ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2763/2020

Ședința publică din data de 17 decembrie 2020

Deliberând asupra cauzei civile, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 17.03.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând instanței, în principal, să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru terenul în suprafață de 185 mp, situat în București, str. x, în subsidiar, să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru terenul de 120 mp și să constate dobândirea de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra restului de teren de 65 mp, situat la aceeași adresă, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani.

Pârâții au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată; au invocat excepția lipsei competenței materiale a Judecătoriei Sectorul 2 București.

Reclamanta a precizat cererea de chemare în judecată, solicitând constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune pentru terenul în suprafața de 185 mp, situat în București, str. x.

Prin sentința civilă nr. 7670/28.06.2017, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 1647/1.10.2018 (dosar nr. x/2017), Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâții, ca neîntemeiată. A obligat pe reclamantă să plătească pârâtei C. suma de 600 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1210/1.10.2019, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1647/1.10.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți; a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată; a constatat că reclamanta a dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 182 mp, parte din imobilul situat în București, str. x, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert D., depus la dosar; a respins cererea pârâților privind cheltuielile de judecată, ca nefondată; a obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamantei suma de 7.185,75 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată fond, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.. a luat act că intimații-pârâți nu au solicitat cheltuieli de judecată în apel; a obligat intimații-pârâți, în solidar, să plătească apelantei-reclamante suma de 4.150 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva hotărârii instanței de apel, pârâții B. și C. au declarat recurs, criticând soluția pentru nelegalitate. Aceștia au formulat motive identice de recurs, solicitând admiterea căii de atac, cu consecința casării deciziei civile nr. 1210A/1.10.2019, pronunțate de Curtea de apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, și trimiterea cauzei aceleiași instanțe de apel, spre a efectua o nouă judecată în cauză.

În drept, recursurile au fost întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursurilor, recurenții au arătat următoarele:

4.1. Instanța de apel a avut în vedere, la pronunțarea soluției recurate, un mijloc de probă, respectiv expertiza tehnică judiciară de specialitate, care nu a fost pus în discuția părților, care nu a fost acceptat de pârâți și care nu a fost administrat de către instanța care a judecat cauza în apel sau în fond.

În speță, Tribunalul București a observat că, inițial, reclamanta a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare, iar, ulterior, aceasta a modificat cererea de chemare în judecată într-o cerere de dobândire a proprietății prin uzucapiune.

În aceste condiții, la discutarea probatoriului tribunalul a prorogat proba cu expertiză după administrarea tuturor celorlalte probe, astfel cum reiese din încheierea din 12.02.2018, iar, apoi, nu a mai dispus efectuarea unei astfel de expertize tehnice judiciare de specialitate, considerând proba inutilă pentru soluționarea cauzei.

În faza procesuală a apelului, instanța de judecată nu a mai pus în discuția părților administrarea probei cu expertiză tehnică judiciară, folosind, totuși, în mod neprocedural și fără acordul pârâților, câteva file dintr-o expertiză tehnică extrajudiciară depusă la dosar de către reclamantă.

În acest context, au fost încălcate prevederilor art. 16 și 261 alin. (1) C. proc. civ., dispoziții legale ce reprezintă conținutul principiului nemijlocirii, o garanție a aflării adevărului în procesul civil, ceea ce presupune ca probele să fie cercetate de către instanța care pronunță soluția finală.

Or, în situația de față, instanța de apel și-a sprijinit raționamentul juridic pe un raport de expertiză întocmit pentru dosarul nr. x/2006, în care pârâții nici măcar nu au fost parte. În acel litigiu, reclamanta a chemat în judecată pe tatăl pârâților, decedat din anul 1964, deși știa acest lucru, aspect ce reiese din sentința Judecătoriei Sectorului 2 București - nr. 1142/14.02.2007.

Prin urmare, instanța de apel a nesocotit principiul nemijlocirii prin luarea în considerare a unui raport de expertiză efectuat într-o altă pricină și în raport de care a stabilit că autorul reclamantei a construit o parte din casa situată în București, str. x, pe suprafața de teren la care se face referire în cuprinsul declarației unilaterale a defunctului E..

Această concluzie a reprezentat temeiul pentru formarea convingerii instanței că autorul reclamantei a stăpânit suprafața de teren în litigiu cu convingerea intimă că este proprietarul imobilului și în mod public, continuu și netulburat, deși acesta și-a început posesia ca detentor precar, în baza înscrisului olograf din 13.06.1959. Din celelalte mijloace de probă administrate în mod direct în dosarul pendinte (de ex, certificatele de moștenitor nr. x/31.01.1995, nr. y/25.07.2006, nr. z/14.05.2014) nu reiese aspectul în conformitate cu care clădirea construită de defunctul E. la adresa în litigiu s-a realizat pe suprafața de teren menționată.

Ca atare, stabilirea cu precizie a faptului că la adresa indicată se află o construcție ridicată sau nu pe suprafața de teren de 185 mp, ce face obiectul prezentei cauze, și, dacă este cazul, perioada probabilă în care o astfel de construcție a fost edificată, se putea realiza prin administrarea unei probe cu expertiză tehnică judiciară în acest litigiu, în condiții de contradictorialitate și legalitate. Acest lucru nu s-a întâmplat însă.

Pe de altă parte, invocarea de către instanța de apel a expertizei extrajudiciare efectuate într-un alt dosar este nelegală și din perspectiva art. 14 C. proc. civ., reglementare ce reprezintă expresie juridică a principiului contradictorialității.

