ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2224/2019

Uniunile regionale și Uniunile Raionale ale Cooperativelor de Consum își vor înceta activitatea pe data de 20.02.1968, iar patrimoniul lor va fi divizat uniunilor județene. Rezultă că C. Ilfov este succesoarea în drepturi a I. și a Uniunilor Cooperative de Consum Raionale ce aparțineau de regiunea București. În 10.07.1970 a intrat în vigoare Legea nr. 6 cu privire la organizarea și funcționarea cooperației de consum (care abrogă Decretul nr. 133/1949), menționându-se denumirea de Uniunea Județeană a Cooperativelor de Consum Ilfov, prescurtat C. Ilfov. La 04.05.1970, A., prin decizia nr. 66, la art. 2, hotărăște ca Uniunile Județene ale Cooperativelor de Consum să înființeze J.. Ca urmare, C. Ilfov devine J. Ilfov. Prin Decretul nr. 18/26.01.1977 privind unele măsuri organizatorice în sistemul cooperației de consum, precum și în temeiul Legii nr. 6/1970, la art. 1, A. hotărăște că J. își încetează activitatea și Uniunile Județene ale Cooperației de Consum se reorganizează prin preluarea activității fostelor J.. În anul 1982 a avut loc Congresul al VII-lea A., când s-a aprobat o nouă denumire a Cooperativelor, Uniunilor și Centrala, J. devenind Uniunea Județeană a Cooperativelor de Producție, achiziții, desfacere a mărfurilor și credit, prescurtat F.. În anul 1990, K. a emis Decretul-Lege nr. 67 privind organizarea și funcționarea Cooperației de Consum și Credit, denumirea F. fiind rectificată în C. și Credit. În anul 1996 a fost emisă Legea nr. 109 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și a cooperației de credit. Conform art. 190 din actul normativ menționat anterior, L. a devenit succesoarea în drepturi a C.. Ulterior, urmare a aplicării art. 120 alin. (1) din Legea nr. 1/2005, L. Ilfov s-a reorganizat formând Uniunea Județeană a Cooperativelor de Consum Ilfov, prescurtat C. Ilfov. Cu privire la succesiunea legislativă menționată în precedent, s-a arătat că C. avea calitatea de succesor în drepturi al F. Ilfov în temeiul legii și al hotărârilor decizionale ale forului tutelar, singurele modificări aplicate societății fiind acelea generate de modificarea denumirii, în funcție de realitățile obiectiv-administrative ale vremii. În acest context, susținerile apelantei privitoare la aspectul că neindicarea valorii patrimoniului preluat și neidentificarea imobilului preluat în actul constitutiv fac dovada faptului că C. nu este succesoare în drepturi a antecesorului, sunt lipsite de substanță juridică, întrucât succesiunea în drepturi a entității unionale este generată prin lege, iar mențiunile/omisiunile din actele aferente nu sunt în măsură să înfrângă dispozițiile legale. Dreptul de proprietate al C. este dovedit cu un act autentic, orice dovadă contrară fiind necesar a fi efectuată printr-un înscris cu aceeași valoare juridică. Dovada succesiunii în drepturi a entităților litigante este necesar a fi efectuată distinct în cadrul fiecărei spețe supuse controlului judiciar, înscrisurile doveditoare exhibate în cadrul fiecărui dosar fiind hotărâtoare. Cu privire la critica din cel de-al doilea motiv de apel, prin care pârâta apelantă a invocat faptul că a făcut dovada calității sale de succesoare a patrimoniului Centrului de Investiții, Proiectare și Investiții, curtea de apel a reținut următoarele considerente: Prin decizia nr. 169/1963 a fost înființată o unitate proprie a A.: Sectorul de Proiectări, care prin decizii succesive ale A., a fost desființată. În anul 1990, prin decizia nr. 243/1990 a A., s-a hotărât înființarea secției de proiectare în Institutul A., iar în 1996, prin decizia 94/1996 a A., s-a hotărât organizarea Institutului în B.. Potrivit statutului B., această unitate, deși avea personalitate juridică, funcționa în subordinea A., iar mijloacele fixe și circulante aparțineau acestuia din urmă. Prin actul adițional la statutul B., s-a stabilit fără dubiu faptul că bunurile folosite de B. aparțineau A., putând, după caz, să culeagă fructele, dar numai în limitele stabilite de A.. Așadar, apelanta pârâtă nu a deținut niciodată pentru sine imobilul în cauză, aceasta având doar un