ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5137/2010

Asupra recursurilor civile de față. Prin sentința civilă nr. 1486/2006 a Tribunalului București, secția a V a civilă, s-a admis contestația formulată de M.S. împotriva deciziei nr. 16/2005 emisă de intimata SC V. SA și s-a dispus restituirea în natură către reclamantă a cotei de 1/12 din imobilul situat în București, sector 1. S-a reținut că reclamanta este persoană îndreptățită la succesiunea autorului său, A.S.G., prin prisma dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și a deciziei civile nr. 4448/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, având dreptul la o cotă de 1/12 din averea autorului său, respectiv din imobilul de la adresa de mai sus.

Împotriva sentinței a declarat apel intimata arătând pe de o parte că reprezentarea sa la fond a fost nelegală, deoarece se afla în procedura de reorganizare judiciară, și trebuia să fie reprezentantă de lichidatorul judiciar, iar pe de altă parte, apelanta a susținut că reclamanta nu are calitate de persoană îndreptățită, că imobilul construcție solicitat este de fapt o construcție nouă în proporție de 70 - 80% și că imobilul a fost legal preluat de stat de la autorul reclamantei. Prin decizia civilă nr. 170 din 05 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta SC V. SA prin lichidator judiciar „D.,U. și Asociații" S.P.R.L. împotriva sentinței civile nr. 14861 din 28 noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a V a civilă, în contradictoriu cu intimata-contestatoare M.S.

A fost schimbată în parte sentința, în sensul că s-au acordat petentei măsuri reparatorii în echivalent, aferente cotei de 1/12 din imobilul situat în București, sector 1. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Apelul a fost reținut ca fondat numai pentru următoarele aspecte: Instanța de apel a reținut că judecătorul fondului a apreciat corect că prin decizia civilă nr. 4498/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că reclamanta are calitate de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, în pofida faptului că certificatul de moștenitor de pe urma defunctului A.S.G. a fost constatat nul prin hotărâre judecătorească irevocabilă. A constatat însă, că prin toate textele Legea nr. 10/2001 se referă neechivoc la noțiunea de „imobil" în integralitatea sa și niciodată la cote părți ale unui imobil ce ar putea fi restituite în natură.

Un argument suplimentar în acest sens arată că îl constituie dispozițiile art. 4 alin. (4) din lege, ce dau dreptul moștenitorului beneficiar doar al unei cote de proprietate, să beneficieze integral de cotele celorlalți moștenitori și implicit de imobil în integralitatea sa, în situația în care acei moștenitori nu au înțeles să apeleze la procedura reparatorie a Legii nr. 10/2001. S-a arătat că, în speță, reclamanta a solicitat restituirea în natură numai a unei cote de 1/12 din imobil, măsură pe care instanța a apreciat-o întemeiată, urmând să fie acordată ca efect al admiterii apelului.

Cu privire la criticile apelantei vizând reprezentarea SC V. SA, s-a reținut că admiterea acestei critici „ar echivala cu legitimarea unei rele credințe procedurale din partea apelantei care a formulat cereri și apărări la fondul cauzei în nume propriu, fără să se prevaleze de o eventuală prezență a lichidatorului judiciar, cât și cu admiterea culpei proprii în favoarea părții în culpă". Se mai reține că apelanta nu a făcut dovada unui prejudiciu suferit pentru pretinsa neregulă. Împotriva deciziei nr. 170 din 5 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, a declarat recurs reclamanta M.S., decizie recurată și de intervenienta C.V.F., aceasta din urmă recurând și încheierea din 2 februarie 2009 a aceleiași instanțe.

Reclamanta M.S. critică hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Susține că, decizia instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că nu s-au arătat motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Recurenta susține că în mod greșit instanța nu a avut în vedere cererea principală privind restituirea în natură a imobilului ce i se cuvenea ca persoană îndreptățită conform Legii nr. 10/2001 și că i s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent aferente cotei de 1/12 din imobilul situat în București, sector 1. Prin această critică recurenta analizează modul în care și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită, invocând mai multe texte din lege, cât și acte de stare civile anexate la dosar.