În dosarul nr. x/2006, reclamanta s-a judecat cu o persoană decedată, tatăl pârâților, acesta, neavând capacitate de folosință, nu a putut pune concluzii cu privire la oportunitatea și legalitatea administrării probei cu expertiză în acea cauză, respectiv nu a putut formula obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit. În cadrul prezentului litigiu, raportul de expertiză extrajudiciară valorificat nu a făcut niciodată obiectul unei discuții contradictorii. Mai mult, pârâții au arătat oral, la judecarea în fond a cauzei, că nu sunt de acord cu concluziile acestui raport de expertiză, deoarece nu a fost efectuat în condiții de contradictorialitate și cu respectarea dreptului de a formula obiecțiuni sau de a propune un expert parte.

4.2. Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, fiind incidente prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În cuprinsul deciziei recurate instanța de apel face trimitere la dispozițiile art. 1984 C. civ., deși forma din anul 1864 are doar 1914 articole. În aplicarea acestui text de lege, în mod nelegal a reținut mai întâi faptul că elementul psihologic al posesiei nu trebuie exteriorizat, ca apoi să arate că el trebuie exteriorizat.

Astfel, instanța de apel arată că "Este de remarcat faptul că există situații, cum este cea prevăzută de art. 1984 C. civ., în care împrejurarea - actul sau faptul - de care legea civilă leagă nașterea unui raport juridic civil concret, trebuie să demonstreze existența, în plan psihologic, a unei anumite intenții. Aceste situații se deosebesc de acelea în care persoana își exteriorizează voința în mod expres și direct. În primul caz, care interesează în cauză, stabilirea intenției implică parcurgerea a două etape: probarea acțiunilor persoanei cu relevanță asupra intenției cerute de lege și, respectiv, deducerea pe cale logică, a voinței sale din actele și faptele săvârșite".

Or, prima parte din această aserțiune contravine art. 1847 C. civ., în cuprinsul căruia se arată că posesiunea trebuie să fie publică, iar actele celui care invocă posesie trebuie să fie exprese și directe. Se indică că ar fi nedovedit faptul că autorul pârâților a solicitat familiei reclamantei bani.

4.3. Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a nomelor de drept material incidente în materie - art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În speță, instanța de judecată a făcut o aplicare greșită a art. 1846 - 1847 C. civ., pornind de la premisa falsă că autorul reclamantei ar fi avut inițial convingerea că ar fi fost un posesor sub nume de proprietar pentru bunul aflat în litigiu. Or, această concluzie nu putea fi extrasă sau susținută de nicio probă existentă în cauză. Este evident că E. a început să dețină terenul ce face obiectul litigiului cu îngăduința proprietarului și în calitate de detentor precar, în baza unui act juridic netranslativ de proprietate, și anume o promisiune-ofertă unilaterală de cumpărare a terenului în litigiu din data de 13.06.1959, înscris sub semnătură privată.

Aceasta este și situația prevăzută de art. 1853 alin. (2) C. civ., întrucât îngăduința proprietarului face ca detenția exercitată doar în fapt și cu această îngăduință să fie lipsită de "animus domini", adică de elementul intențional al posesiei, ceea ce este cazul în speța de față.

Astfel, detenția precară, începută prin îngăduința proprietarului, nu poate conduce la dobândirea proprietății prin uzucapiune. Precaritatea este un viciu absolut și perpetuu al posesiei, pentru că persoanele enumerate în articolul menționat posedă pentru altul. Calitatea de detentor precar sub care a început stăpânirea terenului în litigiu de către autorul reclamantei se conservă în timp și nu poate fi schimbată decât prin acte fățișe de împotrivire în contra proprietarului de drept, autorul pârâților, proprietar cu îngăduința căruia a început deținerea acestui teren în litigiu.

În cauză, chiar și reclamanta a recunoscut calitatea pârâților de proprietari ai terenului în litigiu, propunându-le sume de bani pentru încheierea unui act de vânzare-cumpărare, ceea ce reiese din depozițiile martorilor audiați.

Or, această situație juridică este reglementată prin art. 1853 și art. 1857 C. civ. și este tratată în doctrină ca un caz care nu poate să conducă la dobândirea unui bun prin uzucapiune. Așadar, stăpânirea începută ca un detentor precar este lovită de viciul precarității.

În această ordine de idei, declarațiile martorilor F. și G. cu privire la faptul că aceștia o percep pe reclamantă și pe autorii acesteia ca fiind locatari sau proprietari ai terenului în cauză nu au nicio relevanță pentru obiectul dosarului de față.

Pentru a exista o posesie utilă este importantă doar credința subiectivă a celui ce invocă posesia că este proprietarul cert al bunului în cauză.

Cu privire la presupusul contract de vânzare-cumpărare încheiat între autorii reclamantei și autorul pârâților pentru suprafața de teren de 120 mp, se observă faptul că, la momentul 1959, cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor era în vigoare Decretul nr. 221/1950, iar, conform art. 2 alin. (1) din acest act normativ, transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor cu sau fără construcții se putea face numai prin act autentic și cu autorizarea prealabilă a Sfatului Popular.

Analizând înscrisul, pe care reclamanta își întemeiază pretențiile, respectiv declarația defunctului E. din 13.06.1959, se constată că acesta poate reprezenta cel mult o promisiune de cumpărare din perspectiva dispozițiilor legale anterior enunțate; acest înscris nu poate reprezenta o dovadă suficientă cu privire la existența elementului psihologic al posesiei în persoana autorului reclamantei, deoarece o simplă promisiune cumpărare nu era suficientă ca, în anul 1959, să formalizeze un transfer al dreptului de proprietate asupra unui bun imobil reprezentat de un teren.