drept de folosință. Ulterior, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 1/2005, B. a hotărât cu încălcarea dispozițiilor din statut, reorganizarea societății, care în baza dispozițiilor art. 117, prevedea numai modificarea statutului neconform. Reorganizarea nu s-ar fi putut produce decât prin modalitatea prevăzută de art. 120 din această lege, or, apelanta nu intră sub incidența acestui articol, nefăcând parte din nici o entitate federativă. Pentru a dovedi calitatea de proprietar cu privire la imobilul în cauză, apelanta pârâtă a invocat diferite înscrisuri întocmite de către reprezentanții ANAF, însă, aceste acte de control nu îi creează pârâtului un drept de proprietate. Și cel de-al treilea motiv de apel, în care este invocată decizia nr. 8/1977, ca și titlu de proprietate, a fost apreciat, ca neîntemeiat, de către curtea de apel. Această decizie nu poate produce efecte juridice ca și act de schimb prin care C. Ilfov ar fi renunțat la proprietatea asupra imobilului în cauză în schimbul unui alt imobil, reținând aspectul că schimbul de proprietate nu s-a concretizat, titularii dreptului de proprietate inițiali păstrând proprietatea fiecare asupra bunului său. De asemenea, în virtutea atribuțiilor limitate conferite de art. 10 din Legea nr. 6/1970, președintele Uniunii Centrale a cooperativelor de consum nu putea emite norme obligatorii cu privire la modificarea patrimoniului organizațiilor cooperației de consum (respectiv referitoare la transmiterea proprietății asupra bunului) printr-o decizie a forului tutelar. Însuși emitentul A. a arătat, în adresa nr. x/2007, că schimbul de proprietate dintre A. și C. Ilfov privind imobilul în cauză nu a avut loc, A. rămânând de drept proprietarul imobilului său, imobil în care a fost organizat și a funcționat Centrul de Calcul și Informatică al A. până la data exproprierii conform decretului nr. 298/1988. În baza acestui decret, imobilul a fost trecut în proprietatea statului, fiind preluat de la A., titularul lui de drept și de fapt. De altfel, ulterior emiterii deciziei nr. 8/1977, A. a solicitat și a obținut autorizarea unor lucrări de amenajare a spațiului privind imobilul în cauză, în autorizația emisă la 09.08.1977 menționându-se în mod expres proprietarul terenului, și anume A., teren care urma să fie afectat de construcții. În ceea ce o privește pe intervenientă, aceasta este proprietara imobilului dedus judecății în urma încheierii actului autentic cu titularul de drept anterior, procedând și la deschiderea rolului fiscal aferent proprietății, respectiv la intabularea dreptului de proprietate asupra terenului. Invocarea de către apelanta pârâtă a plății de taxe și impozite ori a închirierii anumitor spații, nu poate conduce spre o concluzie contrară celei reținute, aceste înscrisuri neputând crea un drept de proprietate apelantei. Decizia de schimb invocată în cauză, care nu a produs efecte juridice și nu a fost încheiată într-o formă autentică, nu a putut produce efecte împotriva unui act autentic, translativ de proprietate. Invocarea de către apelantă a înscrierii în contabilitatea proprie a unor bunuri ori a închirierii unor spații nu produce efecte juridice în contra proprietarului de drept, sub acest aspect declarația martorului audiat fiind corect interpretată de către instanța de fond. Și critica privind așa-zisa pronunțare "extra petita" a instanței de fond a fost apreciată, ca neîntemeiată, cât timp, în motivarea hotărârii, instanța a făcut aprecieri cu privire la probele administrate în cauză, fără însă ca în dispozitivul acesteia să se pronunțe peste limitele învestirii, fiind astfel respectate principiile disponibilității și contradictorialității cu privire la care apelanta invocă încălcări procedurale și legale. Și criticile privind uzucapiunea atât de 30 de ani, cât și de scurtă durată au fost găsite nefondate de către curtea de apel. Potrivit adresei A. (factorul decizional în realizarea schimbului) înregistrate sub nr. x/30.01.2007, "schimbul de proprietate între A. și C. Ilfov privind imobilul din str. x 28-30 cu cel din Calea x nu a avut loc, A. rămânând de drept proprietarul imobilului din