ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2366/2016

Decizia nr. 2366/2016 Asupra cauzei de față, reține că: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București sub nr. x/300/2009, la data de 2 iunie 2009, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate inexistența dreptului pârâtei de a pretinde îndeplinirea obligației care i-ar fi revenit în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2111 din data de 20 iulie 2005, aceea de a transmite, prin vânzare, proprietatea asupra imobilului situat în sectorul 1, respectiv de a plăti pârâtei „suma primită, cât și daune egale cu suma primită ca avans”, ca urmare a intervenirii prescripției dreptului material la acțiune în data de 16 octombrie 2008 și să se dispună, pe cale de consecință, rectificarea cărților funciare nr. 91069, 91070, 91071, 91072 și 91073, în care sunt intabulate apartamentele 1, 2, 3, 4 și 5, care formează etajul 2 al imobilului din București, sectorul 1, în sensul radierii notării cu nr. 108558 din data de 19 ianuarie 2009, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, la data de 20 iulie 2005, a încheiat cu pârâta antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2111 din data de 20 iulie 2005 de B.N.P.A.

C. și D., prin care s-a obligat să vândă pârâtei întreg etajul 2 al imobilului situat în sectorul 1, compus din cinci apartamente (cu numere de la 1 la 5), împreună cu dependințele aferente și cota indiviză de teren aferentă, până la data de 15 octombrie 2005. Reclamantul a mai arătat că prețul vânzării a fost stabilit la suma de 150.000 euro, din care 37.500 euro au fost achitați la data semnării antecontractului, restul de 112.500 euro urmând a fi încasați integral de reclamant la momentul încheierii în formă autentică a vânzării și a susținut că, în perioada de timp scursă de la data încheierii antecontractului, pârâta nu a manifestat practic niciun interes în încheierea actului de vânzare-cumpărare în formă autentică și nu s-a arătat dispusă să îi achite restul de preț stabilit în antecontract.

S-a menționat că, la data de 19 ianuarie 2009, pârâta a obținut notarea antecontractului menționat (notarea nr. 108558), în cărțile funciare nr. 91069, 91070, 91071, 91072 și 91073, în care sunt intabulate apartamentele 1, 2, 3, 4 și 5, care formează etajul 2 al imobilului din București, sectorul 1. Reclamantul a apreciat că pasivitatea pârâtei, lipsa de inițiativă a acesteia cu privire la plata restului de 112.500 euro și nestăruința sa în perfectarea actului de vânzare-cumpărare în formă autentică, coroborate cu înscrierea, după aproape patru ani de la perfectarea antecontractului, în cărțile funciare ale imobilelor proprietatea sa, este de natură să creeze o stare de confuzie și incertitudine cu privire la raporturile juridice dintre părți.

A considerat reclamantul că este evident că pârâta nu a intenționat executarea obligațiilor proprii derivate din antecontract, deși au trecut peste trei ani de la data la care trebuia să facă plata restului de preț, respectiv 15 octombrie 2005, iar, în aceste condiții, înscrierea unei sarcini în cartea funciară cu privire la imobilul, proprietatea sa, în temeiul unui antecontract prescris, este o acțiune nelegală prin care pârâta urmărește indisponibilizarea unui imobil la care nu mai are niciun drept.

Reclamantul a arătat că, în speță, dreptul la acțiune al pârâtei s-a născut în data de 15 octombrie 2005, dată la care trebuia perfectat contractul de vânzare-cumpărare, iar, în situația în care nu ar fi consimțit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, acțiunea pe care pârâta o avea la dispoziție era una personală, aceea prin care ar fi putut solicita instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, în termenul de prescripție prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. În ceea ce privește rectificarea cărților funciare nr. 91069, 91070, 91071, 91072 și 91073, reclamantul a solicitat a se observa că admiterea acestui capăt al acțiunii se impune în situația admiterii capătului anterior de cerere, pentru a nu se crea o discordanță între cuprinsul cărții funciare și situația juridica reală extratabulară, în care actul juridic civil în baza căruia s-a admis înscrierea este constatat prescris.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 111 C. proc. civ., art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167 din data de 21 aprilie 1958 privitor la prescripția extinctivă, art. 34 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare. Pârâta B. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantului-pârât la încheierea cu pârâta-reclamantă a contractului de vânzare-cumpărare privind bunurile imobile ce le deține în București, în condițiile prevăzute de antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2111 din data de 20 iulie 2005 de B.N.P.A. C. și D. și respingerea acțiunii principale. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 948 și urm. C. civ., art. 977 și urm. C. civ., art. 1073 și urm. C. civ., Decretul nr. 167/1958 și Legea nr. 7/1996.

Reclamantul-pârât A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii reconvenționale formulată de pârâta-reclamantă B., ca prescrisă, respectiv ca neîntemeiată. Prin încheierea de ședință din data de 19 ianuarie 2010, instanța a admis excepția netimbrării capetelor de cerere 1 și 2 din cererea principală.

La data de 23 martie 2010, pârâta-reclamantă B. a depus la dosar precizare la cererea reconvențională, solicitând în contradictoriu cu pârâții A., E., F., G., H. și I., obligarea reclamantului-pârât A. să încheie contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, privind întreg etajul 2 al imobilului situat în București, sector 1, compus din cinci apartamente împreună cu dependințele aferente; să dispună ieșirea din indiviziune cu privire la cota indiviză de teren de 178 mp din întreg terenul în suprafața de 573 mp, situat în București, sector 1, și să fie atribuită în întregime reclamantului-pârât A.; să fie obligat reclamantul-pârât să încheie cu pârâta-reclamantă contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică cu privire la această cotă indiviză de teren deținută/atribuită acestuia și aferentă etajului 2; în subsidiarul capătului 3 de cerere, s-a solicitat a se dispune reducerea prețului vânzării, corespunzător cotei indivize de teren ce nu poate face obiectul vânzării către pârâta-reclamantă; în subsidiarul capetelor 1, 2, 3 și 4 de cerere, s-a solicitat obligarea reclamantului-pârât A. să îi plătească suma de 75.000 euro cu titlu de restituire avans și daune.

