ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2224/2019

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la 16.09.2010, sub nr. x/2010, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând următoarele: obligarea acesteia să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din București, str. x, compus din teren în suprafață de 1280 mp și construcțiile edificate pe acesta; rectificarea mențiunilor din Cartea funciară nr. x a Sectorului 1 București, în sensul că reclamanta are calitatea de proprietar al respectivului imobil; constatarea nulității absolute a eventualelor acte subsecvente de înstrăinare a dreptului de proprietate asupra acestui imobil sau de grevare cu sarcini, după caz; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 480 - 482 C. civ.

Pârâta B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția insuficientei timbrări, excepția prematurității capătului 2 de cerere, iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 9441/17.05.2011, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, față de valoarea imobilului revendicat, ce depășește pragul de 500.000 RON, și dispozițiile art. 1 și 2 C. proc. civ. de la 1865.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la 15.05.2012, sub nr. x/2012.

În ședința publică de la 16.01.2013, Uniunea Județeană a Cooperației de Consum Ilfov a formulat cerere de intervenție în interes propriu, prin care a solicitat respingerea cererii principale, ca neîntemeiată și obligarea pârâtei B. să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. x, compus din teren în suprafață de 1280 mp și construcțiile edificate pe acesta.

Reclamanta A. a formulat întâmpinare la cererea de intervenție, solicitând respingerea cererii, ca neîntemeiată, cu motivarea că actul de donație nu și-a produs efectele, neexistând un proces-verbal de predare-primire a imobilului, care a rămas în continuare în proprietatea sa; intervenienta nu a făcut demersuri pentru înregistrarea imobilului în evidențele fiscale la direcțiile locale de impozite.

Pârâta B. a formulat întâmpinare la cererea de intervenție și cerere reconvențională, prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de intervenție formulată de C., să se constate dobândirea de către pârâtă a dreptului de proprietate în baza deciziei nr. 8/1977 și, prin uzucapiune, asupra imobilului situat în București, str. x, compus din construcții C1 (regim de înălțime Ds+P+3E+Sc, suprafață construită la sol 323 mp), C2 (regim de înălțime Ds+P+2E+Sc, suprafață construită la sol 274 mp) și teren aferent de 700 mp, obligarea intervenientei la radierea din evidențele fiscale ale DITL Sector 1 a rolului fiscal a1.347.561 atribuit C., rectificarea cărții funciare nr. x, deschisă la OCPI Sector 1, pe numele C., în sensul radierii dreptului de proprietate al intervenientei asupra imobilului.

În cauză a fost formulată cerere de intervenție în interes propriu de către D., care a invocat dreptul de proprietate asupra imobilului format din teren în suprafață de 330 mp și construcție P+4, situat în str. x, solicitând, în contradictoriu cu toate părțile din cauză, să se constate existența dreptului de proprietate asupra acestui imobil în baza actelor provenite chiar de la aceste părți, iar, în subsidiar, să se constate dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului prin uzucapiune, fiind îndeplinite condițiile pentru operarea prescripției achizitive de scurtă durată ori de drept comun; în situația respingerii acestor cereri, a invocat un drept legal de superficie asupra terenului pe toată durata existenței construcției, în temeiul dispozițiilor art. 492 C. civ.

Totodată, titularul cererii de intervenție a solicitat recunoașterea dreptului de servitute de trecere asupra fondului vecin, opozabil părții care va fi recunoscută ca proprietar al diferenței de suprafață de teren, precum și rectificarea cărții funciare și radierea tuturor înscrierilor contrare, rectificarea evidențelor fiscale și radierea tuturor înscrierilor contrare, respectiv a rolului fiscal deschis pe numele C..

De asemenea, a solicitat, în principal, constatarea nulității deciziei nr. 8/1977, iar, în subsidiar, să se constate ineficacitatea și lipsirea deciziei de efecte juridice în privința terenului de 330 mp, precum și constatarea nulității tuturor actelor subsecvente momentului transmiterii terenului către A.C.I.N.

Intervenienta C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii reconvenționale formulate de pârâta reclamantă, arătând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1890 C. civ., respectiv nu este îndeplinită condiția esențială de exercitare a posesiei utile timp de 30 ani.

