ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2755/2010

Asupra contestației în anulare de

față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a

civilă,

sub nr. 4625 din 20 iunie 2002, reclamantul D.G. a solicitat, în contradictoriu

cu pârâtele SC P.C. SA și SC P. SA, să se constate că trecerea în patrimoniul

statului a cotei indivize de 1/3 din dreptul de proprietate asupra imobilului

situat în București, sector 1, s-a făcut în mod abuziv; să se constate că

trecerea imobilului mai sus arătat în patrimoniul SC P.C. SA, prin includerea

sa în capitalul social al societății ca aport în natură, s-a făcut cu

încălcarea normelor legale în vigoare; să se dispună obligarea pârâtei SC P.C.

SA să emită decizie de restituire în natură a cotei indivize de 1/3 din imobil,

alcătuit din teren de 1280,77 mp și construcțiile aflate pe acesta; obligarea

pârâtei la plata contravalorii cotei de 1/3 din dreptul de proprietate al

reclamantului, în cazul în care partajarea nu ar fi posibilă.

Prin

sentința civilă nr. 858 din 7 octombrie 2004, Tribunalul

București, secția

a IV a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantului și a respins acțiunea formulată de acesta pentru lipsa calității

procesuale active.

Prin

decizia civilă nr. 1545 din 30 noiembrie 2005, pronunțată în

dosarul nr. 867/2005, Curtea de Apel București, secția

a IV a civilă,

a

admis apelul

reclamantului, a desființat sentința civilă nr. 858 din 07 octombrie 2004 și a

trimis cauza în rejudecare aceleiași instanțe.

Prin sentința civilă nr. 546 din

4 mai 2006,pronunțată în dosarul nr. 5869/3/2006, Tribunalul București, secția

a V a civilă, a admis acțiunea reclamantului astfel cum a fost precizată, a

constatat preluarea fără titlu, de către stat, a cotei de 1/3 din imobilul

construcție și teren situat în București, sector 1, a constatat că pârâta SC P.C.

SA nu deține un titlul valabil asupra acestei cote și a obligat-o să emită

decizie de restituire în natură în favoarea reclamantului a lotului 1, astfel

cum acesta a fost identificat în anexa nr. 1 a raportului de expertiză efectuat

în cauză de către expert V.G., reprezentând 1/3 din terenul situat în sector 1.

Prin

decizia civilă nr. 72/A din 16 martie 2007, Curtea de Apel

București, secția a IX a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală,

a admis apelurile declarate de

pârâtele SC P.C. SA și SC P. SA, schimbând în tot sentința de fond, în sensul

respingerii acțiunii reclamantului ca nefondată.

Prin

decizia civilă nr. 7274 din 1 noiembrie 2007, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală,

a admis

recursul

reclamantului D.G., a casat hotărârea atacată și a trimis cauza

spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Prin

decizia civilă nr. 213/A din 23 septembrie 2008, pronunțată în

dosarul

nr. 1378/2/2008, Curtea de Apel București, secția a IX a civilă si

pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

a respins ca nefondate

apelurile declarate

de paratele SC P.C. SA și SC P. SA împotriva sentinței civile nr. 546 din 04

mai 2006 a Tribunalului București, secția a V a civilă.

Prin

decizia civilă nr. 9396 din 17 noiembrie 2009, Înalta Curte de

Casație si Justiție, secția civilă si de

proprietate intelectuală,

a respins

ca

nefondate recursurile declarate de pârâtele SC P.C. SA și SC P. SA

împotriva deciziei nr. 213/A din 23 septembrie 2008 a Curții de Apel București,

secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Prin

cererea înregistrată la data de 11 decembrie 2009 pe rolul Înaltei

Curți de Casație si Justiție, secția civilă si de

proprietate intelectuală,

SC

P.C.

