ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1219/2017

Decizia nr. 1219/2017

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București în data de 02 decembrie 2010, sub nr. x/299/2010 reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA, solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună grănițuirea proprietăților învecinate ale părților prin mutarea liniei de hotar și obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren ocupată din proprietatea reclamantei, situată în București, sectorul 1, în suprafață de 169 mp.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că autorul său, C., a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, sectorul 1, alcătuit din teren și construcție, în suprafață totală de 3.300 mp, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 1928 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat și actul de vânzare-cumpărare autentificat din 1938 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat.

Imobilul a fost preluat în mod abuziv de stat, în urma procesului penal nr. x/1953 al Tribunalului Ministerului Afacerilor Interne, prin care autorul său a fost condamnat politic pentru fapte privind securitatea sfatului, pronunțându-se și decizia de confiscare a averii.

Prin Decizia nr. 191 pronunțată la data de 07 iunie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care sentința de condamnare a fost casată, iar ca urmare a fost înlăturată pedeapsa complementară a confiscării averii aplicată autorului său.

Pârâta-reclamantă SC B. SA a formulat, în temeiul dispozițiilor art. 115 și urm., art. 119 și urm. C. proc. civ., art. 1337 și urm. C. civ., întâmpinare, cerere reconvențională și cerere de chemare în garanție.

Prin întâmpinare a solicitat pe cale de excepție anularea cererii ca netimbrată; declinarea cauzei spre soluționare instanței competente material, iar pe fond, respingerea cererii ca nefondată.

Pe calea cererii reconvenționale

a solicitat a se constata nulitatea absolută parțială a dispoziției nr. 9416 din 16 ianuarie 2008 a Primăriei Municipiului București, în ceea ce privește suprafața de teren aflată în patrimoniul acesteia și revendicată de reclamantă, precum și a actelor subsecvente acesteia.

Pe cale de cerere de chemare în garanție, a solicitat, în cazul în cere se va dispune admiterea cererii reclamantei, să se dispună obligarea chematului în garanție la plata valorii de circulație a suprafeței de teren de 170 mp situat în București, și spezele vânzării, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință din data de 05 octombrie 2011

, instanța a dispus introducerea în cauză în calitate de pârât a Primăriei Municipiului București prin primar și, în calitate de chemat în garanție, a SC D. SRL (fosta SC E. SA).

Prin sentința civilă nr. 1486 din 30 ianuarie 2013, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2013, la data de 11 martie 2013.

Reclamanta A., a depus la dosar cerere de chemare în judecată a altor persoane

solicitând, în contradictoriu cu SC F. SA și G., să se dispună grănițuirea proprietăților lor învecinate prin mutarea liniei de hotar; ca urmare a comparării titlului meu de proprietate cu cel al intervenienților, aceștia să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren pe care o ocupă din proprietatea sa.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 57 - 59 C. proc. civ.

La data de 27 aprilie 2015, pârâta-reclamantă SC B. SA, a depus la dosar note de ședință prin care a solicitat a se admite excepției tardivității în ceea ce privește modificarea cererii de chemare în judecată și respingerea, în consecință, a „cererii de chemare în judecată a altor persoane” ca tardiv formulată.

În subsidiar, a solicitat respingerea „cererii de chemare în judecată a altor persoane” ca fiind inadmisibilă, întrucât persoanele indicate în cerere în calitate de pârâte nu au capacitate procesuală de folosință.

În ședința publică din data de 27 aprilie 2015, tribunalul a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată a altor persoane, apreciind că părțile ce se solicită a fi nou introduse forțat în proces tind a avea mascat calitatea de pârât, nu de intervenient, procedură inadmisibilă în condițiile art. 57 C. proc. civ. S-a reținut că cele două părți nu pot invoca aceleași drepturi ca și reclamanta, pârâtul neputându-se libera față de acestea în condițiile art. 59 C. proc. civ., în sensul că nu ar putea realiza de exemplu o grănițuire prin revendicare cu pârâta.