Prin sentința civilă nr. 799/22.06.2016, Tribunalul București, secția a V-a civilă a hotărât următoarele: a luat act de renunțarea reclamantei A. la judecata cererii principale; a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă B.; a admis cererea de intervenție formulată de intervenienta C., astfel cum a fost precizată; a obligat pârâta reclamantă să lase în deplină proprietate și liniștită posesie intervenientei C., imobilul situat în București, str. x, compus din teren în suprafață de 935 mp și corpurile de clădire C1 și C2, delimitat de punctele 1-2-3-4-5-6-7-8-9-10-13-14-1 în anexa 5 la raportul de expertiză topo-cadastrală, efectuat de expert ing. E., ce face parte integrantă din prezenta hotărâre; a admis, în parte, cererea de intervenție formulată de intervenienta D.; a constituit în favoarea intervenientei D.. un drept de servitute asupra terenului în suprafață de 134 mp aferent imobilului din București, str. x, astfel cum a fost identificat în anexa 2 a completării la raportul de expertiză topo-cadastrală, efectuat de expert ing. E., avizat de O.C.P.I. București, raport ce face parte integrantă din prezenta hotărâre; a anulat, ca insuficient timbrate, capetele de cerere privind constatarea existenței/dobândirii dreptului de proprietate al intervenientei D.. asupra imobilului privind constatarea dreptului de superficie și privind constatarea nulității deciziei nr. 8/1977; a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind rectificarea cărții funciare a imobilului, a evidențelor fiscale și radierea înscrierilor contrare; a obligat pârâta reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2140,60 RON către intervenienta C.; a obligat intervenienta C. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 11362,07 RON către intervenienta D..

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta reclamantă B..

În motivarea apelului, s-au adus următoarele argumente:

C. Ilfov nu a făcut dovada calității de succesoare a patrimoniului F. Ilfov și nu a făcut dovada că a preluat în patrimoniu, prin reorganizare, imobilul care face obiectul prezentei cauze.

Apelanta a mai arătat că, în actul constitutiv al intimatei, nu se indică valoarea patrimoniului preluat și nu se identifică imobilul în cauză, așa cum impun dispozițiile art. 120 alin. (2) și (3) din Legea nr. 1/2005. După cum rezultă din actele intervenientei (act constitutiv și încheierea nr. 43A din 13.10.2005 pronunțată de Judecătoria Buftea), aceasta nu a preluat imobilul care face obiectul prezentei cauze, nici prin actul constitutiv, nici prin hotărârea adunării generale.

S-a arătat că, față de lipsa calității C. Ilfov de succesoare în drepturile patrimoniale ale F. Ilfov, s-a pronunțat cu putere de lucru judecat Curtea de Apel București, prin decizia comercială nr. 50/28.01.2010, în dosarul nr. x/2007.

B. a făcut dovada calității de succesoare a patrimoniului Centrului de Investiții, Proiectare și Construcții (CIPC), precum și că a preluat în patrimoniu, prin reorganizare, imobilul care face obiectul prezentei cauze. În acest sens a arătat că Centrul de Investiții, Proiectare și Construcții a fost înființat conform art. 9 din Legea 6/1970 prin decizia A. nr. 339/29.12.1973, fiind prezentată și evoluția acestuia.

Prin Decizia nr. 1 din 16.03.1984 și Decizia nr. 112 din 30.03.1984, s-a dispus expres, la art. 5 "Activul și pasivul Întreprinderii de construcții, proiectări și investiții București, stabilite pe baza bilanțului încheiat pe data de 15 martie 1984, împreună cu indicatorii de plan economici și financiari și contractele încheiate trec pe bază de proces-verbal la secția de proiectare CPPC".

S-a arătat că procedura de reorganizare și privatizare a patrimoniului cooperativelor a fost reglementată prin dispozițiile art. 117 din Legea nr. 1/2005, organizațiile cooperatiste care nu parcurgeau această procedură se dizolvau de drept și că patrimoniul B. a fost preluat în 1996 prin reorganizarea Întreprinderii de Proiectare, pe baza Bilanțului la data de 31.12.1995, cuprinzând activele prin transferul de patrimoniu către B., cu respectarea art. 117 alin. (5) lit. a), raportat la dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 1/2005.

Imobilul din București, str. x, a fost preluat în patrimoniul B. reprezentând activ, mijloc fix din patrimoniul societății, dobândit (1977) în decursul activității prin Decizia nr. 8/1977 și prin reorganizare a intrat în "partea indivizibilă acumulată în decursul activității", așa cum rezultă din situația bilanțului la data de 31.12.2004. De asemenea, terenul care face obiectul cauzei la data transferului (1977) se afla în proprietatea cooperatistă, și nu în proprietatea particulară.

S-a considerat că este evident că actele cooperațiilor și cu atât mai mult ale A. erau acte autentice. Însuși procesul-verbal semnat de părți în data de 16.02.1977, prin care confirmă schimbul și efectul translativ al dreptului de proprietate al Deciziei nr. 8/1977 și prin care părțile au predat-preluat imobilul, indicând expres și valoarea acestuia de transfer (fără compensare) - reprezintă act autentic și este prin sine însuși translativ de proprietate.

