ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 686/2017

Decizia nr. 686/2017

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la dala de 25 august 2009,

reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin B.. obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de aproximativ 500 mp, situat în București, urmare constatării faptului că titlul său de proprietate este preferabil celui deținut de pârât.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că terenul a intrat în proprietatea C. din București, prin actul de proprietate autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 613 din 16 februarie 1871, transcris sub nr. 120/1871, și a procesului-verbal al Comisiei pentru înființarea Cărților Funciare din București nr. 28439/1940, iar, în baza Decretului nr. 176/1948, n fost trecut abuziv în proprietatea stalului. Prin O.U.G. nr. 83/1999, reclamantei i-a fost reconfirmat dreptul de proprietate asupra acestui teren, iar, prin protocolul de predare-primire din 17 decembrie 1999, încheiat cu Primăria Municipiului București - D., i-a fost atribuit terenul de 844 mp, dreptul de proprietate fiind înscris în C.F.

În privința titlului de proprietate al pârâtului a arătat că, prin O.U.G. nr. 188/1999, imobilul a fost trecut din patrimoniul SC E. SA în domeniul privat al statului. Prin H.G. nr. 545/2000 a fost trecut în proprietatea publică a pârâtului și dat în administrarea Ministerului justiției, în scopul amenajării unui sediu pentru instanțele judecătorești.

Reclamanta a susținut ea titlul său de proprietate este mai bine caracterizat față de cel a! pârâtului, întrucât provine de la autorul al cărui drept este preferabil. De asemenea, a precizai ca actul de proprietate aparținând autoarei sale. care datează din anul 1871, nu a fost desființat în mod legal și că, din acest motiv, nu a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului. A arătat reclamanta că, în baza O.U.G. nr. 83/1999, acest drept de proprietate a fost reconfirmat, chiar statul recunoscând ca preluarea a fost realizată în absența unul titlu valabil. La momentul adoptării O.U.G. nr. 188/1999 și H.G. nr. 545/2000 dreptul de proprietate al reclamantei era deja confirmat de pârât.

Din această perspectivă, a apreciat că s-a produs o încălcare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 480 C. proc. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 1 și 6 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La data de 09 octombrie 2009, reclamanta a completat acțiunea civilă, în sensul că i-a chemat în judecată pe pârâtul F., în calitatea sa de titular al dreptului de administrare asupra imobilului.

Prin cererea formulată la data 23 aprilie 2010, reclamanta a evaluat provizoriu imobilul ia suma de 750.000 lei.

Prin sentința nr. 1834 din 28 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă

a respins,ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu eu pârâții Statul Român, prin B., și F.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut, în ceea ce privește titlul de proprietate ai reclamantei, că, prin actul de proprietate autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 613 din 16 februarie 1871, transcris sub nr. 120/1871, și procesul-verbal al Comisiei pentru înființarea Cărților Funciare din București nr. 28439/1940, C. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului situat în București, care, în baza Decretului nr. 176/1948, a fost trecut abuziv în proprietatea statului - suprafața de 11.465 mp.

În temeiul O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, în favoarea reclamantei a fost emis protocolul de predare-primire din 17 decembrie 1999, încheiat cu Primăria Municipiului București, D., prin care i-a fost atribuit terenul în suprafață de 844 mp, dreptul de proprietate fiind înscris în C.F., conform Încheierii G. nr. 125646 din 27 februarie 2008.

Cât privește titlul de proprietate al pârâtului, instanța de fond a reținut că, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 20 februarie 1997, s-a constituit dreptul de proprietate în favoarea SC E. SA, în baza Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 1/1999, pentru suprafața de 16.001 mp, terenul fiind identificat și evaluat conform proceselor-verbale din 08 august 1995 și din 25 noiembrie 1996.

Prin O.U.G. nr. 188 din 26 noiembrie 1999, imobilul situat în București, a trecut din patrimoniul SC E. SA în domeniul privat al statului, iar, prin H.G. nr. 545/2000. suprafața de teren de 15.047 mp a fost trecută în proprietatea publică a Statului Român, conform anexei nr. 1 a acestui act normativ, fiind dat ulterior în administrarea Ministerului Justiției, în vederea amenajării unui sediu pentru instanțele judecătorești, și predat conform protocolului de predare-primire din 26 aprilie 2000.

Potrivit concluziilor expertului în specialitatea topografie I., terenul atribuit reclamantei, în suprafață de 844 mp. este situat în București, sector 3, fiind format din 16! mp spațiu ocupat de carosabil. Restul de 683 mp, ocupat de parcări, alei, aerisiri și spațiu verde se suprapune cu terenul deținut de pârât, aflat în administrarea Ministerului

Justiției, fiind amplasat în întregime deasupra subsolului tehnic care deservește clădirea Tribunalului București. Expertul a apreciat că există o diferență de 324 mp între suprafața de 15.047 mp, trecută în domeniul privat al statului, și terenul de 14.723 mp, deținut la data întocmirii documentației cadastrale de SC E. SA.

Referitor ia imobilele preluate de stat tară titlu valabil, instanța a reținut dispozițiile ari.6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevăd posibilitatea revendicării acestora de foștii proprietari sau de succesori, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Or, O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate tară titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea imobilelor aliate în această situație.

