ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6176/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 42985/3 din 3 decembrie 2007, reclamanții M.A.B. și M.S. au formulat contestație împotriva dispoziției nr. 1592 din 2 octombrie 2003 emisă de primarul general, Primăria municipiului București, solicitând anularea acestei dispoziții și obligarea intimatei să restituie contestatorilor în natură, eventual parțial, imobilul proprietatea autorilor lor situat în sector 5, București, iar, dacă restituirea în natură nu este posibilă, să le acorde alte bunuri în compensare sau să le acorde despăgubiri în condițiile legii. În motivarea cererii, contestatorii au arătat că autorii M.E., M.I., M.M.

și M.P. au dobândit în indiviziune, în cote egale de câte 1/4, prin moștenire de la mama lor M.M., un imobil, situat în București, compus din parter, etaj și curte - teren în suprafață de 294 mp., parterul având 4 camere, hol și dependințe, iar etajul tot 4 camere, hol și dependințe, așa cum rezultă din procesul-verbal din 1940 emis de Comisia pentru înființarea Cărților funciare din București. În baza Decretului nr. 92/1950, imobilul a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, cu toate că cei 4 coproprietari erau exceptați de la naționalizare, deoarece erau funcționari, motiv pentru care au adresat chiar memorii Consiliului de Stat.

În conformitate cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, în termen legal, a fost formulată notificarea din 2001, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului sau, în eventualitatea că nu ar fi posibil acest lucru, despăgubiri, anexând și actele care dovedeau dreptul de proprietate, cât și acte de stare civilă. Contestatorii au arătat că nu au primit niciun răspuns despre stadiul de soluționare al dosarului și nici vreo solicitare de a depune acte suplimentare, motiv pentru care, la data de 19 octombrie 2007, au formulat o notificare înregistrată la executorul judecătoresc B.C., adresată primarului general al municipiului București, prin care îi solicita să emită dispoziția motivată, potrivit Legii nr. 10/2001 și că, la data de 6 noiembrie 2007 a fost comunicată decizia emisă de primarul general și o adresă de înaintare a acestei dispoziții.

Contestatarii consideră Dispoziția nr. 1592/2003, nelegală și netemeinică, întrucât în mod greșit s-a reținut că nu au făcut dovada dreptului de proprietate. Chiar dacă nu s-a prezentat titlul de proprietate al bunicii M.M., față de actul susmenționat, raportat și la împrejurarea că imobilul a trecut în patrimoniul statului în baza Decretul nr. 92/1950, cu mențiunea de proprietari autorii M., coroborat cu dispoziția art. 21 din Legea nr. 10/2001, s-a făcut dovada că autorii erau proprietari. În ceea ce privește cea de-a doua motivare a respingerii cererii formulate prin notificarea din 2001, că nu s-a făcut dovada calității de moștenitor, s-a arătat că susținerea este, de asemenea, nelegală, în contradicție cu prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 154 din 6 februarie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis contestația formulată de contestatorii M.A.B. și M.S., în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului București, prin primarul general; a anulat Dispoziția nr. 1592 din 2 octombrie 2003 emisă de intimată, și a obligat-o pe aceasta din urmă să emită în favoarea contestatorilor dispoziție cuprinzând propunerea de acordare de despăgubiri în sumă de 2.141.828,5 lei. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, prin notificarea din 2 iulie 2001 trimisă prin Biroul Executorului Judecătoresc T.G., contestatarii au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, sectorul 5, ce a aparținut autorului lor M.I.

și a fost preluat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950. În notificare, contestatorii au arătat că imobilul a fost compus din teren și construcție; că ulterior construcția a fost demolată, și că terenul este liber de dotări edilitare. Prin Dispoziția nr. 1592 din 2 octombrie 2003, Primăria municipiului București a respins notificarea, reținând că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate și nici a calității de moștenitor. În raport de data emiterii dispoziției contestate și de prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prima instanță a verificat formularea în termen a contestației, apreciind că aceasta a fost introdusă în termen, întrucât nu s-a făcut dovada comunicării dispoziției către contestatari.