Prin invocarea art. 10 din Legea nr. 10/2001, susține că „ în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent". Recurenta menționează că nu se încadrează în dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001, deoarece nu îndeplinește criteriile prevăzute de acest text pentru că nu a fost asociată la pârâta SC V. SA, că imobilul solicitat în natură a existat la data intrării în vigoare a legii, că acesta nu a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor prev. de Legea nr. 112/1995.

Se critică și faptul că, fiind în indiviziune, instanța nu poate pretinde că imobilul trebuie preluat de un singur coindivizar prin cedarea cotelor părți de către ceilalți coindivizari. Susține că, în procesul de privatizare au fost înstrăinate acțiuni și nu active și că instanța de apel neacordându-i în natură imobilul a încălcat legea, în sensul că în speță s-au vândut acțiuni și nu activele, adică terenurile și construcțiile, au rămas în mod permanent ale fostului proprietar. Susține că în cazul naționalizării vechiul proprietar nu și-a pierdut niciodată dreptul de dispoziție, și practic numai posesia bunului. Similar, prin transmiterea moștenirii se transmit toate prerogativele dreptului de proprietate, astfel că în cazul moștenirii unei cote ideale dintr-un imobil, moștenitorului trebuie să-i revină de plin drept, în natură, cota respectivă pentru că, în caz contrar s-ar încălca principiul disponibilității sau al dispoziției.

În ceea ce privește susținerea pârâtei SC V. SA, referitoare la reconstruirea imobilului în proporție de 70 - 80%, recurenta precizează că intimata nu a construit nicio clădire nouă și nu a adăugat corpuri noi de clădire la cea veche, ceea ce impune aplicarea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Intervenienta C.V.F., prin recursul declarat împotriva încheierii din 02 februarie 2009 și a deciziei nr. 170 din 5 martie 2009, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând că instanța de apel, deși în ședință publică a amânat pronunțarea în cauză pentru ca părțile să depună concluzii scrise la data de 03 februarie 2009, când părțile și-au onorat obligația dispusă, cererea de intervenție era respinsă ca inadmisibilă prin încheierea recurată, fiind nesocotite astfel dispozițiile art. 52 alin. (1) C. proc.

civ. Menționează că, prin încălcarea dispozițiilor art. 49 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora i s-a calificat cererea de intervenție voluntară accesorie ca inadmisibilă, instanța a greșit, deoarece în baza textului respectiv „oricine are interes poate interveni într-o pricină". Mai susține că, textul nu limitează dreptul oricui are interes de a interveni într-o pricină, iar instanța ar avea posibilitatea să limiteze acest drept numai în cazul unor acțiuni cu caracter strict personal, și nu în cazul unei pricini de natura celei de față. Deși recursul vizează și decizia civilă nr. 170 din 5 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, intervenienta nu formulează nicio critică referitoare la această hotărâre.

Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte retine următoarele: Recursul declarat de reclamanta M.S. este nefondat. Recurenta prin notificarea nr. 2339 din 09 august 2001 a solicitat intimatei SC V. SA, în calitate de unitate deținătoare, restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 1, compus din teren în suprafață de 934,10 mp și construcții aflate pe el în suprafață totală de 372,31 mp. Prin decizia nr. 16 din 25 iunie 2005 intimata a respins cererea de restituire în natură a imobilului, susținând că în raport de dispozițiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanta trebuie să formuleze cererea de restituire în natură în contradictoriu cu A.P.A.P.S.

S-a făcut dovada că imobilul solicitat, compus din teren și clădire, a fost proprietatea numitei E.C.N., dobândit de aceasta prin donație de la tatăl său în noiembrie 1941. Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului 92/1950. Instanțele de fond și apel corect au reținut că preluarea de către stat s-a făcut fără titlu, contrar dispozițiilor legale în vigoare la acea dată. La momentul soluționării notificării nu exista o hotărâre judecătorească prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, situație în raport de care decizia societăți comerciale privatizate s-a apreciat ca fiind legală, față de prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001, dar s-a considerat că pot fi invocate direct în calea de atac a contestației a unor mijloace de apărare ce pot cădea în competența instanțelor judecătorești, dar uzitarea de o astfel de cale ar constitui un formalism excesiv.

