ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3186/2010

Asupra recursului de față, constată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția

a IV a civilă, reclamanta

C.E. a solicitat anularea dispoziției nr. 4243 din 4 mai 2005 emisă de pârâtul

Primarul General al Municipiului București, solicitând instanței să dispună,

fie efectuarea procedurii prevăzută de lege pentru acordarea măsurilor

reparatorii în natură sau prin echivalent, cuvenite pentru preluarea abuzivă a

imobilului situat în București, sector 1, fie obligarea în solidar a pârâtelor

la acordarea de despăgubiri în cuantum de 30 miliarde lei vechi.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că deține

calitatea de moștenitoare legală și testamentară a fostului proprietar al imobilului,

R.P., preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, aspect ce decurge din

menționarea acestuia la poziția nr. 718 în anexa la decret.

Prin dispoziția contestată, pârâtul Primarul General al

Municipiului București a respins notificarea contestatoarei ca nedovedită,

reținându-se că până la data de 1 iulie 2003 nu au fost depuse actele

doveditoare ale calității de persoană îndreptățită.

Prin sentința civilă nr. 274 din 1 martie 2006, Tribunalul București,

secția a IV a civilă, a respins contestația.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că

din Procesul-verbal de Carte funciară nr. 2290 din 26 februarie 1940, rezultă

că imobilul din sector 1 a fost proprietatea soției autorului contestatoarei, R.M.,

iar reclamanta nu a dovedit eventuala identitate dintre cele două imobile,

printr-o schimbare în timp a numărului poștal.

Pe de altă parte, din adresa nr. 9029 din 17 mai 2002

eliberată de Direcția de Impozite și Taxe Sector 1 București rezultă că proprietar

al imobilului situat în sector 1, pentru care reclamanta a formulat notificare,

figura C.N.R., reprezentat de I.M., rolul fiind ulterior rectificat pe numele

acestuia și naționalizat de la acesta la data de 18 ianuarie 1952.

Drept urmare, tribunalul a constatat că reclamanta nu a

depus la dosar titlul de proprietate asupra imobilului ce formează obiectul

notificării, astfel că nu poate opera prezumția legală de proprietate

instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001, în cauză fiind depuse probe

contrare.

Apelul

declarat de reclamanta C.E. a fost respins de Curtea de Apel

București, secția a IX a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia nr. 188 A din 5 octombrie 2006.

În considerentele acestei decizii, curtea de apel a reținut

că dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 instituie

prezumții legale privind existența și întinderea dreptului de proprietate,

precum și calitatea de proprietar la data preluării imobilului.

Reclamanta are de partea sa aceste prezumții, respectiv

existența dreptului de proprietate în patrimoniul autorului său, precum și cea

privind calitatea de proprietar a acestuia la nivelul anului 1950, însă, în

baza aceluiași raționament, pentru o dată ulterioară anului 1950, respectiv la

nivelul anului 1952, funcționează prezumția privind existența dreptului de

proprietate și cea privind calitatea de proprietar asupra aceluiași imobil, în

favoarea numitului I.M., situație în care, a doua prezumție, ulterioară în

timp, o anihilează pe prima.

Cum nici în faza procesuală a apelului reclamanta nu a depus

înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate la data naționalizării,

apelul a fost respins.

Recursul

declarat de reclamanta C.E. împotriva acestei decizii a fost admis de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

care prin decizia nr. 3471 din 30 aprilie 2007 a casat decizia curții de apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru

a hotărî astfel, s-a reținut că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită,

fiind necesar ca, după casare, să se pună în discuția părților necesitatea

solicitării de la arhivele statului a actelor de proprietate, atât cu privire

la imobilul de la nr. 20, cât și cu privire la cel situat la nr. 22, precum și

obținerea unor relații de la Direcția impozite și taxe locale sector 1 privind

actele în baza cărora au fost înscriși în rolul fiscal C.N.R. și I.M.

Urmare

acestei soluții, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția

a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, care prin

decizia civilă nr. 171 A din 29 octombrie 2009 a respins apelul declarat de reclamantă.

