ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2089/2018

Prin sentința civilă nr. 327/23.03.2001 a Tribunalului București s-a admis, în parte, acțiunea precizată și completată formulată de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București, S.C. E. S.A., S.C. X. S.A., S.C. F. S.A., S.C. Y. S.A., S.C. G. S.A., S.C. H. S.A., S.C. I. S.A. și S.C. J. S.A., au fost obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață totală de 131.995,39 mp situat în perimetrul București, s-a constatat că nu au calitate procesuală pasivă o parte din pârâții enumerați în dispozitiv, s-a respins acțiunea împotriva acestor pârâți pe acest temei, s-a luat act de renunțarea la judecata față de pârâta S.C. G. S.A., s-a respins, ca nefondată, cererea de intervenție în interes propriu formulată de S.C. F. S.A.

S-a reținut că, prin actul de adjudecare nr. 8427/1919, autentificat și transcris la Tribunalul Ilfov, numiții K., C. și L. au dobândit în proprietate terenul în suprafață de 158.750 mp și construcțiile existente pe acest teren; prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x.511/1934 la Tribunalul Ilfov, reclamanții au dobândit suprafața de teren de 20.000 mp, în aceeași zonă; din conținutul proceselor-verbale nr. x și nr. y emise de Comisia pentru Înființarea Cărților Funciare București a rezultat că numiții K., L., B. și N. au dobândit, în zona Glocozei din București, două terenuri, unul în suprafață de 8913 mp, iar celălalt în suprafață de 24.922 mp; numitul K. a devenit proprietar pe o suprafață de teren de 3345 mp, în aceeași zonă, în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1929 la Tribunalul Ilfov; reclamantul A. este unic moștenitor al defunctului K., conform certificatului de moștenitor nr. x/1970 emis de Notariatul Sector 2 București; reclamanta B. este unica moștenitoare a defunctului L., conform jurnalului 8911/1939 al Tribunalului Ilfov, unit cu actele de stare civilă depuse la dosar; reclamanții C. și D. sunt moștenitorii defunctului C. și al soției acestuia, N., conform actelor de stare civilă aflate la dosar și actului de partaj și predare de legat autentificat sub nr. x/1939 la Tribunalul Ilfov. Însumând suprafețele de teren ce au aparținut autorilor reclamanților a rezultat că C., K. și L. au deținut în proprietate o suprafață totală de 215.935 mp, al cărui amplasament se află, la momentul actual, în București, sector 2, în perimetrul străzilor Barbu Văcărescu, O. și P., amplasament ce rezultă din conținutul celor două expertize întocmite în cauză.

Din adresa nr. x/1999 a Primăriei Municipiului București a rezultat că o suprafață de 160.220 mp a trecut în proprietatea statului, fiind expropriată pentru cauză de utilitate publică, potrivit Decretului nr. 105//1950.

Din raportul de expertiza întocmită în cauză de expert Q. și din înscrisurile depuse de pârâți și intervenienta a rezultat că terenul în suprafață de 131 995,99 mp este deținut de către unii din pârâți și de către intervenienta; s-a reținut totodată că S.C. J. deține terenul în suprafață de 3345 mp.

Instanța de fond a reținut că nu s-a probat modul de preluare de către stat a terenului pentru că nu s-a depus Decretul nr. 105/1950 și celelalte decizii administrative, astfel că nu s-a făcut dovada existenței titlului de proprietate al statului asupra terenului ce a aparținut autorilor reclamanților. A mai reținut că, chiar dacă s-ar fi depus decretul, față de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu s-ar fi probat un titlu valabil, pentru că acesta contravenea prevederilor Constituției și dispozițiilor art. 481 din C. civ., nefăcându-se dovada existenței unei juste și prealabile despăgubiri.

Nici certificatele de atestare a dreptului de proprietate emise conform H.G. nr. 834/1991 nu pot avea prioritate față de titlul ce a aparținut autorilor reclamanților, nu doar pentru că acesta din urmă este mai vechi, ci și pentru că nu s-a făcut dovada unui titlu valabil al pârâților și al statului. Pârâtul Consiliul General al Municipiului București nu a prezentat nici un înscris care să justifice stăpânirea terenului, fiind extrem de neclar modul în care autorii reclamanților au fost deposedați de întreaga suprafață de teren ce le-a aparținut. Prin expertizele întocmite în cauză s-a dovedit că o parte din teren este ocupat de un ansamblu de blocuri de locuințe care nu poate fi restituit în natură, reclamanților, aceștia urmând a obține eventualele despăgubiri conform Legii nr. 10/2001.

Instanța de fond a reținut astfel că autorii reclamanților nu au pierdut niciodată proprietatea asupra terenurilor, iar reclamanții, conform art. 644 din C. civ., au devenit prin moștenire proprietari, astfel că în baza art. 480 și urm. din C. civ., instanța de fond a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată și completată.

Prin decizia civilă nr. 169/08.04.2003 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă s-a respins ca rămas fără obiect apelul reclamanților.

Apelul formulat de S.C. J. a fost respins ca nefondat, întrucât nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra terenului revendicat, arătând doar că este succesoarea societății R., care ar fi fost proprietara terenului. La dosar, nu s-au depus însă acte de proprietate în acest sens, ci numai o cerere a societății menționate prin care se solicita organelor fiscale rectificarea rolului fiscal ca urmare a reformei monetare. De altfel, dacă pretinsa autoare a apelantei-pârâte ar fi fost proprietara terenului, aceasta ar fi figurat în anexa la Decretul nr. 105//1950.

Prin decizia civilă nr. 7588/04.12.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală s-au respins, ca neîntemeiate, recursurile. În recursul declarat de S.C. J. s-a reținut că acesta este nefondat, pentru că nu s-a dovedit dreptul său de proprietate asupra terenului revendicat.