SA a formulat contestație în anulare împotriva deciziei civile nr. 9396 din 10

noiembrie 2009 pronunțată de această instanță în dosarul nr. 1378/2/2008, în

contradictoriu cu intimații D.G. și SC P. SA.

Prin motivele contestației în

anulare depuse la 22 aprilie 2010, petenta s-a prevalat de dispozițiile art. 318

alin. (1) C. proc. civ., arătând că, în soluționarea recursului, instanța de

recurs a omis a cerceta unul din motivele de casare.

În susținerea motivelor

contestației în anulare, s-a învederat că instanța nu s-a pronunțat cu privire

la motivul de recurs privind stabilirea întinderii dreptului de proprietate al

reclamantului D.G., aspect ce nu mai fusese analizat în nici o fază procesuală

anterioară și pe care petenta solicitase a fi lămurit atât instanței de apel,

cât și celei de recurs.

S-a mai arătat că, necesitatea

stabilirii întinderii dreptului de proprietate al reclamantului a fost

determinată de probatoriile administrate cu prilejul rejudecării în apel, și

anume, adresa nr. 167393 din 14 decembrie 2007 emisă de Administrația financiară

sector 1, din care rezultă că imobilul în litigiu, care în prezent figurează cu

număr poștal 15-17, este constituit din imobile care au avut numere poștale

diferite, respectiv, nr. 15 și nr. 17, la numărul 15 fiind un teren viran în

suprafață de 400 mp, lucru ce rezultă și din procesul-verbal întocmit la 6

iunie 1940 de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București,

aflat la fila 49 în dosarul Curții de Apel București, secția a IX a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, nr. 5869/3/2006.

Relevanța celor două acte

sus-menționate, care nu au fost avute în vedere în soluționarea pricinii,

rezidă însă în faptul că demonstrează că terenul în litigiu nu mai aparținea

autorilor reclamantului anterior anului 1940, întrucât în adresa emisă de

administrația financiară sector 1 se specifică faptul că pe baza hotărârii

Tribunalului Ilfov nr. 18297/1939 rolul a fost rectificat pe numele Societății

Naționale de Comerț, iar pe verso-ul procesului-verbal al cărții funciare se

menționează că în 1945, proprietara acestui teren era Banca de Scont București.

Contestatoarea a mai arătat că

instanța supremă nu a răspuns acestui motiv de recurs, deși se viza o chestiune

de nelegalitate, întrucât rezulta fără dubiu că imobilul de la nr. 15 ieșise

din patrimoniul autorilor reclamantului în anul 1939, iar Legea nr. 10/2001

vizează reparațiile pentru nedreptățile făcute de statul comunist și nu de cel

regalist, încălcându-se astfel dispozițiile art. 1 din legea specială de

reparație.

Contestația în anulare urmează a

fii respinsă ca nefondată, pentru considerentele ce succed:

Conform dispozițiilor art. 318 C.

proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație

când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Contestația în anulare specială

este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate exercita numai în

cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, prin care nu se pot remedia

greșeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de interpretare a

faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident

procedural.

Deși contestatoarea nu a precizat

la care dintre cele două cazuri reglementate de art. 318 alin. (1) C. proc.

civ. face referire, din modalitatea de redactare a cererii rezultă că este

vorba de teza a doua a textului de lege indicat, respectiv, omisiunea cercetării

unuia din motivele de modificare sau de casare.

Pentru a fi incident motivul de

contestație prevăzut de teza a doua a art. 318 C. proc. civ., este necesar ca

instanța de recurs să fi omis din greșeală vreunul din motivele prevăzute de art.

304 din același cod, iar nu argumentele de fapt și de drept invocate de parte.

Argumentele invocate trebuie

subsumate motivului de casare pe care se sprijină, instanța neavând obligația

de a analiza pe fiecare în parte, ci de a analiza motivele de casare sau de

modificare corespunzătoare argumentelor respective.

