestora de acțiuni în revendicare a bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, în cazul în care aceste bunuri fac obiectul unor legi speciale de reparație, cum este și Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun formulată împotriva posesorilor persoane fizice, curtea de apel a apreciat că aceasta nu este inadmisibilă, întrucât nici un text de lege nu interzice revendicarea între două persoane fizice prin compararea titlurilor acestora.

Pe de altă parte, aprecierea ca inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar însemna o încălcare a liberului acces la justiție recunoscut oricărei persoane prin dispozițiile art. 6 din CEDO și art. 21 din Constituție. A mai reținut instanța de apel că, potrivit deciziei nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, fiind însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Prin urmare, s-a apreciat că instanța de fond trebuia să realizeze o comparare a titlurilor de proprietate exhibate de către părți, reținând în acest sens că însăși legea specială, a cărei aplicabilitate a fost invocată în susținerea excepției inadmisibilității acțiunii, îi recunoaște persoanei îndreptățite calitatea de proprietar, deci îi conferă un titlu de proprietate în situația în care imobilul a fost preluat fără titlu valabil, urmând ca proprietarul să-și exercite prerogativele dreptului său după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, emise în temeiul legii speciale.

S-a arătat că, în raport de dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamantele și-au conservat dreptul de a obține restituirea imobilului în natură, prin formularea notificării în baza legii speciale, beneficiind astfel de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Întrucât intimații, la rândul lor, beneficiază și ei de protecția dreptului lor, în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, întrucât contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, sunt valabile și le conferă cumpărătorilor, de asemenea, un „bun”, rămâne de analizat în ce măsură privarea de proprietate a reclamantelor, prin înstrăinarea bunului lor de către stat către chiriași, corespunde cerințelor primului alineat al art. 1 din Protocolul 1, respectiv dacă această „ingerință” a statului este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică și dacă există un just echilibru între cerințele protejării unui interes general al comunității și imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării unei compensații rezonabile și efective în schimbul bunului de care a fost deposedat.

Această analiză a fost deja făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele soluționate în materia imobilelor preluate de stat (Străin împotriva României, Păduraru împotriva României, Porțeanu împotriva României), ale căror concluzii au fost reluate în hotărârile date în cauzele ulterioare și dacă în ceea ce privește îndeplinirea primelor două cerințe, s-a reținut că acestea ar fi, în principiu, întrunite, în privința proporționalității ingerinței Curtea a ajuns la concluzia contrară. Prin urmare, s-a apreciat că respingerea acțiunii în revendicare a reclamantelor apelante ar echivala cu o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate, întrucât chiar în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii.

Curtea a considerat că și atunci când partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă și, dacă este cazul, contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 și, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea, care nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea unei despăgubiri. Instanța de apel a constatat că, în lipsa unei despăgubiri, singura soluție pentru a înlătura privarea de proprietate la care reclamanții sunt supuși în mod continuu este înlăturarea dispozițiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție și aplicarea directă a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței instanței europene.

Cum, în prezenta cauză, reclamantele au un „bun” în sensul Convenției, există o ingerință în dreptul la respectarea dreptului lor manifestată prin vânzarea de către stat a imobilului către chiriași, această ingerință a rupt echilibrul just dintre protecția proprietății reclamantelor și cerințele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale interne de reparație, curtea de apel a conchis că restituirea în natură a imobilului către reclamante este unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriași. S-a arătat că aceștia din urmă nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractele de vânzare-cumpărare neanulate, deoarece au la dispoziție calea dreptului comun pentru recuperarea prețului de piață al imobilului.

Mai mult, Legea nr. 1/2009 permite foștilor chiriași, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să obțină o reparație integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. În acest sens, pârâta B.V. chiar a formulat o cerere de chemare în garanție a Statului Român pentru obținerea prețului de piață al imobilului, care nu a fost analizată pe fondul său, în raport de soluția pronunțată de prima instanță cu privire la acțiunea principală. Cât privește cererea de aderare la apel formulată de pârâții B.M., O.F., O.D.

și O.A., curtea de apel a constatat că această cerere este inadmisibilă, deoarece acești pârâți nu au învestit instanța de fond cu o cerere având ca obiect obligarea Statului Român, prin Ministerul de Finanțe la restituirea prețului de piață al imobilului și instituirea unui drept de retenție asupra imobilului până la plata integrală a prețului solicitat, iar în apel sunt inadmisibile cereri noi, potrivit dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către reclamantele B.R.A. și B.O.A., de pârâții L.N., O.A., O.D., O.F., B.M., M.M., Municipiul București, prin primarul general și B.V., precum și de chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

I. Prin motivele de recurs formulate, recurentele – reclamante B.R.A. și B.O.A. au invocat, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au contestat legalitatea soluției în ceea ce privește nerestituirea terenului în suprafață de 168 mp aferent construcției. II. Recurenții – pârâți L.N., O.A., O.D., O.F. și B.M. au formulat, în esență, următoarele motive de recurs: Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile sale, a obligat statul la măsuri reparatorii, dar nu în mod exclusiv la restituirea în natură a imobilelor, și a recunoscut libertatea Statului Român de a reglementa modalitățile și condițiile restituirii bunurilor preluate de stat în perioada regimului comunist, iar una dintre acestea este și obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.