Apelanta a arătat că a efectuat atât preluarea imobilului în patrimoniul cooperativei evidențiindu-l și incluzându-l în bilanț, cât și înregistrarea fiscală și deschiderea rolului fiscal 1011041 (pe care îl are de 40 de ani până în prezent).

S-a precizat că taxele și impozitele aferente perioadei 1977 - prezent inclusiv, au fost achitate în numele apelantei, și nu în numele A..

Apelanta a menționat că a achitat impozitul și a virat în toți acești ani (40 de ani) ca și plătitor în nume propriu fiind confirmat și prin procesele-verbale de control întocmite cu ocazia controalelor anuale efectuate de către Direcția Finanțelor Publice prin Circumscripția Financiară sector 1 a Municipiului București.

Istoricul de rol fiscal nr. x/14.08.2009, emis de către DITL Sector 1, atestă plata de către apelantă a impozitelor aferente imobilului din str. x, în perioada 1977 - prezent inclusiv de către apelantă în nume propriu.

S-a precizat că relația de subordonare ierarhică între întreprinderea B. și A. se reflectă în denumire prin includerea cuvântului "A." și o confirmă inclusiv mențiunea din coperta titlului Regulamentului și ștampila folosită de cooperație la acea dată.

Caracterul de subordonare ierarhică nu îi afecta cooperației apelantei pârâte caracterul autonom și personalitatea juridică proprie distinctă de cea a A..

Apelanta a considerat că în mod eronat și vădit părtinitor în motivarea expusă la pagina 10 din sentința apelată, instanța de fond a arătat că declarația martorului G. a dus automat la concluzia că apelanta pârâtă reclamantă ar fi fost doar detentor precar, proprietar fiind A.. Or, încasarea de către apelantă a chiriilor pentru aceste spații închiriate, confirmă calitatea acesteia de proprietar al imobilului.

Apelanta a susținut că instanța, cu încălcarea principiului disponibilității și al contradictorialității, s-a pronunțat din oficiu și a constatat, fără să fie învestită în acest sens de către intervenienta C. Ilfov cu o cerere în anulare și fără a pune în discuția părților nulitatea deciziei nr. 8/1977.

În conformitate cu principiul disponibilității, consacrat de prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. "judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății’’.

Obligația instanței de a se pronunța numai asupra obiectului acțiunii, în limita învestirii sale, prevăzută de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., constituie o garanție pentru un proces echitabil și aplicarea corectă a principiului disponibilității.

Apelanta a arătat că instanța de fond nu a indicat în baza cărui termen legal a apreciat că poate constata nulitatea deciziei nr. 8/1977.

S-a arătat că respingerea uzucapiunii invocate de către apelantă prin cererea reconvențională este motivată greșit de instanța de fond pe lipsa elementului animus sibi habendi. Prezumția posesiei pentru sine a operat în favoarea apelantei, iar instanța a decis, din oficiu, să o răstoarne.

În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1890 C. civ., apelanta pârâtă reclamantă a apreciat că instanța de fond a constatat, în mod greșit, că nu ar fi îndeplinite condițiile uzucapiunii, invocând nulitatea deciziei nr. 8/1977, precum și că această decizie ar fi provenit de la adevăratul proprietar.

Decizia nr. 8 din 1977 este emisă de A. în baza legii speciale, și anume, art. 10 din Legea nr. 6/1970 (și deci titlul provine de la emitent) și nu de la C. Ilfov.

S-a arătat că justul titlu în cauză nu provine de la adevăratul proprietar, ci de la A., fiind îndeplinite condițiile art. 1895 C. civ., privind justul titlu și, în consecință, și ale uzucapiunii de scurtă durată, C. Ilfov avându-și sediul în raza aceluiași tribunal cu apelanta.

La judecata apelului, apelanta a solicitat efectuarea unei probe cu expertiză contabilă judiciară pentru verificarea aspectului dacă imobilul din str. x, a fost preluat în patrimoniul acesteia și transmis succesiv prin reorganizările succesive, cât și verificarea și stabilirea dacă acest imobil a figurat în evidențele sale contabile în perioada 1977 - 2005 și dacă a fost preluat și inclus ca activ în valoarea mijloacelor fixe în bilanțul de preluare de la 30.06.2005.

Prin încheierea din 15.02.2018, curtea de apel a încuviințat proba cu expertiză contabilă cu obiectivele solicitate.

Prin decizia civilă nr. 273A din 21 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta pârâtă-reclamantă B. împotriva sentinței civile nr. 799/22.06.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă A. și cu intimatele interveniente Uniunea Județeană a Cooperației de Consum Ilfov și D.. A respins, ca nefondată, cererea de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată către intimata intervenientă H..

