ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2366/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2366/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Decizia nr. 2366/2016
Asupra cauzei
de față, reține că:
Prin cererea
înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București sub
nr. x/300/2009, la data de 2 iunie 2009, reclamantul A. a solicitat, în
contradictoriu cu pârâta B., ca, prin hotărârea ce se va pronunța,
să se constate inexistența dreptului pârâtei de a pretinde
îndeplinirea obligației care i-ar fi revenit în temeiul antecontractului
de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2111 din data de 20 iulie 2005,
aceea de a transmite, prin vânzare, proprietatea asupra imobilului situat în
sectorul 1, respectiv de a plăti pârâtei „suma primită, cât și
daune egale cu suma primită ca avans”, ca urmare a intervenirii prescripției
dreptului material la acțiune în data de 16 octombrie 2008 și să
se dispună, pe cale de consecință, rectificarea cărților
funciare nr. 91069, 91070, 91071, 91072 și 91073, în care sunt intabulate
apartamentele 1, 2, 3, 4 și 5, care formează etajul 2 al imobilului
din București, sectorul 1, în sensul radierii notării cu nr. 108558
din data de 19 ianuarie 2009, precum și obligarea pârâtei la plata
cheltuielilor de judecată.
În motivarea
cererii, reclamantul a arătat că, la data de 20 iulie 2005, a
încheiat cu pârâta antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub
nr. 2111 din data de 20 iulie 2005 de B.N.P.A. C. și D., prin care s-a
obligat să vândă pârâtei întreg etajul 2 al imobilului situat în
sectorul 1, compus din cinci apartamente (cu numere de la 1 la 5),
împreună cu dependințele aferente și cota indiviză de teren
aferentă, până la data de 15 octombrie 2005.
Reclamantul a
mai arătat că prețul vânzării a fost stabilit la suma de
150.000 euro, din care 37.500 euro au fost achitați la data semnării
antecontractului, restul de 112.500 euro urmând a fi încasați integral de
reclamant la momentul încheierii în formă autentică a vânzării și
a susținut că, în perioada de timp scursă de la data încheierii
antecontractului, pârâta nu a manifestat practic niciun interes în încheierea
actului de vânzare-cumpărare în formă autentică și nu s-a
arătat dispusă să îi achite restul de preț stabilit în
antecontract.
S-a menționat
că, la data de 19 ianuarie 2009, pârâta a obținut notarea
antecontractului menționat (notarea nr. 108558), în cărțile
funciare nr. 91069, 91070, 91071, 91072 și 91073, în care sunt intabulate
apartamentele 1, 2, 3, 4 și 5, care formează etajul 2 al imobilului
din București, sectorul 1.
Reclamantul a
apreciat că pasivitatea pârâtei, lipsa de inițiativă a acesteia
cu privire la plata restului de 112.500 euro și nestăruința sa
în perfectarea actului de vânzare-cumpărare în formă autentică,
coroborate cu înscrierea, după aproape patru ani de la perfectarea antecontractului,
în cărțile funciare ale imobilelor proprietatea sa, este de natură
să creeze o stare de confuzie și incertitudine cu privire la
raporturile juridice dintre părți.
A considerat
reclamantul că este evident că pârâta nu a intenționat executarea
obligațiilor proprii derivate din antecontract, deși au trecut peste
trei ani de la data la care trebuia să facă plata restului de preț,
respectiv 15 octombrie 2005, iar, în aceste condiții, înscrierea unei
sarcini în cartea funciară cu privire la imobilul, proprietatea sa, în
temeiul unui antecontract prescris, este o acțiune nelegală prin care
pârâta urmărește indisponibilizarea unui imobil la care nu mai are
niciun drept.