Prin urmare, imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condițiile prevăzute de această lege specială, fiind exclusă acțiunea în revendicare de drept comun. Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii dă dezlegare obligatorie pentru instanțe în problema referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare, formulată după apariția Legii nr. 10/2001, cum este cazul celei care face obiectul prezentului litigiu. Recurenții – pârâți au susținut că dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 exclud posibilitatea formulării de către foștii proprietari sau de către succesorii acestora de acțiune în revendicare a bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, în cazul în care aceste bunuri fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Prin urmare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunile în revendicare având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv în perioada de referință a legii speciale de reparație, introduse direct la instanțele de judecată, sunt inadmisibile, deoarece procedura administrativă prealabilă instituită de Legea nr. 10/2001 este obligatorie. Soluția primei instanțe este legală și în concordanță cu decizia nr. 33/09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și cu legislația internă incidentă în cauză( Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001).

Au mai arătat recurenții – pârâți că, în prezenta cauză, reclamantele nu dețin nici o hotărâre judecătorească nici anterioară, nici ulterioară încheierii contractelor de vânzare-cumpărare care să fie pronunțată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul București și prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, prin care să se constate existența dreptului de proprietate al reclamantului sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus – menționate să lase în deplină proprietate imobilul, astfel încât acțiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești nu poate fi admisă. Totodată, în lipsa unei asemenea hotărâri reclamantele nu dețin în viziunea CEDO o speranță legitimă de dobândire a bunului, în timp ce pârâții dețin un drept actual asupra bunului, în baza contractelor de vânzare-cumpărare neanulate.

III. Recurenta – pârâtă M.M. a formulat următoarele motive de recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.: Soluția instanței de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii și sprijinită pe motive contradictorii. Cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în condițiile existenței legii speciale, a apreciat că în mod greșit instanța de apel a admis acțiunea în revendicare, față de situația de fapt și în raport de dreptul comun intern (art. 480 și urm. C. civ. ), legea internă specială ( Legea nr. 10/2001 ) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește dreptul comun, art. 480 și urm. C. civ., recurenta a apreciat că în cauză operează principiul error communis facit jus , având în vedere că până la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare titlul statului nu fusese contestat de nimeni, nici măcar de autorul reclamantelor. Întrucât nu a existat nici un demers al reclamantelor în perioada imediat următoare apariției Legii nr. 112/1995 că ar intenționa să-și redobândească imobilul, această stare de pasivitate i-a întărit convingerea recurentei că a dobândit un titlu valabil de proprietate, preferabil față de titlul de proprietate al reclamantului.

Din perspectiva legii interne speciale, respectiv a Legii nr. 10/2001, recurenta a arătat că în cauză sunt incidente prevederile art. 45 alin. (2) din lege, având în vedere că titlul său de proprietate nu a fost anulat și este preferabil întrucât a fost chiriaș cumpărător de bună-credință, care a respectat prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995. În analiza comparativă a titlurilor de proprietate instanța trebuia să aibă în vedere criteriile de preferință instituite de Legea nr. 10/2001 și, în raport de situația juridică a imobilului, să constate că reclamantele nu au dreptul la restituirea în natură a apartamentelor înstrăinate foștilor chiriași cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ci au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.

Întrucât apartamentul nr. 1 face parte din categoria imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001, iar acest act normativ constituie o lege specială față de Codul civil care reprezintă dreptul comun în materia acțiunii în revendicare, în raportul dintre o normă specială și una generală, norma specială urmează a se aplica cu prioritate. Prin raportare la prevederile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, precum și la jurisprudența CEDO, conform art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, recurenta a susținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat, a dobândit un „bun” , întrucât valabilitatea acestuia nu a fost contestată, fiind deci un act juridic valabil încheiat, în timp ce reclamantele nu au justificat existența unui bun actual pentru a se putea pune problema vreunei atingeri aduse acestora care să atragă incidența textului din Convenție menționat.

