ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2089/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2089/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Decizia nr. 2089/2016
Deliberând
asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată la data de 08.04.2008 pe rolul Tribunalului București, secția
a IV-a civilă, sub nr. x/3/2008, reclamanta A. a solicitat, în
contradictoriu cu pârâții SC B. SRL, SC C. SA și Municipiul
București, prin Primarul General, obligarea acestora să îi lase în
deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață
de aproximativ 8.809 m.p., situat în București, sector 3; constatarea
dreptului de proprietate al reclamantei asupra cotei de 2/3 din terenul de
1.474 m.p., din București, sector 3, identificat prin expertiza
extrajudiciară în anexa nr. 4; ieșirea din indiviziune cu privire la
terenul în suprafață de 1.474 m.p., deținut împreună cu
pârâtele, cu respectarea principiului împărțelii în natură;
grănițuirea terenului, proprietate exclusivă, în suprafață
totală de aproximativ 9.792 m.p., situat în București, str.
Grădinari, sector 3, stabilind linia de hotar a proprietății
reclamantei; obligarea pârâtelor la ridicarea construcțiilor provizorii,
amplasate pe terenul proprietatea sa, din București, iar, în ipoteza în
care acestea nu se vor conforma acestei obligații în termen de 3 luni de
la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești,
să fie autorizată reclamanta să ridice aceste construcții
pe cheltuiala pârâtelor.
În motivare,
a arătat, în esență, că imobilul, alcătuit din mai
multe parcele de teren, a fost dobândit, de-a lungul timpului, de autorii
reclamantei, urmare încheierii mai multor acte juridice.
Astfel, prin
actul de răscumpărare a embaticului nr. 1083 din 05 februarie 1870, D.
a dobândit prin confuziune dreptul de proprietate asupra imobilului
reprezentând „trei locuri cu case în strada Lunii și Grădinilor,
Culoarea Albastră, Comuna București, Suburbia Foișoru, Județul
Ilfov”.
Așa cum
rezultă din raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de
expertul topo S., cele trei locuri de case corespund unui număr de 3
loturi identificate astfel: lotul 1, localizat în prezent între str.
Știubei, str. Văilor, str. Chiciurei și Splaiul Unirii, având o
suprafață de 4.015 m.p., teren ocupat de proprietăți
particulare și care nu formează obiectul prezentei acțiuni în
revendicare; lotul 2, situat în prezent în str. Grădinari, având o suprafață
totală de 7.781 m.p. Din această suprafață, 2.260 m.p. sunt
deja în proprietatea și posesia reclamantei, diferența de 5.521 m.p.
fiind deținută de pârâtele SC B. SRL și SC C. SA; lotul 3,
localizat în prezent la sud de imobilul din str. Grădinari, actual
imobilele pe str. Peneș Curcanul și pe Șos. Mihai Bravu, având o
suprafață totală de 1.978 m.p., deținută de pârâtele SC
B. SRL și SC C. SA.
Prin
testamentul instituit de D., autentificat de Secția de Notariat a
Tribunalului Ilfov sub nr. 9503 din 06 iulie 1899, au fost desemnate ca
legatare cele două fiice ale acesteia, E., căsătorită cu F.,
și G., căsătorită cu H., asupra întregii averi,
alcătuită de corp de case, situate în str. Grădinile, trei
locuri pentru zarzavaturi. Aceste imobile au fost identificate în cuprinsul
testamentului, prin raportare la actul de răscumpărare a embaticului
nr. 1083 din 05 februarie 1870.
Prin actul
dotal autentificat sub nr. 11293 din 05 noiembrie 1908, G., a constituit în
favoarea fiicei sale, I., o dotă pentru căsătoria cu J.,
constând în loc viran pentru zarzavaturi, situat în București str.
Grădinari, „în fundătură”, pe care îl poseda prin testament de
la D., terenul identificându-se cu lotul 3 din actul de răscumpărare
a embaticului. Potrivit raportului de expertiză extrajudiciară,
suprafața totală de teren menționată în actul dotal este de
1.978 m.p., deținută de pârâtele SC B. SRL și SC C. SA.
Prin
contractul de donație autentificat sub nr. 16135 din 02 noiembrie 1933,
transcris în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni,
conform procesului-verbal nr. 29935 din 02 noiembrie 1933, G. a donat, în
părți egale, celor 3 fiice ale sale, averea pe care o deținea,
în suprafață totală de 9.255 m.p., reprezentând suprafața
de 7.781 m.p. corespunzătoare lotului 2 din actul de
răscumpărare a embaticului nr. 1083/1870, suprafața de 1.474
m.p., cumpărată de G. de la sora ei E., prin contractul de
vânzare-cumpărare nr. 11921/1912.
Potrivit
certificatului de calitate de moștenitor emis la data de 17.05.2006 de pe
urma defunctei K. (decedată la 10.12.1933), a rămas ca
moștenitoare I., în calitate de soră, decedată la 27.12.1957, a
cărei moștenitoare este reclamanta A.
Prin
testamentul autentificat sub nr. 39417 din 11 octombrie 1947, defuncta I. a
lăsat nuda proprietate a întregii sale averi reclamantei A.,
născută Mătăluță, iar dreptul de uzufruct soțului
său, L.
Soțul I.
a decedat la data de 01.10.1949, așa cum rezultă din certificatul de
moștenitor nr. 199 din 30 mai 1960, și cum, astfel, clauza
testamentară privitoare la constituirea dreptului de uzufruct în favoarea
acestuia a devenit caducă, reclamanta a rămas unica
moștenitoare, potrivit certificatului de moștenitor nr. 22 din 21
februarie 1958.
Distinct de
terenul care a făcut obiectul actului de răscumpărare a
embaticului, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 13278 din 17
noiembrie 1897 transcris în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni,
conform procesului-verbal nr. 3147 din 24 noiembrie 1897, M., N., O., P., Q.
și R., în calitate de vânzători, au transmis către E., în
calitate de cumpărător, dreptul de proprietate asupra mai multor
imobile.
Aceste
imobile reprezintă cota de 1/4 din moștenirea rămasă de pe
urma defunctului F., soțul cumpărătoarei E., pe care
vânzătorii, moștenitori ai acestuia, au fost de acord să o
transmită soției supraviețuitoare.