La termenul din data de 22 iunie 2010, instanța a luat act de decesul pârâtei E., calitatea procesuală pasivă fiind transmisă moștenitorilor F. și J. Prin întâmpinarea formulată la data de 22 iunie 2010, pârâții F., G. și H. au invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei E., decedată la data de 9 august 2006, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților H. și F., excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 2 București și excepția prescripției dreptului material la acțiune privind cererea reconvențională. Prin sentința civilă nr. 8656 din data de 21 septembrie 2010, Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 2 București în soluționarea acțiunii formulate de pârâta-reclamantă B. în contradictoriu cu reclamantul-pârât A. și cu pârâții F., G., H., I., J. și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

După declinare, la data de 14 octombrie 2010, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2010. Pârâta I. a formulat cerere reconvențională în contradictoriu cu pârâții A., J., F., G. și B., solicitând să se constate că pârâta-reclamantă este titulara dreptului de proprietate asupra terenului în suprafața de 178.23 mp indiviz din suprafața totală de teren de 573.28 mp, situat în București, sectorul 1; în subsidiarul capătului 1, s-a solicitat a se pronunța o hotărâre care ține loc de act de vânzare-cumpărare ce are ca obiect terenul în suprafață de 178.23 mp indiviz din suprafața totală de teren de 573.28 mp, situat în București, sectorul 1. În motivarea cererii reconvenționale, printre altele, s-a arătat că, prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 2109 din data de 20 iulie 2005 de B.N.P.A.

C. și D., pârâta-reclamantă a dobândit de la A., E. și G. toate drepturile ce au făcut obiectul Dosarelor nr. x/2001, x/2001, x/2001, x/2001, x/2001, constituite ca urmare a formulării de către aceștia, în baza Legii nr. 10/2001, de notificări în vederea restituirii în natură sau echivalent a imobilului situat în București, sectorul 1. S-a precizat că, în luna august 2008, a fost emisă de Primarul General al Municipiului București o dispoziție pe Legea nr. 10/2001, prin care se restituie în proprietate persoanelor de mai sus suprafața de 178,23 mp indiviz din suprafața totala de teren de 573,28 mp, situat în București, sectorul 1. Având în vedere contractul de cesiune încheiat și caracterul declarativ de drepturi al deciziei emisă în baza Legii nr. 10/2001, pârâta-reclamantă a susținut că este proprietarul terenului în suprafața de 178,23 mp indiviz din suprafața totală de teren de 573,28 mp, situat în București, sectorul 1, situație în care urmează a se admite capătul 1 de cerere.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969 C. civ., art. 5 alin. (2) Titlului X din Legea nr. 247/2005, precum și ale Legii nr. 10/2001. Pârâții J., F., G. și H. au formulat întâmpinare la cererea reconvențională formulată de pârâta I., prin care au solicitat respingerea acesteia și obligarea pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu soluționarea acestui litigiu.

Pârâții au mai invocat, pe cale de excepție, lipsa capacității de folosință a pârâtei E., lipsa calității procesuale pasive a pârâților F. și H., lipsa de interes a reconvenientei I. în formularea prezentei acțiuni, având în vedere existenta contractului de cesiune drepturi litigioase încheiat între persoanele îndreptățite la reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 178,23 mp indiviz din suprafața totală de teren de 573,28 mp, ceea ce exclude formularea unei acțiuni în constatarea dreptului de proprietate asupra terenului ori a unei acțiuni care să conducă la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, între pârâți și reclamantă neexistând o convenție în acest sens, excepția de netimbrare a capetelor 1 și 2 din cererea reconvențională, având în vedere că reconvenienta are obligația de a indica valoarea fiecărui capăt de cerere și ulterior să timbreze corespunzător, în funcție de fiecare pretenție.

Reclamantul-pârât A. a formulat întâmpinare la cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă I., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în baza probelor administrate în cauza, să respingă cererea, ca neîntemeiată. Prin încheierea de ședință din data de 24 iunie 2011, tribunalul a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei E., precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților F. și H.. Prin încheierea de ședință din data de 28 octombrie 2011, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților G., J. și I. și a unit cu fondul excepția prescripției în privința capetelor cererii principale privind obligarea la vânzarea construcției, a terenului și la restituirea avansului și a daunelor și a respins excepția de netimbrare a cererii reconvenționale ca rămasă fără obiect.

La data de 30 septembrie 2011, pârâta-reclamantă B. a depus la dosar cererea precizatoare a cererii reconvenționale, solicitând: să se constatate care este separat valoarea imobilului privind întreg etajul 2 al imobilului situat în București, sectorul 1, compus din 5 apartamente (numerotate de la 1 la 5) împreună cu dependințele aferente și valoarea terenului de 178 mp din întreg terenul în suprafața de 573 mp, situat în București, sectorul 1, ținând seama de prețul stabilit în antecontract pentru ambele imobile; să fie obligat reclamantul-pârât A. să încheie cu pârâta-reclamantă B. contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, privind întreg etajul 2 al imobilului situat în București, sectorul 1, compus din cinci apartamente (numerotate de la 1 la 5) împreună cu dependințele aferente la prețul ce va fi stabilit prin capătul 1 din cerere; să se dispună ieșirea din indiviziune cu privire la cota indiviză de teren de 178 mp din întreg terenul în suprafață de 573 mp, situat în București, sectorul 1, și să fie atribuită în întregime reclamantului-pârât A.; să fie obligat reclamantul-pârât A. să încheie cu pârâta-reclamantă B. contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică cu privire la cota indiviza de teren de 178 mp din întreg terenul în suprafață de 573 mp la prețul stabilit prin capătul 1 din cerere; în subsidiarul capetelor 1,2,3 și 4 din cerere,

să fie obligat reclamantul-pârât să îi plătească suma de 75.000 euro, cu titlul de restituire avans și daune.