Calea x, în care a fost organizat și a funcționat Centrul de Calcul și Informatică al A. până la data exproprierii conform decretului nr. 298/07.10.1988 lista nr. l". Ca urmare a aprecierii acestei situații de fapt și în considerarea aspectului că pretinsul schimb care constituie actul justificativ al pârâtei reclamante reconveniente nu s-a materializat, în speță, data menționată în precedent nu poate face nici o dovadă concretă în sensul solicitat de susnumita în aprecierea susținerilor sale. Deși B. exhibă calitatea de succesor în drepturi al Centrului de Proiectare, Investiții și Construcții, această afirmație este lipsită de suport real. Posesia exercitată de B. până în anul 2005 nu a fost o posesie utilă, neexercitând posesia pentru sine, ci în numele și în beneficiul A.. Prescripția achizitivă este efectul unei posesii utile ce presupune ca posesia să fie continuă, neîntreruptă, netulburată și sub nume de proprietar, posesia nefiind utilă cât timp cel ce o invocă nu a posedat imobilul sub nume de proprietar, ci a exercitat doar un drept de folosință și administrare asupra bunului. Posesia exercitată de B. a fost exercitată în numele și în beneficiul A.. Potrivit statutului B. din 1996, toate bunurile aparțineau A., B. având, potrivit actului adițional la statut, doar un drept de folosință a bunurilor, însă în limitele stabilite de A.. În ceea ce privește uzucapiunea de scurtă durată, în cauză nu este îndeplinită condiția termenului prevăzut de legiuitor, aspect care face de prisos analizarea oricăreia dintre celelalte condiții imprimate de art. 1980 și urm. C. civ. Potrivit art. 1895 din C. civ., condițiile uzucapiunii de 10 până la 20 de ani sunt: posesia să se întemeieze pe un just-titlu, respectiv să fie de bună-credință. Justul-titlu este definit de art. 1897 din C. civ. ca fiind orice act translativ de proprietate, care provine de la altcineva decât adevăratul proprietar, cu mențiunea că potrivit art. 1897 alin. (2) din C. civ., un titlu nul nu poate servi ca bază a uzucapiunii. În acest context, față de dispozițiile legale, pentru a putea produce efecte valabile titlul translativ de proprietate (încheiat cu un neproprietar) ar fi trebuit să îmbrace forma autentică, aspect de drept care nu se regăsește în cauză, argumentele care fac dovada faptului că decizia exhibată nu este un act autentic fiind expuse pe larg în precedent. În ceea ce o privește pe intervenienta D., s-a reținut faptul că, prin apelul formulat, nu s-au adus critici hotărârii primei instanțe în ceea ce privește imobilul identificat în raportul de expertiză ca fiind Corpul C3, iar, în fața primei instanțe, atât intervenienta, cât și reclamanta au renunțat la pretențiile formulate față de acest imobil. În raport de toate aceste considerente, curtea de apel a respins apelul, ca nefondat. Totodată, a respins, ca nefondată, cererea de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată către intimata intervenientă H., cât timp, prin hotărârea apelată, a fost admisă cererea de intervenție formulată de această intervenientă, constituindu-se în favoarea acesteia un drept de servitute asupra terenului în suprafață de 134 mp, drept care însă nu a făcut obiectul criticii prin motivele de apel formulate, astfel încât nu se poate considera că apelanta a căzut în pretenții raportat la această intervenientă. Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, la 22 februarie 2019, a declarat recurs pârâta B.. După comunicarea hotărârii în cauză, la dosar au fost depuse, în termen legal, motivele de recurs, în dezvoltarea cărora au fost evocate o serie de critici. 