Astfel cum
s-a evidențiat și în expertiza extrajudiciară întocmită de
expert S., loturile 2 și 3, fiind parcele alipite, au o suprafață
totală cumulată de 5.517 m.p. și, în prezent, sunt deținute
de pârâtele SC B. SRL și SC C. SA.
Reclamanta a
mai precizat că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 28401 din
16 decembrie 1911, transcris în Registrul de transcripțiuni și
inscripțiuni, conform procesului-verbal nr. 17210 din 16 decembrie 1911, E.
a înstrăinat soților J. și I. un loc viran situat în
București, suburbia Foișorul, suprafața totală a terenului
menționată în acest contract fiind de 4.043 m.p., care face parte din
loturile 2 și 3 descrise anterior.
Prin
contractul de vânzare-cumpărare nr. 18079 din 23 ianuarie 1912, transcris
în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni conform
procesului-verbal nr. 11921 din 26 ianuarie 1912, E. a înstrăinat surorii
sale, G., două imobile, reprezentând teren și construcție,
situate în suburbia Foișor, str. Grădinari, în suprafață
totală de 5.365 m.p.
A menționat
reclamanta că terenul dobândit de E. pe cale succesorală de la mama
sa, D., este distinct de imobilele dobândite de E. de la moștenitorii soțului
său prin actul de vânzare-cumpărare nr. 13278/1897.
A arătat
că terenul în suprafață totală de 5.365 m.p. este compus
din lotul 1 (dobândit prin moștenire de la D.), în suprafață de
3.891 m.p., și lotul 2 (dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare
nr. 13278 din 17 noiembrie 1897), în suprafață de 1.474 m.p.
Totalul
suprafeței revendicate de reclamantă este de aproximativ 8.809 m.p.,
proprietate exclusivă, plus cota de 2/3 din terenul de 1.474 m.p. (care
corespunde unei suprafețe de aproximativ 983 m.p.).
Reclamanta a
susținut că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, printr-o
simplă măsură de fapt, contrar prevederilor art. 8 din Constituția
din 1948, iar, potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, valabilitatea
titlului statului urmează a fi apreciată de instanțele
judecătorești în conformitate cu legile în vigoare la data actului
respectiv, și cu tratatele internaționale la care România era parte.
De asemenea, a opinat că proprietarii imobilului au fost deposedați
printr-o simplă măsură de fapt, motiv pentru care dreptul de
proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul lor.
În drept,
s-au invocat dispozițiile art. 480 C. civ.
La data de
26.11.2008, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare în
legătură cu adresa imobilului revendicat, prin care a arătat
că terenul era situat, în anul 1933, în str. Grădinari; că
terenul este deținut de pârâtele SC B. SRL și SC C. SA, că înțelege
să îl revendice de la acestea și că figurează, în prezent,
la următoarele adrese: str. Peneș Curcanul nr. 13, sector 3,
București; str. Peneș Curcanul nr. 17, sector 3, București; str.
Peneș Curcanul nr. 17A, sector 3, București; șos. Mihai Bravu
nr. 510A, sector 3, București; șos. Mihai Bravu nr. 512, sector 3,
București. Împrejurarea că ulterior preluării abuzive de
către stat imobilul a fost ocupat de pârâte și a primit alte adrese
este lipsită de relevanță, raportul de expertiză
extrajudiciară stabilind identitatea între terenul proprietatea
reclamantei și terenul deținut în prezent de pârâte.
La termenul
de judecată de la 03.02.2009, reclamanta a depus la dosar o cerere
completatoare și precizatoare, prin care a solicitat introducerea în
cauză în calitate de pârâtă și a SC Ș. SRL, pe care
tribunalul a constatat-o ca fiind tardiv introdusă.
Prin
încheierea din data de 10.03.2009, instanța de fond a respins excepția
autorității de lucru judecat invocată de pârâtele SC C. SRL
și SC B. SRL.
Prin sentința
nr. 694 din 04 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul București,
secția a IV-a civilă, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepțiile
lipsei calității procesuale active a reclamantei și lipsei
calității procesuale pasive a pârâtei SC B. SRL; a fost admisă
excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului
Municipiul București, prin Primarul General, și a fost respinsă
acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată în
contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane
fără calitate procesuală pasivă; a fost respinsă, ca
neîntemeiată, acțiunea, astfel cum a fost precizată, cu toate
capetele de cerere.
Pentru a
dispune astfel, instanța a reținut că, prin actul de
răscumpărare a embaticului nr. 1083 din 05 februarie 1870, D. a
dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului descris ca reprezentând „trei
locuri cu case în str. Lunii și Grădinilor, Culoarea Albastră,
Comuna București, Suburbia Foișoru, Județul Ilfov”.
Prin raportul
de expertiză topografică, întocmit de expertul tehnic judiciar T.,
cele trei loturi de teren care fac obiectul actului de răscumpărare
sunt reprezentate de suprafața de 4.015 m.p. (teren ocupat de
proprietăți particulare, care nu formează obiectul acțiunii
în revendicare), de suprafața de 7.781 m.p.și de suprafața de
1.978 m.p.
Urmare
testamentului autentificat sub nr. 9503 din 06 iulie 1899 de Tribunalul Ilfov, Secția
Notariat, D. a testat întreaga sa avere în favoarea fiicelor sale imobilul
lăsat ca moștenire fiind reprezentat de „un corp de case situate în
str. Grădinile și trei locuri pentru zarzavaturi”, dobândite prin
actul de răscumpărare a embaticului nr. 1083/05.02.1870.
Prin actul
dotal autentificat sub nr. 11293 din 05 noiembrie 1908 de Tribunalul Ilfov, Secția
Notariat, G. a constituit în favoarea fiicei sale, I., o dotă pentru
căsătoria acesteia cu J., printre bunurile dotale aflându-se și
imobilul constând în „loc viran pentru zarzavaturi, situat în București,
str. Grădinari, în fundătură”, având lățimea de 25
stânjeni și lungimea de 26 stânjeni, care îi fusese lăsat prin
testament de mama sa, D., iar aceasta, la rândul ei, îl dobândise prin actul de
răscumpărare a embaticului nr. 1083 din 05 februarie 1870.
Potrivit
raportului de expertiză topografică, suprafața de teren menționată
în actul dotal este de 1.978 m.p.