Reclamantul a
arătat că, în speță, dreptul la acțiune al pârâtei s-a
născut în data de 15 octombrie 2005, dată la care trebuia perfectat
contractul de vânzare-cumpărare, iar, în situația în care nu ar fi
consimțit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în
formă autentică, acțiunea pe care pârâta o avea la dispoziție
era una personală, aceea prin care ar fi putut solicita instanței
să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act
autentic de vânzare-cumpărare, în termenul de prescripție
prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
În ceea ce
privește rectificarea cărților funciare nr. 91069, 91070, 91071,
91072 și 91073, reclamantul a solicitat a se observa că admiterea
acestui capăt al acțiunii se impune în situația admiterii
capătului anterior de cerere, pentru a nu se crea o discordanță
între cuprinsul cărții funciare și situația juridica
reală extratabulară, în care actul juridic civil în baza căruia
s-a admis înscrierea este constatat prescris.
În drept, au
fost invocate dispozițiile art. 111 C. proc. civ., art. 3 alin. (1) din
Decretul nr. 167 din data de 21 aprilie 1958 privitor la prescripția
extinctivă, art. 34 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a
publicității imobiliare.
Pârâta B. a
formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a
solicitat obligarea reclamantului-pârât la încheierea cu pârâta-reclamantă
a contractului de vânzare-cumpărare privind bunurile imobile ce le deține
în București, în condițiile prevăzute de antecontractul de
vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2111 din data de 20 iulie 2005 de B.N.P.A.
C. și D. și respingerea acțiunii principale.
În drept, au
fost invocate dispozițiile art. 948 și urm. C. civ., art. 977 și
urm. C. civ., art. 1073 și urm. C. civ., Decretul nr. 167/1958 și
Legea nr. 7/1996.
Reclamantul-pârât
A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii reconvenționale
formulată de pârâta-reclamantă B., ca prescrisă, respectiv ca
neîntemeiată.
Prin
încheierea de ședință din data de 19 ianuarie 2010, instanța
a admis excepția netimbrării capetelor de cerere 1 și 2 din
cererea principală.
La data de 23
martie 2010, pârâta-reclamantă B. a depus la dosar precizare la cererea
reconvențională, solicitând în contradictoriu cu pârâții A., E.,
F., G., H. și I., obligarea reclamantului-pârât A. să încheie
contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, privind
întreg etajul 2 al imobilului situat în București, sector 1, compus din
cinci apartamente împreună cu dependințele aferente; să
dispună ieșirea din indiviziune cu privire la cota indiviză de
teren de 178 mp din întreg terenul în suprafața de 573 mp, situat în
București, sector 1, și să fie atribuită în întregime
reclamantului-pârât A.; să fie obligat reclamantul-pârât să încheie
cu pârâta-reclamantă contractul de vânzare-cumpărare în formă
autentică cu privire la această cotă indiviză de teren deținută/atribuită
acestuia și aferentă etajului 2; în subsidiarul capătului 3 de
cerere, s-a solicitat a se dispune reducerea prețului vânzării,
corespunzător cotei indivize de teren ce nu poate face obiectul
vânzării către pârâta-reclamantă; în subsidiarul capetelor 1, 2,
3 și 4 de cerere, s-a solicitat obligarea reclamantului-pârât A. să
îi plătească suma de 75.000 euro cu titlu de restituire avans și
daune.
La termenul
din data de 22 iunie 2010, instanța a luat act de decesul pârâtei E.,
calitatea procesuală pasivă fiind transmisă moștenitorilor F.
și J.
Prin
întâmpinarea formulată la data de 22 iunie 2010, pârâții F., G. și
H. au invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință
a pârâtei E., decedată la data de 9 august 2006, excepția lipsei
calității procesuale pasive a pârâților H. și F., excepția
necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 2 București și
excepția prescripției dreptului material la acțiune privind
cererea reconvențională.
Prin sentința
civilă nr. 8656 din data de 21 septembrie 2010, Judecătoria sectorului
2 București a admis excepția necompetenței materiale a
Judecătoriei sectorului 2 București în soluționarea acțiunii
formulate de pârâta-reclamantă B. în contradictoriu cu reclamantul-pârât A.