La data de 28 septembrie 2012, tribunalul a luat act de decesul pârâtei G., a cărei calitate procesuală pasivă a fost preluată de moștenitorul H. Prin sentința civilă nr. 305 din data de 14 martie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a anulat pentru netimbrare cererea principală formulată de reclamantul-pârât A.; a admis excepția inadmisibilității capătului nr. 1 al cererii reconvenționale formulată de pârâta-reclamantă B., precizată la data de 30 septembrie 2011; a respins ca inadmisibil capătul de cerere nr. 1 al cererii reconvenționale formulată de pârâta-reclamantă B.; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința capetelor de cerere nr. 2, nr. 4 și nr. 5 ale cererii reconvenționale formulată de pârâta-reclamantă B.; a respins, în consecință, capetele de cerere nr. 2, nr. 4 și nr. 5 ale cererii reconvenționale formulată de pârâta-reclamantă B.; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere nr. 3 al cererii reconvenționale formulată de pârâta-reclamantă B.; a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes a cererii reconvenționale formulată de pârâta-reclamantă I.; a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă I., în contradictoriu cu reclamantul-pârât A., cu pârâții J., H. și cu pârâta-reclamantă B. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență,

următoarele: Prin încheierea de ședință din data de 19 ianuarie 2010, Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția netimbrării petitelor 1 și 2 din cererea principală, aceasta fiind anulată pentru netimbrare. Referitor la capătul de cerere nr. 1 al cererii reconvenționale formulată de pârâta-reclamantă B., precizată la data de 30 septembrie 2011, tribunalul a apreciat că este inadmisibil, reținând că, potrivit art. 111 C. proc. civ., partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept, iar, în cauză, prin intermediul acestui capăt de cerere se solicită constatarea unei situații de fapt.

Totodată, instanța de fond a reținut și că cererea prin care pârâta-reclamantă B. a solicitat valorificarea dreptului de creanță rezultat din antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2111 din data de 20 iulie 2005, în sensul de a se pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, conform art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, ca și aceea subsidiară, prin care se solicită obligarea reclamantului-pârât la plata de despăgubiri au caracterul unei acțiuni personale, cu privire la care termenul de prescripție a dreptului material la acțiune este termenul general de 3 ani, prevăzut de art. art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Acest termen a început să curgă la data de 15 octombrie 2005 și a expirat la data de 15 octombrie 2008, anterior formulării cererii reconvenționale.

S-a reținut că înțelegerea părților referitoare la încheierea contractului în formă autentică condiționat de efectuarea de către reclamantul-pârât a unor formalități de intabulare a cotei-părți indivize de teren aferentă etajului 2 și de evacuare a chiriașilor din patru apartamente, neconcretizată într-un act adițional la convenția părților, nu este însă de natură să împiedice curgerea termenului de prescripție în privința acțiunii formulate pe calea cererii reconvenționale, neavând caracterul unor cauze suspensive ori întreruptive ale prescripției astfel cum acestea sunt reglementate expres și limitativ prin dispozițiile Decretului nr. 167/1958. Tribunalul a apreciat că termenul de prescripție s-a împlinit și în privința obligațiilor asumate prin intermediul clauzei de răzgândire, nefiind probat nici faptul că reclamantul-pârât ar fi refuzat încheierea contractului de vânzare-cumpărare până la data limită prevăzută în contract ori ulterior.

Referitor la capătul de cerere nr. 3 al cererii reconvenționale formulată de către pârâta-reclamantă B., prin care s-a solicitat să se dispună ieșirea din indiviziune cu privire la cota indiviză de teren de 178 mp din întreg terenul în suprafața de 573 mp, situat în București, sectorul 1, și să fie atribuită în întregime reclamantului-pârât A., tribunalul a constatat că la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 2111 din data de 20 iulie 2005, părțile au avut în vedere calitatea de unic proprietar a promitentului-vânzător asupra terenului aferent celor cinci apartamente, astfel cum această calitate rezultă din sentința civilă nr. 12771 din data de 30 iunie 2000 a Judecătoriei sectorului 1 București și decizia civilă nr. 2321 din data de 2 iulie.2001 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pronunțată în apel.

Instanța de fond a arătat că, deși a intervenit emiterea Dispoziției Primarului General nr. 10773 din data de 10 iunie 2008, nu se poate aprecia că acest act lipsește de efecte hotărârile judecătorești menționate, iar calitatea de unic proprietar al cotei-părți indivize de teren a reclamantului-pârât nu ar putea fi contestată decât de coproprietarii indicați în decizie ori de către succesorii acestora. Ca urmare, acest capăt de cerere a fost respins ca neîntemeiat. Tribunalul a apreciat că și cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă I. este neîntemeiată, reținând în fapt că potrivit contractului de cesiune autentificat sub nr. 2109 din data de 20 iulie 2005 de B.N.P.A.

