ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3295/2011

Deliberând asupra recursului

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, la data de 07 octombrie 2008, sub nr. 37156/3/2008,

reclamantele M.A.I. și M.I. i-au chemat în judecată pe pârâții Primarul Municipiului

București și Primăria Municipiului București, solicitând instanței ca, prin hotărârea

ce se va pronunța, să se constate refuzul nejustificat de a soluționa notificarea

nr. RR/2001, să se constate că au calitatea de persoane îndreptățite la restituire

și să se dispună obligarea pârâților să le acorde măsuri reparatorii prin echivalent

bănesc pentru imobilul situat în București, strada S.E., ce face obiectul notificării,

la valoarea de piață a imobilului, din momentul soluționării cererii, urmând ca

acestea să fie reactualizate la momentul acordării lor efective.

Prin sentința civilă

nr. 1419 din 9 decembrie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

în parte cererea, a obligat pârâții să emită dispoziție prin care să acorde reclamanților

măsuri reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri pentru imobilul în

litigiu.

Pentru a pronunța această

hotărâre judecătorească, instanța de fond a reținut, în esență, concluziile raportului

de expertiză, în specialitatea construcții, efectuat de expertul D.C.

Împotriva acestei hotărâri

judecătorești, a formulat apel, în termen legal, pârâta Primăria Municipiului București,

prin Primarul General, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă

nr. 463/A din 28 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul

pârâtei Primăria Municipiului București a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea a expus următoarele argumente:

Imobilul teren, în suprafață

de 258,40 m.p., ce formează parcela 2 (actualmente corpul A, astfel cum rezultă

din adresa emisă de SC C. către Prefectura București, aflată la dosarul administrativ

și identificat astfel și prin expertiza efectuată în cauză) a fost dobândit, prin

cumpărare, de către autorii L.A. și L.C., în anul 1927, conform actului de vânzare-cumpărare

din 21 iunie 1927, drept de proprietate transcris sub nr. AA/1927, așa cum rezultă

din procesul-verbal al Tribunalului Ilfov - înscrisuri aflate la dosarul cauzei

și care fac dovada dreptului de proprietate.

Pe acest teren, autorii

reclamanților au edificat o construcție, formată din subsol (77,26 m.p.), parter

(124,30 m.p.) și etaj (119,90 m.p.), conform autorizației de construire nr. DD/1927

și autorizației de construire nr. EE/1932, însoțite de schițele plan aferente, imobil

în suprafață totală de 321,46 m.p., astfel cum este descris și prin raportul de

expertiză tehnică întocmit în cauză.

În ceea ce privește devoluțiunea

succesorală, potrivit actelor de stare civilă și a certificatului de calitate de

moștenitor depuse, rezultă că proprietarul imobilului, L.C., decedat în anul 1973,

în București, a lăsat ca unică moștenitoare pe soția sa, L.A.

La rândul său, L.A. a

decedat în anul 1988, în București, lăsând ca moștenitor legatar pe R.F., conform

certificatului de moștenitor nr. BB/1988, emis de Notariatul de Stat sector 5 București.

La data de 10 aprilie

1997, R.F. a decedat, lăsând ca moștenitori pe fiicele acesteia, M.A.I. și R.S.M.,

conform certificatului de moștenitor din 22 mai 1997, emis de Biroul Notarial Public

M.E.

La data de 18 august 2007,

R.S.M. a decedat, moștenitoarea acesteia fiind M.I., conform certificatului de calitate

de moștenitor din 12 decembrie 2007, eliberat de Societatea civilă „M.” - Birou

Notarial.

În ceea ce privește susținerea

apelantei, în sensul verificării incidentei dispoziției art. 5 din Legea nr. 10/2001

republicată, Curtea a reținut că și această critică este neîntemeiată.

Imobilul în litigiu a

fost preluat, în mod abuziv, prin Decretul nr. 92/1950, de la autorii reclamantelor,

cetățeni români, situație care exclude aplicabilitatea disp. art. 5 din Legea

nr. 10/2001 republicată.

Există, la dosarul cauzei,

două înscrisuri ce atestă faptul că, pentru imobilul în litigiu, nu au fost acordate

despăgubiri, respectiv adresa din 14 mai 2003, emisă de către Consiliul General

al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar către intimate, precum

și adresa aflată la dosarul de fond, emisă de aceeași autoritate publică către Prefectura

Municipiului București în data de 12 mai 2004.

Critica vizând obligarea

apelantei la plata cheltuielilor de judecată a fost apreciată, de asemenea, ca nefondată.

Curtea a reținut că, dată

fiind complexitatea cauzei și munca depusă de avocat, reclamantele au solicitat

numai obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu

de expert și ca urmare, în cauză, nu se justifica aplicațiunea dispozițiilor

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., invocate de către apelantă.

Împotriva acestei decizii,

au formulat recurs Primăria Municipiului București, prin Primarul General și Municipiul

București, prin Primarul General, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei

civile recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a invocat faptul că,

din examinarea tuturor

actelor care au fost înaintate către Primăria Municipiului București, pentru restituirea

imobilului în litigiu, reclamantul nu și-a dovedit notificarea, nedepunând acte

care să ateste dreptul de proprietate și calitatea de persoana îndreptățită.

Obligația de a depune

actele doveditoare ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele care

atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din Normele de aplicare a Legii

nr. 10/2001, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare,

odată cu aceasta, sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001, termen ce a fost prelungit succesiv.

