ÎCCJ, decizie (scj.ro #81637)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81637) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Inadmisibilitatea chemării în judecată

a altor pârâți pe calea cererii formulată de reclamant în temeiul

art. 57 din Codul de procedură civilă.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Judecata.

Index alfabetic :

cerere de chemare în judecată a altor persoane

-

intervenient forțat

-

inadmisibilitate

C.proc.civ., art. 57 – 58, art. 132

Notă : Instanțele au  avut  în vedere

dispozițiile Codului de procedură civilă de la 1865.

Instituția denumită de

legiuitor chemare în judecată a altor

persoane

- intervenție forțată, reglementată de dispozițiile

art. 57-59 C.proc.civ. - consacră posibilitatea introducerii în proces,

fie din inițiativa reclamantului, fie din cea a pârâtului, a unei

persoane

care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și

reclamantul. Persoanele astfel chemate în judecată dobândesc, potrivit

art. 58 C.proc.civ., calitate de intervenienți în interes propriu, iar nu

pe aceea de pârâți.

Normele de procedura civilă

conferă reclamantului dreptul de a chema în judecată alți

pârâți numai prin modificarea cererii introductive de instanță,

în

termenul și condițiile

prevăzute de art. 132 alin. (1) C.proc.

civ.

Greșita

alegere de către

reclamant a

persoanei pârâtului nu poate fi reparată prin chemarea în judecată a

altor persoane, conform art. 57 - 58 C.proc.civ., întrucât nicio persoană

nu poate dobândi într-un proces civil o altă calitate decât cea

prescrisă de lege, o astfel de cerere fiind inadmisibilă.

Secția I civilă, decizia nr. 733

din 14 februarie 2013

Prin acțiunea înregistrată la data de

22.11.2000, reclamantul Ș.Ș.G. a chemat în judecată

Primăria Municipiului București - Consiliul General al Municipiului

București, solicitând obligarea acesteia să-i restituie imobilul

situat în municipiul București.

În drept, cererea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C.civ.

Prin

încheierea de ședință din 28.03.2001, la solicitarea

reclamantului, în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, s-a dispus suspendarea

judecării cauzei. La data de 03.02.2006, reclamantul a depus o cerere de

repunere pe rol a cauzei.

La

data de 12.04.2006, reclamantul, în temeiul art. 57 C.proc.civ., a solicitat

introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a persoanelor fizice

C.V. și M., A.A. și E., T.D. și S., respectiv obligarea acestora

să-i restituie imobilul în litigiu.

Prin

încheierea de ședință din 12.04.2006, instanța a dispus

scoaterea cauzei de pe rolul Tribunalului  București și înaintarea

acesteia spre soluționare Judecătoriei Sectorului 2  București.

În raport de obiectul acțiunii în revendicare,

estimat la 150.000.000 lei, conform art. 112 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ., sunt

incidente normele tranzitorii cuprinse în art. II alin. (1) din Legea nr.

219/2005.

La

data de 08.01.2007, reclamantul, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2

C.proc.civ., a solicitat obligarea pârâților A.A. și A.E. să-i

lase în deplină proprietate și posesie imobilul în

suprafață totală de 79,90 mp, reprezentând o cotă

indiviză de 36,45 % din imobil, precum și o cotă indiviză

de 36,45 % din părțile de folosință comună ale

imobilului și 51,12 mp teren situat sub construcție ; pârâții

C.V. și C.M. să-i lase în deplină proprietate și posesie

imobilul în suprafață utilă de 78,77 mp, reprezentând o

cotă indiviză de 34,64 % din imobil, o cotă indiviză de 34,64

% din părțile de folosință comună ale imobilului

și 48,60 mp teren situat sub construcție; pârâții T.D. și

T.S. să-i lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul în suprafață utilă de 50,55 mp reprezentând o

cotă indiviză de 23,06 % din imobil, o cotă indiviză de

23,06 % din părțile de folosință comună ale imobilului

și 32,34 mp teren situat sub construcție.

Prin

sentința civilă nr. 75 din 08.01.2007, Judecătoria Sector 2 a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea

Tribunalului București, față de valoarea imobilului indicată

de reclamant, de peste 5 miliarde de lei, și în raport de art. 2 alin.(1)

lit. b) C.proc.civ.

Prin

sentința civilă nr. 521/2008, Tribunalul București, Secția

a III-a civilă a admis  excepția lipsei calității de

reprezentant al reclamantului, și pe acest temei, a anulat cererea de

chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 41/2009, Curtea de Apel

București,  Secția a  IV-a civilă a admis  apelul, a

desființat  sentința și a trimis cauza  spre rejudecare

Tribunalului  București.