Pe de altă parte, O.U.G. nr. 83/1999 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, care au aparținut minorităților naționale. Aceste imobile, preluate abuziv, cu sau tară titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de oricare alte persoane juridice, în perioada 06 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, se restituie foștilor proprietari în condițiile O.U.G. nr. 83/1999.

În ceea ce privește O.U.G. nr. 83/1999, pe care reclamanta și-a fundamentat dreptul de proprietate, instanța a reținut că acest act normativ instituie o procedură specială reparatorie cu privire la imobilele care au aparținut minorităților naționale, preluate abuziv de stat, conferind doar o vocație la reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea acelor comunități care urmează procedura specială, iar nu un drept de proprietate.

A apreciat că protocolul de predare-primire din 17 decembrie 1999 nu poate avea valoarea unui titlu de proprietate, neavând caracter constitutiv de drepturi, astfel că reclamanta trebuia să prezinte fie o decizie de restituire. conform actului normativ invocat de care s-a prevalat, fie un alt titlu de proprietate, ceea ce nu este cazul în speță.

Ca atare, instanța de fond a analizat în ce măsură titlul de proprietate care a aparținut autoarei reclamantei poate fi considerat un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest context, a constatat că aceste prevederi legale, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale nu pot fi reținute în cauză, pentru a determina temeinicia acțiunii în revendicare în raport de actul de proprietate autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 633 din 16 februarie 1871, transcris sub nr. 120/1871, și procesul-verbal al Comisiei pentru înființarea Cărților Funciare din București nr. 28439/1940, întrucât reclamanta nu a justificat existenta unui bun actual. protejat de convenție, cu privire la imobilul revendicat. Solicitarea de a i se restitui un bun preluat anterior de stat (în anul 1948. dată la care statul român nu era semnatar ai Convenției), nu intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Acest text al Convenției nu garantează dreptul la restituirea unor bunuri preluate de stat, indiferent de modul de preluare, la o dată anterioară ratificării de Statui Român. In ipoteza în care, după ratificarea Convenției, statui roman a adoptat o lege de reparație cu privire Ia imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul la restituirea în natură de către stat a bunurilor preluate anterior ratificării Convenției, indiferent dacă bunul mai este sau nu în proprietatea statului.

Instanța de fond a apreciat că reclamanta nu se află în aceeași situație cu reclamanții din cauzele Străin, Păduraru și Porțeanu contra României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut existența în patrimoniul acestora a unui bun, în sensul Convenției, întrucât acțiunile în revendicare prin care s-a solicitat declararea nulității titlului statului au fost formulate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2003, respectiv în anul 1997.

Referitor la analiza realizată de Curtea Europeană în ceea ce privește „.speranța legitimă" în cadru! procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001, instanța de fond a făcut referire la cauza Caracas împotriva României, în care s-a statuat că o creanță nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială, decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor. Or, reclamanții nu au făcut dovada recunoașterii calității de proprietar a imobilului în litigiu, printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, anterior dobândirii drepturilor de proprietate de către pârât.

În raport de aceste constatări, instanța de fond a reținui că reclamanta nu deține un bun ocrotit de Convenție și că aceasta ar fi trebuit să se prevaleze, în acțiunea în revendicare, de un titlu de proprietate emis în baza O.U.G. nr. 83/1999, ceea ce nu a făcut

.

Cât privește titlul de proprietate al statului român, instanța a reținut că, deși potrivit concluziilor expertului s-a transmis din proprietatea SC E. SA în proprietatea privată și apoi în cea publică a statului un teren de 15.042 mp, iar din documentația cadastrală expertul a reținut că exista o diferență de 324 mp între suprafața de 15.047 mp și terenul de 14.723 mp, deținut la data întocmirii acestei documentații în favoarea SC E. SA, în certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost consemnată suprafața de 16.001 mp. Prin urmare, a apreciat că nu s-a transmis o suprafață de teren mai mare decât cea pe care a deținut-o autorul pârâtului și nu a fost solicitată nici anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Instanța de fond a considerat că este justificată speranța legitimă a pârâtului de a se bucura de acest bun, în condițiile în care titlul său de proprietate nu a fost desființat, iar autoarea sa a avut, la baza constituirii dreptului de proprietate, certificatele de atestare a dreptului de proprietate

din 08 august 1995 și din 25 noiembrie 1996, care au o dată mai veche față de actul normativ invocat de reclamantă.

De asemenea, a reținut că. Ia dala încheierii protocolului de predare-primire din 17 decembrie 1999. între reclamantă și Primăria Municipiului București D., prin care i-a fost atribuit terenul în suprafață de 844 mp, terenul intrase deja în domeniul privat al statului, în baza O.U.G. nr. 188/26 noiembrie 1999, iar, prin H.G. nr. 545/2000, a fost trecut în proprietatea publică, conform anexei nr. l din H.G., fiind dat în administrarea Ministerului Justiției în vederea amenajării unui sediu pentru instanțele judecătorești, predat conform protocolului de predare-primire din 26 aprilie 2000. A constatat că imobilul a intrat în domeniul public al statului în anul 2000, iar reclamanta și-a intabulat dreptul de proprietate pentru terenul în suprafață de 844 mp abia în anul 2008. conform Încheierii G. nr. 125646 din 27 februarie 2008.