și cu pârâții F., G., H., I., J. și a declinat competența
de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
După
declinare, la data de 14 octombrie 2010, cauza a fost înregistrată pe
rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2010.
Pârâta I. a
formulat cerere reconvențională în contradictoriu cu pârâții A.,
J., F., G. și B., solicitând să se constate că
pârâta-reclamantă este titulara dreptului de proprietate asupra terenului
în suprafața de 178.23 mp indiviz din suprafața totală de teren
de 573.28 mp, situat în București, sectorul 1; în subsidiarul
capătului 1, s-a solicitat a se pronunța o hotărâre care ține
loc de act de vânzare-cumpărare ce are ca obiect terenul în suprafață
de 178.23 mp indiviz din suprafața totală de teren de 573.28 mp,
situat în București, sectorul 1.
În motivarea
cererii reconvenționale, printre altele, s-a arătat că, prin
contractul de cesiune autentificat sub nr. 2109 din data de 20 iulie 2005 de B.N.P.A.
C. și D., pârâta-reclamantă a dobândit de la A., E. și G. toate
drepturile ce au făcut obiectul Dosarelor nr. x/2001, x/2001, x/2001, x/2001,
x/2001, constituite ca urmare a formulării de către aceștia, în
baza Legii nr. 10/2001, de notificări în vederea restituirii în
natură sau echivalent a imobilului situat în București, sectorul 1.
S-a precizat
că, în luna august 2008, a fost emisă de Primarul General al
Municipiului București o dispoziție pe Legea nr. 10/2001, prin care
se restituie în proprietate persoanelor de mai sus suprafața de 178,23 mp
indiviz din suprafața totala de teren de 573,28 mp, situat în București,
sectorul 1.
Având în
vedere contractul de cesiune încheiat și caracterul declarativ de drepturi
al deciziei emisă în baza Legii nr. 10/2001, pârâta-reclamantă a susținut
că este proprietarul terenului în suprafața de 178,23 mp indiviz din
suprafața totală de teren de 573,28 mp, situat în București,
sectorul 1, situație în care urmează a se admite capătul 1 de
cerere.
În drept, au
fost invocate dispozițiile art. 969 C. civ., art. 5 alin. (2) Titlului X
din Legea nr. 247/2005, precum și ale Legii nr. 10/2001.
Pârâții J.,
F., G. și H. au formulat întâmpinare la cererea reconvențională
formulată de pârâta I., prin care au solicitat respingerea acesteia și
obligarea pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate
cu soluționarea acestui litigiu.
Pârâții
au mai invocat, pe cale de excepție, lipsa capacității de
folosință a pârâtei E., lipsa calității procesuale pasive a
pârâților F. și H., lipsa de interes a reconvenientei I. în
formularea prezentei acțiuni, având în vedere existenta contractului de
cesiune drepturi litigioase încheiat între persoanele îndreptățite la
reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 178,23 mp
indiviz din suprafața totală de teren de 573,28 mp, ceea ce exclude
formularea unei acțiuni în constatarea dreptului de proprietate asupra
terenului ori a unei acțiuni care să conducă la pronunțarea
unei hotărâri care să țină loc de act de
vânzare-cumpărare, între pârâți și reclamantă neexistând o
convenție în acest sens, excepția de netimbrare a capetelor 1 și
2 din cererea reconvențională, având în vedere că reconvenienta
are obligația de a indica valoarea fiecărui capăt de cerere și
ulterior să timbreze corespunzător, în funcție de fiecare pretenție.
Reclamantul-pârât
A. a formulat întâmpinare la cererea reconvențională formulată
de pârâta-reclamantă I., solicitând instanței ca, prin hotărârea
pe care o va pronunța, în baza probelor administrate în cauza, să
respingă cererea, ca neîntemeiată.