La

termenul de judecată din 25.05.2009,  reclamantul a depus o cerere prin

care a solicitat completarea acțiunii, astfel: cu  privire la cadrul

procesual pasiv, a solicitat să fie citați în calitate de

pârâți, Municipiul București, reprezentat prin primarul general

și Statul  Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Cu privire la petitul acțiunii, reclamantul a

solicitat să se  ia act de completarea  acestuia, în sensul că,  în

subsidiar, în cazul  în care se va considera că imobilul este imposibil de

restituit în natură, solicită să fie obligat Statul Român

și Municipiul București să achite contravaloarea imobilului

preluat abuziv de stat, estimat  provizoriu la 800.000 lei.

În

drept, au fost invocate  dispozițiile  art. 480, 483, 998 C.civ., art. 25

din Decretul nr. 31/1954, Declarația Universală a Drepturilor Omului,

Convenția Europeană, art. 1 din  Protocolul  adițional la

Convenție.

Prin

încheierea de ședință din 25.05.2009, instanța  a respins,

ca tardivă, cererea depusă la data de 25.05.2009, precizată ca

fiind  o completare a acțiunii inițiale, și ca

inadmisibilă, cererea  formulată de reclamant la data de 12.04.2006,

în dosar nr. 61xx/2000 al  Tribunalului  București, întemeiată  pe

art. 57 C.proc.civ., întrucât conform normei procedurale cel chemat în

judecată dobândește calitatea de intervenient în interes propriu,  pe

când,  în speță, pârâții persoane fizice au fost introduși

în calitate  de pârâți.

La

termenul de judecată din 23.11.2009, reclamantul a arătat  că,

la dosarul cauzei, se află un răspuns oficial din care rezultă

că notificarea formulată pe temeiul Legii nr. 10/2001 nu a  fost

soluționată. S-a solicitat proba cu expertiză pentru

identificarea  imobilului și stabilirea valorii de circulație a

acestuia, raportat  la dispozițiile  Legii nr.  10/2001.

La data de 07.06.2010, reclamantul a depus o cerere

precizatoare, arătând ca în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C.proc.civ.,

își precizează cuantumul pretențiilor la suma stabilita prin

raportul de expertiza de 1.432.100 lei.

Prin sentința civila nr. 1980 din 15.12.2010,

Tribunalul București, Secția a III-a civilă a admis cererea

precizată a reclamantului, fiind obligat pârâtul Municipiul

București, prin primar general, să emită o dispoziție

motivată referitor la imobilul situat în București, cu propuneri de

acordare de despăgubiri bănești, potrivit evaluării

stabilite prin raportul de expertiza tehnică.

S-a

reținut că bunul imobil în litigiu nu mai poate fi restituit  în

natură, întrucât a fost înstrăinat, iar cererea de nulitate a

contractelor de vânzare-cumpărare a fost respinsă, cu caracter

irevocabil.

În

drept, au fost avute în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 247/2005, în ceea ce privește acordarea de

măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești,

ținându-se cont  de Titlul VII  din Legea nr. 247/2005.

Prin decizia civilă nr. 243 A din 13.06.2012, Curtea

de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat,

apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului Municipiul București

și,  în baza  excepției  de ordine publică privind  obiectul  de

învestire  a instanței, a anulat sentința civilă nr. 1980/2010

și, evocând fondul, a respins acțiunea reclamantului, în

contradictoriu cu Municipiul București,  ca nefondată.

La

termenul de judecată din 06.06.2012, Curtea a pus în discuția

părților clarificarea obiectului cu care instanțele de

judecată anterioare au fost învestite,  precum și  temeiul de  drept

al acțiunii.

Acțiunea

inițială a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civ.,

având caracterul unei acțiuni în revendicare.

În

apel, apelantul-reclamant a insistat atât pe obligarea persoanelor fizice

să restituie în deplină proprietate și liniștită

posesie  imobilul  revendicat,  cât și  pe obligarea pârâtului la  plata

despăgubirilor.

S-a

apreciat că instanțele de judecată au fost învestite cu o

acțiune în revendicare și nu cu o acțiune întemeiată pe

decizia  nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

S-a pus în discuție inclusiv aspectul vizând

limitele în care încheierea de ședință din 25.05.2009 a fost

atacată cu apel, concluziile părților fiind reținute în

încheierea de dezbateri.