Tribunalul a reținut că pârâtul a făcut dovada dreptului de proprietate atât prin natura bunurilor care alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate - prin H.G. nr. 545/2000, dar și prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 20 februarie 1997, prin care s-a constituit dreptul de proprietate în favoarea SC E. SA, în baza Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 1/1999, pentru suprafața de 16.001 mp, terenul fiind identificat și evaluai conform proceselor-verbale din 08 august 995 și din 25 noiembrie 1996.

Totodată, din perspectiva regimului juridic ai acțiunii în revendicare privitor Ia bunurile aflate în domeniul public - dreptul de proprietate publică fiind inalienabil și insesizabil, instanța de fond a apreciat că acțiunea reclamantei este neîntemeiată, întrucât acesta nu a exhibat un titlu de proprietate și nu a făcut dovada unui drept de proprietate cu privire la terenul în litigiu, care să fie opozabil pârâtului. Or, titlul de proprietate al acestuia este preferabil, fund mai vechi și mai bine caracterizat, iar obiectul dreptului de proprietate revendicat face parte din domeniul public al statului, fiind dat în administrarea Ministerului Justiției, care este titularul dreptului de administrare.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelanta-reclamantă A., înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, la data de 05 ianuarie 2012, sub nr. x/3/2009.

Prin Decizia nr. 196/A din 10 mai 2012, Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinței nr. 1834 din 28 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român, prin B., și F., a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea, obligându-i pe pârâtul Statul Român, prin B., la plata sumei de 2.126.036 lei, reprezentând valoarea de circulație a terenului în suprafață de 844 mp, situat în București, sector 3.

Instanța de apei a apreciat, în esență, că, la momentul reconfirmării de către stat a dreptului de proprietate asupra terenului, comisia înființată în condițiile O.U.G. nr. 83/1999 urma să întocmească o notă de constatare, și nu o decizie motivată de restituire, cum a reținut instanța de fond. Astfel, prin nota de constatare din 1999, Comisia specială de restituire a considerat că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de O.U.G. nr. 83/1999, terenul aparținând C. și, stabilind că .solicitarea privind restituirea imobilului este întemeiată, a propus restituirea acestuia. Ca atare, a constatat că nota de constatare a fost emisă cu respectarea dispozițiilor O.U.G. nr. 83/1999.

Curtea a reținut că apelanta-reclamantă deține un titlu valabil, față de legea în vigoare la data reconfirmării dreptului de proprietate de către stat astfel că referirea tribunalului la anumite decizii a Curții Europene a Drepturilor Omului nu este relevantă în cauză, cu atât mai mult cu cât O.U.G. nr. 83/1999 a individualizat, în cuprinsul anexei nr. 1, imobilele care fac obiectul acestui act normativ.

În ceea ce privește titlul intimatului-pârât, a constatat că prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 1999 s-a constituit dreptul de proprietate în favoarea SC E. SA, în baza Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 1/1999 pentru suprafața de 16.001 mp, iar, prin O.U.G. nr. 188/1999, imobilul din București, a trecut din patrimoniul SC E. SA în domeniul privat al stalului. Prin H.G. nr. 545/2000 acest teren a trecut în proprietatea publică a statului, fiind dat în administrarea Ministerului Justiției, în vederea amenajării unui sediu pentru instanțe judecătorești. Prin urmare, la data încheierii protocolului de predare-primire din 17 decembrie 1999. între apelanta-reclamantă și Primăria Municipiului București, prin care i-a fost atribuit terenul în suprafață de 384 mp, acesta se afla în proprietatea publică a statului.

Deși curtea a reținut că apelanta-reclamantă a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, a apreciat că cererea privind restituirea în natură a acestuia este neîntemeiată, având în vedere regimul juridic al acțiunii în revendicare privind bunurile aliate în proprietatea publică a statului, care sunt inalienabile și insesizabile. Față de aceste considerente și de precizările tăcute de apelanta-reclamantă prin concluziile scrise, în sensul acordării despăgubirilor reprezentând valoarea de circulație a imobilului, având în vedere imposibilitatea restituirii în natură a acestuia, precum și concluziile raportului de expertiză efectuat la fond. a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată, obligându-l pe intimatul-pârât la plata sumei de 2.126.036 lei, reprezentând valoarea de circulație a terenului In suprafață de 844 mp, situat în municipiul București, sector 3.

Prin Decizia nr. 1077 din 22 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă, a admis recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin B., prin H. a Municipiului București, împotriva Deciziei nr. 196/A din 10 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Înalta Curte a apreciat că recursul este fondat, întrucât modificarea obiectului acțiunii de către reclamanta-apelantă a fost făcută în scris prin concluziile scrise, depuse Ia dosarul cauzei în apel, după ce Instanța a rămas în pronunțare. A constatat că au fost încălcate principiul contradictorialității și dreptul la apărare, recunoscute în favoarea ambelor părți, fiind afectat mai ales recurentul-pârât Statul Roman, prin B., căruia nu i s-au putut comunica precizările referitoare la măsurile reparatorii solicitate prin concluziile scrise.