Prin
încheierea de ședință din data de 24 iunie 2011, tribunalul a
admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință
a pârâtei E., precum și excepția lipsei calității
procesuale pasive a pârâților F. și H..
Prin
încheierea de ședință din data de 28 octombrie 2011, tribunalul
a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților
G., J. și I. și a unit cu fondul excepția prescripției în
privința capetelor cererii principale privind obligarea la vânzarea
construcției, a terenului și la restituirea avansului și a
daunelor și a respins excepția de netimbrare a cererii reconvenționale
ca rămasă fără obiect.
La data de 30
septembrie 2011, pârâta-reclamantă B. a depus la dosar cererea
precizatoare a cererii reconvenționale, solicitând: să se constatate
care este separat valoarea imobilului privind întreg etajul 2 al imobilului
situat în București, sectorul 1, compus din 5 apartamente (numerotate de
la 1 la 5) împreună cu dependințele aferente și valoarea
terenului de 178 mp din întreg terenul în suprafața de 573 mp, situat în
București, sectorul 1, ținând seama de prețul stabilit în
antecontract pentru ambele imobile; să fie obligat reclamantul-pârât A.
să încheie cu pârâta-reclamantă B. contractul de
vânzare-cumpărare în formă autentică, privind întreg etajul 2 al
imobilului situat în București, sectorul 1, compus din cinci apartamente
(numerotate de la 1 la 5) împreună cu dependințele aferente la prețul
ce va fi stabilit prin capătul 1 din cerere; să se dispună ieșirea
din indiviziune cu privire la cota indiviză de teren de 178 mp din întreg
terenul în suprafață de 573 mp, situat în București, sectorul 1,
și să fie atribuită în întregime reclamantului-pârât A.; să
fie obligat reclamantul-pârât A. să încheie cu pârâta-reclamantă B.
contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică cu privire la
cota indiviza de teren de 178 mp din întreg terenul în suprafață de
573 mp la prețul stabilit prin capătul 1 din cerere; în subsidiarul
capetelor 1,2,3 și 4 din cerere, să fie obligat reclamantul-pârât
să îi plătească suma de 75.000 euro, cu titlul de restituire
avans și daune.
La data de 28
septembrie 2012, tribunalul a luat act de decesul pârâtei G., a cărei
calitate procesuală pasivă a fost preluată de moștenitorul H.
Prin sentința
civilă nr. 305 din data de 14 martie 2014, Tribunalul București, secția
a IV-a civilă, a anulat pentru netimbrare cererea principală
formulată de reclamantul-pârât A.; a admis excepția
inadmisibilității capătului nr. 1 al cererii reconvenționale
formulată de pârâta-reclamantă B., precizată la data de 30
septembrie 2011; a respins ca inadmisibil capătul de cerere nr. 1 al
cererii reconvenționale formulată de pârâta-reclamantă B.; a
admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în
privința capetelor de cerere nr. 2, nr. 4 și nr. 5 ale cererii
reconvenționale formulată de pârâta-reclamantă B.; a respins, în
consecință, capetele de cerere nr. 2, nr. 4 și nr. 5 ale cererii
reconvenționale formulată de pârâta-reclamantă B.; a respins ca
neîntemeiat capătul de cerere nr. 3 al cererii reconvenționale
formulată de pârâta-reclamantă B.; a respins ca neîntemeiată
excepția lipsei de interes a cererii reconvenționale formulată
de pârâta-reclamantă I.; a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională
formulată de pârâta-reclamantă I., în contradictoriu cu
reclamantul-pârât A., cu pârâții J., H. și cu pârâta-reclamantă B.
Pentru a
hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență,
următoarele:
Prin
încheierea de ședință din data de 19 ianuarie 2010,
Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția
netimbrării petitelor 1 și 2 din cererea principală, aceasta
fiind anulată pentru netimbrare.