Prin
contractul de donație autentificat sub nr. 29935 din 02 noiembrie 1933 de
Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, transcris sub nr. 16135 din 02
noiembrie 1933, G. a donat averea pe care o deținea (în total 9.255 m.p.
teren) celor trei fiice ale sale, K., Ț. și I., fiecăreia câte o
suprafață totală de teren de 3.085 m.p.
Urmare
efectuării raportului de expertiză topografică, au fost
identificate suprafețele de teren care au făcut obiectul contractului
de donație menționat, cu privire la fiecare din cele trei fiice ale
donatoarei, rezultând că K., Ț. și I. au dobândit, fiecare, o
suprafață totală de teren de 3.085 m.p., din care: 386,67 m.p.
proprietate în indiviziune cu celelalte două surori, 2.207 m.p. teren
proprietate exclusivă și 491,33 m.p. teren în indiviziune cu
celelalte două surori.
De pe urma
defunctei K., decedată la data de 10.12.1933, a rămas unică
moștenitoare sora sa, I., conform certificatului de calitate de
moștenitor nr. 66 din 17 mai 2006.
Potrivit
certificatului de moștenitor nr. 22 din 21 februarie 1958, reclamanta are
calitatea de legatară universală a defunctei I., decedată la
27.12.1957, în baza testamentului autentificat sub nr. 39417/1947.
Prin
testamentul menționat, I. a lăsat soțului său L. uzufructul
întregii sale averi (mobilă și imobilă, prezentă și
viitoare), averea imobilă de la acel moment a testatoarei fiind
formată din 1/2 din imobilul situat în București, str. Logofătul
Tăutu, precum și din partea proprietatea sa din imobilul clădire
și teren, situat în București, str. Grădinari, astfel cum rezultă
din actul de donație autentificat sub nr. 29935/1933 de Tribunalul Ilfov, Secția
Notariat. Prin acest testament, defuncta I. a lăsat reclamantei A., nuda
proprietate a întregii sale averi.
Întrucât soțul
I. a decedat la data de 01.10.1949, astfel cum rezultă din certificatul de
moștenitor nr. 199 din 30 mai 1960, anterior datei deschiderii succesiunii
testatoarei, clauza testamentară privitoare la constituirea dreptului de
uzufruct în favoarea acestuia a devenit caducă.
Prin
contractul de vânzare-cumpărare nr. 13278 din 17 noiembrie 1897, transcris
în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni conform
procesului-verbal nr. 3147 din 24 noiembrie 1897, E. a dobândit dreptul de
proprietate asupra mai multor imobile, individualizate prin raportul de
expertiză topografică, reprezentând două parcele alipite cu o
suprafață totală de 5.517 m.p., din care suprafața de 4.043
m.p. a fost vândută de E. către autoarea reclamantei, I. și soțul
acesteia, L., potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 17210 din 16
decembrie 1911, iar suprafața de 1.474 m.p. a fost înstrăinată lui
G. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 11921 din 26
iunie 1912.
Prin actul de
vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 11921 din 26 iunie 1912 de
Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, E. a vândut surorii sale, G., două
imobile reprezentând teren și construcție, situate în suburbia
Foișor, str. Grădinari, în suprafață totală de 5.365
m.p.
Terenul în
suprafață totală de 5.365 m.p. este compus din lotul 1 (dobândit
prin moștenire de la D.), în suprafață de 3.891 m.p. și
lotul 2 (dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 13278 din 17
noiembrie 1897), în suprafață de 1.474 m.p.
În ceea ce
privește titlul de proprietate al pârâtelor, s-a reținut că SC
B. SRL este proprietara terenului în suprafață de 5.628,72 m.p.,
situat în București, șos. Mihai Bravu, sector 3, conform
certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria
M10 nr. 0154 din 27 august 1993. Pârâta SC C. SA a dobândit dreptul de
proprietate asupra terenului în suprafață de 13.628 m.p., situat în
București, str. Peneș Curcanul, sector 3, conform protocolului de
predare-primire din 28.01.1994, încheiat cu SC B. SRL.
Din raportul
de expertiză extrajudiciară și din raportul de expertiză
topografică judiciară, întocmit de expertul tehnic judiciar T., s-a
constatat existența identității între terenul care a aparținut
autoarei reclamantei, conform actelor de proprietate depuse la dosarul cauzei,
și terenul ocupat de pârâtele SC B. SRL și SC C. SA, suprafața
totală de teren ocupată de pârâte fiind de 9.792 m.p., din care 8.809
m.p. proprietate exclusivă și 983 m.p. teren indiviz.
Având în
vedere înscrisurile de la dosar și concluziile raportului de
expertiză topografică, tribunalul a constatat că este
neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a
reclamantei, întrucât a considerat că aceasta a făcut dovada că
este titulara dreptului dedus judecății, în calitate de unică
moștenitoare a autoarei sale, I., proprietarul terenului revendicat,
urmare transmisiunilor succesive menționate.
Potrivit
situației juridice comunicate de Primăria Municipiului
București, imobilul din str. Grădinarilor a trecut în proprietatea
statului în baza Decretului nr. 92/1950 de la U., care figurează la poziția
5.409 în anexa acestuia.
Însă, față
de înscrisurile depuse la dosar, care atestă dreptul de proprietate
exclusivă, respectiv indiviză al autoarei reclamantei asupra
imobilului în litigiu, instanța de fond a apreciat că nu
prezintă relevanță persoana nominalizată în actul de
preluare (U.), atât timp cât K. a fost moștenită de sora acesteia, I.,
autoarea reclamantei, conform certificatului de calitate de moștenitor
depus în copie la dosar. Astfel, a considerat că din moment ce actele de
proprietate, de stare civilă și certificatele de moștenitor
confirmă calitatea autoarei reclamantei de unic moștenitor al
defunctei K., indicarea în actul de preluare a altei persoane și
propunerea de măsuri reparatorii către V. și W., cu privire la
un alt imobil preluat de la autoarea lor prin Decretul nr. 92/1950 (str.
Foișorului), nu reprezintă argumente care să conducă la
admiterea excepției lipsei calității procesuale active a
reclamantei.
De asemenea,
tribunalul a reținut că este neîntemeiată excepția lipsei
calității procesuale pasive a pârâtei SC B. SRL, întrucât prin raportul
de expertiză topografică s-a stabilit că aceasta ocupă o
parte din suprafața totală de teren revendicată.