O simplă promisiune de cumpărare nu poate constitui dovada faptului că o persoană a început să stăpânească sub nume de proprietar, pentru sine, bunul ce ar face obiectul acesteia. De asemenea, adresa Primăriei Municipiului București nr. 5748/1662/2001 nu poate face dovada contrară aspectelor deja susținute.

Mai mult, faptele reținute de instanța de apel de a sădi copaci sau pomi, de a planta răsaduri, de a construi un coteț de găini nu reprezintă prin ele însele fapte care să demonstreze că defunctul E. se credea proprietarul suprafeței de 185 mp de teren în litigiu; acestea pot fi exercitate asupra fondului și de un neproprietar care deține un bun de la proprietarul adevărat, fiind acte de administrare ale bunului și care aduc detentorului precar anumite beneficii.

În plus, din atitudinea ulterioară anului 1959 a defunctul E. și a succesorilor acestuia reiese fără putință de tăgadă faptul că aceștia nu s-au considerat proprietari ai suprafeței de teren în cauză - nici autorii apelantei-reclamante și nici chiar apelanta-reclamantă nu au depus declarație fiscală la organele fiscale competente pentru a achita impozit pe teren.

În cauză, nici prevederile legale referitoare la joncțiunea posesiilor nu au fost aplicate în mod corect de către instanța de apel, respectiv art. 1859 și 1860 C. civ.

Astfel, regula în materia posesiunii este ca fiecare posesor ulterior începe în persoana sa o posesiune distinctă de cea a posesorului anterior. Este posibilă unirea posesiilor unui posesor anterior cu cea a unuia posterior. Cu toate acestea trebuie probat că fiecare deținător al bunului în cauză a posedat acel bun, în sensul în care a exercitat față de acesta atât elementul material al posesiei, cât și pe cel psihologic.

În situația de față, instanța de apel a unit posesia reclamantei cu cea a defunctului E. fără a observa faptul că între momentul decesului celui din urmă și momentul intrării intimatei în detenția aceluiași bun au mai existat și alte persoane care l-au deținut sau l-ar fi putut deține. Or, curtea trebuia să demonstreze existența elementelor posesiei în persoana tuturor acestor deținători ai bunului în cauză pentru a le putea uni posesiile.

Se observă din analiza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei că suprafața de teren de 240 mp a fost stăpânită până în data de 14.05.2014 în coproprietate. În condițiile în care reclamanta se considera proprietar al suprafeței de teren în cauză încă din anul 1989, cum în mod eronat a reținut instanța de apel, acest drept trebuia să apară în certificatele de moștenitor depuse în probațiune. Însă, lipsa oricărei mențiuni în acest sens denotă lipsa elementului psihologic al posesiei în speța de față. Astfel, atât autorii reclamantei, cât și reclamanta nu au avut convingerea intimă că sunt proprietarii suprafeței de teren în cauză, motiv pentru care nu au declarat-o la masa succesorală.

În speță, instanța de apel nu a avut în vedere nici prevederile art. 1862 C. civ.

Astfel, aceasta a înlăturat cu ușurință declarațiile martorilor din cuprinsul cărora reiese cu claritate faptul că între reclamantă și pârâți au existat cel puțin două întrevederi, dovedite, pe parcursul anilor 1997-1998, cât și în anul 2017 pentru găsirea unei soluții de constituire a unui titlu de proprietate cu plata unei sume de bani, în favoarea reclamantei, pentru bunul în litigiu.

Or, stingerea unui litigiu pendinte sau a unei situații litigioase de orice fel presupune încheierea unui contract. În această ordine de idei transferul dreptului de proprietate nu mai poate avea loc ca urmare a uzucapiunii - care reprezintă consfințirea juridică a unei situații de fapt - atunci când acest transfer se realizează prin acordul părților, adică prin contract.

Mai mult, argumentația instanței de apel potrivit căreia reclamanta ar fi dobândit dreptul de proprietate în anul 1989 este nelegală. De altfel, cel ce invocă uzucapiunea trebuie să demonstreze îndeplinirea condițiilor cerute de lege la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, iar nu la un moment anterior.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar accepta interpretarea dată dispozițiilor legale incidente în materie de către instanța de apel, se constată că aceasta este viciată. Este greu de presupus că o persoană, care invocă uzucapiunea ca temei al dobândirii dreptului de proprietate, să contacteze, ulterior momentului la care se presupune că s-au îndeplinit condițiile pentru invocare uzucapiunii, proprietarul bunului asupra căruia aceasta se invocă pentru a negocia o stingere a litigiului.

4.4. Recurenții au învederat că reclamanta nu a solicitat nici la judecata în fond a cauzei și nici în apel acordarea cheltuielilor de judecată, iar, potrivit art. 204 alin. (1), art. 468 și art. 470 C. proc. civ., cererile care nu au fost formulate în mod formal prin cererea de chemare în judecată și cererea de apel nu mai pot fi invocate în cadrul dezbaterilor în ședință publică.

Mai mult, au susținut că aprecierea asupra caracterului solidar sau individual al obligației de plată a cheltuielilor de judecată trebuia pusă în discuția părților printr-o cerere formală a reclamantei, caz în care instanța de apel nu putea în mod direct să se pronunțe cu privire la solidaritatea obligației.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 635 și 1445 din noul C. civ.

Din cuprinsul prevederilor legale aplicabile în speță reiese că obligațiile coproprietarilor sunt divizibile, iar nu solidare, fiecare urmând a suporta sarcinile bunului aflat în coproprietate în raport de cota-parte aflată în proprietatea sa. Prin urmare, decizia instanței de apel de a acorda cheltuieli de judecată reclamantei prin hotărârea judecătorească atacată este nelegală.

