ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9396/2009

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin notificarea formulată la 2 iunie 2001, D.G. a solicitat SC P. SA, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a cotei indivize de ⅓ din imobilul situat în București, sector 1, compus din teren și construcțiile edificate pe acesta. În subsidiar, pentru eventualitatea în care imobilul nu poate fi restituit în natură, s-au solicitat despăgubiri bănești corespunzătoare cotei indivize de ⅓, valoare estimată la suma de 500.000 dolari SUA. O notificare similară fusese adresată de cel în cauză și SC P.J. SA, care la data formulării cererii de restituire deținea imobilul, ulterior patrimoniul acesteia fiind inclus în capitalul social al SC P. SA.

Întrucât unitățile deținătoare nu s-au conformat dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea anterioară republicării acesteia, la 2 septembrie 2005) aceleași solicitări au fost reiterate și prin acțiunea formulată la 20 iunie 2002 – în contradictoriu cu SC P. SA și SC P.J. SA – în motivarea căreia reclamantul a arătat că nemișcătorul a aparținut autorilor săi S. și S.T., cota ideală de ⅓ fiind abuziv scoasă la licitație, alături de restul imobilului, întrucât aparținea celor doi fii minori ai proprietarilor și nu putea face obiectul procedurii de executare silită.

Ca atare, prin aceeași cerere introductivă, reclamantul a solicitat instanței să constate că trecerea în patrimoniul statului a cotei indivize de ⅓ din dreptul de proprietate asupra imobilului, s-a făcut în mod abuziv iar, pe de altă parte, să constate că trecerea nemișcătorului în patrimoniul SC P. SA, prin includerea acestuia în capitalul social al societății, ca aport în natură, s-a făcut cu încălcarea normelor legale în vigoare, la data constituirii acestei societăți. Persoana îndreptățită a mai solicitat instanței să oblige pârâta SC P. SA să emită decizie de restituire în natură a cotei indivize de ⅓ din imobil, compus din teren în suprafață de 1280,77 mp și construcțiile aflate pe acesta iar în situația când restituirea în natură nu este posibilă, să fie obligată la plata contravalorii cotei aferentă dreptului său de proprietate, la valoarea de circulație.

Investit în primă instanță, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 858 din 7 octombrie 2004, a respins acțiunea, reținând că reclamantul nu a probat calitatea sa procesuală activă în condițiile în care în cauză, s-a făcut dovada împrejurării că există și alți moștenitori ai defuncților T.P. și N., care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și notificatorul. Apelul formulat de reclamant, a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 1545 din 30 noiembrie 2005 a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că în mod greșit litigiul a fost soluționat pe excepție, reclamantul având calitatea procesuală activă de a solicita a i se răspunde, de către intimată, solicitării formulate în baza Legii nr. 10/2001, cererea de sistare a eventualei stări de indiviziune depinzând de soluționarea pozitivă a procedurii inițiată de petent.

În rejudecare, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 546 din 4 mai 2006, a admis acțiunea și a constatat că a fost preluată fără titlu de către stat, cota de ⅓ din imobilul, construcție și teren, situat în București, sector 1. A constatat totodată că pârâta SC P. SA nu deține un titlu valabil asupra acestei părți din imobil, iar pe cale de consecință, a obligat-o să emită, în favoarea reclamantului, decizie de restituire în natură a lotului nr. 1, astfel cum acesta a fost identificat în Anexa 1 a raportului de expertiză efectuat în cauză, reprezentând ⅓ din imobilul situat în sector 1. A respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că din actele și lucrările dosarului nu rezultă modalitatea în care imobilele au intrat în patrimoniul statului iar în ceea ce privește cota de ⅓ aceasta a constituit rezerva cuvenită copiilor minori ai lui S.T., astfel cum rezultă din certificatele de grefă emise în anul 1945, de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat. În ceea ce o privește pe pârâta SC P. SA, se mai arată, deși a recunoscut că nemișcătorul se află în patrimoniul său, nu a putut invoca un titlu legal, limitându-se la a afirma că imobilul a fost adus ca aport la capitalul social, de către SC P.J. SA Apelurile declarate de pârâte împotriva acestei hotărâri, au fost admise de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală care, prin decizia nr. 72/A din 16 martie 2007, a schimbat în tot sentința, iar pe fond a respins acțiunea, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că, în considerarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, reclamantul nu poate pretinde restituirea în natură a imobilului, el având doar dreptul la despăgubiri, în condițiile Legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate. Prin decizia nr. 7274 din 1 noiembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamantului D.G. și casând decizia atacată, a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel București, reținând că în mod greșit s-a concluzionat de către această instanță că prevederile art. 27 (actual art. 29) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, se aplică raportului juridic dedus judecății.

Astfel, se arată, cum acțiunea a fost introdusă la 20 iunie 2002 și era motivată, printre altele și de faptul că pârâtele nu soluționaseră notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001, în cauză devin incidente prevederile art. 27 în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005. Or, aplicabilitatea acestui text de lege este condiționată de preluarea proprietății cu titlu valabil, aspect nelămurit în cauză, deși este de esența litigiului.