1. Hotărârea instanței de apel este complet nemotivată, în condițiile în care considerentele au fost preluate integral, prin copy-paste, din notele de la filele x, depuse la dosar de intervenienta C.. În opinia recurentei, este firesc ca instanța atunci când motivează să preia în preambul afirmațiile părților, însă în ipoteza de față, a fost transcris întregul conținut al considerentelor, ceea ce conduce la concluzia că redactarea nu aparține judecătorilor. În considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele și aprecierile personale ale judecătorilor. Se admite ca instanța, când motivează, să îmbrățișeze o părere sau o afirmație a uneia din părți, preluând din formularea pe care o expune, însă în ipoteza de față nu s-a preluat doar un argument, ci a fost copiat întregul conținut al motivării. Pentru a proba aceste susțineri, recurenta a anexat în format A3 punerea în oglindă a celor două texte, spre comparație. Fiecare propoziție, frază, semn din considerente este transpus integral în motivare, din textul C.. Instanța nu are în considerente nici măcar o frază pe care să o fi conceput. Textul considerentelor este al C. transcris integral, inclusiv cu paranteze și semne de punctuație, iar pe alocuri s-a păstrat și relatarea la persoana I. În concluzie, redactarea nu aparține judecătorilor, fiind incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Instanța de apel se întemeiază, în motivare, pe un act care nu există în realitate și nu se află depus la dosarul cauzei. Deși se menționează despre un act adițional la statutul din 1996, prin care s-ar stipula că toate bunurile B. ar aparține A., acesta nu există în realitate. Referirea la documentul respectiv nu este susținută de actele de la dosar, instanța preluând afirmația de la intervenienta C. din cadrul concluziile scrise, de la fila x, fără însă a le verifica. În raport de cele învederate, hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii străine de natura pricinii, în sensul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Instanța de apel și-a fundamentat soluția pe adresa nr. x/2007, pretins a fi emisă de A., care a fost depusă de către intervenienta C. la fila x apel și dosar Tribunalul București și prin care se pretinde că A. ar fi afirmat că schimbul nu ar fi avut loc. Or, acest act a fost dezmințit și infirmat ca fiind contrafăcut și fals de către Consiliul Național Director al A. prin procesul-verbal nr. x din 31.01.2013, depus la filele x apel. Consiliul Național Director al A. a arătat că s-a investigat și s-a constatat că această adresă nu reprezintă adevărul și nu a fost niciodată emisă de A. și că nu se află menționată în registrul de acte emise ale entității și nici în arhiva acesteia, criticând aspru modul fraudulos și imoral în care intimata C. a executat și folosește un astfel de înscris. Susține recurenta că a invocat această apărare și a formulat cerere de înlăturare a respectivului înscris, însă instanța de apel a ignorat solicitarea, nepunând-o în discuția părților. Rezultă că instanța de apel nu a răspuns în nici un fel acestei chestiuni, dimpotrivă își întemeiază soluția pe această adresă, fără a arăta de ce o consideră autentică. În plus, nu expune motivele pentru care înlătură dezmințirea și declarațiile Consiliului Național Director al A. semnate și reținute în procesul-verbal nr. x/31.03.2013, precum și apărările B. pe aspectele invocate. Apreciază recurenta că această critică conturează încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea de apel cuprinzând motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Nepronunțarea asupra unor motive de apel, după cum urmează: motivul de apel privind greșita interpretare a regimului cooperatist în 1977, când regimul cooperatist conform legislației de la acea dată era proprietate socialistă de stat și nu privată, cum a apreciat instanța de fond; motivul de apel vizând greșita aplicare în speță a art. 11 din Decretul nr. 144/1958, care se referă la transferul proprietății private și nu la proprietatea publică; motivul de apel ce pune în discuție regimul juridic al actului autentic în 1977. În egală măsură, instanța de apel nu a argumentat de ce a considerat că decizia nr. 8/1977 nu ar fi un act autentic, încheiat în formă autentică, rezumându-se să afirme că "Decizia de schimb în cauză nu a produs efecte juridice și nu a fost încheiată în formă autentică’’, nu a analizat și nu a stabilit ce fel de regim juridic avea proprietatea cooperatistă la data transferului- 1977, pentru a identifica legislația aplicabilă cauzei și apoi a analiza pricina prin prisma acelei legislații. Alte două motive de apel la care nu s-a răspuns au privit cercetarea regimului