Astfel, la dosar a fost depusă o comunicare către M.A.B., însă nu s-a făcut dovada că aceasta a fost primită personal și nici nu s-a depus borderoul de expediții. Cu privire la calitatea de persoană îndreptățită a contestatorilor, s-a constatat că din procesul-verbal întocmit la 20 februarie 1940 de Comisia pentru înființarea Cărților Funciare în București din 1940 rezultă că imobilul situat în București,compus din teren în suprafață de 294 m.p. și construcție compusă din parter cu patru camere, hol și dependințe și etaj cu aceeași compunere, aparținea la data întocmirii procesului verbal în indiviziune, în cotă de 1/4 pentru fiecare, numiților: M.E., M.I., M.M. și M.P., fiind dobândit prin moștenire de la mama lor M.M.

Din actul de partaj voluntar autentificat la data de 17 februarie 1945, reiese că M.M. era proprietara unui sfert din imobilul menționat. De pe urma defunctei M.M., decedată la 10 iunie 1977, a rămas ca moștenitor M.A.B., legatar universal, astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor din 4 decembrie 1998 emis de B.N.P. D.A.. De pe urma defunctului M.P. a rămas ca moștenitor fiul său M.S., moștenitoarea acestuia fiind soția supraviețuitoare M.F., astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 8 octombrie 1991 eliberat de Notariatul de Stat sector 6 București, iar de pe urma acesteia a rămas ca moștenitor contestatorul M.S., conform certificatului de naștere al acestuia și certificatului de moștenitor din 15 august 2006 eliberat de B.N.P.

G.P. În ceea ce privește pe coproprietara M.E., s-a reținut că nu s-a făcut dovada că reclamantul M.A.B. este și moștenitorul acesteia, din actele depuse rezultând că E.M. este altă persană decât M.E. Ca atare, s-a reținut că reclamanții fac dovada calității de persoane îndreptățite la restituire, dar în limita cotei de 1/4 din imobil, fiecare. Dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001 nu pot fi interpretate în sensul că le-ar conferi contestatorilor vocația de a dobândi cote indivize din imobil la care autorii lor nu aveau dreptul. Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, construcția fiind demolată pentru construirea Centrului Civic, fără a se acorda despăgubiri, astfel cum rezultă din adresa din 22 februarie 2008 emisă de SC C. SA și, prin urmare, preluarea imobilului a fost abuzivă, în sensul art. 2 alin. (1) lit .a) din Legea nr. 10/2001.

Sub aspectul modalității de restituire, potrivit art. 1 alin. (2) și art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că imobilul nu poate fi restituit în natură, fiind inclus în totalitate în perimetrul Parcului Izvor, obiectiv de interes public, astfel că se impune restituirea sa prin echivalent, respectiv prin despăgubiri bănești. Cu privire la valoarea despăgubiri lor, prima instanță a constatat că prin raportul de expertiză s-a stabilit valoarea terenului prin raportare la 330,9 mp., însă din actul de proprietate rezultă că suprafața terenului era de 294 mp. Prin urmare, refăcând calculul, prima instanță a constatat că valoarea terenului este de 294 mp. x 3,639 euro x 3,7482 (1 euro) = 4.010.071 lei (ron).

Din raportul de expertiză rezultă că valoarea construcției demolate este de 273.586 lei. Valoarea totală a imobilului este de 4.283.657 lei, din care contestatorii au dreptul la jumătate, respectiv la 2.141.828,5 lei. În ceea ce privește modalitatea de acordare a despăgubirilor, s-a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Prin decizia civilă nr. 37A din 19 ianuarie 2010, Curtea de Apel București,secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a admis apelul declarat de apelanții-contestatori M.A.B.

