ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2755/2010

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 4625 din 20 iunie 2002, reclamantul D.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC P.C. SA și SC P. SA, să se constate că trecerea în patrimoniul statului a cotei indivize de 1/3 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 1, s-a făcut în mod abuziv; să se constate că trecerea imobilului mai sus arătat în patrimoniul SC P.C. SA, prin includerea sa în capitalul social al societății ca aport în natură, s-a făcut cu încălcarea normelor legale în vigoare; să se dispună obligarea pârâtei SC P.C. SA să emită decizie de restituire în natură a cotei indivize de 1/3 din imobil, alcătuit din teren de 1280,77 mp și construcțiile aflate pe acesta; obligarea pârâtei la plata contravalorii cotei de 1/3 din dreptul de proprietate al reclamantului, în cazul în care partajarea nu ar fi posibilă.

Prin sentința civilă nr. 858 din 7 octombrie 2004, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și a respins acțiunea formulată de acesta pentru lipsa calității procesuale active. Prin decizia civilă nr. 1545 din 30 noiembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 867/2005, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a admis apelul reclamantului, a desființat sentința civilă nr. 858 din 07 octombrie 2004 și a trimis cauza în rejudecare aceleiași instanțe. Prin sentința civilă nr. 546 din 4 mai 2006,pronunțată în dosarul nr. 5869/3/2006, Tribunalul București, secția a V a civilă, a admis acțiunea reclamantului astfel cum a fost precizată, a constatat preluarea fără titlu, de către stat, a cotei de 1/3 din imobilul construcție și teren situat în București, sector 1, a constatat că pârâta SC P.C.

SA nu deține un titlul valabil asupra acestei cote și a obligat-o să emită decizie de restituire în natură în favoarea reclamantului a lotului 1, astfel cum acesta a fost identificat în anexa nr. 1 a raportului de expertiză efectuat în cauză de către expert V.G., reprezentând 1/3 din terenul situat în sector 1. Prin decizia civilă nr. 72/A din 16 martie 2007, Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelurile declarate de pârâtele SC P.C. SA și SC P. SA, schimbând în tot sentința de fond, în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca nefondată. Prin decizia civilă nr. 7274 din 1 noiembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamantului D.G., a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 213/A din 23 septembrie 2008, pronunțată în dosarul nr. 1378/2/2008, Curtea de Apel București, secția a IX a civilă si pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondate apelurile declarate de paratele SC P.C. SA și SC P. SA împotriva sentinței civile nr. 546 din 04 mai 2006 a Tribunalului București, secția a V a civilă. Prin decizia civilă nr. 9396 din 17 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație si Justiție, secția civilă si de proprietate intelectuală, a respins ca nefondate recursurile declarate de pârâtele SC P.C. SA și SC P. SA împotriva deciziei nr. 213/A din 23 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Prin cererea înregistrată la data de 11 decembrie 2009 pe rolul Înaltei Curți de Casație si Justiție, secția civilă si de proprietate intelectuală, SC P.C. SA a formulat contestație în anulare împotriva deciziei civile nr. 9396 din 10 noiembrie 2009 pronunțată de această instanță în dosarul nr. 1378/2/2008, în contradictoriu cu intimații D.G. și SC P. SA. Prin motivele contestației în anulare depuse la 22 aprilie 2010, petenta s-a prevalat de dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., arătând că, în soluționarea recursului, instanța de recurs a omis a cerceta unul din motivele de casare. În susținerea motivelor contestației în anulare, s-a învederat că instanța nu s-a pronunțat cu privire la motivul de recurs privind stabilirea întinderii dreptului de proprietate al reclamantului D.G., aspect ce nu mai fusese analizat în nici o fază procesuală anterioară și pe care petenta solicitase a fi lămurit atât instanței de apel, cât și celei de recurs.

S-a mai arătat că, necesitatea stabilirii întinderii dreptului de proprietate al reclamantului a fost determinată de probatoriile administrate cu prilejul rejudecării în apel, și anume, adresa nr. 167393 din 14 decembrie 2007 emisă de Administrația financiară sector 1, din care rezultă că imobilul în litigiu, care în prezent figurează cu număr poștal 15-17, este constituit din imobile care au avut numere poștale diferite, respectiv, nr. 15 și nr. 17, la numărul 15 fiind un teren viran în suprafață de 400 mp, lucru ce rezultă și din procesul-verbal întocmit la 6 iunie 1940 de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București, aflat la fila 49 în dosarul Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, nr. 5869/3/2006.

Relevanța celor două acte sus-menționate, care nu au fost avute în vedere în soluționarea pricinii, rezidă însă în faptul că demonstrează că terenul în litigiu nu mai aparținea autorilor reclamantului anterior anului 1940, întrucât în adresa emisă de administrația financiară sector 1 se specifică faptul că pe baza hotărârii Tribunalului Ilfov nr. 18297/1939 rolul a fost rectificat pe numele Societății Naționale de Comerț, iar pe verso-ul procesului-verbal al cărții funciare se menționează că în 1945, proprietara acestui teren era Banca de Scont București.