În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia nr. 213/A din 23 septembrie 2008, a respins ca nefondate apelurile pârâtelor, reținând în esență că descendenții lui S.T., autorul reclamantului, erau la data preluării imobilului de către stat, proprietari ai cotei de ⅓ ce formează obiectul solicitărilor din prezenta cauză, indicarea în evidențele fiscale a tatălui ca proprietar deplin al imobilelor fiind explicabilă prin cota majoritară deținută de acesta și prin dreptul tatălui de administrare legală a patrimoniului copiilor, până la majorat. Tot astfel, se mai arată, reclamantul a făcut dovada calității sale de unic moștenitor al defunctului T.N.

(unul din fiii lui S.T.) precum și a calității de moștenitor prin retransmitere, al celui de-al 2-lea proprietar, T.P.C., fapt suficient pentru dovedirea legitimării procesuale active în cauză. Cât privește modul de preluare al bunului de către stat instanța de control judiciar a constatat că imobilul de la nr. 17 a fost preluat fără titlu valabil, la fel și cel de la nr. 15, care a figurat în evidențele fiscale ca teren viran, fiind menționat ca atare și în ordonanța de adjudecare nr. 72, neputând intra astfel în sfera de aplicare a Legii nr. 119/1948. Această constatare, are drept consecință inaplicabilitatea dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 247/2005, a căror incidență în cauză a fost stabilită cu putere de lucru judecat, prin decizia de casare a instanței supreme.

În cauză, au declarat recurs în termen legal ambele pârâte, SC P.J. SA și SC P. SA. În recursul său, SC P.J. SA, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susține că în mod greșit s-a reținut calitatea sa procesuală pasivă, întrucât în prezent, imobilul nu mai este evidențiat în patrimoniul său. Întemeindu-și calea extraordinară de atac, pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., pârâta SC P. SA critică hotărârea dată în apel, după cum urmează: - în mod greșit s-a reținut că nu deține un titlu valabil asupra cotei de ⅓ din imobilul în litigiu, în condițiile în care un asemenea capăt de cerere nu a fost formulat de către contestator, instanța acordând mai mult decât s-a cerut.

- deși instanța de fond nu s-a pronunțat în mod explicit asupra capătului de cerere vizând legalitatea includerii imobilului, în capitalul social al SC P. SA, prin soluția admiterii contestației apare implicit ca fiind admisă această cerere deși, în decizia de casare a instanței supreme se reține că imobilul a fost evidențiat corect în patrimoniul societății. - greșit s-a apreciat că nu se mai justifică cercetarea calității de persoană îndreptățită a contestatorului, pe considerentul că s-ar încălca limitele rejudecării stabilite prin decizia nr. 7274 din 1 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și respectiv efectul puterii de lucru judecat al deciziei nr. 1545 din 30 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Astfel, se arată, erau suficiente elemente din care instanța putea trage concluzia că cele două imobile nu mai aparțineau, la data „înființării statului comunist” autorilor contestatorului, căruia i s-a reținut greșit calitatea de persoană îndreptățită. - instanța a obligat-o pe pârâtă să emită o decizie de restituire în natură a lotului 1, care reprezintă o suprafață determinată, dispunându-se astfel și ieșirea din indiviziune, fără ca reclamantul să fi cerut acest lucru. - s-a analizat și legalitatea titlului statului, deși reclamantul, de asemenea, nu a formulat o asemenea cerere, chestiune care de altfel nu putea fi cercetată fără ca Statul, prin reprezentantul său legal să fie parte în proces.

- s-a „imputat” pârâtei faptul că nu a făcut dovada modului în care arăta imobilul la data naționalizării, dovadă ce incumba reclamantului. De altfel, se arată, în anul 1965, imobilul a fost renovat de stat, fiind, în proporție de 98%, un imobil nou. Recursurile se privesc ca nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea argumentelor ce succed. Cu referire la recursul formulat de SC P.J. SA; Din actele cauzei rezultă că reclamantul D.G. a declanșat procedura prealabilă instituită prin dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, notificând atât SC P.J. SA cât și SC P. SA, cu cererea de restituire în natură a cotei indivize de ⅓ din imobilul situat în București, Sector 1. Urmare nerespectării de către persoanele juridice notificate a dispozițiilor art. 23 din lege, în redactarea anterioară modificării, persoana îndreptățită s-a adresat instanței, cererile fiind formulate în contradictoriu cu ambele pârâte.