Examinând

conținutul cererii de apel formulată de reclamant, s-a constatat

că nu există nici o critică cu privire la respingerea, ca

tardivă, a cererii depuse la data de 25.05.2009, ci doar se critică

partea din încheiere prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea

reclamantului întemeiată pe temeiul art. 57 C.proc.civ.

S-a

pus totodată în discuția contradictorie a părților,

calificarea cererii din 08.01.2007 și raportul în care se

găsește aceasta cu celelalte cereri ale reclamantului.

Din

examinarea cererii inițiale de chemare în judecată, a cererii

întemeiate pe art. 57 C.proc.civ.  și a cererii depusă  la data de

08.01.2007, s-a apreciat, față de art. 132 alin. (2) pct. 2

C.proc.civ., că este evident că nu suntem în ipoteza unei cereri

modificatoare cu privire la obiectul cererii sau cu privire la  înlocuirea unui

pârât cu un alt pârât sau la completarea cu alt  pârât.

Referitor

la apelul reclamantului s-au reținut următoarele considerente de fapt

și de drept:

Apelantul-reclamant,

deși i-a fost respinsă, ca tardivă, cererea formulată la

data de 25.05.2009, a continuat să pretindă și prin cererea de

apel, în subsidiar, obligarea Statului Român, prin Ministerul  Finanțelor

Publice, și a Municipiul București la plata directă a

despăgubirilor civile.

Din

dispozitivul  încheierii de ședință din 23.11.2009, a

rezultă  că, în urma  respingerii  cererii   depuse   la  data de

25.05.2009, calitatea  de pârât  a fost stabilită  în persoana

Municipiului București.

Cu

toate acestea,  la data de 07.06.2010, s-a depus  o cerere precizatoare  de

către reclamant, prin care, în  temeiul art. 132  alin. (2) pct. 2,

își precizează cuantumul pretențiilor la suma stabilită  prin

raportul  de expertiză, de 1.432.100 lei, și arată

instanței că s-a depus o cerere precizatoare prin care s-a stabilit

cadrul procesual, în sensul chemării în judecată, în calitate de

pârâți, a Statului Român  și a Municipiului București.

Afirmația

din încheierea de ședință din 07.06.2010 este eronată, în

condițiile în care instanța de fond, la  data de 25.05.2009, nu a

stabilit că ar avea calitatea de pârât Statul Român și Municipiul

București, la acest termen de judecată, respingându-se, ca tardivă,

cererea de completare a capătului de cerere subsidiar.

În

condițiile în care nu s-a formulat  nici o cerere de rectificare  a

încheierii din 07.06.2010, cauza a continuat să se judece  cu citarea

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Este

adevărat că la 12.04.2006, apelantul-reclamant a formulat o cerere

întemeiată pe art.  57  C.proc.civ. și a solicitat  introducerea în

cauză a persoanelor fizice în calitate de pârâți,  precum și

faptul că aceștia au făcut apărări în primul ciclu

procesual. Din lucrările dosarului, s-a constatat că până la

termenul din  25.05.2009 nu s-a pus niciodată  în discuție

calificarea  sau  admisibilitatea  acestei cereri.

Soluția

instanței de fond cu privire la cererea din 12.04.2006, întemeiată pe

art. 57  C.proc.civ., precizată prin cererea din 08.01.2007 este

legală, deoarece potrivit art. 57 - 58 C.proc.civ., cel chemat în

judecată, dobândește  calitatea de intervenient în interes  propriu

și poziția de reclamant în proces. În raport de această

poziție pe care o puteau dobândi cei chemați în judecată pe

temeiul art. 57 C.proc.civ., este evident că nu putea fi chemați ca

pârâți în cauză și deci  apelantul-reclamant  în mod greșit

a utilizat instituția  chemării  în judecată a altor persoane

pentru a introduce  persoane fizice   în cauză în calitate de

pârâți.

În

aceste condiții, persoanele fizice, nefiind chemate  în judecată  în

calitate de  pârâți,  nu se poate trece  la  o comparare  de titluri  prin

luarea în considerare a  efectului  pozitiv al  autorității de lucru

judecat  privind  constatarea nevalabilității  titlului statului.