Corect s-a reținut că imobilul care a făcut obiectul naționalizării a fost preluat fără titlu valabil și intră sub incidența art. 2 lit. h) în categoria celor preluate abuziv. Fiind preluat fără titlu valabil, este cert că nu sunt incidente dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți privatizate, cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii. Este de necontestat în speță că decizia instanței de apel este motivată foarte succint, dar instanța a răspuns la criticile formulate constatând că instanța de fond a avut în vedere indicațiile date prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, stabilind că reclamanta are calitate de persoană îndreptățită, în sensul Legii nr. 10/2001, chiar dacă certificatul de moștenitor de pe urma defunctului A.S.G.

a fost constatat nul prin hotărâre judecătorească irevocabilă. În ceea ce privește imobilul din litigiu, a statuat că potrivit aceleiași legi noțiunea de „imobil" vizează imobilul în integralitatea sa și nu cote părți ce ar putea fi restituite în natură. În acest sens, s-a invocat art. 4 alin. (4) din lege, care dă dreptul moștenitorului beneficiar al unei cote de proprietate să beneficieze integral de cotele celorlalți moștenitori și implicit de imobil în integralitatea sa, în situația în care acei moștenitori nu au înțeles să apeleze la procedura reparatorie a Legii nr. 10/2001. În cauză, reclamanta a solicitat numai cota de 1/12 din imobil în natură, ipoteză neprevăzută de Legea nr. 10/2001.

În această situație, corect a procedat instanța de apel prin acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, aferente cotei de 1/12 din imobilul solicitat. De fapt, imobilul este evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, alta decât cea prevăzută în art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite având dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale. În cauză s-a dovedit că terenul în litigiu figurează în certificatul de atestare al dreptului de proprietate asupra terenurilor din 20 august 1996. Acest titlu reprezintă pentru intimata-pârâtă (societate comercială) dovada dreptului său de proprietate, drept constituit în patrimoniul acesteia prin efectul Legii nr. 15/1990.

De asemenea, societatea comercială de la care se revendică imobilul este una privatizată. Recurenta nu contestă această societate care nu a format obiectul unor proceduri de privatizare prin vânzare de către stat a pachetului majoritar de acțiuni. În mod greșit reclamanta a susținut că imobilul naționalizat nu putea face obiectul privatizării. în realitate, nu imobilul a format obiectul privatizării, ci societatea comercială (intimata SC V.) ca persoană juridică, prin transferul acțiunilor de la stat la persoane de drept privat. Astfel, activele societăți comerciale privatizate nu au trecut în proprietatea altei persoane, ci au rămas în patrimoniul aceleiași persoane juridice, care este societatea comercială privatizată.

În final, a fost schimbată numai structura și natura acționariatului. În plus, față de criticile formulate, trebuie avut în vedere faptul că ceea ce a solicitat recurenta să i se restituie integral nu reprezintă imobilul care s-a naționalizat, deoarece au intervenit multiple transformări, imobilul fiind aproape o construcție nouă. În ceea ce privește reprezentarea intimatei în cauza de față, se reține că, în mod corect instanța de apel a apreciat că se impunea administrarea probelor pentru dovedirea unei rele credințe, dar recurentei din cauză nu i s-a adus nici un prejudiciu prin neregularitatea săvârșită, aspecte față de care critica nu mai face obiectul analizei. În raport de considerentele expuse, urmează ca recursul reclamantei să fie respins ca nefondat.

Cu privire la recursul formulat de intervenienta C.V., decedată pe parcursul procesului, proces continuat de moștenitorii acesteia, C.W.A. și D.A., reținându-se că cererea sa a fost intervenție accesorie, conform art. 56 C. proc. civ. „recursul făcut de cel care intervine în interesul uneia din părți se socotește neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăși recurs". În această situație, fiind îndeplinite condițiile art. 58 C. proc. civ., urmează ca recursul de față să fie respins ca neavenit. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M.S. împotriva deciziei nr. 170 din 5 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Respinge ca neavenit recursul declarat de intervenienta C.V. - decedată și continuat de moștenitorii acesteia, C.W.M. și D.A. împotriva deciziei nr. 170 din 5 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și a încheierii din 2 februarie 2009 pronunțată de aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2010.