ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6176/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6176/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, sub nr. 42985/3 din 3 decembrie 2007,

reclamanții M.A.B. și M.S. au formulat contestație împotriva

dispoziției nr. 1592 din 2 octombrie 2003 emisă de primarul general, Primăria

municipiului București, solicitând anularea acestei dispoziții

și obligarea intimatei să restituie contestatorilor în natură,

eventual parțial, imobilul proprietatea autorilor lor situat în sector 5,

București, iar, dacă restituirea în natură nu este

posibilă, să le acorde alte bunuri în compensare sau să le

acorde despăgubiri în condițiile legii.

În motivarea cererii, contestatorii

au arătat că autorii M.E., M.I., M.M. și M.P. au dobândit în

indiviziune, în cote egale de câte 1/4, prin moștenire de la mama lor M.M.,

un imobil, situat în București, compus din parter, etaj și curte -

teren în suprafață de 294 mp., parterul având 4 camere, hol și

dependințe, iar etajul tot 4 camere, hol și dependințe, așa

cum rezultă din procesul-verbal din 1940 emis de Comisia pentru

înființarea Cărților funciare din București.

În baza Decretului nr. 92/1950,

imobilul a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, cu toate că

cei 4 coproprietari erau exceptați de la naționalizare, deoarece erau

funcționari, motiv pentru care au adresat chiar memorii Consiliului de

Stat.

În conformitate cu dispozițiile

art. 20 din Legea nr. 10/2001, în termen legal, a fost formulată

notificarea din 2001, prin care au solicitat restituirea în natură a

imobilului sau, în eventualitatea că nu ar fi posibil acest lucru,

despăgubiri, anexând și actele care dovedeau dreptul de proprietate,

cât și acte de stare civilă.

Contestatorii au arătat că

nu au primit niciun răspuns despre stadiul de soluționare al

dosarului și nici vreo solicitare de a depune acte suplimentare, motiv

pentru care, la data de 19 octombrie 2007, au formulat o notificare

înregistrată la executorul judecătoresc B.C., adresată

primarului general al municipiului București, prin care îi solicita

să emită dispoziția motivată, potrivit Legii nr. 10/2001

și că, la data de 6 noiembrie 2007 a fost comunicată decizia

emisă de primarul general și o adresă de înaintare a acestei

dispoziții.

Contestatarii consideră

Dispoziția nr. 1592/2003, nelegală și netemeinică, întrucât

în mod greșit s-a reținut că nu au făcut dovada dreptului

de proprietate.

Chiar dacă nu s-a prezentat

titlul de proprietate al bunicii M.M., față de actul

susmenționat, raportat și la împrejurarea că imobilul a trecut

în patrimoniul statului în baza Decretul nr. 92/1950, cu mențiunea de

proprietari autorii M., coroborat cu dispoziția art. 21 din Legea nr. 10/2001,

s-a făcut dovada că autorii erau proprietari.

În ceea ce privește cea de-a

doua motivare a respingerii cererii formulate prin notificarea din 2001,

că nu s-a făcut dovada calității de moștenitor, s-a

arătat că susținerea este, de asemenea, nelegală, în

contradicție cu prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr.

154 din 6 februarie 2009, Tribunalul București, secția a V-a

civilă, a admis contestația formulată de contestatorii M.A.B.

și M.S., în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului

București, prin primarul general; a anulat Dispoziția nr. 1592 din 2

octombrie 2003 emisă de intimată, și a obligat-o pe aceasta din

urmă să emită în favoarea contestatorilor dispoziție

cuprinzând propunerea de acordare de despăgubiri în sumă de

2.141.828,5 lei.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut că, prin

notificarea din 2 iulie 2001 trimisă prin Biroul Executorului

Judecătoresc T.G., contestatarii au solicitat restituirea în natură a

imobilului situat în București, sectorul 5, ce a aparținut autorului

lor M.I. și a fost preluat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950.

În notificare, contestatorii au

arătat că imobilul a fost compus din teren și construcție;

că ulterior construcția a fost demolată, și că terenul

este liber de dotări edilitare.

Prin Dispoziția nr. 1592 din 2

octombrie 2003, Primăria municipiului București a respins

notificarea, reținând că nu s-a făcut dovada dreptului de

proprietate și nici a calității de moștenitor.

În raport de data emiterii

dispoziției contestate și de prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, prima instanță a verificat formularea în termen a

contestației, apreciind că aceasta a fost introdusă în termen, întrucât

nu s-a făcut dovada comunicării dispoziției către

contestatari. Astfel, la dosar a fost depusă o comunicare către M.A.B.,

însă nu s-a făcut dovada că aceasta a fost primită personal

și nici nu s-a depus borderoul de expediții.