Referitor la
capătul de cerere nr. 1 al cererii reconvenționale formulată de
pârâta-reclamantă B., precizată la data de 30 septembrie 2011,
tribunalul a apreciat că este inadmisibil, reținând că, potrivit
art. 111 C. proc. civ., partea care are interes poate să facă cerere
pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept, iar, în
cauză, prin intermediul acestui capăt de cerere se solicită
constatarea unei situații de fapt.
Totodată,
instanța de fond a reținut și că cererea prin care
pârâta-reclamantă B. a solicitat valorificarea dreptului de creanță
rezultat din antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2111
din data de 20 iulie 2005, în sensul de a se pronunța o hotărâre care
să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, conform
art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, ca și aceea
subsidiară, prin care se solicită obligarea reclamantului-pârât la
plata de despăgubiri au caracterul unei acțiuni personale, cu privire
la care termenul de prescripție a dreptului material la acțiune este
termenul general de 3 ani, prevăzut de art. art. 3 alin. (1) din Decretul
nr. 167/1958.
Acest termen
a început să curgă la data de 15 octombrie 2005 și a expirat la
data de 15 octombrie 2008, anterior formulării cererii reconvenționale.
S-a reținut
că înțelegerea părților referitoare la încheierea
contractului în formă autentică condiționat de efectuarea de
către reclamantul-pârât a unor formalități de intabulare a
cotei-părți indivize de teren aferentă etajului 2 și de
evacuare a chiriașilor din patru apartamente, neconcretizată într-un
act adițional la convenția părților, nu este însă de
natură să împiedice curgerea termenului de prescripție în privința
acțiunii formulate pe calea cererii reconvenționale, neavând
caracterul unor cauze suspensive ori întreruptive ale prescripției astfel
cum acestea sunt reglementate expres și limitativ prin dispozițiile
Decretului nr. 167/1958.
Tribunalul a
apreciat că termenul de prescripție s-a împlinit și în privința
obligațiilor asumate prin intermediul clauzei de răzgândire, nefiind
probat nici faptul că reclamantul-pârât ar fi refuzat încheierea
contractului de vânzare-cumpărare până la data limită
prevăzută în contract ori ulterior.
Referitor la
capătul de cerere nr. 3 al cererii reconvenționale formulată de
către pârâta-reclamantă B., prin care s-a solicitat să se
dispună ieșirea din indiviziune cu privire la cota indiviză de
teren de 178 mp din întreg terenul în suprafața de 573 mp, situat în
București, sectorul 1, și să fie atribuită în întregime
reclamantului-pârât A., tribunalul a constatat că la încheierea
antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 2111 din data de 20 iulie 2005,
părțile au avut în vedere calitatea de unic proprietar a promitentului-vânzător
asupra terenului aferent celor cinci apartamente, astfel cum această
calitate rezultă din sentința civilă nr. 12771 din data de 30
iunie 2000 a Judecătoriei sectorului 1 București și decizia
civilă nr. 2321 din data de 2 iulie.2001 a Tribunalului București, secția
a III-a civilă, pronunțată în apel.
Instanța
de fond a arătat că, deși a intervenit emiterea Dispoziției
Primarului General nr. 10773 din data de 10 iunie 2008, nu se poate aprecia
că acest act lipsește de efecte hotărârile judecătorești
menționate, iar calitatea de unic proprietar al cotei-părți
indivize de teren a reclamantului-pârât nu ar putea fi contestată decât de
coproprietarii indicați în decizie ori de către succesorii acestora.
Ca urmare, acest capăt de cerere a fost respins ca neîntemeiat.
Tribunalul a
apreciat că și cererea reconvențională formulată de
pârâta-reclamantă I. este neîntemeiată, reținând în fapt că
potrivit contractului de cesiune autentificat sub nr. 2109 din data de 20 iulie
2005 de B.N.P.A. C. și D., încheiat între cedenții A., E. și G. și
pârâta-reclamantă-cesionară I., cesionara a dobândit toate drepturile
și accesoriile lor privind obținerea măsurilor reparatorii
conferite de Legea nr. 10/2001, respectiv de art. 18 din lege, pentru imobilul
compus din teren și construcții situat în București, sectorul 1.