Referitor

la capătul de cerere subsidiar, formulat prin cererea  completatoare din

25.05.2009, cerere care a fost respinsă, ca tardiv formulată, s-a

avut în vedere decizia nr. 27 din 14.11.2011 a Înaltei Curți de

Casație  și Justiție, într-un recurs în interesul legii, conform

căreia Statul Român  nu  are calitate  procesual pasivă în

acțiuni întemeiate pe art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și

este  inadmisibilă acțiunea de acordare de despăgubiri

îndreptată împotriva Statului Român pentru imobilele preluate abuziv pe

temeiul art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană  și

pe  art.  13  din aceeași convenție.

În

ceea ce privește  Municipiul București, nici  acesta nu poate fi

obligat  direct  la plata de despăgubiri, deoarece în materia imobilelor

preluate abuziv există o reglementare specială, respectiv Legea nr.

10/2001, completată  cu Legea  nr. 247/2005, potrivit cu care

despăgubirile se  stabilesc și plătesc  de Agenția

Națională  de  Restituire  a  Proprietăților, conform  art.

16 din Titlu VII din Legea  nr. 247/2005.

Referitor

la cel de-al patrulea motiv, s-a reținut că este adevărat

că la 23.11.2009, reclamantul a solicitat proba cu expertiză  de

identificare  și evaluare a  imobilului, ocazie  cu care s-a  arătat

că notificarea formulată pe Legea nr. 10/2001 nu a fost

soluționată. De asemenea, solicitarea efectuării  expertizei

s-a făcut  invocându-se dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale

deciziei  nr. XX/2007 a Î.C.C.J.

Până

la acest termen, cauza fiind judecată ca fiind o revendicare pe dreptul

comun. Din acest moment, instanța a continuat judecata pe un obiect

modificat, respectiv pe acordarea de despăgubiri bănești,

deși nu a  existat  o cerere modificatoare.

Normele

legale  în vigoare arată  modalitatea  în care se stabilesc  și se

acordă despăgubirile, respectiv  art. 16 din Titlul VII al Legii nr.

247/2005 reglementează modalitățile de stabilire și

acordare a despăgubirilor, precum și  instituția  juridică

obligată legal la acordarea  de despăgubiri  pentru imobilele

preluate abuziv, Statul Român și Municipiul București, nefiind

ținute de plata   directă a despăgubirilor.

În

ceea ce privește apelul formulat de pârâtul Municipiul  București,

s-au avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:

Referitor

la primul motiv  de apel - instanța  de fond s-a  pronunțat pe ceea

ce nu s-a  cerut - instanța a pus în discuție  excepția de

ordine publică  cu privire la obiectul  și temeiul de drept al

acțiunii pendinte.

Pe

temeiul art. 129 alin. (6) C.proc.civ., respectiv art. 132  - 134  C.proc.civ.,

prima  de zi de înfățișare s-a consumat la 25.05.2009, când

părțile au fost legal citate și când părțile nu numai

că puteau pune concluzii dar au și pus concluzii. După acest

termen nu se mai putea proceda la modificarea  acțiunii.

La termenul din 23.11.2009, nu a existat o cerere

modificatoare, care presupune existența unui înscris sub

semnătură privată, ci s-a făcut o declarație

verbală că se solicită efectuarea  raportului de expertiză

„raportat la dispozițiile Legii nr.10/2001 și decizia nr. XX/2007,

considerându-se  că instanța  de judecată poate constata că

o parte din spațiile din litigiu nu au fost  înstrăinate.

Cererea

depusă  la 25.05.2009, de completare,  a fost respinsă, ca tardiv

introdusă.

Deși

instanța de fond nu a fost investită cu un obiect  reprezentat de

obligația  de a emite  o dispoziție  cu propunere de acordare de

despăgubiri, totuși s-a pronunțat pe un asemenea obiect,

încălcând  dispozițiile imperative  ale art. 129 alin.(6) C.proc.civ.

Pentru

aceste motive, s-a admis apelul Municipiului București și, în baza

excepției  de ordine publică, s-a  anulat sentința de  fond, în

temeiul art. 297 C.proc.civ. și s-a reținut cauza spre rejudecare în

fond, având în vedere  că procesul  se află în al doilea ciclu

procesual.

Referitor

la cel de-al doilea argument al apelantei-pârâte, în sensul că

sentința este nemotivată,  potrivit  art. 261 pct.  5 C.proc.civ.,

s-a reținut că instanța de fond a verificat dacă

reclamantul este persoană îndreptățită, reținând

că imobilul a aparținut  autorilor lor, că a fost

naționalizat în baza  Decretului nr.92/1950 și că a fost înstrăinat,

situație în care nu mai poate fi restituit  și, pe cale de consecință,

în temeiul  Legii nr. 10/2001 și  Legea  nr. 247/2005 au dreptul  la

măsuri reparatorii  sub forma  de  despăgubiri bănești.