juridic al A. în 1977 și încălcarea principiului contradictorialității, când instanța de fond a constatat, din oficiu, nulitatea deciziei nr. 8/1977, fără să o fi pus în discuția părților. Susține recurenta că prin nesoluționarea acestor motive de apel, hotărârea atacată apare ca nemotivată, găsindu-și aplicare motivul de recurs reglementat prin art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În cadrul acestei critici, subsumată dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin existența unor motive contradictorii ori străine de natura pricinii, au fost invocate mai multe aspecte. Curtea de apel nu a răspuns motivului de apel vizând soluționarea excepției lipsei calității procesuale active, în fundamentarea căreia s-a arătat că C. nu a preluat în cursul reorganizării-privatizării acest imobil în patrimoniu. A fost analizată calitatea de succesibil a C. după F., or, pârâta nu a criticat acest aspect, ci calitatea de succesoare a patrimoniului privatizat în 2005, conform procedurii de privatizare-organizare realizate potrivit art. 120 din Legea nr. 1/2005 prin hotărârea C., statutul C., încheierea nr. 43A/13.10.2005 și bilanț. În soluționarea acestui motiv de apel se impunea a fi verificată procedura privatizării, bilanțul 2004-2005 și imobilele preluate de C. prin reorganizarea din 2005, lucru care nu se putea face decât prin expertiză contabilă judiciară. Astfel, s-a dispus efectuarea expertizei judiciare tocmai în scopul soluționării acestui motiv de apel și pentru a se stabili ce imobile au fost preluate prin privatizare de către C.. Concluziile raportului au arătat că C. nu a preluat acest imobil prin reorganizarea din 2005, când s-a privatizat patrimoniul cooperatist al acestei uniuni, iar instanța de apel omite să dispună cu privire la expertiză. Prin considerentele de la pagina 11-12 enumeră legi care țin de reorganizării în general, dar nu motivează preluarea concretă de către C. a imobilului în 2005 și nu răspunde la motivul invocat. Mai mult, instanța de apel, în motivarea pe care o expune la dosar apel, copiază concluziile intervenientei C. de la filele x, fără a verifica temeinicia acestora. Se susține reorganizarea în lipsa unui act de reorganizare pentru perioada 1968-2005. Hotărârea atacată cuprinde contraziceri în motivare. Astfel, pe de o parte se reține la fila x că "în virtutea atribuțiilor conferite de art. 10 din Legea nr. 6/1970, președintele A. nu putea emite norme obligatorii cu privire la modificarea patrimoniului organizațiilor cooperativelor, respectiv referitoare la transmiterea proprietății asupra bunurilor, printr-o decizie a forului tutelar’’, iar, într-un alt paragraf, se arată exact opusul, că prin decizia A. s-a divizat și s-a transmis patrimoniul Uniunilor Raionale către uniunile județene, respectiv C.. La pagina 11 din considerente se arată "Conform deciziei nr. 30/18.02.1968, A., în baza art. 24 din Decretul-Lege nr. 133/1949, decide: art. 1 Uniunile Raionale ale Cooperativelor de Consum își vor înceta activitatea pe data de 20.02.1968, iar patrimoniul lor va fi divizat uniunilor județene. Aceste două motivări consideră că A. putea transmite patrimonii prin deciziile sale, iar la pagina 13 din considerente, atunci când se referă la imobilul în litigiu, instanța motivează exact pe dos, susținând că A. nu putea prin decizie să transmită patrimonii cooperativei. Instanța de apel a mai reținut, la pagina 13 din considerente, că proprietarul imobilului în cauză a rămas A. și nu C., or, în aceste condiții nu se înțelege de ce s-a admis acțiunea în revendicare a C.. Dacă instanța a ajuns la concluzia că A. ar fi proprietarul imobilului și nu C., atunci revendicarea ar fi trebuit respinsă ca fiind formulată de către o persoană fără calitate, și nu admisă. Rezultă, în opinia recurentei, că și acest aspect este contradictoriu.

Instanța de apel a interpretat greșit decizia nr. 8/1977, regimul și statutul juridic al B. și al autoarei recurentei, precum și al A. în perioada 1960-2005, caz în care este justificat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. "când instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.’’