În ceea ce
privește excepția lipsei calității procesuale pasive a
pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, s-a constatat
că reclamanta nu a justificat legitimarea procesuală pasivă a
acestui pârât cu privire la vreunul din capetele de cerere ale acțiunii.
Astfel, s-a reținut că suprafețele de teren revendicate se
află în posesia pârâtelor SC B. SRL și SC C. SA, iar, cu privire la
constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra cotei de 2/3 din
terenul în suprafață de 1.474 m.p., situat în București, str.
Grădinari, sector 3, Municipiul București, prin Primarul General, nu
are calitate procesuală pasivă atât timp cât, potrivit raportului de
expertiză topografică, terenul în suprafață de 1.474 m.p.
este format din suprafețele de 648 m.p., respectiv 826 m.p. deținute
de pârâte.
Instanța
de fond a apreciat ca fiind întemeiată excepția lipsei calității
procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin Primarul General,
și referitor la capetele de cerere accesorii având ca obiect ieșirea
din indiviziune și grănițuirea, care nu ar putea fi valorificate
decât în contradictoriu cu pârâtele SC B. SRL și SC C. SA, în calitate de proprietari
ai imobilelor cu privire la care se solicită partajul și grănițuirea.
De asemenea, a considerat că numai aceste pârâte au legitimare
procesuală pasivă în ceea ce privește solicitarea reclamantei de
a fi obligate să ridice construcțiile edificate pe terenul
revendicat.
Referitor la
capătul de cerere privind revendicarea suprafeței de teren de 8.809
m.p., situată în București, str. Grădinari, sector 3, astfel cum
a fost identificată prin raportul de expertiză topografică
întocmit de expert T., prima instanța a reținut că Statul Român
a preluat fără titlu valabil imobilul aflat în proprietatea autoarei
reclamantei, în baza Decretului nr. 92/1950.
Instanța
de fond a avut în vedere art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, conform
căruia a apreciat că, pentru a analiza posibilitatea
revendicării unor imobile preluate de stat, instanțele
judecătorești trebuie să constate dacă bunurile respective
au fost preluate de stat cu sau fără titlu valabil, precum și
dacă fac obiectul unor legi speciale de reparație. De asemenea, a reținut
că Decretul nr. 92/1950, în baza căruia s-a efectuat preluarea
imobilului în litigiu, contravenea Constituției din acea perioadă.
Dispozițiile acestui act normativ erau contrare și celor ale art. 481
C. civ., precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la
care România era parte, privitoare la proprietate, și anume Declarația
Universală a Drepturilor Omului.
Pârâta SC B.
SRL a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza certificatului
de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M10 nr. 0154
din 27 august 1993, eliberat de Ministerul Lucrărilor Publice și
Amenajării Teritoriului, înstrăinând o parte din teren către
pârâta SC C. SA, conform protocolului de predare-primire din 28.01.1994.
Identitatea
dintre terenul indicat în actele de proprietate ale autoarei reclamantei
și imobilul dobândit de pârâtele SC B. SRL și SC C. SA a fost
confirmată prin raportul de expertiză topografică întocmit în
cauză, expertul menționând actuala adresă a terenului ca fiind
București, str. Grădinari, sector 3.
În ceea ce
privește susținerile pârâtelor privind admisibilitatea
promovării acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile
art. 480 C. civ., instanța de fond le-a apreciat ca nefiind întemeiate,
întrucât, potrivit procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001,
reclamantei nu i se poate restitui în natură imobilul, evidențiat în
patrimoniul unor societăți comerciale privatizate la data
intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, raportat la dispozițiile art.
29 din acest act normativ. Or, în speță, în anul 2001, imobilul în
litigiu nu era deținut de una din entitățile enumerate de
dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, pentru a
fi aplicabile prevederile art. 25, în sensul emiterii unei decizii sau dispoziții
motivate prin care unitatea deținătoare să se pronunțe
asupra cererii de restituire în natură formulată de persoanele
îndreptățite.
Așadar,
la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nici statul și nici
vreo autoritate a administrației publice centrale sau locale nu aveau
calitatea de acționar majoritar, pentru a se putea dispune restituirea în
natură în conformitate cu prevederile art. 21 și urm. din Legea nr.
10/2001.
Ca atare,
instanța de fond a reținut că urmarea de către
reclamantă a procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001 nu putea
avea drept consecință restituirea imobilului prin decizie sau dispoziție
motivată, motiv pentru care, întrucât procedura specială nu
constituie o cale efectivă pentru restituirea în natură a imobilului
în patrimoniul reclamantei, aceasta are deschisă calea acțiunii în
revendicare imobiliară de drept comun.
Pe de
altă parte, apreciind că Legea nr. 10/2001 reglementează regimul
juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22
decembrie 1989, tribunalul a constatat că imobilul revendicat de
reclamantă se încadrează în domeniul de aplicare al acestei legi
speciale.
Procedând la
compararea titlurilor părților, a apreciat că atât reclamanta,
cât și pârâtele SC B. SRL și SC C. SA se prevalează de titluri
de proprietate valabile. În acest sens, a ținut cont de criteriile de
preferabilitate instituite prin decizia nr. 33/2008, pronunțată de
Înalta Curte de Casație și Justiție, de dispozițiile
speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001 și de jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului, având în vedere noțiunea de bun,
definită în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.
A reținut
că, în materia acțiunii în revendicare, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a statuat că o persoană are în patrimoniul
său un bun actual dacă, printr-o hotărâre definitivă
și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de
proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod
expres restituirea bunului (cauza Maria Atanasiu și alții c.
României).
Tribunalul a
constatat însă că reclamantei nu i-a fost recunoscut în mod definitiv
dreptul de a i se restitui imobilul în litigiu, de către instanțele
judecătorești sau de către autoritățile
administrative, motiv pentru care aceasta nu se poate prevala de existența
unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,
ci numai de un drept cu caracter economic.
Având în
vedere că noțiunea de bun, care se circumscrie domeniului de aplicare
al art. 1 din Protocolul nr. 1 presupune ca reclamanta să aibă cel puțin
o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială
invocată prin acțiunea dedusă judecății, a apreciat
că, în speță, reclamanta nu are o asemenea speranță.