Or, în aceste condiții,

instanța de judecată trebuia să analizeze legalitatea și temeinicia dispoziției

Primarului General, având în vedere doar actele ce au fost prezentate Comisiei pentru

aplicarea Legii nr. 10/2001, la momentul emiterii dispoziției, iar nu acte ce au

fost obținute sau depuse ulterior, în timpul derulării prezentei pricini.

Mai mult, s-a învederat

faptul că Municipiul București nu poate înainta dosarul de notificare după emiterea

dispoziției Primarului General direct către Comisia Centrală, deoarece acesta urmează

să fie înaintat către instituția Prefectului pentru avizul de legalitate, conform

O.U.G. nr. 81/2007.

Recurenții au solicitat

aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., întrucât prezentul litigiu

nu comportă un grad de dificultate sporit, iar cheltuielile de judecată sunt prea

mari, în raport de faptul că aceste demersuri puteau fi făcute și pe cale administrativă.

Intimata M.A.I. a formulat

întâmpinare, conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care a solicitat constatarea

nulității recursului, ca nemotivat, întrucât motivele de recurs nu reprezintă decât

o preluare a motivelor de apel și acestea fac imposibilă încadrarea în dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Cercetând motivele de

recurs, prin raportare la dispozițiile legale relevante și examinând legalitatea

deciziei recurate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

În ceea ce privește nulitatea

recursului, invocată de intimata M.A.I., instanța de recurs apreciază că aspectele

criticate de către recurenți privind nedovedirea dreptului de proprietate și a calității

de persoane îndreptățite la restituire a reclamantelor M.A.I. și M.I., în termenul

prevăzut de legea specială, în cadrul procedurii administrative, reprezintă aspecte

de legalitate, iar modul în care au fost interpretate și aplicate dispozițiile legii

speciale în soluționarea acestor aspecte fac posibilă încadrarea motivelor de recurs

în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în considerarea art. 306 alin.

(3) C. proc. civ.

Asupra motivului de recurs

prin care se invocă nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 republicată, privind

termenul în care se putea realiza dovedirea dreptului de proprietate și a calității

de persoane îndreptățite la restituire a reclamantelor M.A.I. și M.I., Înalta Curte

îl apreciază ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Natura termenului de 60

zile, reglementat de art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată (în termen de 60

de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare, potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe,

prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire

în natură), în care trebuia soluționată notificarea nr. RR/2001, formulată de reclamante,

în temeiul Legii nr. 10/2001, este aceea a unui termen imperativ, iar nu a unui

termen de recomandare, astfel cum decurge din chiar redactarea textului enunțat.

În acest context, dispoziția

din sentința instanței de fond, menținută de instanța de apel, relevă o aplicare

corespunzătoare a deciziei nr. XX din 19 martie 2007, pronunțate de Înalta Curte

de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, conform căreia, în cazul absenței

răspunsului unității deținătoare sau al entității învestite cu soluționarea notificării,

ce este echivalat refuzului nejustificat al acestora de a răspunde la notificarea

părților interesate, instanța de judecată este competentă să soluționeze, pe fond,

notificarea persoanelor îndreptățite, prin care s-a solicitat restituirea în natură

sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv, ce intră în domeniul de aplicabilitate

al acestei legi.

În consecință, împrejurarea

că intimatele - reclamante ar putea depune sau au depus noi înscrisuri în etapa

jurisdicțională, pentru dovedirea dreptului lor de proprietate și a calității de

persoane îndreptățite la restituire, înscrisuri ce nu au fost solicitate de către

unitatea deținătoare, învestită cu soluționarea notificării, în termenul legal,

nu este de natură a determina nelegalitatea hotărârilor pronunțate în cauză, câtă

vreme instanțele de judecată, în exercitarea deplinei jurisdicții, în fapt și în

drept, consacrată în această materie - a unui drept cu caracter civil, ce intră

în domeniul de protecție al art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului,

care garantează dreptul la un proces echitabil și în virtutea rolului activ, consacrat

de art. 129 C. proc. civ., au atributul și chiar obligația de a examina orice înscris

care ar conduce la dezlegarea cauzei cu care au fost învestite.

Mai mult, se constată

că, în cauză, nu a existat o soluție de respingere a notificării, pentru nedepunerea

actelor doveditoare în termenul defipt de lege în acest scop, ci notificarea nu

a fost soluționată timp de 10 ani, astfel încât critica recurenților, conform căreia

instanța de judecată ar fi trebuit să analizeze legalitatea și temeinicia dispoziției

Primarului General, luând în considerare doar actele ce au fost prezentate Comisiei

pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, la momentul emiterii dispoziției, iar nu și

actele ce au fost obținute sau depuse ulterior, în timpul derulării prezentei pricini,

ca și cele care se referă la competențele prefectului în procedura legii speciale

de restituire a imobilelor preluate abuziv de către stat, în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, apar ca fiind străine de prezenta cauză.

Pentru considerentele

expuse, apreciind că nu este operant motivul de recurs invocate de către recurenți,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâta Primăria Municipiului București împotriva deciziei nr. 463 A din 28 iunie

2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

În ceea ce privește solicitarea

de a face aplicabilitatea, în cauză, a art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Înalta

Curte constată că aceasta este lipsită de obiect, câtă vreme intimatele - reclamante

nu au solicitat cheltuieli de judecată în faza recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului București împotriva deciziei

nr. 463 A din 28 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 aprilie 2011.