S-a reținut
că, în aceste condiții, obiectul cesiunii viza numai măsurile
reparatorii prin echivalent care ar fi putut fi acordate ca urmare a soluționării
notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, nu și ipoteza în
care imobilul ar fi fost restituit în natură, iar terenul restituit prin Dispoziția
Primarului General nr. 10773 din data de 10 iunie 2008 nu face obiectul
contactului de cesiune autentificat sub nr. 2109 din data de 20 iulie 2005, care
nu ar fi putut fi nici asimilat unei promisiuni bilaterale de încheiere a unui
contract de vânzare-cumpărare.
Împotriva
acestei sentințe au formulat apel pârâtele-reclamante B. și I.
Apelanta
pârâtă-reclamantă I., susținând că tribunalul a interpretat
greșit actul dedus judecății, a solicitat modificarea sentinței
apelate, în sensul admiterii cererii reconvenționale.
Prin apelul
declarat, pârâta-reclamantă B. a solicitat modificarea sentinței
apelate, în sensul admiterii cererii reconvenționale pe care a formulat-o.
S-a susținut,
totodată, nelegalitatea soluționării cererii reconvenționale
formulate de I.
Intimații
pârâți J. și H. au formulat întâmpinare la apelul formulat de
apelanta B., solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
Intimatul
pârât A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelurilor ca
nefondate.
Prin decizia
nr. 437 din data de 30 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel
București în Dosarul nr. x/3/2010, a fost respins, ca nefondat, apelul
declarat de apelanta-pârâtă-reclamantă I. împotriva sentinței
civile nr. 305 din data de 14 martie 2014, pronunțată de Tribunalul
București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu
intimatul-reclamant-pârât A., intimații-pârâți H. și J.
Prin aceeași
decizie, a fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă-reclamantă B.
împotriva sentinței civile nr. 305 din data de 14 martie 2014, pronunțată
de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu
cu intimatul-reclamant-pârât A., intimații-pârâți H. și J.
A fost
desființată în parte sentința civilă apelată și
trimisă spre rejudecare la aceeași instanță cererea
reconvențională formulată de pârâta-reclamantă B. și
s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a
decide astfel, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și
pentru cauze cu minori și de familie, a reținut, în esență,
următoarele:
În ceea ce
privește apelul declarat de apelanta I., s-a constatat că sunt
nefondate criticile formulate de către aceasta.
Curtea de
apel a apreciat ca fiind judicioasă interpretarea dată de către
instanța de fond convenției autentificate sub nr. 2109 din data de 20
iulie 2005 de B.N.P.A. C. și D., în sensul că, din analiza clauzelor
acestei convenții rezultă că inserarea în cuprinsul alin. (5) al
convenției a sintagmei „toate drepturile conferite de Legea nr. 10/2001
(art. 18 din lege), pentru imobilul teren și construcții situat în
București, sectorul 1” are drept consecință limitarea obiectului
acestei convenții exclusiv la măsurile reparatorii în echivalent pe
care cedenții erau îndreptățiți să le primească
în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul notificat.
În acest
sens, Curtea a avut în vedere prevederile art. 983 și art. 982 respectiv
art. 984 din C. civ. de la 1864, sub imperiul căruia a fost încheiată
sus menționata convenție, norme aplicabile cauzei, în raport de
prevederile art. 102 din Legea nr. 71/2011.
Astfel, s-a
arătat că, în cauză, deși este real că prin convenția
de cesiune încheiată, cedenții au stipulat că cesionara I. îi va
substitui cu drepturi depline și necontestate în dosare aflate în curs de
soluționare la Primăria Municipiului București (nr. x/2001, nr. x/2001,
nr. x/2001, nr. x/2001 și nr. x/2001), urmând a obține, potrivit
propriei sale voințe, măsurile reparatorii conferite de Legea nr.