Constatarea preluării abuzive a imobilului prin considerentele prezentei
sentințe nu atrage după sine, în mod automat, un drept la restituirea
în natură a bunului, însă conferă dreptul reclamantei la
despăgubire, în condițiile în care aceasta ar fi formulat notificare
în baza Legii nr. 10/2001.
Așadar,
dată fiind întrunirea condițiilor cerute de lege pentru a beneficia
de măsuri reparatorii, respectiv preluarea abuzivă a bunului, conform
art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, precum și calitatea
reclamantei de persoană îndreptățită, tribunalul a
considerat că aceasta ar fi avut posibilitatea de a obține
măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafețele de teren evidențiate
în patrimoniul societăților comerciale privatizate, în condițiile
art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Pe de
altă parte, a reținut că valabilitatea titlului de proprietate
al pârâtelor SC B. SRL și SC C. SA a fost consolidată prin împlinirea
termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiunea
în constatarea nulității actului de înstrăinare de către
stat, care a avut loc în cadrul procesului de privatizare, motiv pentru care a
apreciat că acestea se pot prevala de un bun actual în sensul art. 1 din
Protocolul nr. 1.
În raport de
jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a
conchis că se impune respingerea acțiunii în revendicare promovate de
reclamantă, având în vedere siguranța raporturilor juridice, existența
în patrimoniul pârâtelor a unui bun actual și conținutul dispozițiilor
Legii nr. 10/2001, care nu acordă posibilitatea restituirii în natură
a imobilelor evidențiate în patrimoniul unor societăți
comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute de art. 21 alin. (1)
și (2), persoanele îndreptățite având numai dreptul la
măsuri reparatorii prin echivalent, care, conform art. 29 alin. (2)
și 3, se propun de către instituția publică care a efectuat
privatizarea.
Totodată,
a reținut ca nefiind întemeiată solicitarea reclamantei privind
constatarea dreptului său de proprietate asupra cotei de 2/3 din terenul
în suprafață de 1.474 m.p., ocupat de pârâte, întrucât prin acest
capăt de cerere, reclamanta a revendicat o cotă-parte ideală din
bun, iar acțiunea în revendicarea unui imobil preluat abuziv de stat în
perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, întemeiată pe dispozițiile
art. 480 C. civ. a fost apreciată ca nefiind fondată, prin raportare
la prevederile Legii nr. 10/2001 și la jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului.
În consecință,
instanța de fond a respins, ca neîntemeiate, și capetele de cerere
accesorii privind ieșirea din indiviziune a părților asupra
terenului în suprafață de 1.474 m.p., grănițuirea
terenurilor părților și obligarea pârâtelor la ridicarea
construcțiilor edificate pe terenul revendicat.
Prin decizia
nr. 236/A din 14.10.2013, Curtea de Apel București, secția a III-a
civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca
nefondată, excepția invocată de apelanta-reclamantă privind
lipsa de interes în formularea apelului de către pârâta SC B. SRL; a
respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A.; a admis
apelul declarat de apelanta-pârâtă SC B. SRL, în sensul că a schimbat
în parte sentința apelată și, pe fond, a respins, ca
nefondată, acțiunea în revendicare pentru lipsa calității
procesuale active; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței
și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Prin decizia
nr. 1303 din 07 mai 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția
I civilă, a admis recursul, a casat decizia recurată și a dispus
trimiterea cauzei, spre rejudecarea apelurilor, aceleiași instanțe de
apel.
În
considerente, instanța de casare a reținut că nu este
fondată critica recurentei-reclamante care a susținut că, prin
raportare la soluția de respingere pe fond a acțiunii în revendicare,
pârâta SC B. SRL nu a justificat interesul de a declara apel, având
posibilitatea de a reitera excepțiile procesuale respinse de tribunal, ca
apărări, cu prilejul judecării apelului reclamantei.
Astfel, a
considerat că, față de soluțiile de respingere a excepțiilor
lipsei calității procesuale active și autorității de
lucru judecat, aceasta a căzut în pretenții, iar în măsura în
care a dorit să supună dezbaterii în apel soluțiile date acestor
excepții trebuia să declare această cale de atac.
Cu referire
la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.
civ., Înalta Curte a constatat că dispozitivul deciziei recurate conține
o contradicție, în sensul că, schimbând în parte sentința
apelată, instanța de apel a respins, ca nefondată, acțiunea
în revendicare, pentru lipsa calității procesuale active a
reclamantei. Or, potrivit minutei întocmite cu prilejul soluționării
apelurilor, soluția de respingere a acțiunii în revendicare, în
contradictoriu cu pârâtele SC B. SRL și SC C. SA, a fost dată de curte
pentru considerente ce țin de lipsa calității procesuale active.
Înalta Curte
a apreciat că excepția lipsei calității procesuale active a
fost în mod greșit admisă. A considerat că, în speță,
reclamanta a depus la dosar înscrisuri autentice care probează calitatea
sa procesuală activă.
A mai reținut
Înalta Curte că instanța de apel a făcut o greșită
aplicare a dispozițiilor legale privitoare la proba dreptului de
proprietate și nu a menționat care este temeiul juridic care îl
obligă pe reclamant, în acțiunea în revendicare (chiar a unui bun
preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001),
să depună la dosar o hotărâre judecătorească sau o
decizie administrativă a entităților abilitate în a soluționa
notificarea cu privire la bun, pentru dovedirea calității procesuale
active. În plus, a constatat că aceasta a înlăturat în mod
nejustificat înscrisuri autentice, translative de proprietate.
Pe de
altă parte, Înalta Curte a constatat, conform situației de fapt reținute
de tribunal, pe baza raportului de expertiză judiciară în
specialitatea topografie întocmit de expert T., coroborat cu raportul de
expertiză extrajudiciară depus la dosar, că există
identitate între terenul care a aparținut autoarei reclamantei și
terenul ocupat de pârâtele SC B. SRL și SC C. SA. Potrivit tabelului în
care expertul a evidențiat suprapunerile, rezultă că suprafața
totală de teren proprietatea reclamantei, ocupată de pârâte, este de
9.792 m.p., din care 8.809 m.p. proprietate exclusivă și 983 m.p.
teren indiviz.
În rejudecare,
cauza a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția
a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data
de 19.12.2014, sub nr. x/3/2008*.