Cu privire la calitatea de

persoană îndreptățită a contestatorilor, s-a constatat

că din procesul-verbal întocmit la 20 februarie 1940 de Comisia pentru

înființarea Cărților Funciare în București din 1940

rezultă că imobilul situat în București,compus din teren în

suprafață de 294 m.p. și construcție compusă din

parter cu patru camere, hol și dependințe și etaj cu

aceeași compunere, aparținea la data întocmirii procesului verbal în

indiviziune, în cotă de 1/4 pentru fiecare, numiților: M.E., M.I., M.M.

și M.P., fiind dobândit prin moștenire de la mama lor M.M.

Din actul de partaj voluntar

autentificat la data de 17 februarie 1945, reiese că M.M. era proprietara

unui sfert din imobilul menționat.

De pe urma defunctei M.M.,

decedată la 10 iunie 1977, a rămas ca moștenitor M.A.B., legatar

universal, astfel cum rezultă din certificatul de calitate de

moștenitor din 4 decembrie 1998 emis de B.N.P. D.A..

De pe urma defunctului M.P. a

rămas ca moștenitor fiul său M.S., moștenitoarea acestuia

fiind soția supraviețuitoare M.F., astfel cum rezultă din

certificatul de moștenitor din 8 octombrie 1991 eliberat de Notariatul de

Stat sector 6 București, iar de pe urma acesteia a rămas ca

moștenitor contestatorul M.S., conform certificatului de naștere al

acestuia și certificatului de moștenitor din 15 august 2006 eliberat

de B.N.P. G.P.

În ceea ce privește pe

coproprietara M.E., s-a reținut că nu s-a făcut dovada că

reclamantul M.A.B. este și moștenitorul acesteia, din actele depuse

rezultând că E.M. este altă persană decât M.E.

Ca atare, s-a reținut că

reclamanții fac dovada calității de persoane

îndreptățite la restituire, dar în limita cotei de 1/4 din imobil,

fiecare. Dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001 nu pot fi interpretate

în sensul că le-ar conferi contestatorilor vocația de a dobândi cote

indivize din imobil la care autorii lor nu aveau dreptul.

Pe fondul cauzei, tribunalul a

constatat că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950,

construcția fiind demolată pentru construirea Centrului Civic,

fără a se acorda despăgubiri, astfel cum rezultă din adresa

din 22 februarie 2008 emisă de SC C. SA și, prin urmare, preluarea

imobilului a fost abuzivă, în sensul art. 2 alin. (1) lit .a) din Legea nr.

10/2001.

Sub aspectul modalității

de restituire, potrivit art. 1 alin. (2) și art. 11 alin. (4) din Legea nr.

10/2001, tribunalul a constatat că imobilul nu poate fi restituit în

natură, fiind inclus în totalitate în perimetrul Parcului Izvor, obiectiv

de interes public, astfel că se impune restituirea sa prin echivalent,

respectiv prin despăgubiri bănești.

Cu privire la valoarea

despăgubiri lor, prima instanță a constatat că prin

raportul de expertiză s-a stabilit valoarea terenului prin raportare la

330,9 mp., însă din actul de proprietate rezultă că

suprafața terenului era de 294 mp. Prin urmare, refăcând calculul,

prima instanță a constatat că valoarea terenului este de 294 mp.

x 3,639 euro x 3,7482 (1 euro) = 4.010.071 lei (ron). Din raportul de

expertiză rezultă că valoarea construcției demolate este de

273.586 lei. Valoarea totală a imobilului este de 4.283.657 lei, din care

contestatorii au dreptul la jumătate, respectiv la 2.141.828,5 lei.

În ceea ce privește modalitatea

de acordare a despăgubirilor, s-a reținut că sunt incidente

dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Prin decizia civilă nr. 37A din

19 ianuarie 2010, Curtea de Apel București,secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și familie a admis apelul declarat de

apelanții-contestatori M.A.B. și M.S.; a respins apelul formulat de

apelanta - intimată Primăria municipiului București, prin

primarul general, împotriva aceleiași sentințe; a schimbat în parte

sentința apelată în sensul că a obligat intimata să

emită în favoarea contestatorilor dispoziție cuprinzând propunerea de

acordare de despăgubiri pentru valoarea de 4.283.657 lei și a

menținut celelalte dispoziții ale sentinței, reținând, în

esență, următoarele:

Cu privire la apelul declarat de

contestatori, s-a apreciat că acesta este fondat, deoarece, potrivit art. 4

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, de prevederile acestui act

normativ beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai

persoanelor fizice îndreptățite.

În speță, s-a recunoscut

calitatea reclamanților de persoane îndreptățite în sensul Legii

nr. 10/2001 doar în limita cotei de 1/4 fiecare, avându-se în vedere că

aceștia nu au administrat probe din care să rezulte succesiunea

față de M.E. și M.I., doi din cei patru coproprietari ai

imobilului situat în București, sector 5.

În apel, contestatorii M.A.B.