Prin sentința civilă nr. 831 din 23 iunie 2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea

, a stabilit linia de hotar între imobilele deținute de reclamantă și pârâta pe coordonatele 12P - 2 și 7-8-9-10-11 din raportul de expertiză întocmit în cauză de expert tehnic H. (Anexa 2 - 3, fila 361 dosar); a respins capătul de cerere privind revendicarea; a admis cererea reconvențională; a anulat parțial dispoziția nr. 9416 din 16 ianuarie 2008 emisă de Municipiul București prin primarul general, pentru suprafața de 169 mp, identificată în raportul de expertiză întocmit de expert tehnic H., prin pct. 8-9-10-11-10P-7-8; a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta-reclamantă SC B. SA, în contradictoriu cu chemata în garanție SC D. SRL prin lichidator judiciar I., ca rămasă fără obiect; a obligat reclamanta pârâtă la plata către pârâta reclamantă a sumei de 8.080 lei, cheltuieli de judecată și a respins cererea reclamantei pârâte de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia nr. 130/A din 15 februarie 2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul principal formulat de apelanta-reclamantă-pârâtă A. și apelul incident formulat de apelanta-pârâtă-reclamantă SC B. SA, împotriva sentinței civile nr. 831 din 23 iunie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Primăria Municipiului București prin primarul general și intimata-chemată în garanție SC D. SRL, ca nefondate, pentru următoarele considerente:

În ce privește apelul principal, critica apelantei-reclamante are în vedere în esență faptul că prima instanță s-a raportat în analiza temeiniciei pretențiilor privind revendicarea terenului la dispoziția nr. 9416/2008 emisă de primarul Municipiului București, nu aceasta reprezentând, potrivit apelantei-reclamante, titlul său de proprietate, ci contractele de vânzare cumpărare prin care autorul său a devenit proprietarul imobilului de pe Calea x, contracte pe care instanța a omis a le analiza.

Critica apelantei nu este fondată. Astfel, sub un prim aspect, susținerile apelantei sunt lipsite de temei prin raportare la cererea de chemare în judecată, prin referirea expresă la dispoziția nr. 9416/2008 emisă de primarul Municipiului București, ce a avut la bază, pentru identificarea suprafeței de teren cu privire la care s-a dispus restituirea în natură, raportul de expertiză topografică extrajudiciară întocmit de expert J., suprafață inclusă în cea totală pentru care reclamanta și-a întocmit documentație cadastrală și a constat astfel o suprapunere parțială cu terenul proprietatea pârâtei. Rezultă pe baza acestor aspecte că apelanta - reclamantă, contrar susținerilor din apel, a înțeles să-și fundamenteze pretențiile în primul rând pe dispoziția nr. 9416/2008 emisă de primarul Municipiului București în temeiul Legii nr. 10/2001.

Însă, esențială în aprecierea temeiniciei criticii apelantei este stabilirea efectelor juridice produse de prevederile Legii nr. 10/2001 asupra drepturilor din patrimoniul reclamantei privitoare la bunurile ce intrau în domeniul de reglementare al acestui act normativ, efecte care s-au și produs, de altfel, ca urmare a voinței exprimate de reclamantă de a beneficia de aceste norme legale speciale prin formularea notificării soluționate prin dispoziția menționată.

Astfel, bunul ce face obiectul cererii de revendicare, reprezentat de suprafața de 169 mp, este parte din imobilul teren și construcții preluat de stat de la autorul reclamantei, intrând deci în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acesta reclamanta formulând notificări privind solicitarea de măsuri reparatorii potrivit normelor speciale, adresate atât SC M. SA, cât și Primăriei Municipiului București. Aceste notificări au fost soluționate prin cele trei dispoziții indicate în hotărârea primei instanțe.