Prin decizia civilă nr. 6124/28.05.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală s-a admis contestația în anulare formulată de S.C. J., s-a anulat în parte decizia civilă nr. 7588/04.12.2005, în limita motivelor de recurs necercetate, s-a fixat termenul pentru rejudecarea recursului S.C. J.

Prin decizia civilă nr. 1018/17.02.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de S.C. J., s-a casat în parte decizia și s-a trimis cauza pentru rejudecarea apelului declarat de S.C. J., menținându-se celelalte dispoziții ale deciziei. S-a reținut că instanța de apel nu a răspuns criticilor acestei pârâte cu privire la încălcarea dreptului de proprietate conferit prin certificatul de atestare emis de autoritatea competentă și, implicit, nu a stabilit cu exactitate dacă statul a preluat terenul în discuție de la autorii reclamanților sau de la Societatea R.

Prin decizia civilă nr. 185A/03.05.2012 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de S.C. J.

Prin decizia civilă nr. 2301/18.04.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a I a civilă s-a admis recursul, s-a casat decizia și s-a trimis cauza la aceeași instanță. În esență, s-a reținut că instanța nu a avut în vedere la pronunțarea deciziei recurate, îndrumările obligatorii date de instanța supremă. Astfel, nu s-a analizat de către instanța de apel dacă terenul în litigiu a fost sau nu preluat de la autorii reclamanților prin decretul de expropriere, și nu s-au analizat criticile relative la încălcarea drepturilor conferite de certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în beneficiul SC "J." S.A. Carpați.

Prin decizia civilă nr. 185A/11 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtei.

În rejudecare, s-a admis pentru părți proba cu înscrisuri pentru a se dovedi dacă dreptul de proprietate asupra terenului a trecut sau nu de la reclamanți la societatea pârâtă, precum și expertiza pentru identificarea terenului. Din conținutul expertizei dispusă în cauză a rezultat că terenul revendicat nu face parte din terenul expropriat prin Decretul nr. 105/1950, aflându-se la sud de terenul expropriat; s-a stabilit totodată că terenul se afla în incinta imobilului din str. x, pentru care recurenta-pârâtă deține certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 09.04.1993; a rezultat și că terenul ce a fost deținut de către S.C. R. S.A. se învecinează cu terenurile ce fac obiectul cauzei pendinte; s-a stabilit că parcela S2 are o suprafață de 830 mp, respectiv că suprafața de 415 mp face parte din suprafața de 830 mp, cu care se află în indiviziune.

Apreciind probatoriul administrat, instanța de rejudecare a concluzionat că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente de fapt și de drept:

Prin decizia civilă nr. 2301 din 18 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a reținut că instanța de apel nu a analizat dacă terenul în litigiu a fost sau nu preluat de la autorii reclamanților prin decretul de expropriere și nu s-au analizat criticile relative la încălcarea drepturilor conferite de certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în beneficiul S.C. J.

Din raportul de expertiză tehnică judiciară și anexele la aceasta, instanța a reținut că terenul revendicat de 3 345 mp, din care 2 930 mp în proprietate exclusivă, și 415 mp în indiviziune cu S., T. și U. și care este inclusă în suprafața de 830 mp, nu face parte din terenul expropriat prin Decretul nr. 105/1950; terenul revendicat se află în incinta imobilului din str. x pentru care S.C. J. deține certificatul de atestare a dreptului de proprietate, seria x nr. x din 9.04.1993.

Concluzia instanței de apel a fost aceea că imobilul nu a fost preluat de Statul român prin Decretul nr. 105/1950 și că, în lipsa unui titlu, preluarea s-a făcut în fapt.

În ceea ce privește dreptul de proprietate al apelantei conferit prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 09.04.1993 s-a avut în vedere art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, conform cărora "bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu".

Din examinarea susținerilor apelantei a rezultat că aceasta a pretins că terenul a aparținut S.C. R. S.A. care a fost naționalizată și că bunurile din patrimoniul acesteia au fost preluate de S.C. J., în calitate de succesor. Din bilanțul încheiat la 11 iunie 1948 a rezultat că, la naționalizare, S.C. R. S.A. deținea în patrimoniu terenuri în suprafață totală de 3.803.507 mp. Din răspunsul la obiecțiuni a rezultat că terenul care a fost deținut de S.C. R. S.A. este diferit de terenul revendicat cu care se învecinează. De asemenea, a rezultat că terenul de 415 mp revendicat se afla în indiviziune și în cadrul suprafeței de 830 mp și se identifica cu suprafața notată cu S2 în planul proprietăților întocmit de ing. L., anexa 8.

În consecință, pentru că terenul revendicat nu s-a aflat în proprietatea S.C. R. S.A., statul nu a naționalizat terenul revendicat odată cu naționalizarea S.C. R. S.A., ceea ce înseamnă că apelanta nu a dobândit vreun drept de proprietate de la S.C. R. S.A.

În aceste condiții, S.C. J. S.A. nu a avut în patrimoniu terenul revendicat, astfel că nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 - terenul nu a devenit obiect de proprietate al S.C. J. S.A.

În drept, au fost avute în vedere și dispozițiile art. 1 și art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 834 din 14.12.1991.

S-a apreciat că Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 09.04.1993 cu încălcarea atât a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 cât și a art. 1 din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat, în sensul că au cuprins în certificatul de atestare a dreptului de proprietate și terenul revendicat de către reclamanți, deși nu s-a aflat în patrimoniu S.C. J. S.A.

Procedând la compararea titlurilor părților, s-a apreciat că apelanta-pârâtă a obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate de la un non-proprietar, în timp ce titlul reclamanților provine de la adevăratul proprietar, motiv pentru care s-a dat preferabilitate titlului de proprietate al reclamanților, într-o acțiune în revendicare nefiind necesară anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Referitor la pretinsa ignorare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 18/1991 și la faptul că terenul revendicat de către reclamanți ar fi trecut în proprietatea statului, conform Decretului nr. 105/1950, critica este nefondată, pentru că terenul nu a intrat în proprietatea statului. Așa cum a rezultat din expertiza întocmită în cauză, prin Decretul nr. 105/1950 nu s-a expropriat și terenul revendicat de către reclamanți.