Prin decizia
nr. 356/A din 30 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a
civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca
nefondate, apelurile formulate de apelanta-reclamantă A. și
apelanta-pârâtă SC B. SRL împotriva sentinței nr. 694 din 04 aprilie
2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a
civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți SC C. SA și
Municipiul București, prin Primarul General.
Astfel, în
ceea ce privește prima critică susținută de
apelanta-pârâtă, referitoare la respingerea excepției lipsei
calității procesual active, instanța de apel a reținut:
că prin decizia de casare a fost analizată chestiunea
legitimării procesuale active în acțiunea în revendicare pendinte, în
contextul recursului promovat de aceasta împotriva soluției prin care, în
primul ciclu procesual, în apel, a fost găsită întemeiată excepția
lipsei calității procesual active, și reformată soluția
primei instanțe, corespunzător acestei constatări concluzia
instanței de recurs fiind lipsită de echivoc în sensul că
reclamanta justifică legitimarea procesuală, fiind dovedite atât
transmisiunile convenționale și succesorale prin efectul cărora
partea reclamă calitatea de succesor al fostului proprietar ce a fost
deposedat abuziv (al defunctei I., dec. la 27.12.1957), cât și identitatea
dintre terenul revendicat și cel deținut de societățile
pârâte; că vânzarea de drepturi litigioase consimțită de
reclamantă prin contractul autentificat sub nr. 1335/2001 la B.N.P. X.
și prin actul adițional nr. 4813 din 14 noiembrie 2005 a avut ca
obiect transmiterea exclusiv a drepturilor care au ținut de soluționarea
Dosarului nr. x/2001 al Judecătoriei sectorului 1 București și
că această vânzare nu afectează calitatea procesuală
activă a reclamantei în procesul de față.
Referitor la
preluarea de către stat a imobilului în litigiu, curtea a reținut
că apelanta-pârâtă a susținut existența unui titlu al
statului. Or, prima instanță a apreciat, în contextul analizei tezei
caracterului abuziv al deposedării autoarei reclamantei, expusă în
cererea de chemare în judecată, că preluarea de către stat a bunului
imobil s-a realizat ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950 și
că acest act normativ nu constituie un titlu valabil în favoarea statului,
întrucât era contrar Constituției în vigoare la acea dată și
dispozițiilor legale referitoare la dreptul de proprietate, precum și
celor din tratatele internaționale la care România era parte.
Apreciind
că realizarea unei astfel de analize, referitoare la valabilitatea
titlului statului, este permisă de prevederile art. 6 din Legea nr.
213/1998, instanța de apel a stabilit că nu este fondat argumentul
apelantei-pârâte, în sensul că actualul cadru legal nu ar mai permite o
evaluare a legalității dobândirii de către stat a dreptului de
proprietate sub un alt regim constituțional anterior.
Față
de concluzia astfel reținută, relativ la nevalabilitatea titlului în
baza căruia statul a preluat și a deținut ulterior imobilul în
litigiu, în absența unor argumente critice pertinente evocate de
apelanta-pârâtă, care să fie de natură a permite instanței
să realizeze controlul de legalitate și temeinicie asupra concluziei
ce a fost astfel reținută la fond, în concordanță cu exigențele
impuse de art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a constatat
că este vădit nefondată teza susținută de societatea
pârâtă, constând în existența unui titlu apt a conferi legitimitate
preluării acestui bun imobil.
Cât
privește Decretul nr. 258 din 27 octombrie 1987, invocat de aceeași
apelantă-pârâtă, ca reprezentând titlul statului, instanța de
apel a reținut că acesta reprezintă, potrivit mențiunilor
din lista societăților înființate în baza Legii nr. 15/1990,
precum și celor din documentul intitulat „situația privind stabilirea
terenurilor aflate în patrimoniul societății comerciale cu capital de
stat” - actul normativ în baza căruia s-a constituit și a funcționat
fosta unitate economică de stat (existentă în perioada regimului
comunist), din care s-a constituit, cu statut juridic de societate
comercială, apelanta-pârâta ulterior anului 1990, el neavând vreo
legătură cu foștii proprietari deposedați de statul
comunist.
De aceea,
împrejurarea că statul a emis acte de dispoziție cu privire la
imobilul în litigiu nu suplinește lipsa unui titlu de proprietate, ci un
astfel de titlu ar fi trebuit să fie fondat pe o operațiune
juridică ce ar trebui să aibă caracteristicile unuia dintre
modurile de dobândire a proprietății ce sunt reglementate prin art.
644-645 C. civ.
Ca atare,
curtea a constatat că acest decret nu a produs un transfer de proprietate
de la fostul proprietar către stat, așa încât nu poate avea valențele
unui titlu de proprietate al acestuia, apt să lipsească de eficiență
actele juridice prin prisma cărora s-a reținut, chiar și în
decizia de casare, că apelanta-reclamantă justifică legitimarea
procesuală în demersul revendicării imobilului, preluat efectiv de
stat cu mult înainte de edictarea acestui decret.
Cu privire la
modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității
procesual pasive a SC B. SRL, instanța de apel a reținut că
același argument al lispei de identitate între terenul revendicat și
cel deținut de apelanta-pârâtă a fost expus și în cadrul
criticilor relative la excepția lipsei calității procesual
active a reclamantei, context în care a format obiect al analizei realizate de
instanța de casare, care a statuat, raportându-se și la proba cu
expertiză judiciară administrată în cauză, că
„există identitate între terenul care a aparținut autoarei
reclamantei, conform actelor de proprietate depuse la dosar, și terenul
ocupat de pârâtele SC B. SRL și SC C. SA”.
Astfel, a
apreciat că aceste considerente se impun instanței de rejudecare cu
forța obligativității stabilită de art. 315 alin. (1) C.
proc. civ., consecința fiind aceea a constatării caracterului
nefondat al criticii aduse soluției de respingere a excepției lipsei
calității procesual pasive a SC B. SRL.