C. și D., încheiat între cedenții A., E. și G. și pârâta-reclamantă-cesionară I., cesionara a dobândit toate drepturile și accesoriile lor privind obținerea măsurilor reparatorii conferite de Legea nr. 10/2001, respectiv de art. 18 din lege, pentru imobilul compus din teren și construcții situat în București, sectorul 1. S-a reținut că, în aceste condiții, obiectul cesiunii viza numai măsurile reparatorii prin echivalent care ar fi putut fi acordate ca urmare a soluționării notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, nu și ipoteza în care imobilul ar fi fost restituit în natură, iar terenul restituit prin Dispoziția Primarului General nr. 10773 din data de 10 iunie 2008 nu face obiectul contactului de cesiune autentificat sub nr. 2109 din data de 20 iulie 2005, care nu ar fi putut fi nici asimilat unei promisiuni bilaterale de încheiere a unui contract de vânzare-cumpărare.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâtele-reclamante B. și I. Apelanta pârâtă-reclamantă I., susținând că tribunalul a interpretat greșit actul dedus judecății, a solicitat modificarea sentinței apelate, în sensul admiterii cererii reconvenționale. Prin apelul declarat, pârâta-reclamantă B. a solicitat modificarea sentinței apelate, în sensul admiterii cererii reconvenționale pe care a formulat-o. S-a susținut, totodată, nelegalitatea soluționării cererii reconvenționale formulate de I. Intimații pârâți J. și H. au formulat întâmpinare la apelul formulat de apelanta B., solicitând respingerea acestuia ca nefondat. Intimatul pârât A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelurilor ca nefondate.

Prin decizia nr. 437 din data de 30 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/3/2010, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă-reclamantă I. împotriva sentinței civile nr. 305 din data de 14 martie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant-pârât A., intimații-pârâți H. și J. Prin aceeași decizie, a fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă-reclamantă B. împotriva sentinței civile nr. 305 din data de 14 martie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant-pârât A., intimații-pârâți H. și J. A fost desființată în parte sentința civilă apelată și trimisă spre rejudecare la aceeași instanță cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă B. și s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a reținut, în esență, următoarele: În ceea ce privește apelul declarat de apelanta I., s-a constatat că sunt nefondate criticile formulate de către aceasta. Curtea de apel a apreciat ca fiind judicioasă interpretarea dată de către instanța de fond convenției autentificate sub nr. 2109 din data de 20 iulie 2005 de B.N.P.A. C. și D., în sensul că, din analiza clauzelor acestei convenții rezultă că inserarea în cuprinsul alin. (5) al convenției a sintagmei „toate drepturile conferite de Legea nr. 10/2001 (art. 18 din lege), pentru imobilul teren și construcții situat în București, sectorul 1” are drept consecință limitarea obiectului acestei convenții exclusiv la măsurile reparatorii în echivalent pe care cedenții erau îndreptățiți să le primească în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul notificat.

În acest sens, Curtea a avut în vedere prevederile art. 983 și art. 982 respectiv art. 984 din C. civ. de la 1864, sub imperiul căruia a fost încheiată sus menționata convenție, norme aplicabile cauzei, în raport de prevederile art. 102 din Legea nr. 71/2011.

Astfel, s-a arătat că, în cauză, deși este real că prin convenția de cesiune încheiată, cedenții au stipulat că cesionara I. îi va substitui cu drepturi depline și necontestate în dosare aflate în curs de soluționare la Primăria Municipiului București (nr. x/2001, nr. x/2001, nr. x/2001, nr. x/2001 și nr. x/2001), urmând a obține, potrivit propriei sale voințe, măsurile reparatorii conferite de Legea nr. 10/2001, pentru imobilul situat în București, sector 1, respectiv că nu mai pretind niciun drept, de nicio natură, privind notificările mai sus menționate, de toate măsurile reparatorii și accesoriile lor beneficiind cesionara, aceste clauze contractuale trebuie interpretate prin prisma celei cuprinse în alin. (5) al convenției, care circumstanțiază noțiunea de măsuri reparatorii la măsurile reparatorii în echivalent, reglementate de art. 18 din Legea nr. 10/2001.

Menționând că în privința convențiilor acestea trebuie interpretate în favoarea celui care se obligă, Curtea a apreciat că, prin inserarea acestei clauze, intenția cedenților a fost aceea de a limita obiectul cesiunii, la acea parte din imobil nerestituită în natură și înstrăinată, pentru care aceștia erau îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent, în temeiul legii speciale de restituire. Instanța de apel a mai reținut că nici chiar apelanta I. nu a dat, anterior formulării cererii calificate „cerere reconvențională”, o altă interpretare acestei clauze, de vreme ce, a înțeles să uzeze de convenția de cesiune încheiată și să o facă opozabilă doar Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în vederea obținerii de despăgubiri, iar nu și entității notificate - Primăria Municipiului București.

S-a avut în vedere și că apelanta I. nu a înțeles să conteste Dispoziția nr. 10773/2008 emisă de Primarul Municipiului București, aceasta intrând în circuitul civil și producând efecte juridice, în condițiile prevăzute de art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Ca urmare, curtea de apel a apreciat că instanța de fond în mod judicios a reținut că apelanta I., nu poate pretinde, în prezenta cauză, recunoașterea în favoarea sa a unui drept de proprietate asupra cotei indivize de teren de 178,23 mp., din totalul terenului situat la adresa din București.

De altfel, în subsidiar, instanța de apel a arătat că, chiar dacă s-ar aprecia că obiectul convenției de cesiune autentificate sub nr. 2109 din data de 20 iulie 2005 nu ar fi fost limitat la măsurile reparatorii în echivalent reglementate de art. 18 din Legea nr. 10/2001, ci s-ar fi concretizat în toate măsurile reparatorii recunoscute cedenților atât prin dispoziția nr. 5617 din data de 20 martie 2006, cât și prin dispoziția nr. 10773 din data de 10 iunie 2008, cererea apelantei nu ar fi putut fi apreciată ca fondată. Astfel, s-a reținut că, în temeiul art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, dispoziția nr. 10773 din data de 10 iunie 2008, face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra imobilului restituit în natură și are forța probantă a unui înscris autentic.