Referitor la pretinsa ignorare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 1 din H.G. nr. 556/1990, critica este nefondată. Textul citat nu se referă la terenul revendicat de către reclamanți pentru că textul are în vedere numai acele imobile - terenuri și construcții - în care construcțiile au fost demolate iar pe terenuri s-au realizat investiții. De altfel, chiar apelanta arată că pe teren exista anumite construcții care nu au fost demolate.

Deși terenul revendicat este menționat în certificatul de atestare a dreptului de proprietate și pe teren exista construcții vechi necesare îndeplinirii obiectului de activitate, critica nu poate fi primită pentru că, în faza rejudecării apelului, s-a refăcut raportul de expertiză, ocazie cu care s-a constatat existența pe teren a unor garaje pe suprafețe de teren de 830 mp pentru care însă apelanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate și nici existența unor autorizații de construirii. Cum terenul este proprietatea reclamanților, urmează ca aceștia să decidă cu privire la garajele existente pe terenul lor.

Împotriva deciziei civile nr. 185A/11.03.2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a formulat cerere de recurs pârâta S.C. J., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

Prin decizia civilă nr. 2301 din 18 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul pârâtei, reținând nelegalitatea hotărârii recurate, considerentele instanței reitererând ceea ce se impusese deja cu titlu de îndrumări obligatorii prin decizia civilă nr. 1018/17.02.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, s-a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 315 din C. proc. civ., întrucât instanța trebuia să se pronunțe asupra următoarelor aspecte relevante pentru cauză: dacă terenul revendicat a fost expropriat de la autorii reclamanților, prin Decretul nr. 105/1950, sau dacă acest teren a fost în proprietatea societății R. S.A, autoarea pârâtei, și a fost preluat de către stat de la aceasta, în temeiul Legii nr. 119/1948; încălcarea drepturilor conferite pârâtei prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

Scopul îndrumărilor date de instanțele de recurs a fost acela de a stabili continuitatea dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor reclamanților de la momentul dobândirii acestuia, până la data preluării terenului de către stat. Motivația cercetării acestui aspect a rezultat din probatoriul administrat în cauză, la nivelul anilor 1943-1948, terenul revendicat apărând a fi proprietatea societății R. S.A, autoarea pârâtei.

Pentru a fi admisă acțiunea lor în revendicare, intimații-reclamanți nu trebuie să dovedească doar faptul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului, ci și faptul că acesta a existat în patrimoniul autorilor lor până la data exproprierii.

Cunoașterea persoanei de la care s-a preluat imobilul, ar conduce automat și la stabilirea titularului dreptului de proprietate la acel moment și astfel, la dovedirea dreptului de proprietate al reclamanților. Singura prezumție cu caracter absolut al dreptului de proprietate și care privește exclusiv dobândirea acestuia, o reprezentă uzucapiunea imobiliară. Toate celelalte prezumții ale dreptului de proprietate, care țin să dovedească dobândirea acestuia și continuitatea lui în patrimoniul unei persoane, sunt prezumții cu caracter relativ și care, odată înfrânte, trebuie înlocuite cu alte mijloace de probă.

În cazul prezentei pricini, cu privire la dreptul de proprietate al intimaților-reclamanți, apărările pârâtei tind la înfrângerea prezumției continuității dreptului de proprietate, pe care, de altfel, aceștia nu au putut-o dovedi în niciun alt mod.

Motivul care a determinat un asemenea raționament în prezenta cauză a fost determinat de următoarele două aspecte: prin Decretul nr. 105/1950, reclamanților nu le-a fost expropriată și parcela de teren pe care o revendică în prezenta cauză, ci doar un teren limitrof; la nivelul anilor 1943-1948, în patrimoniul societății R. S.A. figura un teren situat în aceeași zonă, cu privire la care aceasta deținea proprietatea. Dovada dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu al societății R. S.A., ar conduce subsecvent și la concluzia că terenul nu a fost preluat de stat din patrimoniul autorilor reclamanților, ci din cel al societății R.

Cu aceste precizări prealabile, recurenta-pârâtă a susținut următoarele critici punctuale de pretinsă nelegalitate:

Instanța de apel nu a respectat îndrumările instanței de recurs - art. 304 pct. 5, raportat la art. 105 alin. (2), coroborat cu art. 315 din C. proc. civ. Instanța de apel nu a stabilit dacă terenul a fost preluat de către stat de la autorii intimaților-reclamanți sau de la societatea R. S.A. În esență, instanța de apel nu a identificat persoana de la care statul a preluat imobilul la nivelul anilor 1940-1950.

În ciclurile procesuale anterioare, instanțele de recurs au impus instanței de fond ca, în rejudecare, să stabilească care a fost persoana de la care statul a preluat imobilul, având în vedere că, din materialul probator existent la dosarul cauzei, a rezultat că terenul nu a fost expropriat prin Decretul nr. 105/1950 de la autorii reclamanților, ci că acesta exista în patrimoniul societății R. S.A. care, prin Legea nr. 119/1948, a fost naționalizată de către stat, acesta din urmă fiind în realitate modul de dobândire a dreptului de proprietate de către stat.

În ultimul ciclu procesual, instanța de apel a reținut că, în lipsa unui titlu, preluarea s-a făcut în fapt, fără a stabili astfel, în niciun fel, de la cine s-a preluat acest teren. Soluția instanței de apel este una nelegală, dată cu nerespectarea îndrumărilor date în mod obligatoriu de instanțele de recurs, întrucât: s-a reținut în mod judicios, că terenul nu a fost expropriat de la autorii reclamanților în temeiul Decretului nr. 105/1950, dar se menționează și faptul că terenul nu ar fi fost naționalizat nici de la societatea R. S.A., autoarea pârâtei, în baza concluziilor raportului de expertiză ce identifică terenul acestei societăți la nivelul anului 1938, iar nu la nivelul anului 1948.