În pronunțarea soluției, instanța a reținut următoarele considerente:

În ceea ce privește primul motiv de apel, în sensul că C. nu ar fi dovedit calitatea sa de succesoare de pe urma F., a considerat că sunt neîntemeiate criticile pe acest aspect.

Astfel, în baza HCM nr. 880/1951 coroborată cu procesul-verbal din 22.03.1951, A. a devenit proprietarul imobilului situat în str. x, sectorul l, și ulterior acestui fapt, prin actul de donație autentificat sub nr. x/7.08.1962 de Notariatul de Stat al Raionului 30 decembrie București, transcris sub nr. x din 9 august 1962 în Registrul de transcripțiuni al Raionului 30 decembrie București, a transmis în proprietatea Uniunii Regionale a Cooperativelor de Consum București, autoarea C. ILFOV, imobilul dedus judecății (Anexa 1), imobil asupra căruia s-a procedat la deschiderea rolului fiscal aferent și în care, pentru o perioadă semnificativă de timp, s-a și materializat sediul social al autorilor societății C..

Cu privire la succesiunea în drepturile I. și, implicit, a F. Ilfov, potrivit adresei nr. x/29.01.2009, emise de A. în urma solicitărilor formulate de C. Ilfov, s-a arătat că, prin Decretul nr. 133/1949 - art. 9, privind organizarea cooperației, cooperativele se asociază în Uniuni Județene (Uniunea Județeană a Cooperativelor de Consum Ilfov - prescurtat, C. Ilfov) iar, în 26 septembrie 1950, prin Legea nr. 5 au fost desființate județele și s-a trecut la o nouă organizare, pe regiuni și raioane, astfel încât C. Ilfov s-a denumit I., regiunea București, prescurtat I..

Urmare a Legii nr. 2/1968 care prevede organizarea administrativă a teritoriului RSR, I. precum și Uniunile Raionale aferente regiunii București se transformă în Uniunea Județeană a Cooperativelor de Consum Ilfov, prescurtat C. Ilfov.

Conform Deciziei nr. 30/18.02.1968, A. în baza art. 24 din Decretul 133/1949, decide:

Art. 1. Uniunile regionale și Uniunile Raionale ale Cooperativelor de Consum își vor înceta activitatea pe data de 20.02.1968, iar patrimoniul lor va fi divizat uniunilor județene. Rezultă că C. Ilfov este succesoarea în drepturi a I. și a Uniunilor Cooperative de Consum Raionale ce aparțineau de regiunea București.

În 10.07.1970 a intrat în vigoare Legea nr. 6 cu privire la organizarea și funcționarea cooperației de consum (care abrogă Decretul nr. 133/1949), menționându-se denumirea de Uniunea Județeană a Cooperativelor de Consum Ilfov, prescurtat C. Ilfov.

La 04.05.1970, A., prin decizia nr. 66, la art. 2, hotărăște ca Uniunile Județene ale Cooperativelor de Consum să înființeze J.. Ca urmare, C. Ilfov devine J. Ilfov.

Prin Decretul nr. 18/26.01.1977 privind unele măsuri organizatorice în sistemul cooperației de consum, precum și în temeiul Legii nr. 6/1970, la art. 1, A. hotărăște că J. își încetează activitatea și Uniunile Județene ale Cooperației de Consum se reorganizează prin preluarea activității fostelor J..

În anul 1982 a avut loc Congresul al VII-lea A., când s-a aprobat o nouă denumire a Cooperativelor, Uniunilor și Centrala, J. devenind Uniunea Județeană a Cooperativelor de Producție, achiziții, desfacere a mărfurilor și credit, prescurtat F..

În anul 1990, K. a emis Decretul-Lege nr. 67 privind organizarea și funcționarea Cooperației de Consum și Credit, denumirea F. fiind rectificată în C. și Credit.

În anul 1996 a fost emisă Legea nr. 109 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și a cooperației de credit. Conform art. 190 din actul normativ menționat anterior, L. a devenit succesoarea în drepturi a C..

Ulterior, urmare a aplicării art. 120 alin. (1) din Legea nr. 1/2005, L. Ilfov s-a reorganizat formând Uniunea Județeană a Cooperativelor de Consum Ilfov, prescurtat C. Ilfov.

Cu privire la succesiunea legislativă menționată în precedent, s-a arătat că C. avea calitatea de succesor în drepturi al F. Ilfov în temeiul legii și al hotărârilor decizionale ale forului tutelar, singurele modificări aplicate societății fiind acelea generate de modificarea denumirii, în funcție de realitățile obiectiv-administrative ale vremii.