și M.S.; a respins apelul formulat de apelanta - intimată Primăria municipiului București, prin primarul general, împotriva aceleiași sentințe; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat intimata să emită în favoarea contestatorilor dispoziție cuprinzând propunerea de acordare de despăgubiri pentru valoarea de 4.283.657 lei și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței, reținând, în esență, următoarele: Cu privire la apelul declarat de contestatori, s-a apreciat că acesta este fondat, deoarece, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, de prevederile acestui act normativ beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

În speță, s-a recunoscut calitatea reclamanților de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001 doar în limita cotei de 1/4 fiecare, avându-se în vedere că aceștia nu au administrat probe din care să rezulte succesiunea față de M.E. și M.I., doi din cei patru coproprietari ai imobilului situat în București, sector 5. În apel, contestatorii M.A.B. și M.S. au depus certificatul de moștenitor din 18 iulie 1966 eliberat de Notariatul de Stat al Raionului 16 Februarie București, conform căruia la decesul defunctului M.I. a rămas ca succesor sora acestuia, E.M. M.E., fiica lui M.S. și M.M., s-a căsătorit în anul 1937 cu M.N., astfel cum rezultă din extrasul din registrul stării civile pentru căsătoriți din 1937 și certificatul de căsătorie.

E.M. este mama reclamantului M.A.B., aspect confirmat prin certificatul de moștenitor și extrasul din registrul stării civile pentru născuți pe anul 1939. S-a conchis, că E.M. este una și aceeași persoană cu M.E., astfel cum rezultă și din declarația de notorietate autentificată de B.N.P. Ghizdavat – V.A.C. Singura critică a apelanților contestatori a vizat reducerea despăgubirilor acordate de la 4.283.657 lei la suma de 2.141.828,5 lei, întrucât prima instanță a constatat greșit că nu s-a făcut dovada calității de moștenitor pentru coproprietarii M.E. și M.I., însă această obligație a fost îndeplinită în faza procesuală a apelului de persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, și, prin urmare, instanța a admis apelul declarat de apelanții M.A.B.

și M.S.; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat intimata să emită în favoarea contestatorilor dispoziție cuprinzând propunerea de acordare de despăgubiri, în temeiul legii speciale, pentru întreaga valoare a imobilului, constatată prin expertiza efectuată la fond, adică pentru valoarea de 4.283.657 lei. Referitor la apelul declarat de Primăria municipiului București, instanța de apel a reținut că nu poate fi primită susținerea acesteia în sensul că instanța de judecată nu este îndreptățită să analizeze pe fond soluția asupra notificării, cât timp contestatorii nu au depus, în faza administrativă, actele necesare în justificarea dreptului de proprietate și a calității de persoane îndreptățite.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate pot fi depuse până la data soluționării notificării. Procedura de soluționare a notificării presupune o etapă administrativă, prealabilă și una judiciară, facultativă. Cei nemulțumiți de modul de soluționare a notificării formulate, în prima etapă a mecanismului de aplicare a acestui act normativ, pot apela la justiție, în condițiile legii, în vederea satisfacerii drepturilor lor. Ca atare, chiar și în fața instanței de judecată, până la epuizarea tuturor căilor de atac, contestatorii sunt îndreptățiți să prezinte înscrisuri necesare soluționării notificării, prin raportare la dispozițiile legii speciale.

Cea de-a doua critică a apelantei Primăria municipiului București, care a vizat ignorarea, de către prima instanță, a modificărilor intervenite prin Legea nr. 247/2005 - art. 16 din Titlul VII, a fost constatată, de asemenea nefondată, cu motivarea că dispoziția contestată a fost emisă la data de 02 octombrie 2003, deci anterior adoptării Legii nr. 247/2005. Din perspectiva reglementării de ansamblu a conținutului art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înțelese decât acele notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate, prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut în art. 26 din Legea nr. 10/2001, după modificare.

Cum prezenta contestație a fost formulată în anul 2007, deci ulterior apariției Legii nr. 247/2005, în termenul prevăzut de legiuitor, nu mai poate fi trimisă Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămâne supusă controlului instanței judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei, în raport cu prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 26 după republicare, astfel cum erau acestea în vigoare la data emiterii actului. Refuzul de a da curs căii de atac legal exercitată împotriva deciziei de respingere a notificării ar constitui o ingerință nepermisă în dreptul celor care au vocația de a primi despăgubirea, incompatibilă cu reglementarea dată protecției proprietății prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În acest sens sunt și prevederile Deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primarul general, criticând-o pentru nelegalitate, indicând ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestora a arătat că, înainte de a ajunge la Secretariatului Comisiei Centrale, Municipiul București avea obligația să înainteze dosarul către Prefectura municipiului București, în vederea întocmirii ordinului. Art. 16 din Titlul VI prevede, în mod expres, faptul că valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001, în sensul acordării de masuri reparatorii, se predau pe bază de proces verbal de predare - primire Secretariatului Comisiei Centrale, numai dacă sunt însoțite de ordinul prefectului.