Din
perspectiva acestei excepții, instanța de apel a reținut că
aspectul formal al numelui actual al arterei stradale și al numărului
poștal la care s-ar afla imobilului revendicat și, respectiv adresa
imobilului deținut de apelanta-pârâtă, avut în vedere în formularea
criticii analizate, nu poate conduce prin el însuși la o concluzie
diferită, proba cu expertiza, pe care s-a fundamentat dezlegarea dată
de instanța de casare, constituind mijlocul procedural prin care s-a
verificat situația de fapt concretă a bunului revendicat, respectiv
corespondența materială între terenul pentru care reclamanta a
exhibat actele de proprietate ale autorilor săi, și terenul aflat
efectiv în posesia pârâtelor. Totodată, instanța a subliniat că
reclamanta a depus precizări ulterioare la cererea de chemare în
judecată, prin care a indicat adresele actuale ale imobilului revendicat,
printre acestea regăsindu-se și cele din str. Mihai Bravu, în raport
de care nu se verifică nici măcar lipsa formală de corespondent
sesizată de apelanta-pârâtă.
Cât
privește critica susținută în apel de apelanta-pârâtă cu
privire la respingerea excepției autorității de lucru judecat,
curtea a arătat că aceasta a fost analizată și
găsită, ca nefondată, de instanța de apel, în primul ciclu
procesual, iar partea care a invocat-o nu a exercitat recurs împotriva soluției
astfel pronunțate.
În acest
context, a apreciat că instanța de rejudecare nu este învestită
cu reevaluarea soluției deja pronunțate, pentru că, în caz
contrar, s-ar aduce atingere atât autorității de lucru judecat a unei
soluții neatacate în condițiile legii, cât și pentru că
s-ar înfrânge principiul non reformatio in pejus în măsura în care s-ar
reevalua o soluție ce a fost favorabilă apelantei-reclamante, în
cadrul judecății care se reia ca efect al admiterii recursului
acesteia din urmă.
Nu în ultimul
rând, curtea a considerat că măsura casării deciziei precedente,
pronunțate în apel, a fost luată în cazul neexaminării tuturor
motivelor conținute în cele două apeluri, astfel încât concluzia care
se impune este aceea că instanța de rejudecare are a analiza numai
criticile care au rămas neanalizate în cadrul apelului parcurs în primul
ciclu procesul.
Având în
vedere aceste considerente, instanța de apel a constatat că nu poate
fi reținută o greșeală în legătură cu modul în
care excepția autorității de lucru judecat a fost evaluată
de prima instanță.
Din
perspectiva efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, instanța de
apel a apreciat că nu poate fi reținut argumentul apelantei-pârâtei
potrivit căruia ar constitui o dezlegare ce se impune judecății
din prezenta cauză, constatarea instanțelor din litigiul care a
format obiectul Dosarului nr. x/3/2005 - în care inițial a avut calitatea
de reclamant A., iar ulterior cesionarul de drepturi litigioase, Y., - în
sensul că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate
asupra imobilului, și, astfel, nu are calitate procesuală activă
în acțiunea în revendicare. Aceasta pentru că prin decizia de casare
s-a statuat cu putere obligatorie asupra dovedirii în speță a
calității reclamantei A., de succesoare în drepturi a fostei
proprietare, și, în plus, s-a stabilit în primul ciclu procesual, în apel,
că hotărârea la care se raportează apelanta-pârâtă în
fundamentarea acestui argument nu se bucură de putere de lucru judecat,
nefiind tranșat fondul cauzei.
În ceea ce
privește soluția dată de prima instanță excepției
prescripției achizitive, invocată de apelanta-pârâtă, curtea a
considerat-o ca fiind corectă, în contextul în care aceasta constituie o
apărare de fond, al cărei scop îl reprezintă paralizarea unei
pretenții de predare a posesiei bunului de către pârâtul deținător.
În
măsura în care s-ar analiza fondul excepției prescripției
achizitive, independent de soluția asupra cererii de revendicare, s-ar
ajunge în situația în care s-ar realiza o judecată echivalentă
ipotezei în care pârâtul ar fi formulat o cerere reconvențională,
fără a exista însă un astfel de act procedural de învestire a
instanței, și fără a se fi formulat o pretenție
concretă de constatare a existenței dreptului de proprietate ce ar fi
dobândit de pârât într-o atare modalitate (pretenție în constatare care
s-ar impune a fi evaluată inclusiv din perspectiva cerințelor de
admisibilitate impuse de art. 111 C. proc. civ.).
Cu privire la
apelul promovat de apelanta-reclamantă, în ceea ce privește critica
ce a vizat admiterea excepției lispei calității procesual pasive
a pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, curtea a reținut
că legitimarea procesuală a acestuia se impunea a fi analizată
în raport de capătul cererii de chemare în judecată, astfel cum
corect a procedat prima instanță, iar nu în raport de motivele de
fapt prin care această pretenție a fost susținută. Or,
atâta vreme cât capătul de cerere conține pretențiile explicit
formulate de reclamantă și cum Municipiului București nu i s-a
imputat faptul că ar fi posesorul imobilului revendicat sau coindivizar
asupra terenului pentru care s-a solicitat sistarea indiviziunii ori proprietar
al construcțiilor a căror desființare s-a solicitat și nici
că ar fi deținătorul unui teren față de care s-a
solicitat grănițuirea, concluzia care se desprinde în mod necesar
este aceea că niciunul din capete de cerere formulate de reclamantă
nu conține o pretenție aptă a configura stabilirea de către
instanță, în dezlegarea fondului pricinii, a unei obligații în
sarcina acestuia. Ca atare, a stabilit că acesta din urmă nu
întrunește condiția de persoană obligată în raporturile
juridice deduse judecății și că nu justifică
legitimare procesual pasivă.
De asemenea,
instanța de apel a apreciat că împrejurarea că reclamanta a
făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei sale asupra terenului în
litigiu și a preluării abuzive nu este suficientă pentru a
conduce la admiterea acțiunii în revendicare.
Astfel, a reținut
că, în acest sens, s-a statuat și prin decizia de casare - statuare
care se impune instanței de rejudecare prin efectul dispozițiilor
art. 315 alin. (1) C. proc. civ. -, motiv pentru care nu a reluat analiza susținerii
apelantei-reclamante cum că dovedirea aspectelor menționate ar fi
trebuit să aibă drept consecință necesară admiterea
pretențiilor de restituire către aceasta a imobilului preluat de la
autoarea sa.
Așa
fiind, instanța de apel nu a primit critica conform căreia instanța
de fond a procedat greșit respingând acțiunea, după ce a
constatat calitatea reclamantei de succesor al fostului proprietar și
caracterul abuziv al preluării imobilului.