Intimata A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursurilor pentru neîncadrarea în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea acestora, ca nefondate.

A învederat, în ceea ce privește motivul de recurs subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că recurenții au expus o situație de fapt eronată față de cea reținută de instanțele de judecată (fond și apel).

Astfel, în fond, a fost solicitată încuviințarea probei cu expertiza topo pentru identificarea imobilului, instanța urmând să aprecieze asupra utilității acesteia în funcție de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv expertiza întocmită în dosarul nr. x/2006, precum și ridicarea topo efectuată de un cadastrist autorizat OCPI - prin ambele înscrisuri identificându-se imobilul din București, str. x, prin limite, vecinătăți și acte de deținere.

Instanța de fond a respins proba cu expertiza topo având în vedere obiectul cererii precizate și poziția părților, astfel că nu se poate susține la acest moment că proba nu a fost pusă în discuția părților (oricum, un astfel de motiv trebuia invocat în fața instanței de apel și nu direct în fața instanței de recurs).

Ulterior, în apel, față de considerentele instanței de fond, nu s-a solicitat proba cu expertiză topo de niciuna dintre părți, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În legătură cu identificarea imobilului, aceasta s-a făcut pe baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, atât în fond, cât și în apel, înscrisuri care nu au fost contestate de părți. În plus, din motivarea deciziei recurate reiese fără putință de tăgadă că instanța de apel a avut în vedere întreg probatoriul administrat în cauză, și nu doar expertiza extrajudiciară, așa cum, în mod eronat, apreciază recurenții.

Ca atare, manifestarea elementului psihologic al posesiei prin edificarea unei case pe imobilul în litigiu a rezultat din coroborarea răspunsurilor la interogatoriu cu depozițiile martorilor propuși și cu înscrisurile administrate.

Cu referire la cea de-a doua critică, a precizat că este neîntemeiată, fiind evident vorba despre o eroare materială, care nu are repercusiuni asupra legalității și temeiniciei hotărârii pronunțate.

Curtea de apel a reținut incidența în cauză a prevederilor C. civ. de la 1864 cu privire la prescripția achizitivă, respectiv art. 1846 și următoarele. În continuare, în considerente, a explicat grefarea pe situația de fapt a fiecărui text legal reținut. Dintr-o eroare de dactilografiere, în cuprinsul motivării s-a menționat și art. 1984, însă din detalierea textului legal invocat reiese că instanța de apel s-a referit la elementul psihologic al uzucapiunii.

Totodată, instanța de apel a reținut și că "elementul psihologic, deși ține de realitatea interioară a unei persoane și nu de lumea exterioară, se referă la situația de fapt, iar nu la încadrarea în drept a situației respective", posesia fiind o stare de fapt.

În speța de față, intimata a cunoscut faptul că nu deține un drept de proprietate în acte, invocând posesia ca o stare de fapt. Lipsa actelor a fost motivul demarării prezentului litigiu, iar lipsa dovezii de achitare integrală a prețului a fost motivul modificării obiectului inițial al cererii de chemare în judecată. Or, lipsa actelor autentice de proprietate nu este de natură să schimbe posesia în detenție precară.

Pe de altă parte, afirmațiile recurenților, în sensul că instanța de apel a reținut, în mod netemeinic, că nu s-a dovedit că autorul lor a solicitat bani familiei intimatei motivând că acesta era decedat din 1964, nu indică nicio contradictorialitate de motive, aspectele menționate de curte fiind conforme cu realitatea, astfel cum a reieșit din probatoriul administrat în cauză. Imobilul în litigiu se afla în posesia autorului intimatei din anul 1959 și din acest moment până la promovarea prezentei cereri nu a existat nicio acțiune de opunere, nici o tulburare din partea autorului recurenților sau a recurenților înșiși cu privire la posesia exercitată de autorul intimatei și, ulterior, de intimată.

În ceea ce privește încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în materie, a arătat că instanța de apel nu a prezumat, pur și simplu, calitatea de posesor sub nume de proprietar a autorului său și, ulterior decesului acestuia, a intimatei, ci această calitate a fost demonstrată prin probatoriul administrat.

În acest context, interpretările tendențioase ale recurenților cu referire la mențiunile din înscrisul emis de Serviciul Evidență Proprietăți al Primăriei București privind terenul aflat în posesie, astfel cum apare la Direcția Evidențe Cadastrale, sunt netemeinice. Din acest înscris reiese că posesor al parcelei în suprafață de 425 mp, din care 68 mp construcție, era, la data întocmirii evidențelor, H..

Este adevărat că, în evidențele fiscale, suprafața înregistrată este de 240 mp (întrucât pentru restul nu deținea acte autentice de proprietate), însă această lipsă nu este de natură să schimbe natura posesiei autorilor intimatei sau a intimatei însăși.

Mai mult decât atât, nici autorii recurenților și nici recurenții nu au fost impuși fiscal pentru imobilul în litigiu, deși aceștia ar fi putut face acest lucru din moment ce reclamă calitatea de proprietari în acte.

Or, mențiunea din înregistrările Direcției Evidențe Cadastrale se corelează cu faptele autorilor intimatei și, mai târziu, a intimatei de a folosi terenul ca un adevărat proprietar, respectiv: îngrădit tot terenul, construit casa de 68 mp pe terenul în litigiu (ulterior casa a fost extinsă și pe terenul aflat în proprietatea intimatei, de 240 mp), cultivat grădina, etc. Toate aceste aspecte sunt de natură să probeze indubitabil atitudinea clară și neechivocă a autorilor intimatei și a intimatei că sunt adevărații proprietari ai terenului.