Or, omisiunea cesionarei de a se prevala de contractul de cesiune, valorificându-l în procedura administrativă, instituită prin Legea nr. 10/2001, respectiv de a obține, pe cale judiciară, anularea acestei dispoziții, în calitatea de persoană îndreptățită, în temeiul convenției de cesiune, nu dă dreptul acesteia la a ignora un înscris autentic, care atestă că dreptul de proprietate s-a născut și există în patrimoniul notificatorilor și constituie titlu de proprietate al acestora. Ca atare, s-a apreciat că apelanta nu are la dispoziție calea unei acțiuni în constatare, cum este cea dedusă judecății, pentru a obține lipsirea de efecte a acestei dispoziții, ci, în acest caz, nerespectarea de către cedenți a obligațiilor asumate convențional poate avea drept consecință, sub rezerva verificării îndeplinirii condițiilor răspunderii civile contractuale, stabilirea în sarcina acestora a unei obligații de dezdăunare.

De asemenea, instanța de apel a constatat că, contrar susținerilor apelantei, dispoziția nr. 10773 din data de 10 iunie 2008 nu are efect declarativ, ci constitutiv de drepturi, precum și că nu poate fi apreciată ca fiind fondată nici cererea apelantei privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, în condițiile în care între părți s-a încheiat o convenție de cesiune, prin care nu s-a convenit asupra unui transfer al dreptului de proprietate asupra măsurilor reparatorii, prevăzute de legea specială din patrimoniul beneficiarilor dispoziției în cel al reclamantei, în viitor, ci s-a convenit asupra transferului expectanței notificatorilor de a dobândi măsurile reparatorii instituite prin legea specială, iar nu asupra unui drept efectiv, concretizat într-un drept de creanță/de proprietate, părțile încheind un contract aleatoriu.

În privire la apelul formulat de apelanta B., Curtea a reținut, în esență, următoarele: Referitor la critica vizând încălcarea principiului nemijlocirii, ca urmare a soluționării cauzei de către un magistrat care nu a participat la administrarea probelor, ci numai la punerea concluziilor, instanța de apel a apreciat că aceasta este nefondată în raport de prevederile art. 95 alin. (5) din Hotărârea nr. 387/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii, pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, potrivit cărora „modificarea numărului completelor de judecată sau schimbarea judecătorilor care le compun se va putea realiza doar pentru motive obiective, în condițiile legii”.

Curtea, având în vedere cele consemnate în procesul-verbal de modificare a componenței completului de judecată din data de 28 februarie 2014, depus la dosar, a constatat că au fost respectate prevederile Regulamentului anterior evocate. Cu referire la critica vizând greșita admitere a excepției inadmisibilității capătului de cerere formulat de această apelantă, Curtea a apreciat că, în realitate, pe această cale, apelanta nu invocă în concret nerespectarea prevederilor art. 129 alin. final C. proc. civ., cu consecința depășirii limitelor investirii primei instanțe, ci, susține o greșita apreciere a instanței de fond, în sensul că cererea sa cu acest obiect este o acțiune în constatarea unei stări de fapt, care nu îndeplinește condițiile de admisibilitate impuse de art. 111 C. proc.

civ. Instanța de apel, din verificarea cererilor precizatoare aflate la dosarul de fond al Judecătoriei sectorului 2 București și respectiv dosarul de fond al Tribunalului București, a constatat că titulara cererii - apelanta de față - a configurat acest petit ca reprezentând un capăt de cerere distinct, prin care a solicitat să se constate care este valoarea imobilului construcție aflată la etajul 2 de la adresa sus-menționată, compus din cinci apartamente și dependințele aferente și care este valoarea terenului în suprafața de 178 mp, ținând cont de prețul stabilit în antecontract. Curtea a apreciat că, deși prima instanță a soluționat acest capăt de cerere, din perspectiva art. 111 C. proc.

civ., în realitate, acesta nu se impunea a fi considerat ca un petit de sine stătător, ci se constituia în situația premisă necesară soluționării capetelor de cerere care aveau ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, ținând cont de faptul că reclamanta a cerut, ca această suplinire a consimțământului vânzătorului să se realizeze, fie pentru apartamentele menționate în antecontract împreună cu dependințele aferente, fie, în subsidiar, pentru terenul în cotă indiviza de 178,23 mp din întregul teren aferent imobilului, urmând să se dispună reducerea prețului vânzării, corespunzător cotei indivize de teren ce nu poate face obiectul vânzării către pârâta-reclamantă.

Ca atare, curtea de apel a apreciat că, deși este corect că această solicitare nu viza constatarea unei stări de drept, ci urmărea stabilirea unei stări de fapt, respectiv stabilirea, în mod distinct, a prețului pentru bunurile apartamente și teren, ce fac obiectul antecontractului, în raport de ponderea pe care acestea o au în prețul convenit de părți, partea titulară a cererii având în mod evident la dispoziție acțiuni în realizarea dreptului pretins, de care a și înțeles să uzeze, ceea ce făcea inadmisibil acest petit, soluția care se impunea era aceea a calificării corecte a acestui demers procesual al apelantei, în condițiile impuse de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Instanța de apel a reținut și că apelanta-pârâtă a formulat și critici vizând soluționarea excepției prescripției în cazul capetelor 2, 4 și 5 ale cererii reconvenționale pe care a formulat-o.