Prin Decizia nr. 338/A din 26 noiembrie 2013, Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă a admis apelul formulai de apelanta-reclamantă A. a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis, în parte, acțiunea. obligându-l pe intimatul-pârât Statul Român, prin B., la plata sumei de 2.126.036 lei, reprezentând valoarea de circulație a terenului în litigiu.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că prin decizia de casare s-a constatat că prin soluționarea cauzei în temeiul unei cereri noi, puse în discuție din oficiu, dar însușite și dezvoltate de reclamantă numai prin concluziile scrise, s-a prejudiciat dreptul la apărare al recurentului-pârât, vătămare care nu poate fi înlăturata decât prin casarea deciziei. Cererea nouă privea ipoteza transformării obiectului cererii de revendicare într-o cerere de despăgubiri în raport de imposibilitatea restituirii în natură a imobilului solicitat.

Curtea a constatat că, deși instanța de casare a dat intimatului-pârât posibilitatea ca în rejudecarea apelului să formuleze apărări și susțineri cu privire la cererea mai sus menționată, acesta nu s-a prezentat în instanță și nici nu a formulat în scris apărări.

Analizând cauza prin raportare la motivele de apel și la actele din dosar, curtea a reținui că acțiunea civilă a fost formulată înainte de apariția Legii nr. 10/2001.

Verificând titlurile de proprietate exhibate de părți, precum și situația juridică a imobilului în litigiu, curtea a constatat, în esență, că, deși reclamanta și-a dovedit titlul de proprietate, de altfel necontestat de pârât, cererea de restituire în natură a terenului nu poate fi primită, având în vedere regimul juridic al acțiunii în revendicare privind bunurile aflate în domeniul public, dreptul de proprietate publică fiind inalienabil și insesizabil.

De asemenea, a apreciat că reclamanta - al cărei drept de proprietate este recunoscut ope tegis - are un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, și nu poate fi privată de dreptul a primi cel puțin contravaloarea acestuia, respectiv suma de 2.126.036 lei, reprezentând valoarea de circulație a terenului, astfel cum reiese din raportul de expertiză tehnică întocmii în cauză de expertul I.

În ceea ce privește incidența Legii nr. 10/2001. nu a primit susținerea pârâtului, întrucât, prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, concursul între legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului speciatia gemmlibus derogam, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Cum acțiunea a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, curtea a analizat cererea de chemare în judecată potrivit dispozițiilor de drept comun. Astfel, a reținut ca nu este întemeiată susținerea pârâtului privind aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 6/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât aceasta se referă la acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/200 L republicată, prin care se solicită obligarea statului roman la acordarea despăgubirilor bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, precum și Ia acțiunile privind acordarea despăgubirilor aferente, pentru care se prevăd măsuri reparatorii conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei decizii a fost exercitată calea de atac a recursului, înregistrata pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție secția I civilă, la 13 ianuarie 2014, sub nr. x/3/2009*.

Prin Decizia nr. 1990 din 19 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin B., împotriva Deciziei nr. 338/A din 26 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată, a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel și a respins, ca lipsit de interes, recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției împotriva aceleiași decizii.

Înalta Curte a constatat următoarele;

Cu privire la critica ce a vizat încălcarea de către instanța de apei a dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că, prin dispozitivul deciziei, aceasta s-a pronunțat asupra unei cereri noi, în despăgubiri, formulată de apelanta-reclamantă pentru prima dată prin notele scrise, iar nu asupra acțiunii în revendicare.

Indiferent care fi temeiul juridic al transformării acțiunii în revendicare într-o cerere de despăgubiri, în ipoteza imposibilității restituirii în natură a imobilului care formează obiectul litigiului - decizia în interesul Legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, sau art. t din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a considerat, că cererea de despăgubiri ar fi trebuit formulata în dosarul primei instanțe, cu respectarea normelor procedurale care reglementează regulile privind completarea acțiunii inițiale.

Înalta Curte a constatat că apel anta-reclamantă nu n respectat normele procesuale pentru legala învestire a instanței cu cererea de despăgubiri, formulând prin notele scrise o cerere nouă în apel, ca acțiune subsidiară cererii în revendicare. Ca atare, a reținut încălcarea dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., precum și nerespectarea formelor procedurale reglementate

de lege, sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 105 alin. (2) din acest act normativ, motiv pentru care a apreciat că se impune admiterea recursului. casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, vătămarea recurentului-pârât, produsă prin soluționarea unui capăt de cerere nou. neputând fi înlăturată în alt mod decât prin anularea deciziei pronunțate in aceste condiții.

Susținerile intimatei-reclamante din întâmpinare, în sensul că cererea de despăgubiri nu poate ti considerată o cerere de modificare a acțiunii inițiale. nu au fost primite de instanța de recurs, care a considerat că există o diferență între obiectul acestora, chiar dacă temeiul juridic este aceiași, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

A reținut instanța că ipoteza în care acțiunea în revendicare se poate „transforma" într-o acțiune în despăgubiri - când nu mai este posibilă restituirea bunului în natură - nu poate conduce la concluzia că cererile au un obiect identic și că nu ar presupune formularea pretențiilor în despăgubiri m mod distinct și în condițiile legii procesuale civile.