De asemenea, este evident că posesia neviciată nu putea fi menționată în certificatele de moștenitor, întrucât nu era un drept constatat. Tocmai din acest motiv, a fost necesară formularea prezentei acțiuni, prin care să se constate posesia de lungă durată și dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Referitor la impunerea fiscală, și aceste critici sunt neîntemeiate, fiind în contradicție cu dispozițiile incidente. Obligația de plată a impozitului pe teren revine proprietarului acelui bun (iar nu posesorului), calitate pe care autorii intimatei și intimata nu o dețineau și nu o puteau proba la organele fiscale. Mai mult decât atât, omisiunea înregistrării în evidențele fiscale ale autorilor intimatei și, ulterior, a intimatei, nu echivalează cu lipsa elementului psihologic al posesiei, aspect reținut în mod corect și de instanța de apel.

În speță, recurenții au făcut susțineri referitoare la atitudinea psihologică a autorilor intimatei sau a intimatei însăși fără a menționa niciun element care să probeze ieșirea lor din pasivitate. Totuși, obiectul litigiului îl constituie dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii, iar această instituție juridică sancționează tocmai pasivitatea proprietarului față de proprietatea sa.

Lipsa posesiei, neplata impozitelor, neîngrijirea proprietății, netulburarea posesiei deținătorului proprietății sale confirmă o atitudine pasivă din partea proprietarului de drept, atitudine pe care legea o sancționează dând posibilitatea legală posesorului neproprietar să devină proprietarul de drept ca efect al uzucapiunii.

Cât privește cheltuielile de judecată, a susținut că au fost solicitate prin cererea de apel și au fost depuse dovezi privind achitarea acestora. Urmează a se constata că recurenții au stat împreună în judecată, în calitate de moștenitori ai autorului lor, au formulat, în esență, aceleași apărări și susțineri, au avut o poziție comună. Astfel, față de calitatea lor procesuală și de culpa procesuală, în raport de dispozițiile art. 1382 din noul C. civ. (art. 1003 C. civ.), solidaritatea provine din lege. De altfel, motivul privind eventuala divizibilitate a obligației de plată a cheltuielilor de judecată nu constituie în sine un motiv de recurs, ci, cel mult, un motiv de lămurire dispozitiv.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 12.11.2020, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de pârâții B. și C. împotriva deciziei nr. 1210/1.10.2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată la 17.12.2020, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Conform art. 488 pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității."

Dispozițiile art. 14 alin. (2) și (6) C. proc. civ. prevăd:

"(2) Părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea"; "(6) Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii".

Potrivit art. 16 C. proc. civ., "Probele se administrează de către instanța care judecă procesul, cu excepția cazurilor în care legea stabilește altfel".

Art. 261 alin. (1) C. proc. civ. prevede că:

"Administrarea probelor se face în fața instanței de judecată sesizate, în camera de consiliu, dacă legea nu dispune altfel".

Interpretând dispozițiile legale mai sus citate, rezultă că, în procesul civil, contradictorialitatea îngăduie părților în litigiu să participe în mod activ la prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor lor în cursul desfășurării judecării cauzei, acestea având dreptul de a discuta și combate susținerile și dovezile făcute de fiecare dintre ele, precum și de a-și expune punctele de vedere asupra inițiativei instanței în scopul stabilirii adevărului și al pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Pe de altă parte, conform principiului nemijlocirii, probele se administrează de către instanța care judecă procesul; nemijlocirea constă, de fapt, în obligația instanței de a cerceta direct toate elementele care servesc la lămurirea împrejurărilor cauzei, în așa fel încât între instanță și faptele care se vor stabili să existe un număr cât mai mic de verigi intermediare, pentru ca probele să nu fie denaturate.

Înalta Curte constată că, inițial, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat, în principal, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru terenul de 185 mp, situat în București, str. x, în subsidiar, pentru suprafața de 120 mp de la aceeași adresă, precum și să se constate dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului de 65 mp, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani.

Față de înscrisul - bilet din 13.06.1959, depus la dosar de către pârâți, despre care nu avea cunoștință, și față de imposibilitatea de a proba achitarea integrală a prețului, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că a solicitat să se constate dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune pentru terenul în suprafață de 185 mp. A învederat că întreg terenul, în suprafață de 425 mp (240 mp din contractul de vânzare cumpărare, 120 mp din contractual nefinalizat și 65 mp fără acte), a fost permanent în posesia autorilor săi și a sa începând cu anul 1959, toți exercitând o posesie exclusivă, sub nume de proprietar, publică, continuă și netulburată.

În speță, la judecata în fond, a fost încuviințată proba cu expertiză în specialitatea topografie, având ca obiectiv identificarea imobilului în litigiu și avizarea raportului de către OCPI, instanța de judecată dispunând ca administrarea expertizei să se facă ulterior celorlalte probe încuviințate, aspect ce rezultă din încheierea de ședință din 12.02.2018. S-a atașat, alături de înscrisuri, raportul de expertiză întocmit de expertul D. în dosarul nr. x/2006 al Judecătoriei Sectorului 2 București.

Ulterior, după administrarea probei cu înscrisuri, a probei cu interogatoriu și a probei testimoniale, asupra administrării probei cu expertiză specialitatea topografie instanța de fond nu s-a mai pronunțat, constatând încheiată cercetarea judecătorească.

Acțiunea reclamantei a fost respinsă, ca neîntemeiată.