În plus, reclamantele nu au avut nici măcar o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială respectivă. A mai susținut recurenta că, prin admiterea acțiunii în revendicare, a operat o ingerință asupra dreptului său de proprietate, fiind privată de bunul său prin crearea unor noi neajunsuri disproporționate. Recurenta a arătat și că, în sensul respingerii acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun după apariția Legii nr. 10/2001 s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008. IV. Recurenta – pârâtă B.V. a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 3, 7 și 9 C. proc.

civ., în dezvoltarea cărora a formulat următoarele critici: Hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe, întrucât nu există la dosar nicio dovadă că obiectul pricinii ar avea o valoare de peste 500.000 lei, iar valorile la care au cumpărat pârâții, chiar actualizate fiind prețurile, sunt mult sub limita prevăzută de lege, astfel că judecătoria în raza căreia se află situat imobilul revendicat era competentă să judece pricina în primă instanță. Hotărârea atacată cuprinde o serie de motive străine de natura pricinii în sensul că, deși instanța de apel a stabilit cu precizie natura pricinii, respectiv revendicare de drept comun prin comparare de titluri ce are ca temei juridic art. 480 și urm. C. civ., în acest caz, al revendicării între două persoane fizice prin compararea titlurilor, nu operează scutirea de taxă de timbru prevăzută de art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Cu toate acestea, instanța de apel își motivează soluția arătând că toate aceste argumente, deduse din practica instanței europene în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv, justifică concluzia că reclamantele sunt în imposibilitate de a-și recupera bunul. Astfel, soluționarea unei acțiuni de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., se face cu argumente deduse din practica instanței europene în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv.

De asemenea, dispoziția din sentința pronunțată de instanța de fond și menținută ca atare de instanța de apel, prin care s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active se sprijină pe motive străine de natura pricinii, deoarece faptul că reclamantul figurează în anexa la decretul de naționalizare îi atestă calitatea acestuia de persoană îndreptățită la restituire în raport cu statul sau cu alte persoane juridice, nicidecum nu îi conferă legitimare procesuală activă pentru acțiunea în revendicare între două persoane fizice prin compararea titlurilor acestora. Hotărârea cuprinde și motive contradictorii, fiind înlăturat dreptul intern, adică dreptul comun, și aplicată direct Convenția numai cu privire la reclamante, în timp ce pentru pârâți se apreciază că aceștia au la dispoziție calea dreptului comun pentru recuperarea prețului de piață al imobilului.

Astfel, pârâții sunt îndrumați să urmeze calea dreptului comun, despre care instanța arată în cuprinsul hotărârii că este în contradicție cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, prin urmare, neaplicabil în speță. Recurenta susține că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal, deoarece nu există nici un text de lege care să permită ca instanța să constate că reclamantul inițial este proprietarul imobilului în baza unui act de partaj și a unei adrese fără valoare juridică în ce privește dreptul de proprietate asupra imobilului.

Recurenta arată că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, întrucât instanța nu a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, în mod greșit a disjuns cererea subsidiară și a trimis-o spre rejudecare instanței de fond și, deși a constatat că atât reclamantele, cât și pârâții persoane fizice au un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, i-a deposedat pe aceștia din urmă de bunul lor, tot fără o dreaptă și prealabilă despăgubire. Recurenta mai susține că, pe fond, acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor este neîntemeiată, întrucât reclamantele nu au un titlu de comparat. V. Prin recursul său, pârâtul Municipiul București, prin primarul general, a criticat decizia instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., arătând că nu are calitate procesuală pasivă, având în vedere că terenul în cauză nu a făcut parte din domeniul privat al Municipiului București și nici în prezent nu aparține acestei instituții, fiind atribuit pârâtului. A arătat că reclamantele nu justifică interes în promovarea unui capăt de cerere privind constatarea caracterului abuziv și nelegal al preluării de către stat a imobilului, față de modificările aduse prin Legea nr. 247/2005 potrivit cărora nu se mai face distincție între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu. În ceea ce privește revendicarea pe dreptul comun, recurentul a arătat că acest capăt de cerere este inadmisibil față de prevederile Legii nr. 10/2001, lege specială ce derogă de la dispozițiile dreptului comun.

În cazul în care bunul este deținut de una din unitățile menționate de art. 21 din Legea nr. 10/2001, proprietarul deposedat abuziv de regimul comunist are la dispoziție o cale specială de restituire în natură a dreptului său. VI. Recurentul – chemat în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii pe aspectul soluției date cererii de chemare în garanție. Astfel, recurentul a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2001, prevederile legale privind dreptul la obținerea valorii actuale de piață a imobilului se referă la Ministerul Finanțelor Publice, și nu la Statul Român.

Or, prin admiterea apelului declarat de pârâta B.V. în ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Statului Român, instanța a avut în vedere calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor Publice, făcând o gravă confuzie între Statul Român și Ministerul Finanțelor Publice și punând semnul egalității între cele două instituții fără a avea în vedere că, în speță, chemat în garanție este Statul Român, și nu Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu. Pe de altă parte, potrivit principiului relativității efectelor contractului, un terț față de contractul încheiat între Primăria municipiului București și pârâtă nu poate fi obligat la restituirea prețului, reactualizat. Examinând recursurile în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele: Acțiunea formulată de reclamantul B.E.R.