Mai mult, înscrisuri avute în vedere de către instanța de judecată la soluționarea cauzei și considerate ca acte doveditoare ale dreptului de proprietate, nu au fost întregite cu înscrisuri originare doveditoare a dreptului de proprietate pretins, înscrisuri care nu au fost depuse la dosarul administrativ. Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum si in cazul moștenitorilor, cele care atesta aceasta calitate revine potrivit art. 22 din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluționată notificarea.

Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu câte 3 luni prin O.U.G. nr. 109/ 2001 și prin O.U.G. nr. 145/ 2001, cu o luna prin O.U.G. nr. 184/ 2002, și cu încă 2 luni prin O.U.G. nr. 10/ 2003. Aceste prelungiri au fost prevăzute tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare in vederea susținerea notificării.

In cea ce privește soluționarea capătului de cerere prin care s-a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent, s-a arătat că reclamanții aveau obligația să depună dovezii prin care să facă dovada că nu au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, prin declarații autentificate date pe propria răspundere, sau să declare că ei sau ascendenții lor nu au beneficiat „de acordurile internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și totodată se obligă la restituirea imobilului, sau după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001”. Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente: Pârâtul nu a invocat, prin motivele de apel, incidența în speță a prevederilor art. 24 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, și, prin urmare, se constată că această critică este formulată omisso medio, iar sancțiunea este aceea a neanalizării sale. Critica potrivit căreia decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 248/2005, în sensul că „valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor” este, de asemenea, nefondată. Astfel, obiectul prezentei contestații îl reprezintă Dispoziția din 2 octombrie 2003 emisă de intimată, iar prin Decizia nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., s-a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Prin urmare, în cazul soluționării notificării înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 și contestate în termenul legal, contestația privește nu doar îndreptățirea persoanelor la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, ci și, după caz, natura sau întinderea acestora, iar instanțele se pronunță asupra contestațiilor în limitele investirii lor, în baza principiului plenitudinii de competență.

De aceea, legal instanțele de fond și apel au apreciat că în prezenta cauză contestația formulată în termen, chiar după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, în anul 2007, rămâne supusă controlului instanțelor judecătorești sub aspectul legalității și temeiniciei, inclusiv în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor la care sunt îndreptățiți reclamanții, în raport de prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, în forma nemodificată, devenit art. 26 în forma republicată. Și celelalte critici formulate de recurenta-pârâtă sunt neîntemeiate. Astfel, se susține că înscrisurile avute în vedere de către instanța de judecată, potrivit art. 22 din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001, privind dovada proprietății, trebuiau depuse la dosarul administrativ, odată cu notificarea sau în termenul de 18 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în original.

Or, nedepunerea tuturor actelor doveditoare necesare soluționării notificării la dosarul administrativ, nu limitează dreptul instanței de a soluționa litigiul pe baza actelor depuse în etapa procedurii administrative, întrucât o asemenea limitare ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiție și a dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituția României și recunoscut părților prin art. 6 din C.E.D.O. Garanția oferită de art. 6 din C.E.D.O. cuprinde atât dreptul părților de a-și susține prin probe cererile, dar și dreptul instanței de a încuviința și administra acele dovezi pe care le apreciază ca fiind pertinente, concludente și utile cauzei.

Și critica potrivit căreia, reclamantul avea obligația să depună dovezi prin care să facă dovada că nu a încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietate a terenului de către stat este nefondată, întrucât din adresa din 22 februarie 2008 emisă de SC C. SA, rezultă că imobil a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, construcția fiind demolată pentru construirea centrului civic, fără a se acorda despăgubiri. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Municipiul București, prin primarul general.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Municipiul București, prin primarul general, împotriva deciziei nr. 37A din 19 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2010.