Prin invocarea acestui motiv de recurs se reproșează instanței de apel o aplicare greșită a legii, respectiv dispozițiile art. 10 din Legea nr. 6/1970 și art. 11 din Decretul nr. 144/1958 față de decizia nr. 8/1977. Se mai susține și încălcarea autorității de lucru judecat în ce privește reorganizarea B. în baza Legii nr. 1/2005, precum și reținerea nulității reorganizării B., cu încălcarea principiului disponibilității. Toate aceste încălcări au fost încadrate de recurentă în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pentru toate motivele invocate, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei atacate și modificarea în parte a sentinței civile nr. 799/22.06.2016, în sensul respingerii cererii de intervenție a C. și admiterea acțiunii reconvenționale a B., cu cheltuieli de judecată reprezentate de taxa de timbru și onorarii de avocat. În cauză, intimata C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În fața instanței de recurs, la termenul de judecată din 7 noiembrie 2019, când s-au pus concluziile pe fondul cauzei, recurenta, reprezentată de apărător ales, a arătat că înțelege să solicite cheltuieli de judecată pe calea unei acțiuni separate. Examinând hotărârea atacată, în raport de criticile formulate prin memoriul de recurs, Înalta Curte reține următoarele: Parte din criticile invocate de recurentă în cadrul cererii de recurs sunt întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și pun în discuție vicii ale motivării deciziei atacate: lipsa motivării și motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii, acestea fiind menite să atragă casarea hotărârii atacate, cu trimiterea pricinii spre rejudecare la instanța de apel. Parte din motive, ce pledează pentru interpretarea greșită a actului dedus judecății și aplicarea greșită a legii, tind la soluționarea cauzei direct în recurs, având ca finalitate respingerea cererii de intervenție a C. și admiterea cererii reconvenționale a pârâtei B.. Înalta Curte constată că este fondată critica ce privește lipsa raționamentului propriu al instanței din hotărârea atacată, manifestat prin preluarea în integralitate a apărărilor formulate de partea adversă în cadrul concluziilor scrise depuse pentru termenul din 07.02.2019, când a fost amânată pronunțarea asupra soluției . În conformitate cu dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare de speță în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță. Motivarea este, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal, pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Respectarea acestei cerințe a fost privită și din perspectiva asigurării dreptului la un proces echitabil, garantat prin art. 21 din Constituția României și a art. 6 CEDO, statuându-se că acesta implică în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea Albina împotriva României, Perez contra Franței și Van der Hurk contra Olandei). De asemenea, noțiunea de proces echitabil cere ca o instanță care nu și-a motivat decât pe scurt hotărârea, indiferent dacă a făcut-o alipind motivele oferite de o instanță inferioară sau altfel, să fi examinat cu adevărat problemele esențiale ce i-au fost supuse atenției. În cauza dedusă judecății, procedând la compararea argumentelor instanței de apel cu susținerile exprimate prin concluziile scrise de către intervenienta în interes propriu C., aflate la dosar apel, vol. VII, se constată că, în decizia atacată, au fost reproduse în integralitate apărările acestei părți. În unele pasaje, curtea de apel a copiat conținutul textului, păstrând relatarea la persoana întâi, precum și timpii verbului (ultimele două paragrafe de la pagina 10 din decizie). Întrucât hotărârea preia in extenso argumentele părții adverse, care nu au fost trecute prin filtrul judecătorului, Înalta Curte reține că aceasta nu prezintă un raționament propriu, nefiind făcută o analiză efectivă a argumentelor invocate în cuprinsul apelului formulat. Chiar și în ipoteza în care considerentele ce sprijină soluția instanței sunt similare în esență apărărilor deja formulate de una dintre părți, instanța nu se poate rezuma la o reproducere întocmai a acestora, ci trebuie să ofere o examinare clară și coerentă a tuturor argumentelor fiecărei părți, de natură a asigura convingerea asupra propriului silogism logic prin care a ajuns la soluția pronunțată, cât și pentru realizarea controlului judiciar. În raport de elementele conturate, Înalta Curte nu poate considera că instanța de apel a realizat o efectivă cercetare a fondului cauzei și a oferit garanțiile procesuale impuse de exigența dreptului la un proces echitabil, recurenta fiind lipsită de o analiză reală și serioasă a cererii sale de apel. Prin urmare, critica subsumată dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este întemeiată și va conduce la casarea deciziei atacate în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ., deoarece, așa cum s-a arătat și în precedent, o atare manieră de redactare a considerentelor fundamentează, în realitate, o decizie nemotivată a instanței de apel, făcând imposibilă exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs. Văzând argumentele pentru care s-a admis acest motiv de casare, instanța constată că, în speță, devine inutilă cercetarea celorlalte motive de recurs privind casarea și modificarea deciziei atacate. Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte va admite recursul recurentei în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va casa decizia atacată și va trimite cauza pentru o veritabilă analiză a fondului, la instanța de apel.