A apreciat că nici dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. nu susțin teza invocată de intimata-reclamantă, întrucât acest text de lege califică drept precizare de acțiune, iar nu modificare, cererea prin care se solicită valoarea obiectului pierdut sau pierit (cazul imposibilității restituirii In natură a bunului din motive independente de voința solicitantului putând fi asimilată celor două situații reglementate de dispoziția legală enunțată).

Cu toate acestea, a reținut că o asemenea cerere trebuie formulată în fața instanței de fond, iar nu direct în apel, prin notele scrise. Nici caracterul devolutiv al apelului nu permite soluționarea, în calea de atac, a unor cereri care nu au fost deduse judecății în dosarul primei instanțe.

La pronunțarea deciziei, Înalta Curte a avut în vedere și Decizia nr. 1072 din 1 martie 2013, pronunțată de aceeași instanță în recurs, prin care cauza a fost trimisă, spre rejudecare, la aceeași Curte de apel pentru considerente referitoare la respectarea principiului contradictorialității și dreptului ia apărare, recunoscute în favoarea ambelor părți, în sensul de a-și putea susține poziția fața de cererea de despăgubiri, pe care chiar instanța de recurs anterioară a calificat-o drept o cerere nouă, formulată prin notele scrise depuse în apel ca atare, a reținut ca nu s-ar putea considera, raportat la argumentele enunțate în decizia de casare mai sus menționată, că instanța de recurs ar fi presupus că este admisibilă formularea cererii de despăgubiri direct în apel. prin notele scrise, casarea operând doar pentru ca părțile să-și poată exprima punctul de vedere asupra cererii respective.

Înalta Curte a reținut, de asemenea, că soluția asupra acțiunii în revendicare nu se regăsește în dispozitivul deciziei, deși cu această unica acțiune fusese învestită prima instanță.

În ceea ce privește argumentele avute în vedere de instanța de apei în ceea ce privește obligarea pârâtului la despăgubiri către reclamantă, a apreciat

că acestea sunt nerelevante în cauză, de vreme ce curtea s-a pronunțat asupra unei cereri cu care nu a fost legal învestită.

Criticile referitoare la incidența, în speță, a deciziei în interesul Legii nr. 27/2011 nu au fost avute în vedere în soluționarea recursului, întrucât s-a apreciat că aceasta se referă la cererea în despăgubiri, cu privire la care Înalta Curte a considerat că reprezintă o cerere nouă în apel, imposibil de analizat de instanțele de control judiciar, în oricare dintre fazele acestui control.

Cât privește recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției, Înalta Curte a apreciat că este lipsit de interes, întrucât, prin decizia atacată, pârâtul Statul Român, prin B., a fost obligat ia piața despăgubirilor către reclamantă. Or, acest aspect nu afectează dreptul de administrare al recurentului-pârât asupra imobilului în litigiu.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, la data de .15 ianuarie 2015, sub nr. x/3/2009**.

La data de 06 aprilie 2015, apelanta-reclamantă A. a invocat excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 20 februarie 1997, emis în favoarea SC E. SA, și H.G. nr. 545/2000 privind trecerea în proprietatea publica a stalului și în administrarea Ministerului justiției a unui imobil situat în București, solicitând să se constate nulitatea parțială a acestor acte administrative cu privire la suprafața de 844 mp teren revendicat, care a tăcut obiectul O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale.

Prin încheierea de ședință din 4 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2009**, Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 20 februarie 1997; a constatat admisibilitatea excepției de nelegalitate a H.G. nr. 545/2000 și a dispus sesizarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării acesteia; a admis sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor O.U.G. nr. 188 din 26 noiembrie 1999, în raport de dispozițiile art. 44 alin. (1)-(4) din Constituția României, republicată.

În motivare, referitor la excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 20 februarie 1997, a constatat că sunt îndeplinite primele două condiții prevăzute de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, în sensul că este pendinte un litigiu având ca obiect revendicare imobiliara, iar certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un act cu caracter administrativ, care poate fi contestat pe calea excepției de nelegalitate.

În ceea ce privește cea de-a treia condiție, și anume relevanța certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru soluționarea litigiului, a reținut că nu este îndeplinită, în raport de temeiul de drept invocat de pârât în apărare. Astfel, a constatat că pârâtul nu a susținut că titlul său de

proprietate este certificatul de atestare a dreptului de proprietate, ci că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin lege.

Prin sentința civilă nr. 2075 din 4 august 2015, pronunțata în Dosarul nr. x/2CAI/2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de nelegalitate a H.G. nr. 545 din 29 iunie 2000, formulata de reclamanta A.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurenta-reclamantă, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, din data de 28 octombrie 2015, sub nr. x/2/2015,

Prin Decizia nr. 1043 din 5 aprilie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de recurenta-reclamată A. împotriva sentinței civile nr. 2075 din 4 august 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin Decizia nr. 538 din 12 iulie 2016, Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor O.U.G. nr. 188 din 26 noiembrie 1999, invocată în raport de dispozițiile art. 44 alin. (1)-(4) din Constituția României, republicată.