Este lipsită de relevanță analiza instanței cu privire la identificarea terenului din 1938 al societății R. S.A, în condițiile în care nu a contestat nimeni situația de la acea dată și existența dreptului de proprietate asupra terenului revendicat în patrimoniul autorilor reclamanților, ci perpetuitatea dreptului lor asupra acestuia după anul 1936, în condițiile în care la nivelul anilor 1943-1948 există dovezi care certifică existența dreptului de proprietate asupra aceluiași teren în patrimoniul societății R. S.A.

Stabilirea faptului că terenul nu a fost expropriat de la autorii reclamanților prin Decretul nr. 105/1950, este o concluzie ce ar putea conduce la admiterea apelului și la respingerea cererii de chemare în judecată, față de împrejurarea că autorii reclamanților nu au făcut dovada preluării terenului de către stat în mod nelegal (pentru a dovedi indirect deținerea în patrimoniu a dreptului de proprietate aferent acestui teren). În mod corelativ acestei statuări, instanța trebuia să identifice de la cine a fost preluat terenul, pentru a se verifica dacă autorii acestora mai dețineau în patrimoniul dreptul de proprietate, sau acesta aparținea societății R. S.A., conform dovezilor existente la dosar, ce instituie o prezumție în acest sens.

Aceste considerente ale instanței de apel sunt și contradictorii. Dacă într-o primă fază, instanța reține că terenul a fost preluat de către stat doar în fapt (fără a se specifica de la cine), ulterior, se menționează că terenul revendicat de către reclamant nu a intrat în proprietatea statului. Lipsa unei concluzii în această privință, conduce la imposibilitatea dovedirii dreptului de proprietate al reclamanților de la momentul preluării, pentru a se putea dispune în mod corespunzător, restituirea terenului către aceștia.

Decizia instanței de apel nu cuprinde considerentele pe care se sprijină, ori cuprinde considerente contradictorii - art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. Acest motiv vizează aceeași chestiune litigioasă, respectiv, stabilirea în concret a persoanei de la care statut a preluat cu titlu, sau fără titlu, terenul revendicat la nivelul anilor 1948-1950.

Chiar dacă intimații-reclamanți au făcut dovada unui titlu de proprietate asupra terenului, aceeași dovadă a fost făcută și de către pârâtă, ambele valabile și necontestate.

Coexistența acestor titluri de proprietate a condus la o specificitate aparte a acțiunii în revendicare; titlul reclamanților de proprietate și înscrisurile existente la dosarul cauzei dovedeau existența dreptului de proprietate până la nivelul anului 1936; la nivelul anilor 1943-1948, s-a făcut dovada existenței dreptului de proprietate asupra aceluiași teren în patrimoniul autoarei pârâtei. Această situație atipică a condus la necesitatea analizei persoanei de la care statul a preluat terenul, în condițiile în care, prin Decretul nr. 105/1950, autorilor reclamanților le-a fost expropriat un teren ce nu se suprapune cu cel revendicat; prin Legea nr. 119/1948, societatea R. S.A a fost naționalizată, iar din documentele existente la dosar, rezultă că aceasta deținea în proprietate terenul revendicat.

Instanța de apel a reținut fără niciun fundament și fără nicio motivație că terenul nu a fost expropriat prin Decretul nr. 105/1950; în lipsa unui titlu, preluarea s-a făcut în fapt; nu s-a aflat în proprietatea societății R. la momentul naționalizării, cu toate că identificarea acestuia s-a făcut la nivelul anului 1938, iar nu la nivelul anului 1948, când s-a realizat naționalizarea, pentru ca în final, să constate că terenul revendicat de către reclamant nu a intrat în niciun fel în proprietatea statului. Cu excepția primului aspect reținut în mod corect (terenul nu a fost preluat de către stat prin expropriere de la autorii reclamanților prin Decretul nr. 105/1950, dovedit prin expertiza topometrică efectuată în cauză), niciuna dintre concluziile instanței de apel nu este motivată.

În privința preluării terenului de către stat, în fapt, instanța nu motivează în niciun fel cum a ajuns la această concluzie, de unde rezultă această preluare în fapt, când a fost făcută această preluare, de la ce persoană, etc. După anul 1938, intimații reclamanți nu au dovedit faptul că dreptul lor de proprietate a avut o perpetuitate în patrimoniul autorilor lor.

Ultimele documente ce fac vorbire de terenul revendicat de către intimații-reclamanți sunt reprezentate de procesele-verbale pentru înființarea Cărților Funciare în București nr. x și nr. y, însă acestea creează nu doar o îndoială cu privire la existența dreptului de proprietate asupra terenului, ci și cu privire la întinderea acestuia și titularii lui. Astfel, în baza aceluiași titlu de proprietate, respectiv a contractului autentificat sub nr. x din 13 iulie 1929, au fost deschise ambele procese-verbale pentru înființarea Cărților Funciare menționate anterior, în care se menționează următoarele: în procesul-verbal nr. x apare că imobilul dobândit în baza acestui act este un teren viran în suprafață de 3 hectare și 1.383 mp, cu toate că actul de vânzare autentificat sub acest număr, avea ca obiect doar terenul de 3.345 mp; în procesul-verbal nr. x apare, în baza aceluiași titlu, un imobil teren viran în suprafață de 5.320 mp și cu privire la care apare și societatea R. ca proprietar pentru 6/12 (adică 1/2), în baza unui contract de vânzare încheiat cu ing. S., T. și U., nenumerotat; această cotă de 6/12 (1/2) se referă la întreg terenul, nefiind făcută nicio distincție.