Dispunând

completarea probatoriului potrivit indicației instanței de casare, reclamanta a

depus la dosar adresa eliberată de Arhivele Naționale, Direcția municipiului

București, însoțită de acte, din care rezultă că autorul reclamantei P.R. și

soția sa, M.P.R. nu au figurat înscriși ca proprietari ai imobilului situat în sector

1, potrivit evidențelor și documentelor emise de Comisia pentru Înființarea

Cărților Funciare din anul 1940.

Având

în vedere probele administrate, inclusiv cele depuse la dosar în rejudecare,

curtea de apel a constatat că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de

proprietate al autorului său asupra imobilului solicitat prin notificare, iar

prezumția de care reclamanta a încercat să se folosească pornind de la

dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, nu a putut fi

reținută, câtă vreme toate evidențele din perioada punerii în aplicare a

Decretului nr. 92/1950 menționează ca proprietar al imobilului, Centrul

Național de Românizare, prin I.M.

Astfel, din adresa nr. 214638 din 15

mai 2008 emisă de Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 1 București rezultă

că, pentru imobilul situat în sector 1, la matricola 12, poziția 8 a figurat „C.N.R. prin Dl. I.M.”, fiind făcută mențiunea „naționalizat 2995 din 18 ianuarie 1952”,

iar pentru imobilul situat în sector 1, pentru perioada 1942-1946, a figurat numitul P.R., conform procesului verbal nr. 32.

De asemenea, din adresa eliberată de

Arhivele Naționale – Direcția municipiului București, rezultă că autorul

reclamantei P.R. și soția sa, M.P.R. nu au figurat înscriși ca proprietari ai

imobilului situat în sector 1.

Pe de altă parte, din „nota privind

istoricul adresei poștale” eliberată de Direcția juridic contencios și

legislație din cadrul Primăriei municipiului București rezultă că, până la

nivelul anului 1928, imobilul situat la nr. 20, a purtat nr. 18, iar imobilul de la nr. 22, a purtat nr. 20.

Rezultă astfel, fără putință de

tăgadă, că singurul înscris invocat de reclamantă în susținerea dreptului de

proprietate al autorului său, respectiv anexa la Decretul nr. 92/1950, este infirmat de probele administrate.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs

reclamanta C.E., criticând decizia în sensul greșitei aplicări a dispozițiilor

art. 24 din Legea nr. 10/2001, arătând că imobilul pentru care a formulat

notificare este cel de la nr. 20 pe Str. Roma, iar dovada dreptului său de

proprietate asupra acestui imobil rezultă din anexa la Decretul nr. 92/1950, unde la poziția 718 figurează înscris autorul său.

A

nalizând

hotărârea atacată în limita criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea

în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca

atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 24 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, existența și, după caz, întinderea dreptului de

proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate

prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura

preluării abuzive, alin. (2) prevăzând că, în aplicarea alin. (1) și în absența

unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ de autoritate

prin care s-a dispus, sau după caz, s-a pus în executare măsura preluării

abuzive, este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Prin urmare, pentru ca recurenta să

se poată prevala de acest text legal, respectiv pentru a se putea aprecia că

este îndreptățită la restituirea imobilului situat în București, sector 1,

solicitat prin notificare, ar fi fost necesar, așa cum textul art. 24 din Legea

nr. 10/2001 o prevede explicit, să nu existe alte probe contrare ale dreptului

de proprietate.

În cauză, față de situația de fapt

definitiv stabilită de instanța de apel și care nu mai poate fi reanalizată față

de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei

hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie,

rezultă că probele administrate de instanțe contrazic anexa la Decretul nr. 92/1950, de care se prevalează recurenta, astfel că nu poate opera prezumția

legală de proprietate instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sunt

îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de lege persoanele fizice,

proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive a acestora.

Rezultă astfel că o condiție

esențială pentru aplicarea drepturilor legii de reparație este aceea ca

solicitantul sau autorul acestuia să fi avut calitatea de proprietar al bunului

preluat de stat.

Întrucât reclamanta nu a reușit să

facă dovada dreptului de proprietate al autorului său asupra imobilului

solicitat, Înalta Curte constată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre

legală, astfel că, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta C.E. împotriva deciziei nr. 171 A din 29 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Târgu București, secția a IX a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2010.