În acest context, susținerile apelantei privitoare la aspectul că neindicarea valorii patrimoniului preluat și neidentificarea imobilului preluat în actul constitutiv fac dovada faptului că C. nu este succesoare în drepturi a antecesorului, sunt lipsite de substanță juridică, întrucât succesiunea în drepturi a entității unionale este generată prin lege, iar mențiunile/omisiunile din actele aferente nu sunt în măsură să înfrângă dispozițiile legale.

Dreptul de proprietate al C. este dovedit cu un act autentic, orice dovadă contrară fiind necesar a fi efectuată printr-un înscris cu aceeași valoare juridică.

Dovada succesiunii în drepturi a entităților litigante este necesar a fi efectuată distinct în cadrul fiecărei spețe supuse controlului judiciar, înscrisurile doveditoare exhibate în cadrul fiecărui dosar fiind hotărâtoare.

Cu privire la critica din cel de-al doilea motiv de apel, prin care pârâta apelantă a invocat faptul că a făcut dovada calității sale de succesoare a patrimoniului Centrului de Investiții, Proiectare și Investiții, curtea de apel a reținut următoarele considerente:

Prin decizia nr. 169/1963 a fost înființată o unitate proprie a A.: Sectorul de Proiectări, care prin decizii succesive ale A., a fost desființată.

În anul 1990, prin decizia nr. 243/1990 a A., s-a hotărât înființarea secției de proiectare în Institutul A., iar în 1996, prin decizia 94/1996 a A., s-a hotărât organizarea Institutului în B..

Potrivit statutului B., această unitate, deși avea personalitate juridică, funcționa în subordinea A., iar mijloacele fixe și circulante aparțineau acestuia din urmă.

Prin actul adițional la statutul B., s-a stabilit fără dubiu faptul că bunurile folosite de B. aparțineau A., putând, după caz, să culeagă fructele, dar numai în limitele stabilite de A.. Așadar, apelanta pârâtă nu a deținut niciodată pentru sine imobilul în cauză, aceasta având doar un drept de folosință.

Ulterior, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 1/2005, B. a hotărât cu încălcarea dispozițiilor din statut, reorganizarea societății, care în baza dispozițiilor art. 117, prevedea numai modificarea statutului neconform.

Reorganizarea nu s-ar fi putut produce decât prin modalitatea prevăzută de art. 120 din această lege, or, apelanta nu intră sub incidența acestui articol, nefăcând parte din nici o entitate federativă.

Pentru a dovedi calitatea de proprietar cu privire la imobilul în cauză, apelanta pârâtă a invocat diferite înscrisuri întocmite de către reprezentanții ANAF, însă, aceste acte de control nu îi creează pârâtului un drept de proprietate.

Și cel de-al treilea motiv de apel, în care este invocată decizia nr. 8/1977, ca și titlu de proprietate, a fost apreciat, ca neîntemeiat, de către curtea de apel. Această decizie nu poate produce efecte juridice ca și act de schimb prin care C. Ilfov ar fi renunțat la proprietatea asupra imobilului în cauză în schimbul unui alt imobil, reținând aspectul că schimbul de proprietate nu s-a concretizat, titularii dreptului de proprietate inițiali păstrând proprietatea fiecare asupra bunului său. De asemenea, în virtutea atribuțiilor limitate conferite de art. 10 din Legea nr. 6/1970, președintele Uniunii Centrale a cooperativelor de consum nu putea emite norme obligatorii cu privire la modificarea patrimoniului organizațiilor cooperației de consum (respectiv referitoare la transmiterea proprietății asupra bunului) printr-o decizie a forului tutelar. Însuși emitentul A. a arătat, în adresa nr. x/2007, că schimbul de proprietate dintre A. și C. Ilfov privind imobilul în cauză nu a avut loc, A. rămânând de drept proprietarul imobilului său, imobil în care a fost organizat și a funcționat Centrul de Calcul și Informatică al A. până la data exproprierii conform decretului nr. 298/1988.

În baza acestui decret, imobilul a fost trecut în proprietatea statului, fiind preluat de la A., titularul lui de drept și de fapt.

De altfel, ulterior emiterii deciziei nr. 8/1977, A. a solicitat și a obținut autorizarea unor lucrări de amenajare a spațiului privind imobilul în cauză, în autorizația emisă la 09.08.1977 menționându-se în mod expres proprietarul terenului, și anume A., teren care urma să fie afectat de construcții.

În ceea ce o privește pe intervenientă, aceasta este proprietara imobilului dedus judecății în urma încheierii actului autentic cu titularul de drept anterior, procedând și la deschiderea rolului fiscal aferent proprietății, respectiv la intabularea dreptului de proprietate asupra terenului.