În fața instanței de apel nu s-a solicitat proba cu expertiză topo de niciuna dintre părți.

În cauză, curtea de apel a considerat, făcând aplicarea art. 1846, 1847 și 1890 C. civ., că instanța în fața căreia se invocă uzucapiunea trebuie să cerceteze dacă sunt îndeplinite condițiile generale referitoare la domeniul de aplicație, dar și la posesie.

În privința calității posesiei exercitate, a observat că atributele acesteia rezultă din evaluarea coroborată a depozițiilor testimoniale, care au evidențiat caracterul continuu și neîntrerupt al posesiei în tot acest răstimp, al stăpânirii imobilului litigios de autorul reclamantei și familia sa.

A reținut, totodată, că declarațiile martorilor se coroborează nu doar unele cu altele, ci și cu aserțiunile reclamantei, inclusiv din răspunsurile sale la interogatoriul propus de pârâți, precum și cu înscrisurile administrate - adresa nr. x/2001 a Primăriei Municipiului București, Direcția Patrimoniu Evidență Proprietăți Cadastru, Serviciul Evidență Proprietăți.

Or, conform acestei adrese, în evidențele cadastrale întocmite pe bază de declarații la nivelul anului 1986, imobilul situat în București, str. x, a fost înscris cu teren în suprafață de 425 mp, din care 68 mp construcții, proprietate particulară, cu posesor de parcelă la data întocmirii evidențelor fiind indicat H., autorul reclamantei.

A constatat că, potrivit raportului de expertiză întocmit în dosarul nr. x/2006 al Judecătoriei Sectorului 2 București, de expert D.

D., în cadrul suprafeței de 423 mp este cuprins atât terenul obiect al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1949, cât și aria în prezent litigioasă, arie pe care, parțial, autorul reclamantei a edificat o construcție cu destinația de locuință.

A arătat instanța de apel că expertul a precizat că imobilul construcție se prezintă ca un întreg, iar din schița imobilului, indicată de intimați, se observă că partea din locuință, având parter și etaj, adică partea care a realizat obiectul memoriului tehnic întocmit de arhitect, subsecvent autorizației favorabile de principiu nr. 4161/101/959 și în vederea edificării unei locuințe formate din parter și etaj, se află chiar pe partea de teren litigioasă, spre deosebire de partea de locuință având doar parter (fără etaj, deci), care se află pe partea de teren cumpărată prin contract autentic de vânzare-cumpărare, aprecierile pârâților pe marginea suprafețelor menționate în cadrul certificatului fiscal și adresei Primăriei Municipiului București fiind apreciate ca eronate.

Ca atare, prin decizia civilă nr. 1210/1.10.2019, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, după admiterea apelului și schimbarea sentințe civile apelate, a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată, și a constatat că reclamanta a dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 182 mp, parte din imobilul situat în București, str. x, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert D., depus la dosar.

Înalta Curte constată, așadar, în raport de cele mai sus arătate, că, pentru formarea convingerii că autorul reclamantei a stăpânit suprafața de teren în litigiu în mod public, continuu și netulburat, respectiv că a construit pe terenul în litigiu o construcție, instanța de apel a avut în vedere depozițiile martorilor audiați, răspunsurile la interogatoriu și relațiile obținute de la Primăria Municipiului București, Direcția Patrimoniu Evidență Proprietăți Cadastru, Serviciul Evidență Proprietăți, care confirmă cele statuate de martori și, în subsidiar, pentru identificarea suprafeței uzucapate, expertiza extrajudiciară, care, însă, nu are valoarea certă a unei expertize judiciare, ci poate fi considerată, cel mult, un indiciu, care poate, coroborat cu alte dovezi, să probeze suprafața stăpânită în fapt de reclamantă și autorul acesteia. Această expertiză nu a identificat însă, prin suprafețe și vecinătăți, terenul pretins a fi uzucapat.

Înalta Curte reține că expertiza este un mijloc de probă prin care se lămuresc anumite aspecte de fapt pentru care sunt necesare cunoștințe de specialitate.

În speță, instanța de apel nu a respectat dispozițiile art. 16 și 261 alin. (1) C. proc. civ., texte ce definesc, respectiv reiterează principiul nemijlocirii, cu atât mai mult cu cât prima instanța a omis să procedeze la administrarea expertizei judiciare după încuviințarea probei și nici nu a menționat dacă expertiza extrajudiciară depusă de către reclamantă rămâne o probă câștigată litigiului pendinte.

În aceste condiții, Înalta Curte consideră că sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., caz în care se impune, potrivit art. 496 alin. (2) și 497 C. proc. civ., casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel, în vederea administrării probei cu expertiză tehnică judiciară pentru identificarea în concret, cu dimensiuni, laturi și vecinătăți, a suprafeței de teren ce face obiectul uzucapiunii.

Cât privește indicarea în cuprinsul deciziei recurate a dispozițiilor art. 1984 C. civ., Înalta Curte observă că este, în mod cert, vorba de o eroare materială, care nu influențează însă legalitatea hotărârii pronunțate din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ.. Se constată, din detalierea făcută în legătură cu textul invocat, că instanța de apel s-a referit la elementul intențional al posesiei atunci când a exprimat considerente pur teoretice, în aplicarea prevederilor art. 1846 și următoarele C. civ.