Prin Decizia nr. 666/A din 4 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a lV-a civilă,

a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 1834 din 28 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2009, în contradictoriu eu intimații-pârâți Stalul Român, prin B., reprezentat de H. a Municipiului București, și F., ca nefondat.

Pentru a dispune astfel, curtea, analizând apelul conform dispozițiilor art. 295-297 C. proc. civ., și ținând cont de îndrumările instanței de control judiciar, a apreciat că pentru soluționarea acțiunii în revendicare este necesar să se stabilească dacă reclamanta are în patrimoniu un,,bun" sau cel puțin o „speranță legitimă", în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului („Convenția").

Astfel, a reținut că obiectul protecției conferite de art. 1 din Convenție îl formează patrimoniul persoanei de drept privat, fiecare componentă a acestuia având valoare economică reală (în sensul că nu este neglijabilă, derizorie), reprezintă un bun care face parte într-o manieră actuală și incontestabilă din sfera juridică a persoanei interesate și se raportează la un obiect (corporal sau incorporal) determinat și identificabil.

Curtea a considerat că în cauză prezintă interes cea de-a doua condiție. dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea cu valoare de principiu Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004.

În raport de criticile formulate, instanța de apel a analizat existența unui bun în patrimoniul părților, din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, principiului securității raporturilor juridice și cel al respectării dreptului de proprietate dobândit prin O.U.G. nr. 83/1999, precum și modalităților concrete de obținere a unei reparații efective pentru pierderea bunului.

Astfel, a constatat că recurenta-reclamantă nu are în patrimoniu un drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a teșii în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul său, prin preluarea abuzivă de către stat.

Titlul de proprietate al reclamantei este reprezentat de actul de proprietate autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 613 din 16 februarie 1871, transcris sub nr. 120/1871, și de procesul-verbal al Comisiei pentru înființarea Cărților Funciare din București nr. 28439/1940. C. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului situat în București, din care o suprafață de 11.465 mp a fost trecută abuziv în proprietatea statului prin Decretul nr. 176/1948.

În baza O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, s-au încheiat nota de constatare din 09 noiembrie 1998, nota de constatare din 22 iulie 1999 și protocolul de predare-primire din 17 decembrie 1999- încheiat cu Primăria Municipiului București - D.. În temeiul acestui protocol, dreptul de proprietate al reclamantei a fost înscris în C.F., conform încheierii G. nr. 125646 din 27 februarie 2008.

Actul de proprietate autentificat de Tribunalul Ilfov din 16 februarie 1871 și transcris sub nr. 120/1871 și procesul verbal al Comisiei pentru înființarea Cărților Funciare din București din 1940 nu poate fi considerate titlu de proprietate, în sensul recunoașterii în patrimoniul reclamantei a existenței unui vechi drept de proprietate (pentru existența unui drept de a obține restituirea efectivă în natură a bunului) asupra terenului litigios.

În schimb, s-a recunoscut posibilitatea de a dobândi un hun, în sensul unui nou drept de proprietate în patrimoniul fostului proprietar, în temeiul legislației speciale și a unei dispoziții administrative sau judiciare. în baza legii speciale adoptate de stat, s-a născut vocația de a dobândi un nou drept, respectiv restituirea în natură a terenului sau acordarea măsurilor reparatorii în condițiile O.U.G. nr. 83 din 10 iunie 1999.

În acest sens, este și jurisprudența din anul 2010 a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu se mas recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari un vechi drept de proprietate asupra hunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în legislația adoptată de im stat membru. (parag. 136 din cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, parag. 37 din cauza Matieș împotriva României).

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției numai în măsura în care invocă o decizie care se refera la un bun, în sensul definit în jurisprudența sa. A apreciat ca nu poale fi considerată un bun speranța recunoașterii unui drept de proprietate stins sau o creanță

condițională (parag. 36, cauza Matieș împotriva României). Or, în parag. 135 din hotărârea pilot Măria Atanasiu și alții împotriva României, s-a reiterat viziunea curții, în sensul că fostele state comuniste nu au obligația generală de a restitui bunurile confiscate înainte de ratificarea Convenției și că este opțiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalității de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.

Instanța de apel a constatat că în mod corect prima instanță a reținut că apelantei-reclamante nu i-a fost recunoscut, definitiv, dreptul la restituirea imobilului în litigiu de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, din acest motiv neputându-se prevala de existența unui bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Totodată, a reținut că apelanta-reclamantă nu deține o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă, prin care sa i se recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului litigios.

În ceea ce privește titlul de proprietate al intimatului-pârât, instanța de apel a reținut că prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 20 februarie 1997 s-a constituit dreptul de proprietate în favoarea SC E. SA, în baza Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 1/1999, pentru suprafața de 16.001 mp, terenul fiind identificat și evaluat conform proceselor-verbale din 08 august 1995 și din 25 noiembrie 1996.

Prin O.G. nr. 188 din 26 noiembrie 1999, imobilul situat în București, a trecut din patrimoniul SC E. SA în domeniul privat al statului, iar, prin H.G. nr. 545/2000, a trecut, în proprietatea publică a Statului Român, conform anexei nr. 1 din H.G. Acesta are o suprafață de 15.047 mp și a fost dat în administrarea Ministerului Justiției în scopul amenajării sediului unor instanțe judecătorești și predat conform protocolului de predare-primire din 26 aprilie 2000.