Invocarea de către apelanta pârâtă a plății de taxe și impozite ori a închirierii anumitor spații, nu poate conduce spre o concluzie contrară celei reținute, aceste înscrisuri neputând crea un drept de proprietate apelantei.

Decizia de schimb invocată în cauză, care nu a produs efecte juridice și nu a fost încheiată într-o formă autentică, nu a putut produce efecte împotriva unui act autentic, translativ de proprietate.

Invocarea de către apelantă a înscrierii în contabilitatea proprie a unor bunuri ori a închirierii unor spații nu produce efecte juridice în contra proprietarului de drept, sub acest aspect declarația martorului audiat fiind corect interpretată de către instanța de fond.

Și critica privind așa-zisa pronunțare "extra petita" a instanței de fond a fost apreciată, ca neîntemeiată, cât timp, în motivarea hotărârii, instanța a făcut aprecieri cu privire la probele administrate în cauză, fără însă ca în dispozitivul acesteia să se pronunțe peste limitele învestirii, fiind astfel respectate principiile disponibilității și contradictorialității cu privire la care apelanta invocă încălcări procedurale și legale.

Și criticile privind uzucapiunea atât de 30 de ani, cât și de scurtă durată au fost găsite nefondate de către curtea de apel.

Potrivit adresei A. (factorul decizional în realizarea schimbului) înregistrate sub nr. x/30.01.2007, "schimbul de proprietate între A. și C. Ilfov privind imobilul din str. x 28-30 cu cel din Calea x nu a avut loc, A. rămânând de drept proprietarul imobilului din Calea x, în care a fost organizat și a funcționat Centrul de Calcul și Informatică al A. până la data exproprierii conform decretului nr. 298/07.10.1988 lista nr. l".

Ca urmare a aprecierii acestei situații de fapt și în considerarea aspectului că pretinsul schimb care constituie actul justificativ al pârâtei reclamante reconveniente nu s-a materializat, în speță, data menționată în precedent nu poate face nici o dovadă concretă în sensul solicitat de susnumita în aprecierea susținerilor sale.

Deși B. exhibă calitatea de succesor în drepturi al Centrului de Proiectare, Investiții și Construcții, această afirmație este lipsită de suport real.

Posesia exercitată de B. până în anul 2005 nu a fost o posesie utilă, neexercitând posesia pentru sine, ci în numele și în beneficiul A..

Prescripția achizitivă este efectul unei posesii utile ce presupune ca posesia să fie continuă, neîntreruptă, netulburată și sub nume de proprietar, posesia nefiind utilă cât timp cel ce o invocă nu a posedat imobilul sub nume de proprietar, ci a exercitat doar un drept de folosință și administrare asupra bunului.

Posesia exercitată de B. a fost exercitată în numele și în beneficiul A..

Potrivit statutului B. din 1996, toate bunurile aparțineau A., B. având, potrivit actului adițional la statut, doar un drept de folosință a bunurilor, însă în limitele stabilite de A..

În ceea ce privește uzucapiunea de scurtă durată, în cauză nu este îndeplinită condiția termenului prevăzut de legiuitor, aspect care face de prisos analizarea oricăreia dintre celelalte condiții imprimate de art. 1980 și urm. C. civ.

Potrivit art. 1895 din C. civ., condițiile uzucapiunii de 10 până la 20 de ani sunt: posesia să se întemeieze pe un just-titlu, respectiv să fie de bună-credință. Justul-titlu este definit de art. 1897 din C. civ. ca fiind orice act translativ de proprietate, care provine de la altcineva decât adevăratul proprietar, cu mențiunea că potrivit art. 1897 alin. (2) din C. civ., un titlu nul nu poate servi ca bază a uzucapiunii.

În acest context, față de dispozițiile legale, pentru a putea produce efecte valabile titlul translativ de proprietate (încheiat cu un neproprietar) ar fi trebuit să îmbrace forma autentică, aspect de drept care nu se regăsește în cauză, argumentele care fac dovada faptului că decizia exhibată nu este un act autentic fiind expuse pe larg în precedent.

În ceea ce o privește pe intervenienta D., s-a reținut faptul că, prin apelul formulat, nu s-au adus critici hotărârii primei instanțe în ceea ce privește imobilul identificat în raportul de expertiză ca fiind Corpul C3, iar, în fața primei instanțe, atât intervenienta, cât și reclamanta au renunțat la pretențiile formulate față de acest imobil.

În raport de toate aceste considerente, curtea de apel a respins apelul, ca nefondat. Totodată, a respins, ca nefondată, cererea de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată către intimata intervenientă H., cât timp, prin hotărârea apelată, a fost admisă cererea de intervenție formulată de această intervenientă, constituindu-se în favoarea acesteia un drept de servitute asupra terenului în suprafață de 134 mp, drept care însă nu a făcut obiectul criticii prin motivele de apel formulate, astfel încât nu se poate considera că apelanta a căzut în pretenții raportat la această intervenientă.