Rezultă

așadar existența  unei  motivări,  atât pe capătul de

cerere de revendicare, cât și pe o așa zisă cerere precizatoare,

motiv pentru  care sub acest aspect  motivul de apel este  nefondat.

Apelanta

pârâtă este în eroare, în sensul că nu  suntem  în  ipoteza unei

contestații întemeiată pe Legea nr. 10/2001, formulată pe faptul

existenței  unui refuz de soluționare a notificării, conform

deciziei  nr. XX/2007. Dovada este poziția  apelantului - reclamant care

chiar și în faza apelului, solicită, în principal, obligarea

persoanelor  fizice  să-i lase  libera proprietate și posesia imobilului

din litigiu iar, în subsidiar, nu solicită soluționarea

notificării conform deciziei nr. XX/2007, ci obligarea directă a

Statului Român  și a Municipiului  București la plata  de

despăgubiri, cereri  care nu pot fi cuprinse ca o contestație pentru

refuzul soluționării notificării, ci evident  pe petitul

principal - este  vorba  de plata de despăgubiri pentru fapta ilicită

și pentru imposibilitatea  restituirii imobilului în natură.

Instanța

de apel nu are dreptul  de a modifica obiectul cu care instanțele de fond

au fost legal investite, ci are obligația de a verifica, potrivit art. 295

C.proc.civ., corecta  stabilire a  situației de  fapt și aplicarea

corectă a legii de către instanța de fond.

Referitor

la cel de-al treilea motiv de apel, critica este  nefondată,  deoarece

acțiunea a fost una în revendicare  întemeiată pe  art. 480 C.civ.,

iar art. 1073 C.civ. reprezintă tocmai temeiul de drept pe care

apelantul-reclamant  își întemeiază  obligația de

despăgubiri  în cazul în care nu se mai poate îndeplini obligația de

a lăsa libera proprietate și posesia  imobilului.

În

evocarea fondului, s-a reținut că instanța este ținută

să soluționeze acțiunea în revendicare, în contradictoriu cu

Municipiul  București. Celelalte părți atrase în proces,

respectiv persoanele fizice nu sunt părți în acest  raport  juridic

dedus  judecății, deoarece  nu au fost legal  chemate în

judecată.

Instanța

a constatat astfel că pârâtul chemat în  judecată  nu mai  este

posesorul imobilului  și că imobilul  este posedat  de terțe

persoane  fizice. În aceste condiții, pârâtul nu poate fi obligat la

lăsarea în deplină  proprietate a unui bun pe care  nu-l posedă,

motiv pentru care, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 480 C.civ.,

acțiunea  a fost respinsă, ca nefondată.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat

recurs, reclamantul, prin care a invocat următoarele aspecte de

pretinsă nelegalitate:

În mod greșit, s-a admis excepția de ordine

publică privind obiectul cu care instanța a fost investită si

temeiul de drept al acțiunii și a anulat sentința primei

instanțe, întrucât în discuția părților nu a fost pusa

nicio excepție de ordine publica. Instanța de judecată doar a

solicitat fiecărei părți să-și spună punctul de

vedere cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată.

Instanța nu a calificat acțiunea în ședința publică

și nu a pus în discuția părților excepția de ordine

publica pe care s-a pronunțat.

Prin încheierea de ședința din 06.06.2012, au

fost puse în discuția părților mai multe probleme de ordin

procedural care au fost soluționate prin decizia atacată, printr-o

aplicare eronată a principiului rolului activ al instanței de

judecata.

În mod eronat, instanța a apreciat că,

formulând acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art.

480 C.civ., este investită numai cu soluționarea acestei cauze pe

calea dreptului comun. Instanța nu a avut în vedere faptul că, la

momentul formulării cererii de chemare în judecata, nu erau in vigoare

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Recurentul-reclamant nu a mers concomitent pe două

căi în justiție, ci acțiunea întemeiată inițial pe

dispozițiile art. 480 C.civ. a devenit o acțiune prin care s-a

solicitat obligarea părții adverse să-i lase în deplina

proprietate si posesie imobilul în litigiu, în temeiul Legii nr. 10/2001.

În încheierea de ședința din 06.06.2012,

recurentul a declarat ca cererea depusă la data de 08.01.2007 este o

cerere de restituire întemeiata pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,

fără a renunța însă la dispozițiile art. 480 C.civ.