Titlul sfatului asupra terenului litigios a fost confirmat prin sentința nr. 2075 din 04 august 2015, pronunțată de Curtea de Apei București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă excepția de nelegalitate a H.G. nr. 545/2000, menținută prin Decizia nr. 1043 din 05 aprilie 2016. pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, și prin Decizia nr. 538 din 12 iulie 2016, pronunțată de Curtea Constituțională, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor O.U.G. nr. 188 din 26 noiembrie 1999 în temeiul căreia a fost adoptată hotărârea de guvern.

Față de actele menționate, curtea a constatat că intimatul are un bun, în sensul Convenției, întrucât a fost recunoscut dreptul de proprietate publică al statului asupra suprafeței de teren asupra căruia poartă litigiul.

Procedând la compararea titlurilor exhibate de părți, curtea a apreciat că apelanta-reclamantă nu mai are în patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul său, urmare preluării abuzive de către stat.

A reținut că O.U.G. nr. 83 din 10 iunie 1999 instituia o procedură administrativă prealabilă, anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea

raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, care au aparținut minorităților naționale. Astfel, imobilele care au aparținut comunităților minorităților naționale din România și care au fost preluate în mod abuziv, cu sau Iară titlu de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 06 septembrie 1940-22 decembrie 1989, se restituiau foștilor proprietari în condițiile O.U.G. nr. 83 din 10 iunie 1999.

Comisia specială de retrocedare sau, după caz, unitatea deținătoare trebuia să analizeze documentația prezentată de solicitanți pentru fiecare imobil și să emită note de constatare.

În aplicarea actului normativ menționat a fost emisă nota de constatare din 22 iulie 1999, în cuprinsul acesteia fiind menționate verificările efectuate de Comisia specială de restituire în ceea ce privește modalitatea de preluare a imobilului, precum și calitatea de succesoare în drepturi a A.

Curtea a constatat că nu există nicio mențiune în cuprinsul notei de constatare referitoare ia natura juridică a acesteia - de act translativ de proprietate - cu privire la imobilul situat în București, sector 3. De asemenea, prin nicio reglementare legală anterioară sau ulterioară, nu s-a menționat că nota de constatare emisă în temeiul art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/1999 ar constitui titlul de proprietate ai A. asupra terenului situat în București, sector 3.

Instanța de apel a reținut că, anterior, a fost emisa O.U.G. nr. 21/1997 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților evreiești din România, în baza acestui act normativ a fost emisă nota de constatare din data de 09 noiembrie 1998, în cuprinsul căreia se identifica modalitatea de preluare a aceluiași imobil și se propunea Guvernului să dispună restituirea terenului respectiv.

Instanța de apei a constatat că valoarea juridică și efectele notelor de constatare emise fie în temeiul O.U.G. nr. 21/1997, fie în temeiul O.U.G. nr. 83/1999 se refereau numai la modalitatea de preluare a terenului și la calitatea de succesoare a apelantei-reclamante. Aceste note juridice nu aveau natura juridică a unor acte translative de proprietate, neputând fi considerate ea fiind titlul în temeiul căruia dreptul de proprietate asupra terenului situat în București, sector 3 a intrat din patrimoniul statului în patrimoniul A.

Ca atare, a apreciat că nu este fondată critica formulată de apelanta-reclamantă referitoare la calitatea de titlu de proprietate a notei de constatare încheiate ia data de 22 iulie 1999, nefiind consacrat acest caracter prin nicio dispoziție legală sau vreun act emis de vreo autoritate a statului român.

În ceea ce privește protocolul de predare-primire din 17 decembrie 1999, instanța de apel a considerat că nici acesta nu poate avea valoarea unui titlu de proprietate, neavând caracter constitutiv de drepturi, în lipsa unei reglementări exprese sau a recunoașteri din partea autorităților,

împrejurarea că transferul dreptului de proprietate asupra terenului situat în București, sector 3 din patrimoniul statului in cel al apelantei-reclamante nu s-a realizat pe baza notei de constatare din 22 iulie 1999 și nici în temeiul protocolului de predare-primire din 17 decembrie 1999 este confirmată de modificările legislative ulterioare realizate prin Legea nr. 66/2004, prin care s-a prevăzut expres faptul că se emite o decizie a Comisiei speciale de restituire, prin care se poate dispune restituirea în natură a Imobilului sau respingerea cererii de restituire.

Astfel, natura juridică a unui act translativ de proprietate o putea avea numai decizia comisiei speciale de restituire, nu notele acesteia sau protocoalele de predare-primire.

Față de aceste constatări, curtea a reținut că apelanta-reclamantă nu a dobândit un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, întrucât nu s-a emis în favoarea sa un act translativ al dreptului de proprietate asupra terenului situat în București, sector 3.

Cu toate acestea, instanța de apel a apreciat că adoptarea O.U.G. nr. 83/1999, emiterea notei de constatare din 22 iulie 1999, coroborată cu protocolul de predare-primire din 17 decembrie 1999 și întabularea dreptului de proprietate al apelantei-reclamante în cartea funciară i-ar fi putut conferi o speranță legitimă la dobândirea, cel puțin, a unei reparații în echivalent, în condițiile legii speciale.