Ca atare, beneficiind de dispozițiile Legii nr. 10/2001, singurele ce puteau constitui temei al cererii de restituire a imobilului preluat de stat de la autorul său, dat fiind caracterul de norme speciale incidente în materia restituirii imobilelor preluate de stat în perioada martie 1945-decembrie 1989, reclamanta nu își mai poate fundamenta pretențiile de revendicare a acestui imobil pe dreptul de proprietate al autorului său, dovedit cu cele două contracte de vânzare-cumpărare din 1928, respectiv 1938. Aceasta, tocmai datorită efectelor juridice ce decurg din aplicarea Legii nr. 10/2001 cât privește imobilul referitor la care s-a constatat incidența acesteia, acordându-se măsuri reparatorii în natură ori prin echivalent, efecte ce nu au constat în recunoașterea retroactivă a dreptului de proprietate al autorului deposedat, ci în recunoașterea în favoarea persoanei care a formulat notificarea a unui drept nou, născut din chiar aplicarea legii speciale și care are ca obiect fie terenul în natură, fie măsuri echivalente, despăgubiri ori alte bunuri în compensare.

Sub același aspect, Curtea a reținut că dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorului reclamantei nu este garantat nici de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene fiind acela că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Astfel fiind, sunt fără relevanță celelalte susțineri din cuprinsul cererii de apel, privitoare la includerea suprafeței de 169 mp revendicate în cuprinsul terenului ce a fost proprietatea autorului reclamantei conform titlului de proprietate deținut de acesta anterior preluării de către stat, precum și la nevalabilitatea titlului statului.

Aceasta, întrucât, așa cum s-a arătat, titlul de proprietate pe care apelanta reclamantă își putea fundamenta pretențiile în acțiunea în revendicare a acestei suprafețe nu putea fi decât dispoziția nr. 9416/2008 emisă de primarul Municipiului București prin care reclamantei i s-a restituit în natură terenul de 664 mp în care este inclusă suprafața revendicată.

Or, cu privire la acest titlu de proprietate, prima instanță a constatat, admițând cererea reconvențională a pârâtei, că este afectat de nulitate absolută parțială cât privește chiar această suprafață de teren, ca urmare a nerespectării dispozițiilor Legii nr. 10/2001, dispoziția fiind emisă de o entitate ce nu avea calitatea de unitate deținătoare potrivit legii.

Curtea a reținut că soluția dată cererii reconvenționale nu a fost criticată în apel de niciuna din părți, analiza în calea de atac neincluzând deci acest aspect față de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nulitatea titlului de proprietate pe care reclamanta și-a fundamentat cererea de revendicare determină concluzia lipsei de temei a acestei pretenții.

În ce privește critica pe care apelanta a susținut într-o manieră generală, aceea că linia de hotar stabilită prin hotărârea apelată nu respectă niciuna din cele două propuneri făcute de expert prin completările la raportul de expertiză, Curtea a constatat, de asemenea, caracterul nefondat al acesteia.

Astfel, pe de o parte, reținând netemeinicia pretenției privind revendicarea suprafeței de teren de 169 mp, cu privire la care s-a constatat de expert o suprapunere a terenurile identificate potrivit titlurilor invocate de cele două părți, în mod corect prima instanță a stabilit că pentru terenul limitrof suprafeței revendicate linia de hotar trebuie să fie între pct. 7-8-9-10-11. De asemenea, pentru partea învecinată cu aleea comună, s-a stabilit de instanță linia de hotar între pct. 12P-2. Ambele trasee amintite, chiar dacă fragmentat, sunt cuprinse în una din cele două propuneri făcute de expert.

A notat Curtea și că nici în ce privește traseul cuprins între pct. 2-7 nu există critică expresă prin care să se indice concret din ce decurge nelegalitatea ori netemeinicia soluției primei instanțe. S-a reținut însă că, atât vreme cât suprafața de teren limitrofă acestui traseu nu a făcut obiectul judecății, linia de hotar este cea corespunzătoare limitei dintre cele două proprietăți, astfel cum acestea sunt delimitate prin titlurile de proprietate deținute de cele două părți, respectiv prin propriile documentații cadastrale, cu privire la această suprafață nefiind constatată vreo suprapunere de terenuri de către expert prin expertiza tehnică efectuată în fața primei instanțe.