Acțiunea inițială a fost modificata prin

apariția legii, in mod implicit, dar si prin prevederile sale, care arata

ca aceasta lege este de imediata aplicare.

S-a pus totodată în discuția părților

calificarea cererii depusa la data de 08.01.2007, prin care s-a solicitat ca

pârâții persoane fizice să îi lăsase, reclamantului, în deplina

proprietate și posesie imobilul în litigiu.

Cerere de chemare în judecata a fost formulată în

termenul legal, anterior primei zi de înfățișare. Termenul legal

este data de 25.05.2009, iar cererea formulata la data de 12.04.2006 este o

cerere de chemare in judecata și nu este o cerere de intervenție

forțată întemeiata pe art. 57 C.proc.civ.

Recurentul-reclamant a susținut că, prin

motivele de apel, a atacat atât respingerea, ca tardivă, a cererii

precizatoare depuse la termenul din 25.05.2009, cât și respingerea, ca

inadmisibilă, a cererii formulata la data de 12.04.2006. Aceste aspecte

sunt criticate și prin prezentele motive de recurs.

Instanța de apel nu putea face o calificare a

cererii de chemare în judecata, altfel decât a făcut-o instanța de

fond, atât timp cat acest aspect nu a fost contestat de vreuna din

părți.

În ceea ce privește calitatea de intervenienți

forțați a pârâților persoane fizice, recurentul a contestat

decizia instanței de fond și a arătat că această

calificare a operat în primul ciclu procesual, prin faptul ca persoanele fizice

au fost citate în calitate de pârâți și și-au însușit

această calitate, făcând apărări în această calitate.

În mod greșit instanța, la termenul din

25.05.2009, a respins aceasta cerere de introducere în cauza a pârâților

în temeiul art. 57 C.proc.civ., ca inadmisibilă, fără să

țină cont de faptul că cererea de chemare în judecată

fusese deja calificată de către instanța de fond.

S-a trecut în mod eronat art. 57 C.proc.civ., aceasta fiind

în mod evident o eroare materială.

Unul dintre principiile fundamentale care guvernează

întreaga activitate judiciara este principiul rolului activ al

judecătorului.

Potrivit art. 84 C.proc.civ., cererea de chemare în

judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil

făcută chiar dacă poartă o denumire greșită, în

condițiile art. 129 alin. (2) C.proc.civ., judecătorul va pune în

vedere părților drepturile și obligațiile ce le revin în

calitatea lor din proces și va stărui în toate fazele procesuale

pentru soluționarea amiabila a procesului.

La data de 25.05.2009, Tribunalul a respins, ca

tardivă, cererea prin care s-a solicitat introducerea în cauza a

Municipiului București si Statului Roman, și s-a solicitat

contravaloarea imobilului, subsidiar cererii de restituire în natură.

Chiar dacă prima zi de înfățișare s-a

consumat la data de 25.05.2009, modificarea cererii de chemare în judecata s-a

realizat în condițiile în care partea adversa, respectiv Municipiul

București, și-a exprimat acordul tacit cu privire la modificarea

cererii.

Pârâții nu s-au opus acestei cereri modificatoare pe

tot parcursul procesului,  exprimându-si astfel acordul tacit cu privire la

cererea depusa la data de 25.05.2009.

Cererea depusa la 25.05.2009 a fost respinsă in mod

greșit ca tardivă și, pentru aceste considerente, s-a solicitat

obligarea Statului Roman si Municipiului București la plata contravalorii

despăgubirilor prin cererea precizatoare formulată la data de

07.06.2010. În mod greșit nu s-a dispus citarea Statului Roman, deși

s-a solicitat acest lucru prin cererea depusă la data de 07.06.2010. Având

în vedere că aceasta cerere nu a fost judecată pe fond se impune

casarea deciziei din apel și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului,

evocând fondul.

În privința admiterii apelului pârâtului Municipiul

București, s-a susținut că aceasta soluție este

nelegală și s-a solicitat a se avea în vedere apărările

formulate: la data de 9.07.1996, a formulat cerere pentru restituirea în natura

a proprietății, în baza Legii nr. 112/1996, solicitând în mod expres

ca proprietatea să nu fie vânduta; pentru imobilul reclamantului au fost

întocmite acte de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul situat in

București ; prin hotărâre irevocabilă s-a reținut în mod

expres că "instanța apreciază ca imobilul în litigiu a fost

preluat de către stat fără de titlu valabil deoarece la data

preluării nu au fost respectate dispozițiile Constituției

României în vigoare la acea data care apărau dreptul la

proprietate."; a intrat astfel în puterea efectului pozitiv al lucrului

judecat situația ca preluarea imobilului a fost una abuzivă;

tratamentul diferențiat al categoriilor de beneficiari ai Legii nr.