și continuată de moștenitoarele acestuia, B.R.A. și B.O.A., a vizat restituirea imobilului situat în București, sector 5, compus din teren și construcție. Deși art. 129 alin. (5) C. proc. civ. prevede că judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, se constată că nici instanța de fond și nici instanța de apel nu s-au preocupat să analizeze situația de fapt și de drept a terenului revendicat în suprafață de 168,88 mp, aspect criticat de reclamante prin recursul declarat de acestea. Astfel, capătul de cerere privind revendicarea imobilului compus din teren și construcție formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar, a fost respins ca inadmisibil de prima instanță, soluție ce a fost menținută și prin decizia pronunțată în apel.

Însă, față de faptul că primul capăt de cerere al acțiunii în revendicare a fost promovat în contradictoriu cu Municipiul București, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și, având în vedere susținerea reclamantelor că au notificat acest pârât cu privire la întregul imobil, folosind sintagma teren și construcție, și că notificarea nu a fost soluționată nici până în prezent, instanțele trebuiau să califice acțiunea promovată de reclamante, inclusiv în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București. În acest sens, se constată că recursul declarat de reclamante este întemeiat și, întrucât instanțele au soluționat acest capăt de cerere pe excepție, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Cu ocazia rejudecării, se va clarifica situația de fapt și de drept a terenului, față de cele două petite din acțiunea principală ( unul în contradictoriu cu Municipiul București și unul în contradictoriu cu persoanele fizice - chiriașii cumpărători ), iar în măsura în care va constata că reclamantele au promovat împotriva pârâtului Municipiul București o acțiune în condițiile deciziei nr. XX pronunțată la data de 19 martie 2007 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că instanțele sunt competente să soluționeze notificarea pe fond în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a soluționa notificarea, prima instanță va aprecia asupra oportunității disjungerii primului capăt de cerere, formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, de capătul de cerere formulat în contradictoriu cu pârâții persoane fizice.

Totodată, cu ocazia rejudecării, în măsura în care se va constata că instanța a fost învestită cu soluționarea cauzei pe dreptul comun, urmează a fi avut în vedere motivul de recurs de ordine publică invocat de pârâta B.V., prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., privind necompetența tribunalului de soluționare a cauzei în primă instanță, în raport de valoarea contractelor de vânzare-cumpărare. În ceea ce privește celelalte recursuri formulate în cauză, se constată că prima instanță, după ce a reținut, cu privire la capătul de cerere în revendicare formulat împotriva pârâților persoane fizice, că Legea nr. 10/2001 nu atrage inadmisibilitatea pe fond a pretențiilor reclamantelor, a conchis că „nu sunt aplicabile regulile create de literatura de specialitate și de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480 C. civ.

privind compararea titlurilor invocate de părți și restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a fost impusă folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de legea specială pentru restituirea efectivă a imobilului sau, după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent”. Cu alte cuvinte, și acest capăt de cerere a fost respins de prima instanță tot ca inadmisibil. Or, în măsura în care instanța de apel a constatat că acest capăt de cerere este admisibil, față de faptul că prima instanță a rezolvat acest capăt de cerere fără a intra în cercetarea fondului, pentru a nu prejudicia părțile de un grad de jurisdicție și, inclusiv pentru a nu le încălca dreptul la un proces echitabil, potrivit dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, se impunea desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanță, potrivit art. 297 C. proc.

civ. De aceea, fără a mai analiza celelalte critici formulate de recurenții-pârâți și de recurentul-chemat în garanție, pentru soluționarea unitară a cauzei urmează să fie admise toate recursurile declarate. După stabilirea cadrului juridic și lămurirea pe deplin a situației de fapt, cu ocazia rejudecării, vor fi analizate toate excepțiile de ordine publică invocate ca motive de recurs și se va ține seama de toate mijloacele de apărare invocate de părți. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 304 pct. 9, art. 314 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de reclamantele B.R.A. și B.O.A., de pârâții L.N., O.A., O.D., O.F., B.M., M.M., Municipiul București, prin primarul general și B.V.

și de chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, va casa decizia și sentința, iar în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., cauza va fi trimisă spre rejudecare aceluiași tribunal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamantele B.R.A. și B.O.A., de pârâții L.N., O.A., O.D., O.F., B.M., M.M., Municipiul București, prin primarul general și B.V. și de chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Casează decizia nr. 96/A din 9 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și sentința nr. 1886 din 18 decembrie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2011.