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, la 22 februarie 2019, a declarat recurs pârâta B..

După comunicarea hotărârii în cauză, la dosar au fost depuse, în termen legal, motivele de recurs, în dezvoltarea cărora au fost evocate o serie de critici.

Susține recurenta că a invocat această apărare și a formulat cerere de înlăturare a respectivului înscris, însă instanța de apel a ignorat solicitarea, nepunând-o în discuția părților. Rezultă că instanța de apel nu a răspuns în nici un fel acestei chestiuni, dimpotrivă își întemeiază soluția pe această adresă, fără a arăta de ce o consideră autentică. În plus, nu expune motivele pentru care înlătură dezmințirea și declarațiile Consiliului Național Director al A. semnate și reținute în procesul-verbal nr. x/31.03.2013, precum și apărările B. pe aspectele invocate.

Apreciază recurenta că această critică conturează încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea de apel cuprinzând motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Alte două motive de apel la care nu s-a răspuns au privit cercetarea regimului juridic al A. în 1977 și încălcarea principiului contradictorialității, când instanța de fond a constatat, din oficiu, nulitatea deciziei nr. 8/1977, fără să o fi pus în discuția părților.

Susține recurenta că prin nesoluționarea acestor motive de apel, hotărârea atacată apare ca nemotivată, găsindu-și aplicare motivul de recurs reglementat prin art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Curtea de apel nu a răspuns motivului de apel vizând soluționarea excepției lipsei calității procesuale active, în fundamentarea căreia s-a arătat că C. nu a preluat în cursul reorganizării-privatizării acest imobil în patrimoniu. A fost analizată calitatea de succesibil a C. după F., or, pârâta nu a criticat acest aspect, ci calitatea de succesoare a patrimoniului privatizat în 2005, conform procedurii de privatizare-organizare realizate potrivit art. 120 din Legea nr. 1/2005 prin hotărârea C., statutul C., încheierea nr. 43A/13.10.2005 și bilanț. În soluționarea acestui motiv de apel se impunea a fi verificată procedura privatizării, bilanțul 2004-2005 și imobilele preluate de C. prin reorganizarea din 2005, lucru care nu se putea face decât prin expertiză contabilă judiciară. Astfel, s-a dispus efectuarea expertizei judiciare tocmai în scopul soluționării acestui motiv de apel și pentru a se stabili ce imobile au fost preluate prin privatizare de către C..

Concluziile raportului au arătat că C. nu a preluat acest imobil prin reorganizarea din 2005, când s-a privatizat patrimoniul cooperatist al acestei uniuni, iar instanța de apel omite să dispună cu privire la expertiză. Prin considerentele de la pagina 11-12 enumeră legi care țin de reorganizării în general, dar nu motivează preluarea concretă de către C. a imobilului în 2005 și nu răspunde la motivul invocat.

Mai mult, instanța de apel, în motivarea pe care o expune la dosar apel, copiază concluziile intervenientei C. de la filele x, fără a verifica temeinicia acestora. Se susține reorganizarea în lipsa unui act de reorganizare pentru perioada 1968-2005.

Hotărârea atacată cuprinde contraziceri în motivare. Astfel, pe de o parte se reține la fila x că "în virtutea atribuțiilor conferite de art. 10 din Legea nr. 6/1970, președintele A. nu putea emite norme obligatorii cu privire la modificarea patrimoniului organizațiilor cooperativelor, respectiv referitoare la transmiterea proprietății asupra bunurilor, printr-o decizie a forului tutelar’’, iar, într-un alt paragraf, se arată exact opusul, că prin decizia A. s-a divizat și s-a transmis patrimoniul Uniunilor Raionale către uniunile județene, respectiv C.. La pagina 11 din considerente se arată "Conform deciziei nr. 30/18.02.1968, A., în baza art. 24 din Decretul-Lege nr. 133/1949, decide: art. 1 Uniunile Raionale ale Cooperativelor de Consum își vor înceta activitatea pe data de 20.02.1968, iar patrimoniul lor va fi divizat uniunilor județene.

Aceste două motivări consideră că A. putea transmite patrimonii prin deciziile sale, iar la pagina 13 din considerente, atunci când se referă la imobilul în litigiu, instanța motivează exact pe dos, susținând că A. nu putea prin decizie să transmită patrimonii cooperativei.