În ceea ce privește susținerile apelantei referitoare la lipsa calității procesuale și lipsa de interes legitim în invocarea prescripției, de către pârâții H. și J., în privința capetelor de cerere sus menționate, având în vedere calitatea acestora de terți față de antecontractul încheiat între acesta și reclamantul A. și care constituie cauza dreptului pretins pe calea cererii reconvenționale, instanța de apel a apreciat că această critică este nefondată. Astfel, Curtea a arătat că o astfel de apărare ar fi putut prezenta relevanță doar în ipoteza în care însăși reclamantul, obligat prin antecontractul de vânzare-cumpărare, ar fi rămas în pasivitate, neînțelegând să invoce această excepție, iar normele legale incidente cauzei, ar fi consacrat caracterul relativ al acesteia, situație premisă care nu se regăsește în cauză.

În acest sens, Curtea a reținut că, în cauză, reclamantul A. a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune al apelantei pentru capetele 2, 4 și 5 din cererea precizată formulată de către aceasta. S-a arătat de către instanța de apel faptul că reglementarea prin norme imperative a prescripției extinctive, dar și conținutul normativ al art. 18 din Decretul nr. 167/1958, determină recunoașterea și consacrarea caracterului absolut al excepției procesuale de fond, peremptorii, a prescripției extinctive, ce poate fi ridicată din oficiu de instanță/organul arbitral, în orice fază procesuală, dar, în aceleași condiții, și de partea interesată. Pe de altă parte, Curtea a constatat că, în mod incontestabil, în cauză, partea interesată, cocontractantul apelantei, a invocat această excepție de ordine publică, în fața primei instanțe, cu respectarea art. 162 C. proc.

civ., iar apelanta a avut posibilitatea de a formula apărări sub acest aspect, excepția fiind, de altfel, pusă în discuția contradictorie a părților încă de la termenul din 30 septembrie 2011,așa cum rezultă din încheierea de ședință de la acest termen, prin încheierea din 28 octombrie 2011, dispunându-se unirea acesteia cu fondul cauzei.

Ca atare, Curtea a apreciat că împrejurarea că, prin întâmpinarea formulată, de intimații F., G. și H., au invocat, la rândul lor, excepția prescripției dreptului material la acțiunea reclamantei, iar instanța de fond, în analiza sa a omis să facă referire, în considerente și la celelalte acte de procedură, prin care s-a invocat, în condițiile legii și s-a pus în discuția contradictorie a părților, aceeași excepție de ordine publică, în condițiile în care a fost pe deplin respectat dreptul apelantei la apărare sub acest aspect, nu putea fi natură a conduce la concluzia că excepția sus menționată s-ar fi impus a fi respinsă ca fiind formulată de persoane care nu justificau interes. În această situație, instanța de apel a reținut că apelanta, care ar fi trebuit să facă dovada îndeplinirii cerințelor art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., nu poate susține înregistrarea de către aceasta a unei vătămări care să justifice aplicarea sancțiunii nulității în privința hotărârii apelate. De asemenea, curtea de apel a apreciat că este nefondată și susținerea din apel vizând interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății și încălcarea art. 977, 978 C. civ. în ceea ce privește determinarea termenului pentru perfectarea vânzării și stabilirea momentului la care a început să curgă prescripția dreptului la acțiune al apelantei. Contrar susținerilor apelantei, instanța de apel a reținut că termenul stabilit în antecontract pentru încheierea vânzării este un termen cert. S-a arătat că este real că, potrivit art. 977 din C. civ.

de la 1864, aplicabil în ceea ce privește interpretarea acestei convenții, interpretarea contractului nu se face potrivit sensului literal, ci potrivit voinței reale a părților și în vederea producerii de efecte, însă, în prezența clauzei contractuale clare, neechivoce, prin care s-a statuat asupra termenului la care părțile urmau să perfecteze vânzarea, nu s-ar putea reține că acestea ar fi lăsat această chestiune netranșată, astfel că, termenul s-ar fi împlinit doar ulterior îndeplinirii formalităților de carte funciară și fiscale, care s-au realizat abia în 9 ianuarie 2009, când au fost intabulate cotele de teren.

Totodată, instanța a reținut că opinia apelantei, potrivit căreia vânzarea nu ar fi putut fi perfectată la data stipulată în antecontract, nu este de natură a conduce la o altă concluzie în privința stabilirii termenului pentru încheierea vânzării și a caracterului cert al acestuia, ci, reprezintă o apărare, care ar putea prezenta relevanță, în analiza în fond a pretenției deduse judecății, aspect care însă nu poate face obiect al cenzurii în calea de atac a apelului, în condițiile în care cererea reconvențională a fost soluționată în temeiul unei excepții de procedură, iar nu în fond, cauzei fiindu-i aplicabile prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., anterior modificărilor aduse acestui act normativ prin Legea nr. 202/2010.

Curtea de apel a mai apreciat că este nefondată susținerea din apel în sensul că termenul de prescripție al obligației de a face, asumată de părți prin antecontract, nu ar fi început să curgă la data de 15 octombrie 2005, ci de la o dată ulterioară, o atare apreciere fiind vădit contrară clauzelor obligatorii inserate în antecontract În ceea ce privește greșita soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune, ca efect al existenței unor cauze de întrerupere a prescripției, instanța de apel a apreciat că aceasta este fondată. Curtea a avut în vedere în acest sens faptul că promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare dă naștere în favoarea promitentului cumpărător la un drept de creanță, prescriptibil în termenul general de prescripție extinctivă de trei ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În cauză, Curtea a apreciat fondată afirmația apelantei că remiterea cheii menționate și intrarea sa în posesia apartamentului liber, s-au realizat în considerarea antecontractului sus menționat și a prefigurării vânzării viitoare și a reținut incidența dispozițiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora „Prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția”, iar, pentru că legea nu distinge, are efect întreruptiv atât recunoașterea expresă, cât și cea tacită. Analizând probele administrate în cauză, instanța de apel a constatat că acestea atestă faptul că, în perioada 2005 - februarie 2008, părțile antecontractului s-au întâlnit, au purtat discuții în legătură cu încheierea vânzării și demersurile necesare perfectării vânzării.