Totodată,
a apreciat ca fiind lipsită de temei susținerea potrivit căreia
vechiul drept de proprietate ar fi rămas în patrimoniul fostului
proprietar, în condițiile în care însăși situația
actuală a bunului asupra căruia a purtat respectivul drept
reliefează faptul că el se află în posesia unor terți,
respectiv a societăților pârâte, care exhibă și titluri de
proprietate valabile pentru imobil.
Imobilul în
litigiu a fost preluat de stat în perioada regimului comunist, iar statul s-a
comportat față de acesta ca și proprietar, efectuând acte de
dispoziție în privința lui, printre care se numără și
emiterea unor acte normative prin efectul cărora s-a constituit dreptul de
proprietate în favoarea societăților comerciale, înființate prin
reorganizarea fostelor unități economice care au deținut terenul
în perioada regimului comunist.
Instanța
de apel a reținut că imobilul în litigiu intră în domeniul de
aplicare a Legii nr. 10/2001, care reglementează regimul juridic al unor
imobile preluate în perioada 06.03.1945-22.12.1989, întrucât se circumscrie cu
evidență definiției date de acest act normativ, la art. 2 alin.
(1) lit. a), categoriei de imobil preluat abuziv.
A apreciat,
în lumina art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, dar și a principiului
specialia generalibus derogant, că foștii proprietari ai bunurilor
preluate abuziv de către stat sunt ținuți a se supune legii
speciale de reparație, ei neputând refuza suportarea rigorilor acesteia,
prin alegerea dreptului comun. În același sens este și dezlegarea
dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia
nr. 33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii.
Prin urmare,
a stabilit că fără temei pretinde reclamanta preferabilitatea
dreptului derivat din titlurile de proprietate pe care aceasta le-a invocat, în
condițiile în care dreptul autoarei sale, fost proprietar, nu mai este
unul actual, iar legea specială de reparație generează un drept
nou.
Acest argument
a avut în vedere și statuarea cu valoare de principiu a Curții
Europene a Drepturilor Omului în cauza pilot Maria Atanasiu c. României și
Kopecky c. Slovaciei.
Curtea a
apreciat că dreptul autoarei reclamantei a încetat să mai fie actual
odată cu actul de autoritate emis de stat, Decretul nr. 92/1950, care a
stat la baza preluării bunului, astfel că reclamanta este
îndreptățită să își exercite dreptul de a primi reparații
în condițiile (de procedură și de fond) stabilite prin legea
specială de reparație.
Ca atare,
realizarea unei analize comparative în coordonatele propuse de
apelanta-reclamantă, specifice acțiunii în revendicare de drept
comun, ar avea drept consecință lipsirea de eficiență a
concluziei reținute prin decizia pronunțată în recurs în interesul
legii, cu privire la inexistența dreptului acesteia de a opta pentru calea
dreptului comun în detrimentul celei deschise prin legea specială și,
deopotrivă, nesocotirea caracterului obligatoriu al deciziei nr. 33/2008 a
Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Or,
dezlegările date de instanța supremă prin decizia nr. 33/2008,
conform cărora concursul dintre legea specială și legea
generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului
specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut
expres în legea specială, se impun cu forță obligatorie în
temeiul prevederilor art. 330
1
alin. ultim C. proc. civ.
Instanța
supremă a stabilit că în situația specială a acțiunilor
în revendicare, în cadrul cărora se procedează la analiza comparativă
a titlului de proprietate exhibat de fostul proprietar ce a fost deposedat
abuziv de bunul imobil de către autorități în timpul fostului
regim comunist, pe de o parte, și a titlului exhibat de subdobânditorul ce
a dobândit cu bună credință, de la stat, același bun, pe de
altă parte, constituie criteriu de preferabilitate a acestui din urmă
titlu împrejurarea că nu a fost admisă o acțiune în justiție
prin care să se fi constatat reaua credință a subdobânditorului
respectiv sau nu a fost exercitată o acțiune cu acest obiect și,
astfel, fostul proprietar a recunoscut implicit valabilitatea actului de
înstrăinare.
Compararea
titlurilor de proprietate realizată în cauză a fost făcută
în considerarea unui complex de circumstanțe ce caracterizează situația
particulară a părților aflate în proces, menționatul
criteriu de preferabilitate (ce a fost reținut în privința titlului
societăților pârâte) constituind expresia eficienței ce s-a
acordat de instanța fondului statuărilor anterioare făcute de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Valabilitatea
certificatului de atestare a dreptului de proprietate care constituie titlul de
proprietate primar al societăților pârâte a fost consolidată în
condițiile în care nu a fost pronunțată o hotărâre
judecătorească prin care să se fi constatat nulitatea acestuia.
În situația în care termenul în care ar fi putut fi exercitată o acțiune
în constatarea nulității respectivului certificat de atestare a
dreptului de proprietate s-a împlinit în luna august 2002, instanța de
apel a reținut că nu mai are posibilitatea să evalueze, în
prezentul cadru procesual, eventuale vicii care ar fi de natură a-l afecta
sub aspectul valabilității și, prin aceasta, de a-l lipsi de
valoarea probatorie conferită de lege în privința dreptului de proprietate
pe care îl atestă.
Fiind actul
care atestă parcurgerea integrală a procedurii legale necesare pentru
a lua naștere dreptul de proprietate în patrimoniul societăților
comerciale care s-au înființat în condițiile Legii nr. 15/1990, prin
reorganizarea fostelor unități economice socialiste - act care este
supus, pentru opozabilitate erga omnes, și rigorilor publicității
imobiliare, conform art. 5 alin. (1) teza finală din H.G. nr. 834/1991 -,
se impune a i se conferi și în procedura judiciară pendinte valoare
probatorie deplină, de act juridic care dovedește că pârâtele au
dobândit proprietatea cu respectarea cerințelor legale, astfel că el
nu poate fi ignorat în raportul comparației de titluri.
Din
perspectiva dispozițiilor art. 644-645 C. civ., certificatul de atestare a
dreptului de proprietate constituie dovada în sensul că pârâtele au
dobândit dreptul de proprietate în modalitatea „prin lege”, iar forța
probantă a acestei dovezi nu poate fi înlăturată decât în condițiile
în care se probează o cauză de ineficacitate juridică a lor.
Instanța
de apel a reținut că, raport