Aceste înscrisuri, nu doar că nu pot face dovada dreptului de proprietate, dar creează premisele unei situații de coproprietate cu privire la terenul revendicat, or, starea de coproprietate cu privire la un anumit imobil, face ca acțiunea în revendicare exercitată de unui dintre coproprietari, împotriva unui alt coproprietar, să fie nu doar neîntemeiată, dar chiar inadmisibilă.

În privința identificării terenului ce se afla în proprietatea societății R. S.A. la momentul naționalizării, instanța de apel nu are nicio argumentație faptică sau juridică, pentru care a stabilit care era acesta la momentul anului 1948, data naționalizării societății. Expertiza la care se raportează instanța de apel, identifică terenul revendicat la nivelul anului 1938, în baza unui plan de situație desenat de mână, el provenind chiar de la reclamanți. Astfel, hotărârea instanței nu cuprinde niciun considerent din care să rezulte că terenul nu a fost expropriat de la societatea R. S.A.

Analizând critica pârâtei cu privire la încălcarea prevederilor art. 35 din Legea nr. 18/1991, care stabilesc că terenurile proprietatea statului sunt acele suprafețe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 și înregistrate ca atare în sistemul de evidența al cadastrului funciar general și în amenajamentele silvice, instanța de apel statuează că, în concret, terenul nu ar fi intrat niciodată în proprietatea statului, cu toate că, anterior, menționa că acesta a fost preluat fără a exista titlu. Or, contradictorialitatea considerentelor hotărârii conduce la o veritabilă lipsă a motivării.

Nu se poate reține că același teren a fost preluat în patrimoniul statului de la autorii reclamanților, fără titlu, reținându-se o preluare abuzivă, pentru ca ulterior, analizând apărările pârâtei (nu le poate fi încălcat dreptul de proprietate izvorât din certificatul de atestare a dreptului de proprietate), instanța să revină și să menționeze că, de fapt, terenul oricum nu a intrat în proprietatea statului, pentru a concluziona că nici titlul pârâtei nu este astfel valabil.

Instanța de apel nu a fost învestită cu o cerere privind constatarea legalității/nelegalitătii certificatului de atestare a dreptului de proprietate al subscrisei - încălcarea principiului disponibilității si al contradictorialității - art. 304 pct. 5 și pct. 9 din C. proc. civ.

Prin apărările formulate, s-a învederat faptul că instanța nu poate da câștig de cauză reclamanților în acțiunea în revendicare, față de coexistența a două titluri de proprietate, necontestate, dat fiind că cel ai pârâtei este reprezentat de un act administrativ ce se bucură de prezumția de legalitate și că efectele acestuia nu pot fi negate în condițiile unui analize juridice de natură civilă.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate reprezintă un act administrativ ale cărui efecte juridice nu pot fi înlăturate prin mecanisme specifice materiei civile, nici măcar în cadrul unei acțiuni în revendicare, ci doar pe calea unor demersuri administrative sau jurisdicționale de invalidare, specifice dreptului administrativ.

Analizând aceste aspecte, instanța de apel procedează în mod direct la o invalidare a titlului pârâtei de proprietate, făcând o analiză proprie și pronunțând, prin considerentele hotărârii recurate, "nelegalitatea" actului administrativ, cu toate că, reclamanții nu au formulat un astfel de capăt de cerere.

Soluția instanței este în mod vădit nelegală, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., prin nerespectarea principiului disponibilității acțiunii civile, instanța de apel pronunțându-se asupra unei aspect nesolicitat de către reclamanți. Vătămarea există în mod evident, în condițiile în care niciuna dintre părți nu a susținut/contracarat elementele de legalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Singurul aspect asupra căruia se putea pronunța instanța de apel în prezenta cauză, cu privire la care fusese chemată a se pronunța, era acela al posibilității admiterii acțiunii în revendicare împotriva pârâtei, câtă vreme nu a fost invalidat în niciun un mod titlul acesteia de proprietate. Or, singura mențiune în acest sens al instanței de apel este în sensul negării apărării pârâtei, fără nicio motivare.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, efectele juridice ale certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu puteau fi înlăturate decât printr-o acțiune specifică invalidării actului administrativ (acțiune în anulare sau excepție de nelegalitate), neexercitată de către intimații reclamanți - art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Soluția instanței de apel este nelegală și prin prisma pronunțării pe cale incidentală a nelegalității unui act administrativ ce reprezintă, în realitate titlul pârâtei de proprietate. În lipsa oricărei contestări ale acestui act pe cale administrativă/judiciară, într-un cadru procesual reglementat de dispoziții legale de drept administrativ, acțiunea reclamantului nu poate fi admisă decât prin încălcarea flagrantă a dreptului pârâtei de proprietate și a competenței de invalidare a unui act administrativ.

Jurisprudența a reținut în mod constat imposibilitatea invalidării unui act administrativ pe calea unei acțiunii civile, fie că această măsură urmează a fi făcută pe cale directă sau incidentală.

Totodată, instanța de apel ignoră cu desăvârșire faptul că pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în mod legal, cu bună-credință, cu interpretarea în mod greșit a dispozițiilor Legii nr. 15/1990 și ale H.G. nr. 553/1992. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate cu titlu oneros. Emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x s-a făcut în baza dispozițiilor legilor în vigoare.

Terenul din str. x a intrat în patrimoniul S.C. J. în baza H.G. nr. 553/1992 privind înființarea unor societăți comerciale pe acțiuni, prin reorganizarea Regiei Autonome de Construcții Carpați, proprietara acestui teren în baza Legii nr. 15/1990.

Prin cumpărarea acțiunilor de la V. și W. de către Asociația J. - Programul Acțiunilor Salariaților, S.C. J. S.A a devenit societate cu capital integral privat, în prețul acțiunilor ce au făcut obiectul acestor contracte intrând și valoarea terenului în litigiu. Prețul acestor acțiuni a fost achitat integral, așa cum atesta adresa V. nr. x/13.01.1995, anexă Completării cererii de apel.