Curtea de apel a reținut că lăsarea bunului care urma a fi vândut fie, chiar în parte, în posesia promitentei cumpărătoare, începând cu anul 2005, precum și deplasarea intimatului-reclamant, în mai multe rânduri, pentru a încasa parte din preț sau remiterea unor sume de bani către apelantă în vederea realizării demersurilor necesare intabulării dreptului de proprietate, operațiune necesară realizării vânzării, care era în sarcina vânzătorului, în lipsa unei convenții contrare a părților litigante, toate acestea fiind realizate, anterior împlinirii prescripției - 20 iulie 2008 - reprezintă o recunoaștere tacită, dar neîndoielnică, a obligației asumate de intimatul-reclamant, prin antecontract, respectiv de a încheia contractul de vânzare.

S-a arătat că, potrivit art. 17 din Decretul nr. 167/1958, „Întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se ivi împrejurarea care a întrerupt-o, iar, după întrerupere, începe să curgă o nouă prescripție; în cazul când prescripția a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, noua prescripție nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă”. Ca urmare, s-a relevat că întreruperea prescripției are drept consecință înlăturarea prescripției care a curs anterior apariției cauzei de întrerupere, iar, după încetarea cauzei de întrerupere, începe să curgă o nouă prescripție extinctivă, adică un nou termen de prescripție de același fel.

Cum efectul juridic al întreruperii prescripției prin recunoașterea datoriei constă în aceea că prescripția care începuse să curgă, de la data împlinirii termenului prevăzut în antecontract este înlăturată, iar o nouă prescripție începe să curgă de la data întreruperii celei dintâi, Curtea a apreciat că, în speță, o nouă prescripție a început să curgă de la formularea acțiunii principale, dată la care în mod cert, intimatul promitentul-vânzător s-a manifestat expres, în sensul negării dreptului promitentei-cumpărătoare de a pretinde încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Având în vedere că acțiunea introductivă a fost formulată la data de 2 iunie 2009, Curtea a reținut că, în raport cu această dată, cererea reconvențională fiind introdusă la 19 octombrie 2009, nu a intervenit prescripția dreptului la acțiune al apelantei.

În consecință, instanța de apel a apreciat că în mod eronat a reținut prima instanță că în cauză s-a împlinit termenul de prescripție, atât în ceea ce privește cererile având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, cât și în ceea ce privește cererea acesteia având ca obiect pretenții, întemeiată pe același antecontract, critica din apel cu acest obiect fiind fondată. Curtea, de asemenea, a constatat că este fondată critica apelantei vizând interpretarea greșită a probatoriului de către instanța de fond, prin raportare pe de o parte la aspectele anterior relevate, în ceea ce privește recunoașterea obligației de către promitentul-vânzător, iar, pe de altă parte, la reținerea eronată a asumării de către apelanta a obligației de evacuare a apartamentelor respectiv de îndeplinire a formalităților de intabulare.

Apreciind fondată critica vizând greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune al apelantei, Curtea nu a mai procedat la analiza celorlalte critici ale apelantei care vizează însăși fondul capetelor de cerere, care, în primă instanță au fost soluționate în temeiul excepției prescripției extinctive, arătând că pricina se impune a fi trimisă spre rejudecare, în limitele în care apelul se dovedește a fi fondat, primei instanțe.

Curtea a mai constatat, totodată, caracterul fondat al criticii apelantei vizând modalitatea de soluționare a capătului trei al cererii reconvenționale, având ca obiect ieșirea din indiviziune, relevând că instanța de fond în mod eronat a apreciat că emiterea deciziei nr. 10773 din data de 10 iunie 2008 de către Primarul General al Municipiului București nu produce efecte juridice, calitatea de proprietar unic al terenului putând fi contestată doar de beneficiarii dispoziției ori de succesorii acestora, și, statuând astfel, tribunalul nu a reținut inexistența unei proprietăți indivize asupra terenului aferent imobilului sau asupra celui care a făcut obiectul antecontractului, ca efect al emiterii dispoziției nr. 10773/2008.

Ca atare, s-a reținut că este corectă susținerea din apel în sensul că, ulterior datei de 10 iunie 2008, la rândul lor, intimații-pârâți, în calitate de succesori ai beneficiarilor dispoziției nr. 10773/2008, puteau invoca un drept de proprietate asupra cotelor indivize asupra terenului aferent imobilului, respectiv că, în acest context, apelanta are interes în a clarifica această situație, inclusiv pe calea ieșirii din indiviziune asupra terenului, acesta având calitatea de titular al dreptului de creanță de a pretinde încheierea vânzării bunului menționat în antecontract, drept născut în temeiul antecontractului. Prin urmare, Curtea a apreciat că soluția de respingere a acestui capăt de cerere, ca neîntemeiat, este greșită.

Instanța de apel a constatat ca fiind nefondată critica vizând modul de soluționare al cererii reconvenționale formulate de pârâta-reclamantă I., având în vedere, pe de o parte, argumentele expuse în analiza apelului declarat de această din urmă apelantă, iar, pe de altă parte, lipsa oricărui interes personal și legitim al apelantei B. în formularea acestui motiv de apel.

Împotriva deciziei civile nr. 437 din data de 30 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamantul-pârât A. și pârâta-reclamantă I. Pricina a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, care, prin încheierea nr. 1038 din data de 2 iunie 2016, a scos cauza de pe rol și a trimis recursurile declarate de către recurentul-reclamant-pârât A. și recurenta-pârâtă-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 437 din data de 30 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, spre competentă soluționare, secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justițe.