Cât privește apelul incident, Curtea a constatat că prin acesta s-a urmărit, potrivit susținerilor apelantei-pârâte-reclamante, valorificarea apărărilor pe care aceasta le-a făcut în fața primei instanțe sub aspectul inadmisibilității acțiunii în revendicare decurgând din formularea acesteia numai împotriva unuia dintre coproprietarii terenului revendicat, precum și sub aspectul incidenței în cauză a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Întrucât apelanta-pârâtă a indicat în mod expres că invocarea acestor aspecte este justificată din punctul de vedere al interesului doar ca urmare a declarării căii de atac de către apelanta-reclamantă, prin care aceasta tinde să obțină schimbarea în întregime a hotărârii primei instanțe, Curtea a constatat că o examinare a acestor critici în apel nu se mai impune, dat fiind caracterul lor subsidiar. Trebuie observat, mai mult că, față de soluția ce se va da apelului promovat de reclamantă, în sensul respingerii acestuia, o analiză sub aspectul nerespectării regulii unanimității în acțiunea în revendicare promovată în cauză care să conducă la concluzia inadmisibilității acțiunii nici nu s-ar justifica sub aspectul interesului pârâtei de a invoca o astfel de neregularitate legată de promovarea acțiunii. Aceasta, întrucât nu a fost prezentat de către aceasta niciun argument din care să rezulte că ar fi avantajată procesual din pronunțarea unei soluții de respingere a acțiunii în revendicare ca inadmisibilă, în raport de soluția constatării netemeinicie acțiunii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamanta A., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate în sensul admiterii apelului și, pe cale de consecință, admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată și respingerea cererii reconvenționale, pentru următoarele motive:

Recurenta consideră soluția pronunțată de instanța de apel ca fiind greșită, având în vedere următoarele aspecte:

Instanța constată în mod greșit că nu a criticat soluția de constatare a nulității absolute parțiale a dispoziției nr. 9416/2008, cu toate că motivele de apel au privit soluția pronunțată de instanța de fond în întregul ei, apreciindu-se că toate considerațiile instanței de fond, cu privire la unitatea deținătoare și la dispozițiile Legii nr. 10/2001, sunt eronate.

Din raportul de expertiză efectuat în cauză și completările la acest raport rezultă în mod indubitabil că terenul în suprafață de 169 mp face parte din proprietatea autorului recurentei, respectiv din suprafața totală de 2.803 mp, aflată pe Calea x și nu există niciun motiv pentru care ar fi trebuit adresată notificare de restituire a imobilului de la nr. 114 pe Calea x, atât timp cât autorul recurentei nu a deținut și nu i s-a preluat acest imobil. Din actele vechi pe care le-a avut la dispoziție expertul, a rezultat faptul că imobilul avea o suprafață de 1.024 mp și o formă regulată, astfel că diferența până la 1.302 mp a fost ocupată abuziv de pârâtă din terenul proprietatea reclamantei.

Actele de proprietate ale intimatei-pârâte, respectiv Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, dovedește că suprafața totală a imobilului aflat pe Calea x era de 1.207,76 mp și nu de 1.302,03 mp însă, printr-o interpretare eronată a actelor de proprietate, s-a ajuns la o suprafață mai mare, deși în act este menționat că suprafața imobilului în cotă parte indiviză, adică în indiviziune, este de 1.207,76 mp.

Așadar,întrucât dispoziția a fost emisă în conformitate cu dispozițiile legale,s-a criticat soluția de constatare a nulității absolute parțiale a dispoziției, soluție care a fost eronat menținută de instanța de apel.

Consideră că pe calea acțiunii în revendicare se puteau soluționa pretențiile părților fără să fie nevoie de constatarea nulității vreunuia dintre titlurile de proprietate deținute de părți.

Totodată, consideră că instanța de apel, la fel ca și cea de fond, interpretează probele în mod eronat și numai în favoarea intimatei-pârâte SC B. SA și refuză să compare titlurile de proprietate ale părților, deși titlul său de proprietate nu era reprezentat doar de dispoziția nr. 9416/2008, ci și de contractele de vânzare - cumpărare prin care autorul său, C., a devenit proprietarul imobilului de pe Calea x, în suprafață totală de 3.300 mp.