10/2001 (care au formulat notificările in condiții egale și în

același termen legal) nu poate fi justificat exclusiv pe considerentul ca

nu s-a emis dispoziția de soluționare a notificării înainte sau

după modificarea Legii nr. 10/2001, în condițiile în care întârzierea

soluționării notificării nu îi poate fi imputată

reclamantului; având în vedere și jurisprudența constanta a

Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la respectarea dreptului

la un proces echitabil, hotărârea instanței de fond este corecta, cu

privire la obligarea Municipiului București de a emite o dispoziție

de acordare a despăgubirilor având în vedere constatarea

imposibilității restituirii în natura a imobilului; respingerea

cererii de acordare a despăgubirilor ar reprezenta o ingerința în

dreptul de acces la o instanță de judecată și la garantarea

proprietății, în condițiile în care după 11 ani de litigii

și 10 ani de la formularea notificării, nu s-a răspuns în niciun

fel solicitării de restituire.

Recursul este nefondat.

Din încheierea de ședința din 06.06.2012,

rezultă că au fost puse în discuția părților mai multe

aspecte de ordin procedural.

Nu se poate reține că excepția de ordine

publica privind obiectul si temeiul juridic acțiunii pendinte ar fi fost

invocată și soluționată în mod greșit, în

condițiile în care în mod expres și explicit instanța a

solicitat fiecărei părți să-și expună punctul de

vedere cu privire la chestiunile strict identificate și care țin de

corecta învestire a instanței de judecată.

Procedând în acest fel, instanța de apel a respectat

întru totul dispozițiile art. 129 alin. (4) C.proc.civ., dând pe deplin

eficiență principiului rolului activ al judecătorului.

Instanța de apel a apreciat corect că, în

raport de temeiul de drept invocat și calificarea inițială a

acțiunii, acțiune în revendicare întemeiata pe dispozițiile art.

480 C.civ., instanța nu se putea învesti legal decât cu soluționarea

cauzei pendinte pe calea dreptului comun. Împrejurarea că la momentul

formulării cererii de chemare în judecata nu erau in vigoare

dispozițiile Legii nr. 10/2001 și faptul că data de 18.03.2001,

acțiunea a fost suspendată până la soluționarea

irevocabilă a acțiunii privind constatarea nulității

absolute a actului de vânzare-cumpărare, nu sunt relevante în cauză

sub aspectul regularității actului de învestire, în lipsa unei

manifestări de voință explicite a reclamantului în sensul

pretins de acesta.

Nici o instanță de judecată, chiar în

condițiile existenței dispozițiilor art. 46 alin. (1) și

(2) din Legea nr. 10/2001, nu poate considera că s-a învestit în mod

implicit, prin modificarea cererii de chemare în judecata, întrucât o astfel de

apreciere ar surprinde părțile în exercitarea drepturilor procedurale

și în formularea apărărilor.

Legea specială are prioritate față de

dispozițiile dreptului comun, dar pentru un astfel de raționament

juridic, trebuie conferit cadrul procesual concret de învestire și aceasta

nu se poate face decât prin actul de voință expres al

părților, în condițiile prevăzute expres de normele

procedurale în vigoare.

Încuviințarea expertizei tehnice de evaluare a

imobilului în litigiu și de identificare a acestuia, în condițiile

invocării dispozițiilor Legii nr. 10/2001 si a deciziei nr. XX/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, și

existența unei notificări întemeiate pe Legea nr. 10/2001, nu pot

avea efectul pretins de reclamant, întrucât regulile învestirii instanțe

sunt distincte de regulile probațiunii, indiferent că este vorba de

încuviințarea probatoriului sau de aprecierea acestuia.

Criticile recurentului-reclamant referitoare la

aprecierile instanței de apel în privința cererii prin care

intimații-pârâți au fost chemați în judecată, la data de

12.04.2006 - cerere precizată de către reclamant la data de

08.01.2007, sub aspectul identificării exacte a obiectului în raport cu

fiecare persoană fizică chemată în judecată la data de

12.04.2006 - în temeiul dispozițiilor art. 57 C.proc.civ., nu pot fi

primite, întrucât normele de procedura civilă conferă reclamantului

dreptul de a chema în judecată alți pârâți numai prin

modificarea cererii introductive de instanță, în termenul și condițiile

prevăzute de art. 132 alin. (1) C.proc.civ.