Tot astfel, în soluționarea acestor cereri, instanța a avut de cercetat legalitatea actelor de includere a imobilului în capitalul social al SC P. SA prin constituirea acestuia ca aport în natură la data dobândirii de către SC P.J. SA a calității de asociat a SC P. SA. În consecință, în mod corect a apreciat instanța de apel asupra necesității participării în proces a pârâtei SC P.J. SA ale cărei operațiuni juridice legate de momentul asocierii cu SC P. SA, s-a solicitat a fi verificate sub aspectul legalității, prin cererea introductivă, numai în acest mod hotărârea putându-i fi opozabilă, în condițiile în care – până la data asocierii – imobilul a fost evidențiat în patrimoniul acesteia.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta SC P. SA; Prin cel de-al doilea petit al cererii introductive, formulată la 20 iunie 2002, reclamantul a solicitat instanței în mod neechivoc, să constate că trecerea imobilului situat în București, sector 1, în patrimoniul SC P. SA, prin includerea în capitalul social al acestei societăți, ca aport în natură, s-a făcut cu încălcarea normelor legale în vigoare la data constituirii acestei societăți. Acest petit, ca și cel vizând constatarea preluării abuzive de către stat a cotei de ⅓ din dreptul de proprietate asupra imobilului, este accesoriu, și a fost corect apreciat ca având caracterul unei chestiuni prejudiciale, față de cererea principală având ca obiect contestația formulată urmare refuzului nejustificat al persoanelor juridice notificate de a răspunde notificărilor formulate de persoana îndreptățită, prin care solicitase restituirea în natură a cotei ideale din imobil ce a aparținut autorului său.

Tot astfel, în condițiile în care cercetarea acestor petite, tinde în mod evident spre lămurirea chestiunii – de esența litigiului – vizând calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului, participarea în proces a Statului Român nu se justifică, inclusiv din perspectiva dispozițiilor art. 22 alin. (1) din lege, potrivit cărora cererea de restituire se adresează persoanei juridice deținătoare a imobilului iar nu entității care l-a preluat abuziv. În acest context, al cercetării (pe parcursul celor trei cicluri procesuale) petitelor formulate în mod neechivoc de către reclamant, prin cererea introductivă, nu se poate susține că instanțele ar fi depășit limitele sesizării sau ar fi acordat mai mult decât s-a cerut.

De altfel, față de cele reținute în decizia de casare a instanței supreme care, analizând incidența în cauză a dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005, a statuat că utilă cauzei este doar analiza preluării cu sau fără titlu a imobilului, pentru a se putea aprecia judicios asupra admisibilității cererii de restituire în natură, instanța de control judiciar, a apreciat în mod corect, că aspectul esențial presupus de cercetarea petitului 2 al cererii introductive, a fost deja dezlegat. Nefondată este și critica vizând necercetarea calității de persoană îndreptățită a reclamantului, pe considerentul că s-ar încălca efectul puterii de lucru judecat al unei decizii anterioare, dată de aceeași instanță de control judiciar și respectiv limitele rejudecării stabilite prin hotărârea instanței supreme.

Astfel, deși reține în mod judicios că în primul ciclu procesual, prin decizia nr. 1545 din 30 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită a notificatorului, chestiune intrată în puterea lucrului judecat, în condițiile în care nu a făcut obiectul deciziei instanței supreme (care de altfel a casat hotărârea dată în apel în cel de-al 2-lea ciclu procesual, stabilind și limitele rejudecării) instanța de control judiciar, într-o motivare amplă, reia în discuție probele administrate în cauză și care atestă, fără echivoc, că la data preluării de către stat, proprietari ai cotei de ⅓ din imobilul în litigiu, erau copiii lui S.T., drept constituit prin hotărâre irevocabilă (sentința nr. 78/1907 a Tribunalului Ilfov, secția I-a) în temeiul dispozițiilor art. 285 C. civ., normă în vigoare la data pronunțării acestei hotărâri, introdusă prin Legea din 15 martie 1906. De altfel, probele atestă că adjudecarea definitivă asupra „S.N.C.”, viza doar cota de ⅔ din imobilele de la nr. 15 și 17 și dreptul de uzufruct în cotă de ⅓, cotă ce aparținea celor doi minori rezultați din căsătorie.

Or, prima instanță a obligat pârâta să emită decizie de restituire în natură în favoarea reclamantului, a lotului nr. 1, astfel cum acesta a fost identificat prin Anexa 1 a expertizei V.G., lot ce reprezintă cota de ⅓ solicitată pe calea notificării, neputându-se aprecia că prin aceasta s-ar fi operat o „ieșire din indiviziune” asupra bunului, nesolicitată prin cererea introductivă, mai ales din perspectiva dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Cât privește îmbunătățirile efectuate la construcția edificată pe terenul în litigiu, în mod corect instanța a reținut că pârâta nu a produs alte probe care să contrazică mențiunile cuprinse în autorizația nr. 5 E din 5 mai 1995, ce se refereau explicit doar la lucrări de „consolidare, extindere, reparații și revitalizare unitate de producție”, neexistând elemente care să conducă la concluzia edificării unui imobil nou, în raport de cel existent pe teren la data preluării.

Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursurile urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele SC P. SA și SC P.J. SA împotriva deciziei nr. 213/A din 23 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2009.