Valoarea patrimonială a terenului a fost inclusă în valoarea acțiunilor care, ulterior, au fost cumpărare (act esențialmente cu titlu oneros) și astfel, nu se poate reține că emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate ar reprezenta un act cu titlu gratuit. Or, în măsura în care dreptul de proprietate al societății pârâte ar fi negat în prezenta cauză, fără ca totuși certificatul de atestare a dreptului de proprietate să nu fie invalidat de o instanță de contencios administrativ, s-ar goli de conținut dreptul dobândit în baza unui act cu titlu oneros, valabil și necontestat.

Recursul este nefondat.

S-a susținut că instanța de apel nu a respectat îndrumările instanței de recurs, în acest sens fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 5, raportat la art. 105 alin. (2), coroborat cu art. 315 din C. proc. civ.

Critica este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Din decizia civilă nr. 1018/17 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție rezultă că motivele care au impus rejudecarea au fost următoarele; instanța de apel nu a răspuns criticilor pârâtei cu privire la încălcarea dreptului de proprietate conferit prin certificatul de atestare emis de autoritatea competent, respectiv ignorarea unor prevederi legale în vigoare - art. 35 din Legea nr. 18/1991 și H.G. nr. 556/1990; din această omisiune a rezultat că instanța de apel nu a cercetat criticile menționate și, implicit, nu a stablit cu exactitate dacă statul a preluat terenul în discuție de la autorii reclamanților sau de la societatea R.

Prin decizia civilă nr. 2301/18 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că instanța nu a avut în vedere la pronunțarea deciziei recurate, îndrumările obligatorii date de instanța supremă. Astfel, nu s-a analizat de către instanța de apel dacă terenul în litigiu a fost sau nu preluat de la autorii reclamanților prin decretul de expropriere și nu s-au analizat criticile relative la încălcarea drepturilor conferite de certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în beneficiul S.C. J.

În rejudecare, sub aspectul situației de fapt, instanța de apel a identificat terenul revendicat de reclamanți și a stabilit că acesta nu face parte din terenul expropriat prin Decretul nr. 105/1950. Cercetarea judecătorească a stabilit totodată că terenul revendicat se află în incinta imobilului din str. x, pentru care S.C. J. deține certificatul de atestare a dreptului de proprietate, seria x nr. x din 9.04.1993.

Concluzia instanței de apel în urma aprecierii probatoriului administrat a fost aceea că imobilul nu a fost preluat de stat prin Decretul nr. 105/1950 și că, în lipsa unui titlu, preluarea s-a făcut în fapt.

Toate aceste considerente au condus instanța spre o primă concluzie corectă în privința cadrului procesual de învestire, anume aceea că, în litigiul pendinte - acțiune în revendicare imobiliară, aspect necontestat de părți - compararea titlurilor părților presupune, prin ipoteză, existența unor titluri valabile, și că, într-o astfel de acțiune în revendicare nu este necesară anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

După regulile tradiționale ale dreptului intern, în mod corect instanța de fond a aplicat raționamentul comparării titlurilor de proprietate, respectiv titlul de proprietate al reclamanților cu cel invocat de către pârâtă, concluzia firească fiind aceea că, titlul reclamanților este preferabil, întrucât provine de la proprietarul al cărui titlu este necontestat, în timp ce titlul pârâtei provine de la o persoană care nu dobandise legal proprietatea imobilului.

Instanța de apel a consemnat sub asectul situației de fapt că terenul revendicat de către reclamanți nu s-a aflat în proprietatea S.C. R. S.A., respectiv că statul nu a naționalizat terenul revendicat odată cu naționalizarea S.C. R. S.A., ceea ce înseamnă că apelanta nu a dobândit vreun drept de proprietate de la S.C. R. S.A.

Cât timp reclamanții au învestit instanța cu o acțiune în revendicare, în condițiile particulare ale cauzei pendinte - existența dreptului de proprietate asupra terenului revendicat în patrimoniul autorilor reclamanților nefiind contestată la nivelul anului 1938; instanța de fond a stabilit că imobilul în litigiu nu a fost preluat de stat prin Decretul nr. 105/1950 și că, în lipsa unui titlu, preluarea s-a făcut în fapt; a stabilit și faptul că statul nu a naționalizat terenul revendicat odată cu naționalizarea S.C. R. S.A., ceea ce înseamnă că apelanta nu a dobândit vreun drept de proprietate de la S.C. R. S.A. - raționamentul acesteia nu putea fi decât în conformitate cu regimul juridic al dreptului de propritate și al acțiunii specifice de apărare a acestui drept (acțiunea în revendicare imobiliară).

Redând astfel considerentele de fapt și de drept care au fundamentat hotărârea pronunțată, critica referitoare la faptul că instanța de apel nu ar fi stabilit dacă terenul a fost preluat de către stat de la autorii intimaților-reclamanți sau de la societatea R. S.A, apare ca fiind total neîntemeiată. Instanța de apel a stabilit nu numai că imobilul nu a fost preluat de stat prin Decretul nr. 105/1950 și că, în lipsa unui titlu, preluarea s-a făcut în fapt (precizarea că această preluare s-a făcut de la autorii reclamanților, nu se mai impunea, câtă vreme exproprierea a fost cercetată în legătură cu patrimoniul acestora), ci și faptul că terenul în litigiu nu s-a aflat niciodată în proprietatea S.C. R. S.A., respectiv că statul nu a naționalizat terenul revendicat odată cu naționalizarea S.C. R. S.A., ceea ce înseamnă că apelanta nu a dobândit vreun drept de proprietate de la S.C. R. S.A. Nu în ultimul rând, s-a stabilit că terenul revendicat se află în incinta imobilului din str. x, pentru care S.C. J. deține certificatul de atestare a dreptului de proprietate, seria x nr. x din 9.04.1993.