Instituția denumită de legiuitor chemare în

judecată a altor persoane - intervenție forțată,

reglementată de dispozițiile art. 57-59 C.proc.civ. - consacră

posibilitatea introducerii în proces, fie din inițiativa reclamantului,

fie din cea a pârâtului, a unei persoane care ar putea să pretindă

aceleași drepturi ca și reclamantul.

Persoanele astfel chemate în judecată dobândesc,

potrivit art. 58 C.proc.civ., calitate de intervenienți în interes

propriu, iar nu pe aceea de pârâți.

S-a reținut corect că cererea de chemare în

judecată a altor persoane formulată și ulterior, precizată

de către reclamant este inadmisibilă în raport de dispozițiile

art. 57 alin. (1) C.proc.civ.

Înainte de declanșarea procesului, reclamantul avea

obligația de a identifica în mod corect persoana pârâtului, de a se

asigura și, în consecință, de a dovedi că drepturile

reclamate pot fi disputate în contradictoriu cu persoana chemată în

judecată în calitate de pârât prin cererea introductivă de

instanță.

S-a susținut în mod corect în apărare că

greșita alegere de către reclamant a persoanei pârâtului nu poate fi

reparată prin chemarea în judecată a altor persoane, conform art. 57

- 58 C.proc.civ., întrucât nicio persoană nu poate dobândi într-un proces

civil o altă calitate decât cea prescrisă de lege.

Susținerea recurentului-reclamant potrivit

căreia indicarea de către acesta în cuprinsul cererii de chemare în

judecată formulate la data de 12.04.2006, a dispozițiilor art. 57

C.proc.civ. ar fi o evidentă eroare materială nu poate fi

primită, în contextul în care reclamantul a beneficiat de ajutorul

calificat al reprezentantului convențional.

Instanța de apel nu a considerat că cererea de

introducere în cauză a altor persoane, formulată la data de

12.04.2006 și precizată la data de 08.01.2007, este inadmisibilă

față de dispozițiile art. 129 alin. (6) C.proc.civ. Referirea

instanței de apel la aceste dispoziții legale a fost făcută

exclusiv cu privire la pretențiile subsidiare ale reclamantului, în

contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General, și cu

Statul Român.

Critica referitoare la soluția de tardivitate

pronunțată în ceea ce privește obligarea Statului Roman si a

Municipiului București la plata contravalorii despăgubirilor, nu

poate fi primită, întrucât aceasta apare ca fiind formulată omisso

medio, în condițiile în care nu a existat o astfel de critică și

în apel.

Criticile formulate în legătură cu soluția

de admitere a apelului pârâtului Municipiul București, nu sunt întemeiate,

întrucât acestea nu vizează considerentele pentru care instanța s-a

considerat învestită cu o acțiune în revendicare de drept comun, în

contradictoriu doar cu Municipiul București, care, în circumstanțele

cauzei pendinte, nu-și mai poate justifica legitimitatea procesuală,

aceea de posesor al imobilului în litigiu, cu toate consecințele în ceea

ce privește configurarea obligației de restituire în procedura de

drept comun.

Toate susținerile recurentului-reclamant referitoare

la demersurile proprii demarate pentru restituirea imobilului în procedura

legilor speciale - formularea la data de 9.07.1996 a unei cereri de restituire

în natura a proprietății, în baza Legii nr. 112/1996; întocmirea

ulterioară a actelor de  vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul

în litigiu; prin hotărâre irevocabilă s-a reținut în mod expres

că imobilul în litigiu a fost preluat de către stat fără de

titlu valabil; tratamentul diferențiat al categoriilor de beneficiari ai

Legii nr. 10/2001; jurisprudența constantă a Curții Europene a

Drepturilor Omului cu privire la respectarea dreptului la un proces echitabil -

nu pot fi cercetate din perspectiva nici unei critici pertinente de

nelegalitate, întrucât ignoră cadrul procesual de învestire și, din

această perspectivă, sunt irelevante pentru cauza pendinte.

Respingerea cererii de acordare a despăgubirilor nu poate fi privită

ca o ingerință în dreptul de acces la o instanța și la

garantarea proprietății, cât timp normele exprese de procedură

privind învestirea instanței de judecată nu au fost respectate,

așa cum s-a consemnat deja în paragrafele anterioare.