În speță, instanța de apel a reținut și că "elementul psihologic, deși ține de realitatea interioară a unei persoane și nu de lumea exterioară, se referă la situația de fapt, iar nu la încadrarea în drept a situației respective", posesia fiind o stare de fapt, precum și că, în situația în care actul sau faptul de care legea civilă leagă nașterea unui raport juridic civil concret, este necesar să se demonstreze existența, în plan psihologic, a unei anumite intenții, situație care, se diferențiază de cea în care persoana își exteriorizează voința în mod expres și direct, care nu se identifică cu elementul intențional care rezultă din dispozițiile art. 1847 C. civ.

Or, din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că această aserțiune nu contravine art. 1847 C. civ., astfel cum susțin recurenții, mai mult nu constituie un argument ce poate fi sancționat prin raportare la art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, așa cum susține intimata, afirmațiile recurenților, în sensul că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că nu s-a dovedit că autorul lor a solicitat bani familiei intimatei, nu relevă nicio contradictorialitate de considerente, ci vizează, cel mult, aspecte de fapt ce rezultă din probatoriul administrat în cauză, care nu pot face obiectul controlului de legalitate în această etapă procesuală, dată fiind structura recursului.

Înalta Curte consideră că această critică nu este fondată.

Astfel, reține că, în cuprinsul art. 1846 C. civ., care definește posesia, nu se face referire la intenția sau voința posesorului de a poseda pentru sine, dar art. 1847 C. civ., care stabilește condițiile cerute posesiei pentru a uzucapa, prevede, ca o condiție esențială, pe aceea ca bunul să fie posedat sub nume de proprietar.

Potrivit art. 1847 C. civ., "Ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar".

Precaritatea este definită în art. 1853 C. civ., care prevede:

"(1) Actele ce exercităm sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc., sau asupra unui lucru comun, în puterea destinației legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar. (2) Tot asemenea este posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduință a proprietarului său".

Simpla deținere a unui bun - detenția precară - nu trebuie confundată cu posesia. Deși detentorul are stăpânirea materială a bunului, el deține lucrul pentru altul și nu pentru sine.

Înalta Curte constată că, în speță, instanța de apel, procedând la propria sa evaluare a materialului probator administrat în ambele faze procesuale, împrejurare de fapt asupra căreia nu se poate interveni în recurs, a reținut că, în temeiul înscrisului sub semnătură privată încheiat la 13.06.1959, autorul intimatei și-a asumat obligația de a plăti suma de 1400 RON, autorului recurenților, această sumă fiind "un rest din prețul terenului vândut mie în str. x (…). În suprafață de 120 mp una sută douăzeci pentru întregirea locului meu de casă din strada sus arătată" și că autorului recurenților cerea autorului intimatei "bani pentru că nu achitaseră prețul în întregime pentru diferența de teren".

Totodată, instanța de apel a apreciat ca fiind eronată aprecierea tribunalului asupra faptului că, știind că imobilul aparține altei persoane, dovadă fiind actul juridic din 13.06.1959, prin care s-a asumat de către autorul intimatei obligația de plată a unei sume de bani pentru diferență, atunci acesta și intimata au folosit imobilul litigios doar prin simpla îngăduință a proprietarului. A considerat că acest argument contrazice fundamental regimul juridic al prescripției achizitive, care se grefează în cazul uzucapiunii de lungă durată (cazul în speță), pe nerelevanța aspectului cunoașterii sau nu de către posesor, a faptului că bunul aparținea unei alte persoane, cerințele existenței unui just titlu și a bunei-credințe reprezentând exigențe impuse legal doar în privința uzucapiunii de scurtă durată, ceea ce nu este cazul pendinte.

Analiza a fost determinată de invocata manifestare de voință a intimatei, din anii 1997 - 1998, când aceasta ar fi contactat recurenții pentru perfectarea unui contract de vânzare-cumpărare. Or, din probele administrate a rezultat că discuțiile purtate de părți în perioada menționată au vizat preîntâmpinarea unor eventuale litigii viitoare, rezolvarea diferendului pe cale amiabilă, și nu perfectarea unui act de vânzare-cumpărare. Aceste discuții, astfel canalizate, nu au implicat vreo negare din partea intimatei, a dreptului său de proprietate survenit între timp asupra imobilului litigios și nici vreo recunoaștere din partea acesteia a dreptului de proprietate al autorului recurenților.

Curtea a concluzionat în sensul că încercarea de preîntâmpinare a unor eventuale litigii viitoare, fie și prin intermediul unei prestații pecuniare, nu este incompatibilă de plano, din punct de vedere logic, cu existența, în planul subiectiv al intimatei, a conștiinței calității sale de proprietar.

Înalta Curte constată că, în situația de față, astfel reținută în fapt, nu s-a probat de către recurenți calitatea autorului intimatei de detentor precar, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 1854 C. civ., care instituie o prezumție de exercitare a posesiei pentru sine, a celui ce stăpânește bunul, până la proba contrară.

În plus, observă că în mod corect, reținând dovedirea în cauză a elementului psihologic animus domini, s-a apreciat de către instanța de apel că este îndeplinită cerința legală ca posesia să fi fost exercitată sub nume de proprietar. De altfel, acest element se prezumă ori de câte ori o persoană are deținerea materială a bunului, pornind de la premisă că cine are stăpânirea materială exprimă și voința, ca această stăpânire să se facă sub nume de proprietar.

În speță, fiind vorba de o prezumție relativă, contestatorii posesiei sub nume de proprietar aveau posibilitatea să o înlăture, însă nu au făcut-o, susținând doar că înscrisul încheiat la 13.06.1959 nu poate reprezenta o dovadă suficientă cu privire la existența elementului psihologic al posesiei în persoana autorului intimatei, deoarece nu putea să formalizeze un transfer al dreptului de proprietate asupra unui bun imobil reprezentat de un teren.