Toate celelalte susțineri ale recurentei-pârâte referitoare la chestiuni de fapt punctuale, dar irelevante în economia cauzei pendinte - pretinsa necercetare a persoanei de la care statul a preluat imobilul la nivelul anilor 1940-1950; instanța de apel a reținut că, în lipsa unui titlu, preluarea s-a făcut în fapt, fără a stabili astfel, în niciun fel, de la cine s-a preluat acest teren; nu interesează identificarea terenului societății R. S.A. la nivelul 1938, ci la nivelul anului 1948, când societatea a fost naționalizată cu toate bunurile mobile și imobile aflate în patrimoniul acesteia - nu pot fi primite, întrucât intră în categoria unor critici de netemeinicie, exprimând în esență nemulțumirea acestei părți față de modul de apreciere de către instanță a înscrisurilor administrate în cauză și a concluziilor raportului de expertiză.

Important de reținut este și faptul că recurenta-pârâtă precizează în mod explicit că este lipsită de relevanță analiza instanței cu privire la identificarea terenului la nivelul anului 1938, în condițiile în care nu a contestat nimeni situația de la acea dată și existența dreptului de proprietate asupra terenului revendicat în patrimoniul autorilor reclamanților. O astfel de recunoaștere este importantă în circumstanțele reale ale cauzei pendinte, întrucât, având de comparat titlurile părților litigante ce emană de la autori diferiți, se impunea evaluarea provenienței drepturilor acestora din urmă. Or, așa cum rezultă din paragraful anterior, recurenta-pârâtă nu a contestat existența dreptului de proprietate asupra terenului revendicat în patrimoniul autorilor reclamanților, iar în ceea ce privește titlul de proprietate al societății R. S.A., aceasta a făcut o generică trimitere la dovezilor existente la dosar, ce ar institui o prezumție în acest sens.

Instanța de trimitere a cercetat ceea ce era relevant pentru cauza aflată pe rol, anume dacă societatea R. a deținut cu titlu de proprietar imobilul în litigiu - aspect asupra căruia recurenta-pârâtă a avut în permanență o poziție ambiguă, neclară, prin trimiterea generică la dovezile administrate în cauză și care, în nici un caz, nu se constituiau în probe ale dreptului de proprietate (titluri de proprietate), astfel încât acest imobil să fi putut ajunge ulterior în patrimoniul statului și, ulterior, la recurenta-pârâtă.

S-a susținut astfel corect că, înscrisurile administrate de recurenta-pârâtă în susținerea poziției sale, nu intră în sfera noțiunii de titlu de proprietate definită de doctrina de specialitate ca fiind actul juridic, jurisdicțional sau administrativ, cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.

Confruntarea dintre cele două părți cu interese contrare din procesul pendinte a pornit de la premisa că imobilul care este disputat judiciar a trecut în stăpânirea statului fără titlu valabil, în mod abuziv, ceea ce înseamnă recunoașterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate în patrimoniul proprietarului originar. Demersurile reclamanților de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, și, în același timp, a lipsei oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamanți, care să pună capăt acestei încălcări.

Pentru toate aceste considerente, instanța supremă apreciază că decizia nr. 185A/11 martie 2016 a fost dată de instanța de apel cu respectarea îndrumărilor obligatorii date prin deciziile de casare, astfel că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.

S-a susținut totodată că decizia instanței de apel nu cuprinde considerentele pe care se sprijină, ori cuprinde considerente contradictorii - art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., respectiv că acest motiv vizează aceeași chestiune litigioasă, respectiv, stabilirea în concret a persoanei de la care statut a preluat cu titlu, sau fără titlu, terenul revendicat la nivelul anilor 1948-1950.

Critica este neîntemeiată, întrucât consemnarea faptului că terenul a fost preluat de către stat doar în fapt, de la autorii reclamanților, corespunde concluziei logice și juridice ulterioare, aceea că terenul revendicat de către reclamant nu a intrat în proprietatea statului. Toate considerentele de fapt reținute de instanța anterioară și cu care recurenta-pârâtă nu este de acord, contestându-le în recurs (din perspectiva unor pretinse critici de nelegalitate), au circumstanțiat situația raportului juridic litigios, atât din perspectiva situației juridice a imobilului, cât mai ales din perspectiva efectului unei astfel de constatări asupra dreptului de proprietate originar, respectiv al protecției si garanțiilor ce trebuie recunoscute reclamanților pe temeiul dispozițiilor Constituției în vigoare la momentul preluării în fapt a imobilului (art. 8 și art. 10 în materia ocrotirii proprietății particulare) și al dispozițiilor art. 480-481 din C. civ.

Am consemnat în paragrafele anterioare faptul că instanța de fond a fost preocupată să clarifice chestiuni de fapt și de drept relevante în economia cauzei pendinte, considerentele deciziei fiind ele însele dovada motivării hotărârii pronunțate, fără nici un aspect de contradictorialitate. De altfel, s-a susținut corect, în apărare, că toate susținerile recurentei-pârâte apar ca fiind expresia unei nemultumiri evidente față de modul de interpretare și apreciere a probelor de către instanța de apel.

Cu alte cuvinte, se poate lesne admite că recurenta-pârâtă a invocat din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., critici de netemeinicie a deciziei, în sensul că aceasta nu ar fi susținută de vreun element probator, ceea ce nu poate fi acceptat drept critică pertinentă de nelegalitate.

Recurenta-pârâtă a consemnat însă corect că, chiar dacă intimații-reclamanți au făcut dovada unui titlu de proprietate asupra terenului, aceeași dovadă a fost făcută și de către pârâtă, ambele valabile și necontestate, fiind astfel de acord cu situația premisă propusă dintru-început de instanțele fondului. În concursul dintre reclamanți și pârâtă, primii se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce se impunea a fi reconfirmat acestora, cu efect retroactiv, în concret, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat, și, implicit, recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului imobil, în patrimoniul lor.

Instanța de apel, procedând la compararea titlurilor părților, a constatat că apelanta-pârâtă a obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate de la un non-proprietar, în timp ce titlul reclamanților provine de la adevăratul proprietar, motiv pentru care s-a dat preferabilitate titlului de proprietate al reclamanților.

