ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3295/2011

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 07 octombrie 2008, sub nr. 37156/3/2008, reclamantele M.A.I. și M.I. i-au chemat în judecată pe pârâții Primarul Municipiului București și Primăria Municipiului București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate refuzul nejustificat de a soluționa notificarea nr. RR/2001, să se constate că au calitatea de persoane îndreptățite la restituire și să se dispună obligarea pârâților să le acorde măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru imobilul situat în București, strada S.E., ce face obiectul notificării, la valoarea de piață a imobilului, din momentul soluționării cererii, urmând ca acestea să fie reactualizate la momentul acordării lor efective.

Prin sentința civilă nr. 1419 din 9 decembrie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea, a obligat pârâții să emită dispoziție prin care să acorde reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri pentru imobilul în litigiu. Pentru a pronunța această hotărâre judecătorească, instanța de fond a reținut, în esență, concluziile raportului de expertiză, în specialitatea construcții, efectuat de expertul D.C. Împotriva acestei hotărâri judecătorești, a formulat apel, în termen legal, pârâta Primăria Municipiului București, prin Primarul General, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. Prin decizia civilă nr. 463/A din 28 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul pârâtei Primăria Municipiului București a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a expus următoarele argumente: Imobilul teren, în suprafață de 258,40 m.p., ce formează parcela 2 (actualmente corpul A, astfel cum rezultă din adresa emisă de SC C. către Prefectura București, aflată la dosarul administrativ și identificat astfel și prin expertiza efectuată în cauză) a fost dobândit, prin cumpărare, de către autorii L.A. și L.C., în anul 1927, conform actului de vânzare-cumpărare din 21 iunie 1927, drept de proprietate transcris sub nr. AA/1927, așa cum rezultă din procesul-verbal al Tribunalului Ilfov - înscrisuri aflate la dosarul cauzei și care fac dovada dreptului de proprietate.

Pe acest teren, autorii reclamanților au edificat o construcție, formată din subsol (77,26 m.p.), parter (124,30 m.p.) și etaj (119,90 m.p.), conform autorizației de construire nr. DD/1927 și autorizației de construire nr. EE/1932, însoțite de schițele plan aferente, imobil în suprafață totală de 321,46 m.p., astfel cum este descris și prin raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză. În ceea ce privește devoluțiunea succesorală, potrivit actelor de stare civilă și a certificatului de calitate de moștenitor depuse, rezultă că proprietarul imobilului, L.C., decedat în anul 1973, în București, a lăsat ca unică moștenitoare pe soția sa, L.A. La rândul său, L.A. a decedat în anul 1988, în București, lăsând ca moștenitor legatar pe R.F., conform certificatului de moștenitor nr. BB/1988, emis de Notariatul de Stat sector 5 București.

La data de 10 aprilie 1997, R.F. a decedat, lăsând ca moștenitori pe fiicele acesteia, M.A.I. și R.S.M., conform certificatului de moștenitor din 22 mai 1997, emis de Biroul Notarial Public M.E. La data de 18 august 2007, R.S.M. a decedat, moștenitoarea acesteia fiind M.I., conform certificatului de calitate de moștenitor din 12 decembrie 2007, eliberat de Societatea civilă „M.” - Birou Notarial. În ceea ce privește susținerea apelantei, în sensul verificării incidentei dispoziției art. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată, Curtea a reținut că și această critică este neîntemeiată. Imobilul în litigiu a fost preluat, în mod abuziv, prin Decretul nr. 92/1950, de la autorii reclamantelor, cetățeni români, situație care exclude aplicabilitatea disp.

art. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată. Există, la dosarul cauzei, două înscrisuri ce atestă faptul că, pentru imobilul în litigiu, nu au fost acordate despăgubiri, respectiv adresa din 14 mai 2003, emisă de către Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar către intimate, precum și adresa aflată la dosarul de fond, emisă de aceeași autoritate publică către Prefectura Municipiului București în data de 12 mai 2004. Critica vizând obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată a fost apreciată, de asemenea, ca nefondată. Curtea a reținut că, dată fiind complexitatea cauzei și munca depusă de avocat, reclamantele au solicitat numai obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de expert și ca urmare, în cauză, nu se justifica aplicațiunea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., invocate de către apelantă. Împotriva acestei decizii, au formulat recurs Primăria Municipiului București, prin Primarul General și Municipiul București, prin Primarul General, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Prin motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a invocat faptul că, din examinarea tuturor actelor care au fost înaintate către Primăria Municipiului București, pentru restituirea imobilului în litigiu, reclamantul nu și-a dovedit notificarea, nedepunând acte care să ateste dreptul de proprietate și calitatea de persoana îndreptățită.

Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare, odată cu aceasta, sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen ce a fost prelungit succesiv. Or, în aceste condiții, instanța de judecată trebuia să analizeze legalitatea și temeinicia dispoziției Primarului General, având în vedere doar actele ce au fost prezentate Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, la momentul emiterii dispoziției, iar nu acte ce au fost obținute sau depuse ulterior, în timpul derulării prezentei pricini.

Mai mult, s-a învederat faptul că Municipiul București nu poate înainta dosarul de notificare după emiterea dispoziției Primarului General direct către Comisia Centrală, deoarece acesta urmează să fie înaintat către instituția Prefectului pentru avizul de legalitate, conform O.U.G. nr. 81/2007. Recurenții au solicitat aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., întrucât prezentul litigiu nu comportă un grad de dificultate sporit, iar cheltuielile de judecată sunt prea mari, în raport de faptul că aceste demersuri puteau fi făcute și pe cale administrativă. Intimata M.A.I. a formulat întâmpinare, conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care a solicitat constatarea nulității recursului, ca nemotivat, întrucât motivele de recurs nu reprezintă decât o preluare a motivelor de apel și acestea fac imposibilă încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat. Cercetând motivele de recurs, prin raportare la dispozițiile legale relevante și examinând legalitatea deciziei recurate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește nulitatea recursului, invocată de intimata M.A.I., instanța de recurs apreciază că aspectele criticate de către recurenți privind nedovedirea dreptului de proprietate și a calității de persoane îndreptățite la restituire a reclamantelor M.A.I. și M.I., în termenul prevăzut de legea specială, în cadrul procedurii administrative, reprezintă aspecte de legalitate, iar modul în care au fost interpretate și aplicate dispozițiile legii speciale în soluționarea acestor aspecte fac posibilă încadrarea motivelor de recurs în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în considerarea art. 306 alin. (3) C. proc. civ. Asupra motivului de recurs prin care se invocă nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 republicată, privind termenul în care se putea realiza dovedirea dreptului de proprietate și a calității de persoane îndreptățite la restituire a reclamantelor M.A.I.

și M.I., Înalta Curte îl apreciază ca nefondat, pentru următoarele considerente: Natura termenului de 60 zile, reglementat de art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată (în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură), în care trebuia soluționată notificarea nr. RR/2001, formulată de reclamante, în temeiul Legii nr. 10/2001, este aceea a unui termen imperativ, iar nu a unui termen de recomandare, astfel cum decurge din chiar redactarea textului enunțat.

În acest context, dispoziția din sentința instanței de fond, menținută de instanța de apel, relevă o aplicare corespunzătoare a deciziei nr. XX din 19 martie 2007, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, conform căreia, în cazul absenței răspunsului unității deținătoare sau al entității învestite cu soluționarea notificării, ce este echivalat refuzului nejustificat al acestora de a răspunde la notificarea părților interesate, instanța de judecată este competentă să soluționeze, pe fond, notificarea persoanelor îndreptățite, prin care s-a solicitat restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv, ce intră în domeniul de aplicabilitate al acestei legi.

În consecință, împrejurarea că intimatele - reclamante ar putea depune sau au depus noi înscrisuri în etapa jurisdicțională, pentru dovedirea dreptului lor de proprietate și a calității de persoane îndreptățite la restituire, înscrisuri ce nu au fost solicitate de către unitatea deținătoare, învestită cu soluționarea notificării, în termenul legal, nu este de natură a determina nelegalitatea hotărârilor pronunțate în cauză, câtă vreme instanțele de judecată, în exercitarea deplinei jurisdicții, în fapt și în drept, consacrată în această materie - a unui drept cu caracter civil, ce intră în domeniul de protecție al art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil și în virtutea rolului activ, consacrat de art. 129 C. proc.

civ., au atributul și chiar obligația de a examina orice înscris care ar conduce la dezlegarea cauzei cu care au fost învestite. Mai mult, se constată că, în cauză, nu a existat o soluție de respingere a notificării, pentru nedepunerea actelor doveditoare în termenul defipt de lege în acest scop, ci notificarea nu a fost soluționată timp de 10 ani, astfel încât critica recurenților, conform căreia instanța de judecată ar fi trebuit să analizeze legalitatea și temeinicia dispoziției Primarului General, luând în considerare doar actele ce au fost prezentate Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, la momentul emiterii dispoziției, iar nu și actele ce au fost obținute sau depuse ulterior, în timpul derulării prezentei pricini, ca și cele care se referă la competențele prefectului în procedura legii speciale de restituire a imobilelor preluate abuziv de către stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, apar ca fiind străine de prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse, apreciind că nu este operant motivul de recurs invocate de către recurenți, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului București împotriva deciziei nr. 463 A din 28 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. În ceea ce privește solicitarea de a face aplicabilitatea, în cauză, a art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este lipsită de obiect, câtă vreme intimatele - reclamante nu au solicitat cheltuieli de judecată în faza recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului București împotriva deciziei nr. 463 A din 28 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 aprilie 2011.