Instanța de apel a mai reținut, la pagina 13 din considerente, că proprietarul imobilului în cauză a rămas A. și nu C., or, în aceste condiții nu se înțelege de ce s-a admis acțiunea în revendicare a C.. Dacă instanța a ajuns la concluzia că A. ar fi proprietarul imobilului și nu C., atunci revendicarea ar fi trebuit respinsă ca fiind formulată de către o persoană fără calitate, și nu admisă. Rezultă, în opinia recurentei, că și acest aspect este contradictoriu.

Pentru toate motivele invocate, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei atacate și modificarea în parte a sentinței civile nr. 799/22.06.2016, în sensul respingerii cererii de intervenție a C. și admiterea acțiunii reconvenționale a B., cu cheltuieli de judecată reprezentate de taxa de timbru și onorarii de avocat.

În cauză, intimata C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În fața instanței de recurs, la termenul de judecată din 7 noiembrie 2019, când s-au pus concluziile pe fondul cauzei, recurenta, reprezentată de apărător ales, a arătat că înțelege să solicite cheltuieli de judecată pe calea unei acțiuni separate.

Examinând hotărârea atacată, în raport de criticile formulate prin memoriul de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

Parte din criticile invocate de recurentă în cadrul cererii de recurs sunt întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și pun în discuție vicii ale motivării deciziei atacate: lipsa motivării și motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii, acestea fiind menite să atragă casarea hotărârii atacate, cu trimiterea pricinii spre rejudecare la instanța de apel. Parte din motive, ce pledează pentru interpretarea greșită a actului dedus judecății și aplicarea greșită a legii, tind la soluționarea cauzei direct în recurs, având ca finalitate respingerea cererii de intervenție a C. și admiterea cererii reconvenționale a pârâtei B..

Înalta Curte constată că este fondată critica ce privește lipsa raționamentului propriu al instanței din hotărârea atacată, manifestat prin preluarea în integralitate a apărărilor formulate de partea adversă în cadrul concluziilor scrise depuse pentru termenul din 07.02.2019, când a fost amânată pronunțarea asupra soluției .

În conformitate cu dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare de speță în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Motivarea este, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal, pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Respectarea acestei cerințe a fost privită și din perspectiva asigurării dreptului la un proces echitabil, garantat prin art. 21 din Constituția României și a art. 6 CEDO, statuându-se că acesta implică în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea Albina împotriva României, Perez contra Franței și Van der Hurk contra Olandei). De asemenea, noțiunea de proces echitabil cere ca o instanță care nu și-a motivat decât pe scurt hotărârea, indiferent dacă a făcut-o alipind motivele oferite de o instanță inferioară sau altfel, să fi examinat cu adevărat problemele esențiale ce i-au fost supuse atenției.

În cauza dedusă judecății, procedând la compararea argumentelor instanței de apel cu susținerile exprimate prin concluziile scrise de către intervenienta în interes propriu C., aflate la dosar apel, vol. VII, se constată că, în decizia atacată, au fost reproduse în integralitate apărările acestei părți. În unele pasaje, curtea de apel a copiat conținutul textului, păstrând relatarea la persoana întâi, precum și timpii verbului (ultimele două paragrafe de la pagina 10 din decizie). Întrucât hotărârea preia in extenso argumentele părții adverse, care nu au fost trecute prin filtrul judecătorului, Înalta Curte reține că aceasta nu prezintă un raționament propriu, nefiind făcută o analiză efectivă a argumentelor invocate în cuprinsul apelului formulat. Chiar și în ipoteza în care considerentele ce sprijină soluția instanței sunt similare în esență apărărilor deja formulate de una dintre părți, instanța nu se poate rezuma la o reproducere întocmai a acestora, ci trebuie să ofere o examinare clară și coerentă a tuturor argumentelor fiecărei părți, de natură a asigura convingerea asupra propriului silogism logic prin care a ajuns la soluția pronunțată, cât și pentru realizarea controlului judiciar.

În raport de elementele conturate, Înalta Curte nu poate considera că instanța de apel a realizat o efectivă cercetare a fondului cauzei și a oferit garanțiile procesuale impuse de exigența dreptului la un proces echitabil, recurenta fiind lipsită de o analiză reală și serioasă a cererii sale de apel.

Prin urmare, critica subsumată dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este întemeiată și va conduce la casarea deciziei atacate în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ., deoarece, așa cum s-a arătat și în precedent, o atare manieră de redactare a considerentelor fundamentează, în realitate, o decizie nemotivată a instanței de apel, făcând imposibilă exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs.

Văzând argumentele pentru care s-a admis acest motiv de casare, instanța constată că, în speță, devine inutilă cercetarea celorlalte motive de recurs privind casarea și modificarea deciziei atacate.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte va admite recursul recurentei în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va casa decizia atacată și va trimite cauza pentru o veritabilă analiză a fondului, la instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 273A din 21 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2019.