Imobilul a fost preluat în mod abuziv de stat, în urma procesului penal nr. x/1953 al Tribunalului Ministerului Afacerilor Interne, prin care autorul său a fost condamnat politic pentru fapte privind securitatea statului, pronunțându-se și decizia de confiscare a averii, însă, prin Decizia nr. 191, pronunțată la data de 07 iunie 2004 de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost înlăturată pedeapsa complementară a confiscării averii aplicată autorului său.

Instanța de apel nu face vorbire deloc de această decizie și nu se raportează în nici un fel la efectele el juridice, prin care se restituie parte din imobilul ce a fost preluat de la autorul său, având astfel loc o constituire a dreptului de proprietate, iar nu o reconstituire, ca în cazul intimatei-pârâte.

Soluția de admitere a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost consecința verificării îndeplinirii condițiilor privind dovada preluării abuzive, a calității de persoană îndreptățită, dovada dreptului de proprietate și formularea notificării în termen, astfel că nu există niciun motiv pentru constatarea nulității absolute a dispoziției nr. 9416/2008, de vreme ce s-a constatat că aceasta a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale.

Instanța trebuia să compare titlurile de proprietate ale părților și să dea eficiență celui mai bine caracterizat, să constate care titlu provine de la adevăratul proprietar.

Statul român nu a avut niciodată un titlu valabil, în condițiile în care Decizia nr. 17/1953 a Tribunalului Ministerului Afacerilor Interne încalcă flagrant dispozițiile art. 481 C. civ. și contravine Declarației Universale a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală la 10 decembrie 1948. Întrucât măsura confiscării averii a fost înlăturată, reclamanta nu și-a pierdut calitatea de proprietar.

Or, instanța a dat prevalență unui titlu prin care s-a constituit un drept de proprietate față de titlul adevărat de proprietate, realizat în temeiul reconstituirii vechiului drept de proprietate, în baza căruia s-a dispus restituirea în baza Legii nr. 10/2001.

Art. 6 din Legea nr. 213/1998 consideră ca fiind preluate cu titlu doar imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor și a constituției în vigoare la data preluării, în caz contrar bunurile putând fi revendicate conform al. 2 art. 6.

Prin urmare, nu pot fi considerate valabile nici titlurile subdobânditorilor, respectiv Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor și contractele de vânzare-cumpărare autentificate din 02 august 2002 de B.N.P.A., K.

Din probatoriul administrat rezultă că actele de proprietate ale intimatei-pârâte sunt nelegale, fiindu-i constituit un drept de proprietate care depășea limitele imobilului situat pe Calea x.

Așadar, având în vedere că intimata-pârâta a dobândit de la un autor care nu a avut niciodată dreptul de proprietate, iar recurenta a dobândit de la adevăratul proprietar, comparând titlurile de proprietate ale părților, nu se poate concluziona decât faptul că titlul acesteia este preferabil.

Analizând recursul formulat, în limita criticilor menționate anterior, Înalta Curte constată că o parte a acestora pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care apreciază că recursul nu este nul și îl va analiza în limita criticilor care se circumscriu acestui motiv de nelegalitate.

Criticile corelative motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la greșita apreciere a instanței de apel cu privire la intrarea sub puterea de lucru judecat a soluției date cererii reconvenționale.

Recurenta consideră că soluția primei instanțe de fond, de admitere a cererii reconvenționale și de constatare a nulității parțiale a dispoziției nr. 9416 din 16 ianuarie 2008 emise de Municipiul București prin primarul general, cu privire la suprafața de teren în litigiu, de 169 mp, din întregul de 664 mp restituit în natură reclamantei prin această dispoziție, a fost criticată în apel, astfel încât nu putea să devină irevocabilă.

Pe cale de consecință, în opinia recurentei, este nelegală concluzia instanței de apel că,urmare a constatării nulității parțiale a dispoziției nr. 9416 din 16 ianuarie 2008 cu privire la suprafața în litigiu, de 169 mp, nu poate trece la compararea titlurilor de proprietate, în cadrul acțiunii în revendicare, deoarece reclamanta nu mai deține un titlu de proprietate.