Recursul formulat de

contestatoare s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.,

iar din analiza deciziei ce face obiectul prezentei căi extraordinare de atac,

rezultă că instanța a analizat ambele motive invocate, pe care, în final, le-a

apreciat ca fiind nefondate.

Astfel, cu privire la întinderea

dreptului de proprietate al reclamantului D.G., instanța supremă s-a pronunțat

în cadrul analizei motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., atunci când a reținut că „nefondată este și critica vizând necercetarea

calității de persoană îndreptățită a reclamantului pe considerentul că s-ar

încălca efectul puterii de lucru judecat al unei decizii anterioare, dată de

aceeași instanță de control judiciar și respectiv limitele rejudecării

stabilite prin hotărârea instanței supreme..." și a constatat că „...instanța

de control judiciar, într-o motivare amplă, reia în discuție probele

administrate în cauză și care atestă, fără echivoc, că la data preluării de

către stat, proprietari ai cotei de 1/3 din imobilul în litigiu, erau copiii

lui S.T., drept constituit prin hotărâre irevocabilă (sentința nr. 78/1907 a

Tribunalului Ilfov, secția I-a) în temeiul dispozițiilor art. 285 C. civ., normă

în vigoare la data pronunțării acestei hotărâri, introdusă prin Legea din 15

martie 1906".

A mai constatat că probele

administrate în cauză au dovedit că „adjudecarea definitivă asupra Societății

Naționale de Comerț viza doar cota de 2/3 din imobilele de la nr. 15 și 17 și

dreptul de uzufruct în cotă de 1/3, cotă ce aparținea celor doi minori

rezultați din căsătorie", respectiv, autorii reclamantului D.G.

Fată de cele arătate mai sus,

rezultă că instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor chestiunilor supuse

controlului de legalitate, iar faptul că în motivarea soluției adoptate nu a

făcut referire la toate argumentele invocate de părți nu echivalează cu o omisiune

în sensul prevăzut de art. 318 teza a doua C. proc. civ.

Dealtfel în finalul motivelor

contestației depuse la dosarul cauzei se arată că „...aserțiunile făcute de Înalta

Curte de Casație și Justiție cu privire la acest motiv de recurs, care dincolo

de faptul că rețin greșit considerentele deciziei nr. 1545 din 30 noiembrie 2005

a Curții de Apel, și sunt în contradicție cu prevederile art. 315 alin. (3) C.

proc. civ....", rezultând din chiar susținerile contestatoarei că instanța

s-a pronunțat asupra chestiunilor de nelegalitate deduse judecății, însă nu în

sensul favorabil părții ce a promovat prezenta cale extraordinară de atac.

Contestatoarea solicită, în

realitate, ca pe baza înscrisurilor despre care afirmă că nu au fost avute în

vedere la soluționarea pricinii, să se reaprecieze o serie de aspecte care țin

de situația de fapt or, față de configurația art. 304 C. proc. civ., acest

lucru nu ar fi fost permis nici cu prilejul soluționării recursului, cu atât

mai puțin în soluționarea contestației în anulare.

Împrejurările relevate de

contestatoare în susținerea prezentei căi de atac se referă la chestiuni de

fond ce nu pot fi avute în vedere în acest context și care exced motivelor

prevăzute de art. 318 C. proc. civ., întrucât deturnează scopul și finalitatea

textului legal arătat, încercându-se transformarea acestei căi extraordinare de

atac într-un veritabil recurs la recurs.

Interpretarea și aprecierea

probatoriilor ori a dispozițiilor legale incidente într-o anumită cauză este

atributul instanței de judecată astfel învestită și reprezintă expresia

principiului rolului activ al acesteia, neputând constitui premise ale

formulării unor căi extraordinare de atac.

In consecință, Înalta Curte va

respinge ca nefondată contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I DE

Respinge ca nefondată contestația în anulare

formulată de contestatoarea SC P.C. SA împotriva deciziei nr. 9396 din 10 noiembrie

2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică

astăzi, 5 mai 2010.