și M.S. au depus certificatul de moștenitor din 18 iulie 1966

eliberat de Notariatul de Stat al Raionului 16 Februarie București,

conform căruia la decesul defunctului M.I. a rămas ca succesor sora

acestuia, E.M.

M.E., fiica lui M.S. și M.M.,

s-a căsătorit în anul 1937 cu M.N., astfel cum rezultă din

extrasul din registrul stării civile pentru căsătoriți din

1937 și certificatul de căsătorie. E.M. este mama reclamantului M.A.B.,

aspect confirmat prin certificatul de moștenitor și extrasul din

registrul stării civile pentru născuți pe anul 1939.

S-a conchis, că E.M. este una

și aceeași persoană cu M.E., astfel cum rezultă și din

declarația de notorietate autentificată de B.N.P. Ghizdavat – V.A.C.

Singura critică a

apelanților contestatori a vizat reducerea despăgubirilor acordate de

la 4.283.657 lei la suma de 2.141.828,5 lei, întrucât prima instanță

a constatat greșit că nu s-a făcut dovada calității de

moștenitor pentru coproprietarii M.E. și M.I., însă această

obligație a fost îndeplinită în faza procesuală a apelului de

persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.

10/2001, și, prin urmare, instanța a admis apelul declarat de

apelanții M.A.B. și M.S.; a schimbat în parte sentința

apelată, în sensul că a obligat intimata să emită în favoarea

contestatorilor dispoziție cuprinzând propunerea de acordare de

despăgubiri, în temeiul legii speciale, pentru întreaga valoare a

imobilului, constatată prin expertiza efectuată la fond, adică

pentru valoarea de 4.283.657 lei.

Referitor la apelul declarat de

Primăria municipiului București, instanța de apel a reținut

că nu poate fi primită susținerea acesteia în sensul că

instanța de judecată nu este îndreptățită să

analizeze pe fond soluția asupra notificării, cât timp contestatorii

nu au depus, în faza administrativă, actele necesare în justificarea

dreptului de proprietate și a calității de persoane

îndreptățite.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001,

republicată, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum

și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această

calitate pot fi depuse până la data soluționării

notificării.

Procedura de soluționare a

notificării presupune o etapă administrativă, prealabilă

și una judiciară, facultativă. Cei nemulțumiți de

modul de soluționare a notificării formulate, în prima etapă a

mecanismului de aplicare a acestui act normativ, pot apela la justiție, în

condițiile legii, în vederea satisfacerii drepturilor lor.

Ca atare, chiar și în fața

instanței de judecată, până la epuizarea tuturor căilor de

atac, contestatorii sunt îndreptățiți să prezinte

înscrisuri necesare soluționării notificării, prin raportare la

dispozițiile legii speciale.

Cea de-a doua critică a

apelantei Primăria municipiului București, care a vizat ignorarea, de

către prima instanță, a modificărilor intervenite prin

Legea nr. 247/2005 - art. 16 din Titlul VII, a fost constatată, de

asemenea nefondată, cu motivarea că dispoziția contestată a

fost emisă la data de 02 octombrie 2003, deci anterior adoptării

Legii nr. 247/2005.

Din perspectiva reglementării

de ansamblu a conținutului art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, prin notificări soluționate până la data

intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înțelese decât acele

notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis

decizii sau dispoziții motivate, prin care au stabilit acordarea de

măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul acestora,

neatacate în instanță în termenul prevăzut în art. 26 din Legea nr.

10/2001, după modificare.

Cum prezenta contestație a fost

formulată în anul 2007, deci ulterior apariției Legii nr. 247/2005,

în termenul prevăzut de legiuitor, nu mai poate fi trimisă

Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci

rămâne supusă controlului instanței judecătorești, sub

aspectul legalității și temeiniciei, în raport cu prevederile art.

24 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 26 după republicare, astfel cum

erau acestea în vigoare la data emiterii actului.

Refuzul de a da curs căii de

atac legal exercitată împotriva deciziei de respingere a notificării

ar constitui o ingerință nepermisă în dreptul celor care au

vocația de a primi despăgubirea, incompatibilă cu reglementarea

dată protecției proprietății prin art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenție pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale. În acest sens sunt și

prevederile Deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul Municipiul București, prin primarul general, criticând-o

pentru nelegalitate, indicând ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct.

9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestora a arătat că, înainte de

a ajunge la Secretariatului Comisiei Centrale, Municipiul București avea

obligația să înainteze dosarul către Prefectura municipiului

București, în vederea întocmirii ordinului. Art. 16 din Titlul VI prevede,

în mod expres, faptul că valoarea echivalentă a imobilului solicitat

urmează a fi stabilită de către Comisia Centrala pentru

Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr.

10/2001, în sensul acordării de masuri reparatorii, se predau pe bază

de proces verbal de predare - primire Secretariatului Comisiei Centrale, numai

dacă sunt însoțite de ordinul prefectului.