În acest sens, a făcut trimitere la jurisprudența Curții Europene referitoare la noțiunea de bunuri, respectiv la cauzele Maurice contra Franței. Agrati și alții contra Italiei, precum și la cauza Arhiepiscopia Catolică Alba lulia contra României, în care s-a reținut existența în patrimoniul reclamantei a unei valori patrimoniale protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Având în vedere enumerarea unor imobile în anexa la O.U.G. nr. 83/1999, constatarea preluării abuzive și calitatea de proprietar și succesor al apelantei-reclamante prin nota de constatare din 22 iulie 1999 și protocolul de predare-primire din 17 decembrie 1999, instanța de apel a reținut c-ă apelanta-reclamantă ar fi putut beneficia de speranța legitimă de a i se recunoaște dreptul de proprietate asupra terenului litigios și de a obține, cei puțin, măsuri reparatorii, în condițiile legii speciale.

În temeiul acestei eventuale speranțe legitime recunoscute de instanța de apei, a considerat că apelanta-reclamantă nu poate beneficia de restituirea terenului în natură, având în vedere că statul deține un titlu valabil, în temeiul H.G. nr. 545 din 29 iunie 2000. prin care imobilul a fost trecut în administrarea Ministerului Justiției în vederea amenajării unui sediu pentru instanțele judecătorești.

Împotriva încheierii din data de 04 iunie 2015 și Deciziei nr. 666/A din 4 octombrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2009** a declarat recurs, în termenul legai

recurenta-reclamantă, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 09 februarie 2017, sub nr. x/1/2017.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs recurenta-reclamantă a solicitat în principal, casarea celor două hotărâri și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. În subsidiar, a solicitat modificarea deciziei recurate, schimbarea în tot a sentinței nr. 1834 din 28 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, admiterea acțiunii în revendicare și obligarea intimaților-pârâți Statul Roman, prin B., și Ministerul Justiției să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 683 mp, situat în București, sector 3, ocupat în prezent de parcări, alei, aerisiri și spațiu verde, aferente sediului Tribunalului București, astfel cum acesta a fost identificat prin raportul de expertiză, completat, întocmit de expertul tehnic ing. I. A solicitat obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Recurenta-reclamantă a susținut că este incident cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

A arătat că excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 20 februarie 1997, emis în favoarea SC E. SA, și H.G. nr. 545/2000 privind trecerea în proprietatea publică a statului și în administrarea Ministerului Justiției a imobilului revendicat a fost invocată cu respectarea dispozițiilor procedurale.

A apreciat că încheierea de la data de 04 iunie 2015 este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor procedurale cuprinse în art. 4 din Legea nr. 554/2004, care reglementează condițiile de admisibilitate ale unui asemenea demers procedural.

Recurenta-reclamantă a învederat că, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, certificatul de atestare a dreptului de proprietate are caracterul unui act administrativ cu caracter individual, care cuprinde manifestarea unilaterală de voință a emitentului. în sensul constituirii, în favoarea SC E. SA, a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 16.001 mp, în care este inclus și lotul revendicat.

A menționat că justifică un interes în invocarea acestei excepții de nelegalitate, întrucât, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate a cărui nelegalitate a solicitat să fie declarată, s-a constituit, în favoarea SC E. SA, dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de teren cu privire la care recurenta-reclamantă a invocat un drept de proprietate.

Recurenta-reclamantă a susținut că de acest act administrativ depinde soluționarea fondului litigiului, deoarece intimații-pârâți s-au prevalat de acest înscris pentru a face dovada dreptului de proprietate asupra terenului în discuție.

În raport de aceste considerente, constatând că suni îndeplinite condițiile de admisibilitate ale excepției de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, se impunea admiterea acestei excepții și sesizarea instanței de contencios administrativ competente în vederea soluționării acesteia.

Or, neprocedând în acest fel, instanța de apel a pronunțat încheierea cu încălcarea normelor procedurale prevăzute de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004. Apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 304 alin. (5) C. proc. civ., a solicitat casarea încheierii și deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre re judecare, la instanța de apel.

Recurenta-reclamantă a invocat greșita interpretare, de către instanța de apel, a dispozițiilor O.U.G. nr. 83/1999, în forma în vigoare la data emiterii notei de constatare din 1999, care a statuat că acest din urmă act nu poate reprezenta titlu de proprietate asupra imobilului revendicat.

A susținut că terenul revendicat s-a aflat în proprietatea C. din București, aspect care rezultă din actul de proprietate autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 613 din 16 februarie 1871, transcris sub nr. 120/1871, precum și din procesul-verbal al Comisiei pentru înființarea Cărților Funciare București nr. 28439/1940. Ulterior, imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stal, în baza Decretului nr. 176/1948 pentru trecerea în proprietatea sa a bunurilor aparținând bisericilor congregațiilor, comunităților sau particularilor, care au servit pentru funcționarea și întreținerea instituțiilor de învățământ generai, tehnic sau profesional.

În mod evident, pr