Motivele de recurs formulate de către reclamantul-pârât A. Prin cererea de recurs formulată, reclamantul-pârât A. a solicitat casarea hotărârii recurate și retransmiterea dosarului la instanța de apel pentru soluționarea cauzei prin evocarea fondului cererii de apel formulate de intimata B. Motivele de recurs au fost întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul-reclamant-pârât a criticat decizia atacată arătând că, admițând criticile intimatei față de modul de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune, instanța de apel a refuzat să analizeze fondul cererii de apel și a dispus transmiterea cauzei la prima instanță pentru rejudecare, cu încălcarea prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. În esență, recurentul-reclamant-pârât a apreciat că instanța de apel a interpretat în mod eronat înțelesul sintagmei „fără a intra în cercetarea fondului”, considerând că aceasta include toate situațiile în care prima instanță soluționează cauza prin admiterea unei excepții peremptorii, indiferent dacă excepția invocată este de procedură sau de fond. A mai arătat recurentul-reclamant-pârât că, în speță, prima instanță a respins trei capete ale cererii ca urmare a admiterii unei excepții de fond, respectiv cea a prescripției dreptului material la acțiune și, mai mult decât atât, aceasta a dispus unirea excepției cu fondul cauzei, pronunțându-se în sensul admiterii numai după ce au fost administrate proba cu înscrisuri, proba testimonială, proba cu interogatoriul părților și proba cu expertiza evaluatoare în construcții.

Astfel, recurentul-reclamant-pârât a apreciat că nu se poate considera că prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului prezentei cauze, condiție prevăzută de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la data introducerii acțiunii. A subliniat că această concluzie rezultă și din modificarea de către legiuitor a acestor dispoziții, prin înlocuirea sintagmei „cercetarea fondului” cu sintagma „judecata fondului”. A mai arată că, dacă prezenta cauză s-ar fi aflat sub incidența C. proc. civ.

în forma modificată prin Legea nr. 202/2010, îndeplinirea condiției nejudecării fondului ar fi fost evidentă, indiferent de tipul excepției admise sau de împrejurarea unirii acesteia cu fondul; totuși, nici chiar în această situație instanța de apel nu ar fi avut posibilitatea să transmită dosarul la prima instanță pentru rejudecarea cauzei, deoarece niciuna dintre părți nu a formulat o atare solicitare prin cererea de apel, respectiv, prin întâmpinare. Totodată, recurentul-reclamant-pârât a apreciat că solicitarea intimatei B. în sensul casării hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare, nu poate fi luată în considerare deoarece a fost formulată numai în cadrul dezbaterilor orale pe fondul cauzei.

Recurentul-reclamant-pârât a menționat și că intenția legiuitorului de a nu include toate hotărârile prin care sunt admise excepții în categoria situațiilor când instanța nu procedează la cercetarea fondului rezultă și din lipsa unei mențiuni exprese în acest sens. O altă critică formulată prin motivele de recurs vizează împrejurarea că instanța de apel a invalidat soluția admiterii excepției inadmisibilității primului capăt de cerere, considerând, în opinia recurentului-reclamant-pârât, în mod eronat, că art. 129 alin. (5) C. proc. civ. impunea recalificarea acestuia. A apreciat recurentul-reclamant-pârât că, raportându-se la prevederile art. 111 C. proc. civ., prima instanță a respins în mod corect primul capăt de cerere ca inadmisibil, reținând că acesta nu viza constatarea unui drept în contradictoriul cu reclamantul-pârât, ci stabilirea unei situații de fapt, iar intimata B. avea la dispoziției calea formulării unei cereri în realizarea dreptului.

Cu privire la prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., recurentul-reclamant-pârât a arătat că, în conformitate cu acesta, judecătorii nu trebuie să se limiteze la stabilirea cu certitudine a elementelor de fapt, ci au obligația să stăruie, în egală măsură, pentru a realiza o calificare juridică corectă a faptelor respective, astfel încât hotărârea pronunțată să fie atât temeinică, cât și legală. Recurentul-reclamant-pârât a considerat că, în cauză nu se poate reține incidența vreunei încălcări a principiului rolului activ al judecătorului sau a principiului aflării adevărului, pe de o parte, primul capăt de cerere nefiind susceptibil de o calificare „corectă” care să elimine motivul de inadmisibilitate prevăzut de art. 111 C. proc.

civ., iar, pe de altă parte, prima instanță a încuviințat intimatei B. proba cu expertiza evaluatoare în construcții, având același obiectiv ca și capătul de cerere respins ca inadmisibil. Criticând decizia atacată, recurentul-reclamant-pârât a arătat că instanța de apel a reținut în mod eronat că ar fi recunoscut prin întâmpinarea din apel remiterea către intimata B. a cheii unuia dintre apartamente și precizează că intenția sa a fost aceea de a răspunde în mod ipotetic susținerilor pe care intimata le-a formulat pentru prima dată în apel, iar atitudinea sa rezultă fără echivoc din concluziile scrise depuse la ultimul termen de judecată, în care a precizat că apelanta B. susține că i-ar fi predat cheia de la singurul apartament liber, afirmație neadevărată.

De asemenea, a criticat și reținerea instanței de apel în sensul că pretinsa remitere a cheii unuia dintre apartamente către intimată a condus la întreruperea prescripției pentru toate apartamentele, pe motiv că părțile au stabilit prin antecontract că vânzarea urma să se realizez fie printr-un singur contract, fie prin mai multe contracte. A apreciat recurentul-reclamant-pârât că această susținere contravine în mod evident art. 983 C. civ. Recurentul-reclamant-pârât a susținut și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, ca urmare a reținerii de către instanța de apel a împrejurării că întâlnirea pe care a avut-o cu intimata în anul 2007 a condus la întreruperea cursului prescripției.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant-pârât invocă decizia nr. 404 din data de 5 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, raportat la cele reținute în cuprinsul acesteia, a apreciat c