Mai mult, înscrisuri avute în vedere

de către instanța de judecată la soluționarea cauzei

și considerate ca acte doveditoare ale dreptului de proprietate, nu au

fost întregite cu înscrisuri originare doveditoare a dreptului de proprietate

pretins, înscrisuri care nu au fost depuse la dosarul administrativ.

Obligația de a depune actele

doveditoare ale proprietății, precum si in cazul moștenitorilor,

cele care atesta aceasta calitate revine potrivit art. 22 din Normele

Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea

trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen

de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

lege sub imperiul căreia a fost soluționată notificarea.

Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu câte 3 luni prin O.U.G. nr.

109/ 2001 și prin O.U.G. nr. 145/ 2001, cu o luna prin O.U.G. nr. 184/

2002, și cu încă 2 luni prin O.U.G. nr. 10/ 2003. Aceste prelungiri

au fost prevăzute tocmai în ideea acordării unui interval de timp

suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare in vederea

susținerea notificării.

In cea ce privește

soluționarea capătului de cerere prin care s-a solicitat măsuri

reparatorii prin echivalent, s-a arătat că reclamanții aveau

obligația să depună dovezii prin care să facă dovada

că nu au încasat despăgubiri la momentul preluării în

proprietatea statului a terenului, prin declarații autentificate date pe

propria răspundere, sau să declare că ei sau ascendenții

lor nu au beneficiat „de acordurile internaționale încheiate de România

privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și totodată

se obligă la restituirea imobilului, sau după caz, la plata de

despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenței

prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001”.

Examinând decizia în limita

criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele

considerente:

Pârâtul nu a invocat, prin motivele

de apel, incidența în speță a prevederilor art. 24 din Titlul

VII din Legea nr. 247/2005, și, prin urmare, se constată că

această critică este formulată omisso medio, iar sancțiunea

este aceea a neanalizării sale.

Critica potrivit căreia decizia

recurată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art.

16 din Titlul VII al Legii nr. 248/2005, în sensul că „valoarea

echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de

către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor” este,

de asemenea, nefondată.

Astfel, obiectul prezentei contestații

îl reprezintă Dispoziția din 2 octombrie 2003 emisă de

intimată, iar prin Decizia nr. 52/2007 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în recurs în

interesul legii, obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. (3) C.

proc. civ., s-a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 și

următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă

pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică

deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii,

contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005.

Prin urmare, în cazul

soluționării notificării înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.

247/2005 și contestate în termenul legal, contestația privește

nu doar îndreptățirea persoanelor la măsuri reparatorii pentru

imobilele preluate abuziv, ci și, după caz, natura sau întinderea

acestora, iar instanțele se pronunță asupra contestațiilor

în limitele investirii lor, în baza principiului plenitudinii de

competență.

De aceea, legal instanțele de

fond și apel au apreciat că în prezenta cauză contestația

formulată în termen, chiar după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005,

în anul 2007, rămâne supusă controlului instanțelor

judecătorești sub aspectul legalității și temeiniciei,

inclusiv în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor la

care sunt îndreptățiți reclamanții, în raport de

prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, în forma nemodificată, devenit art.

26 în forma republicată.

Și celelalte critici formulate

de recurenta-pârâtă sunt neîntemeiate.

Astfel, se susține că

înscrisurile avute în vedere de către instanța de judecată,

potrivit art. 22 din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001,

privind dovada proprietății, trebuiau depuse la dosarul

administrativ, odată cu notificarea sau în termenul de 18 luni de la

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în original.

Or, nedepunerea tuturor actelor

doveditoare necesare soluționării notificării la dosarul

administrativ, nu limitează dreptul instanței de a soluționa

litigiul pe baza actelor depuse în etapa procedurii administrative, întrucât o

asemenea limitare ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiție

și a dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituția

României și recunoscut părților prin art. 6 din C.E.D.O.

Garanția oferită de art. 6

din C.E.D.O. cuprinde atât dreptul părților de a-și susține

prin probe cererile, dar și dreptul instanței de a încuviința

și administra acele dovezi pe care le apreciază ca fiind pertinente,

concludente și utile cauzei.

Și critica potrivit

căreia, reclamantul avea obligația să depună dovezi prin

care să facă dovada că nu a încasat despăgubiri la momentul

preluării în proprietate a terenului de către stat este nefondată,

întrucât din adresa din 22 februarie 2008 emisă de SC C. SA, rezultă

că imobil a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, construcția

fiind demolată pentru construirea centrului civic, fără a se

acorda despăgubiri.

Pentru considerentele expuse, instanța,

în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de Municipiul București, prin primarul general.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de Municipiul București, prin primarul general, împotriva

deciziei nr. 37A din 19 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2010.