Modalitatea concretă de evaluare a dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 18/1991 a fost determinată atat de situația de fapt a imobilului în litigiu, astfel cum probatoriul administrat a configurat-o în cauză, cât și de specificitatea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri. Într-un astfel de context procesual necontestat, împrejurarea că instanța anterioară a reținut că terenul nu a intrat în proprietatea statului, pentru a se putea da eficiență dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 18/1991, nu este incompatibilă cu constatarea de fapt inițială, anume aceea că terenul trecuse în patrimoniul statului printr-o preluare abuzivă, fără titlu, întrucât trebuie făcută cuvenita disticție între situația de fapt a raportului juridic litigios pendine și semnificația pe care o astfel de situație o are în drept, în plan juridic.

Așadar, în speță, având de comparat titlurile părților litigante ce proveneau de la autori diferiți, instanța a fost interesată și de evaluarea provenienței drepturilor acestora din urmă (în esență, autorul recurentei-pârâte nu a putut justifica actul de preluare a unui bun imobil aflat în mod legitim în patrimoniul altui subiect de drept).

Instanțele anterioare - singurele abilitate cu stabilirea deplină a situației de fapt - au consemnat în expunerea de motive a hotărârilor pronunțate chestiuni relevante pentru cauza pendinte, cu repercusiuni asupra situației juridice a fiecărei părți cu interese contrare din dosarul de față, astfel încât este neîntemeiată critica referitoare la lipsa considerentelor sau la existența unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei pronunțate.

Critica referitoare la încălcarea principiului disponibilității si al contradictorialității - art. 304 pct. 5 și pct. 9 din C. proc. civ. - nu este întemeiată, întrucât, instanța de apel a apreciat în mod judicios că formularea unei acțiuni în revendicare nu este condiționată de constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate, acțiunea în revendicare având valențele unui mijloc juridic complex pus la îndemâna proprietarului pentru apărarea dreptului său de proprietate, în esență, o acțiune prin care proprietarul urmărește stabilirea preferinței titlului său de proprietate față de un alt titlu care i se opune de către un terț, aceasta fiind ipoteza specifică a comparării titlurilor de proprietate.

Reclamanții-intimați au formulat și susținut o acțiune în revendicare împotriva recurentei-pârâte, solicitând lăsarea în deplină proprietate și posesie a terenului în litigiu, iar instanțele anterioare s-au pronunțat cu privire la acțiunea în revendicare. Nu există vreo altă soluție în dispozitiv în afara aceleia cu privire la acțiunea în revendicare.

Faptul că titlul recurentei-pârâte este reprezentat de un act administrativ ce se bucură de prezumția de legalitate a fost pe deplin respectat de instanta de apel, aceasta apreciind că, în contextul unei acțiuni în revendicare, compararea titlurilor părților presupune, prin ipoteză, existența unor titluri valabile, și mai mult că, într-o astfel de acțiune nu este necesară anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 din C. proc. civ., nu pot fi reținute criticile referitoare la nesocotirea principiilor disponibilității și contradictorialității, întrucât contextul procedural a fost respectat din perspectiva obiectului și al temeiului juridic, raționamentul instanței fiind influențat de modalitatea concretă în care recurenta-pârâta s-a apărat, exhibând un certificat de atestare a dreptului de proprietate, pe care l-a opus pretențiilor reclamanților, dar și de specificul acțiunii în revendicare prin comparare de titluri. Intanțele civile, în cadrul acțiunilor în revendicare, pot proceda la compararea certificatelor de atestare a drepturilor de proprietate cu alte titluri de proprietate, cum este și situația cauzei pendinte.

În concluzie, nu a avut loc nicio încălcare a principiul disponibilității, deoarece instanța de apel a rejudecat doar acțiunea în revendicare și a procedat la compararea celor două titluri. De altfel, principiul disponibilității le-a permis reclamanților să-și apere dreptul de proprietate prin invocarea expresă a art. 480 din C. civ., in forma specifică a comparării de titluri, în condițiile în care nicio altă normă de drept nu le-a interzis această opțiune juridică.

În egală măsură, nu a avut loc nicio încălcare a principiului contradictorialității, întrucât, în concret, nu au fost indicate împrejurări relevante care să nu fi fost puse în discuția părților, în fața instanței de apel, ambele părți și-au prezentat argumentele pentru care au considerat că titlul uneia ar fi preferabil celeilalte. Instanța de apel a oferit o motivare pentru care titlul reclamantului este preferabil, în esență, reținându-se că autorul recurentei-pârâte nu a avut în patrimoniu dreptul de proprietate asupra imobilului.

În situația în care recurenta-pârâtă a invocat un mod derivat de dobândire a dreptului de proprietate, instanța de apel a procedat la verificarea valabilității titlului autorului recurentei pentru a concluziona dacă statul a dobândit sau nu dreptul de proprietate asupra terenului. Din analiza făcută de instanță, a reieșit că statul nu a dobândit dreptul de proprietate potrivit Legii nr. 119/1948.

Referirea recurentei-pârâte la aspecte de fapt punctuale și nevalorizate în propria argumentație juridică a instanței anterioare, în raport de care s-a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun în această fază procesuală, cu toate consecințele în ce privește soluțiile pronunțate anterior de instanțele de fond, nu poate fi primită, întrucât ar însemna ca reclamanților să li se nesocotească, pe de o parte, rezultatul cercetarii judecatoresti in fața a doua instante de fond si, pe de alta parte, dreptul concret și efectiv de a se adresa instanței de judecată pentru soluționarea litigiului pendinte. Reclamanții trebuie să beneficieze de dreptul de acces la judecată, situație ce nu poate fi conciliată cu admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare. Actiunea in revendicare de drept comun, in configuratia specifica compararii titlurilor de proprietate, nu este inadmisibila, intr