Analizând aceste critici, Înalta Curte constată că prima instanță a admis cererea reconvențională cu motivarea că dispoziția nr. 9416 din 16 ianuarie 2008a Municipiului București a încălcat prevederile art. 20 ale Legii nr. 10/2001 întrucât a fost emisă de o altă unitate deținătoare decât cea în drept, cu toate că dreptul de proprietate al autoarei pârâtei, SC L. SA, era intabulat la acea dată (încă din anul 2002), astfel că Municipiul București putea cunoaște cine este unitatea deținătoare și trebuia să trimită notificarea spre soluționare către SC L. SA, ipoteză în care, în aplicarea art. 46 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, puteau fi atacate în termenul de prescripție defipt de aceeași lege actele juridice de înstrăinare ulterioare.

În motivarea apelului, reclamanta-pârâtă nu s-a referit la interpretarea dată de prima instanță prevederilor art. 20 din Legea nr. 10/2001, însă a criticat soluția primei instanțe cu privire la aspecte referitoare la faptul că terenul în litigiu a aparținut autorului reclamantei și nu putea fi constituit în patrimoniul autoarei pârâtei deoarece reclamantei i s-a reconstituit dreptul de proprietate pe vechiul amplasament,în temeiul Legii nr. 10/2001, pe când pârâtei i s-a constituit dreptul de proprietate printr-un certificat de atestare a dreptului de proprietate care încalcă limitele proprietății sale, deoarece a fost constituită o suprafață de teren mai mare decât cea la care autoarea pârâtei era îndreptățită; de asemenea, sunt aduse argumente de preferabilitate ale titlului său față de cel al pârâtului.

Se observă că apelanta a reiterat în recursul pe care l-a formulat aceleași critici pe care le-a expus și în faza apelului.

Față de cele expuse, Înalta Curte constată că apelanta nu a adus critici considerentelor care au fundamentat admiterea cererii reconvenționale, criticile sale din apel rezumându-se la modul în care trebuie soluționată acțiunea principală, cu cele două capete de cerere ale sale: grănițuire și revendicare.

De altfel, recurenta justifică lipsa sa de interes în a critica modul de soluționare a cererii reconvenționale prin afirmația din recurs potrivit cu care „pe calea acțiunii în revendicare se puteau soluționa pretențiile părților fără să fie nevoie de constatarea nulității vreunuia dintre titlurile de proprietate deținute de părți”. Ca atare, apelanta a considerat irelevant faptul că în cauză s-a solicitat pe cale reconvențională tocmai anularea titlului său asupra imobilului în litigiu, deși, în ipoteza admiterii cererii reconvenționale, titlul reclamantei urma a fi desființat, ceea ce atrăgea respingerea acțiunii în revendicare, întrucât de esența acțiunii în revendicare este existența unor titluri valabile. Numai subsecvent îndeplinirii acestei condiții se poate trece la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți, în vederea stabilirii titlului preferabil.

Or, de vreme ce,prin admiterea cererii reconvenționale, titlul reclamantei a fost constat nul în limita terenului care face obiectul prezentului litigiu, în mod corect prima instanță nu a analizat criticile privind preferabilitatea titlului reclamantei.

Ca atare, întrucât nu au existat critici referitoare la modul de soluționare a cererii reconvenționale, titlul reclamantei asupra imobilului în litigiu a fost desființat în mod irevocabil, astfel încât în mod corect instanța de apel a respins acțiunea în revendicare și a determinat limitele proprietății în raport de această împrejurare.

Față de cele expuse anterior cu privire la imposibilitatea comparării titlurilor de proprietate în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate analiza criticile referitoare la preferabilitatea titlului său, pe care recurenta le-a adus deciziei din apel, constatându-se că acestea exced aspectelor analizate în cauză.

Astfel fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul se privește ca nefondat și urmează a fi respins.

PEMTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 130/A din 15 februarie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 septembrie 2017.