Cum elementul animus reprezintă intenția, voința posesorului de a stăpâni bunul pentru sine, de a se comporta ca proprietar sau titular al unui drept real cu privire la lucrul pe care îl are în posesie, Înalta Curte reține că determinarea acestuia, respectiv identificarea și calificarea actelor săvârșite de posesor pe numele și în contul său nu se pot realiza decât prin interpretarea probatoriului administrat în cauză și constituie o chestiune de fapt, ce privește netemeinicia hotărârii judecătorești, iar nu un aspect de nelegalitate, care să poată fi supus cenzurii instanței de recurs.

Pe de altă parte, se constată că nu prezintă relevanță juridică existența sau valabilitatea convenției menționate în condițiile în care obiectul dedus judecății îl reprezintă o acțiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă, iar nu pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare, iar, în speță, au fost constatate întrunite calitățile unei posesii utile pentru perioada relevantă, de 30 de ani.

În cauză, instanța de apel a reținut nu numai faptele de a sădi copaci sau pomi, de a planta răsaduri, de a construi un coteț de găini săvârșite de autorul intimatei și de către intimată, pentru a justifica calitatea în care aceștia au acționat, astfel cum consideră recurenții, ci și faptul material al edificării casei de locuit, "care vizează intenția de stăpânire ca adevărat proprietar, date fiind investițiile majore pe care o astfel de construire le impune", chiar și faptul edificării unei construcții în mod neautorizat, "autorizarea construirii nefiind prevăzută legal ca o exigență în materie de prescripție achizitivă" (acestea nefiind acte de administrare ale bunului).

Or, observă Înalta Curte, aceste acte sau fapte materiale dovedite cu martori, coroborate cu înscrisuri, au condus instanța de apel la același raționament juridic, în sensul că, în situația de față, sunt aplicabile dispozițiile art. 1846 și următoarele C. civ., reținând că toate acestea sunt de natură să probeze indubitabil atitudinea clară și neechivocă a autorilor intimatei și a intimatei că sunt adevărații proprietari ai terenului în litigiu, respectiv întrunirea elementelor constitutive ale posesiei - corpus și animus.

Împrejurarea potrivit căreia defunctul E. și succesorii acestuia nu au depus declarație de impunere la organele fiscale competente pentru a achita impozitul pe teren nu constituie, în sine, o faptă de natură să înfrângă caracterul public și sub nume de proprietar al posesiei, cât timp o astfel de înregistrare nu este reglementată în mod obligatoriu de dispozițiile legale în materia uzucapiunii, aceste atribute ale posesiei rezultând din celelalte elemente de fapt reținute de instanța de apel.

De altfel, nici recurenții nu au probat că autorul lor și, mai apoi, aceștia, au fost impuși fiscal pentru imobilul în litigiu, deși ar fi putut face acest lucru din moment ce reclamă calitatea de proprietari.

Totodată, lipsa mențiunilor referitoare la dreptul de proprietate asupra terenului litigios în certificatele de moștenitor depuse în probațiune de către intimată nu justifică lipsa elementului psihologic al posesiei, astfel cum susțin recurenții.

Recurenții au mai arătat că prevederile legale referitoare la joncțiunea posesiilor au fost aplicate în mod greșit de către instanța de apel, întrucât nu s-a observat că între momentul decesului autorului intimatei și momentul intrării intimatei în detenția aceluiași bun au mai existat și alte persoane care l-au deținut sau l-ar fi putut deține și trebuia să se demonstreze existența elementelor posesiei în persoana tuturor acestor deținători ai bunului în cauză pentru a le putea uni posesiile.

Înalta Curte constată că nu au fost încălcate dispozițiile art. 1859 și 1860 C. civ.

Astfel, reține că, potrivit certificatelor de moștenitor nr. x/31.01.1995 eliberat de fostul Notariat de Stat Sector 2, nr. 28/25.07.2006 eliberat de BNP I. și nr. 10/14.05.2014 eliberat de BIN J., la data de 30.06.1994 a decedat E., lăsând ca moștenitori pe E., soție, cu cota de 2/8, K., fiică, cu cota de 3/8 și reclamantă, fiică, cu cota de 3/8; la data de 04.01.2006 a decedat E., lăsând ca moștenitoare pe K., fiică, cu cota de 1/2 și pe reclamantă, fiică, cu cota de 1/2; la data de 01.03.2012 a decedat K., lăsând ca unică moștenitoare, cu cotă întreagă, pe reclamanta, masa succesorală în toate cele trei succesiuni fiind compusă din teren în suprafață de 240 mp și construcția de 68 mp din București, str. x.

În privința termenului legal de 30 ani necesar a fi îndeplinit pentru invocarea uzucapiunii, instanța de apel a concluzionat în sensul că posesia autorului intimatei, asupra imobilului litigios, a început cel mai târziu, în anul 1959, aspect ce nu a fost contestat în recurs. Ca atare, acesta era împlinit la data decesului autorului intimatei.

Or, efectele dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune se produc retroactiv, uzucapantul fiind considerat proprietar din ziua în care a început posesia, context în care succesorul acestuia a dobândit dreptul de proprietate în calitatea sa de moștenitor.

Din această perspectivă, în mod corect a constatat instanța de apel că invocarea joncțiunii se realizează în situația în care singură, posesia autorului nu determină uzucapiunea, evident din perspectiva cerinței împlinirii termenului legal de prescripție achizitivă.

Pe de altă parte, aceeași instanță a reținut că atributele posesiei rezultă din evaluarea coroborată a depozițiilor testimoniale, depoziții care au evidențiat cu prisosință, c