Contestatoarea a mai arătat că instanța supremă nu a răspuns acestui motiv de recurs, deși se viza o chestiune de nelegalitate, întrucât rezulta fără dubiu că imobilul de la nr. 15 ieșise din patrimoniul autorilor reclamantului în anul 1939, iar Legea nr. 10/2001 vizează reparațiile pentru nedreptățile făcute de statul comunist și nu de cel regalist, încălcându-se astfel dispozițiile art. 1 din legea specială de reparație. Contestația în anulare urmează a fii respinsă ca nefondată, pentru considerentele ce succed: Conform dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Contestația în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate exercita numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, prin care nu se pot remedia greșeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural. Deși contestatoarea nu a precizat la care dintre cele două cazuri reglementate de art. 318 alin. (1) C. proc. civ. face referire, din modalitatea de redactare a cererii rezultă că este vorba de teza a doua a textului de lege indicat, respectiv, omisiunea cercetării unuia din motivele de modificare sau de casare. Pentru a fi incident motivul de contestație prevăzut de teza a doua a art. 318 C. proc.

civ., este necesar ca instanța de recurs să fi omis din greșeală vreunul din motivele prevăzute de art. 304 din același cod, iar nu argumentele de fapt și de drept invocate de parte. Argumentele invocate trebuie subsumate motivului de casare pe care se sprijină, instanța neavând obligația de a analiza pe fiecare în parte, ci de a analiza motivele de casare sau de modificare corespunzătoare argumentelor respective. Recursul formulat de contestatoare s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., iar din analiza deciziei ce face obiectul prezentei căi extraordinare de atac, rezultă că instanța a analizat ambele motive invocate, pe care, în final, le-a apreciat ca fiind nefondate.

Astfel, cu privire la întinderea dreptului de proprietate al reclamantului D.G., instanța supremă s-a pronunțat în cadrul analizei motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., atunci când a reținut că „nefondată este și critica vizând necercetarea calității de persoană îndreptățită a reclamantului pe considerentul că s-ar încălca efectul puterii de lucru judecat al unei decizii anterioare, dată de aceeași instanță de control judiciar și respectiv limitele rejudecării stabilite prin hotărârea instanței supreme..." și a constatat că „...instanța de control judiciar, într-o motivare amplă, reia în discuție probele administrate în cauză și care atestă, fără echivoc, că la data preluării de către stat, proprietari ai cotei de 1/3 din imobilul în litigiu, erau copiii lui S.T., drept constituit prin hotărâre irevocabilă (sentința nr. 78/1907 a Tribunalului Ilfov, secția I-a) în temeiul dispozițiilor art. 285 C. civ., normă în vigoare la data pronunțării acestei hotărâri, introdusă prin Legea din 15 martie 1906". A mai constatat că probele administrate în cauză au dovedit că „adjudecarea definitivă asupra Societății Naționale de Comerț viza doar cota de 2/3 din imobilele de la nr. 15 și 17 și dreptul de uzufruct în cotă de 1/3, cotă ce aparținea celor doi minori rezultați din căsătorie", respectiv, autorii reclamantului D.G.

Fată de cele arătate mai sus, rezultă că instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor chestiunilor supuse controlului de legalitate, iar faptul că în motivarea soluției adoptate nu a făcut referire la toate argumentele invocate de părți nu echivalează cu o omisiune în sensul prevăzut de art. 318 teza a doua C. proc. civ. Dealtfel în finalul motivelor contestației depuse la dosarul cauzei se arată că „...aserțiunile făcute de Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la acest motiv de recurs, care dincolo de faptul că rețin greșit considerentele deciziei nr. 1545 din 30 noiembrie 2005 a Curții de Apel, și sunt în contradicție cu prevederile art. 315 alin. (3) C. proc. civ… ", rezultând din chiar susținerile contestatoarei că instanța s-a pronunțat asupra chestiunilor de nelegalitate deduse judecății, însă nu în sensul favorabil părții ce a promovat prezenta cale extraordinară de atac.

Contestatoarea solicită, în realitate, ca pe baza înscrisurilor despre care afirmă că nu au fost avute în vedere la soluționarea pricinii, să se reaprecieze o serie de aspecte care țin de situația de fapt or, față de configurația art. 304 C. proc. civ., acest lucru nu ar fi fost permis nici cu prilejul soluționării recursului, cu atât mai puțin în soluționarea contestației în anulare. Împrejurările relevate de contestatoare în susținerea prezentei căi de atac se referă la chestiuni de fond ce nu pot fi avute în vedere în acest context și care exced motivelor prevăzute de art. 318 C. proc. civ., întrucât deturnează scopul și finalitatea textului legal arătat, încercându-se transformarea acestei căi extraordinare de atac într-un veritabil recurs la recurs.

Interpretarea și aprecierea probatoriilor ori a dispozițiilor legale incidente într-o anumită cauză este atributul instanței de judecată astfel învestită și reprezintă expresia principiului rolului activ al acesteia, neputând constitui premise ale formulării unor căi extraordinare de atac. In consecință, Înalta Curte va respinge ca nefondată contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I DE

Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatoarea SC P.C. SA împotriva deciziei nr. 9396 din 10 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 mai 2010.