10/2001, pentru imobilul situat în București, sector 1, respectiv că
nu mai pretind niciun drept, de nicio natură, privind notificările
mai sus menționate, de toate măsurile reparatorii și accesoriile
lor beneficiind cesionara, aceste clauze contractuale trebuie interpretate prin
prisma celei cuprinse în alin. (5) al convenției, care circumstanțiază
noțiunea de măsuri reparatorii la măsurile reparatorii în
echivalent, reglementate de art. 18 din Legea nr. 10/2001.
Menționând
că în privința convențiilor acestea trebuie interpretate în
favoarea celui care se obligă, Curtea a apreciat că, prin inserarea
acestei clauze, intenția cedenților a fost aceea de a limita obiectul
cesiunii, la acea parte din imobil nerestituită în natură și
înstrăinată, pentru care aceștia erau îndreptățiți
la măsuri reparatorii în echivalent, în temeiul legii speciale de
restituire.
Instanța
de apel a mai reținut că nici chiar apelanta I. nu a dat, anterior
formulării cererii calificate „cerere reconvențională”, o
altă interpretare acestei clauze, de vreme ce, a înțeles să
uzeze de convenția de cesiune încheiată și să o facă
opozabilă doar Autorității Naționale pentru Restituirea
Proprietăților, în vederea obținerii de despăgubiri, iar nu
și entității notificate - Primăria Municipiului București.
S-a avut în
vedere și că apelanta I. nu a înțeles să conteste Dispoziția
nr. 10773/2008 emisă de Primarul Municipiului București, aceasta
intrând în circuitul civil și producând efecte juridice, în condițiile
prevăzute de art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Ca urmare,
curtea de apel a apreciat că instanța de fond în mod judicios a reținut
că apelanta I., nu poate pretinde, în prezenta cauză, recunoașterea
în favoarea sa a unui drept de proprietate asupra cotei indivize de teren de
178,23 mp., din totalul terenului situat la adresa din București.
De altfel, în
subsidiar, instanța de apel a arătat că, chiar dacă s-ar
aprecia că obiectul convenției de cesiune autentificate sub nr. 2109
din data de 20 iulie 2005 nu ar fi fost limitat la măsurile reparatorii în
echivalent reglementate de art. 18 din Legea nr. 10/2001, ci s-ar fi
concretizat în toate măsurile reparatorii recunoscute cedenților atât
prin dispoziția nr. 5617 din data de 20 martie 2006, cât și prin
dispoziția nr. 10773 din data de 10 iunie 2008, cererea apelantei nu ar fi
putut fi apreciată ca fondată.
Astfel, s-a
reținut că, în temeiul art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001,
dispoziția nr. 10773 din data de 10 iunie 2008, face dovada proprietății
persoanei îndreptățite asupra imobilului restituit în natură și
are forța probantă a unui înscris autentic. Or, omisiunea cesionarei
de a se prevala de contractul de cesiune, valorificându-l în procedura
administrativă, instituită prin Legea nr. 10/2001, respectiv de a obține,
pe cale judiciară, anularea acestei dispoziții, în calitatea de
persoană îndreptățită, în temeiul convenției de
cesiune, nu dă dreptul acesteia la a ignora un înscris autentic, care
atestă că dreptul de proprietate s-a născut și există
în patrimoniul notificatorilor și constituie titlu de proprietate al
acestora. Ca atare, s-a apreciat că apelanta nu are la dispoziție
calea unei acțiuni în constatare, cum este cea dedusă judecății,
pentru a obține lipsirea de efecte a acestei dispoziții, ci, în acest
caz, nerespectarea de către cedenți a obligațiilor asumate
convențional poate avea drept consecință, sub rezerva
verificării îndeplinirii condițiilor răspunderii civile
contractuale, stabilirea în sarcina acestora a unei obligații de
dezdăunare.
De asemenea,
instanța de apel a constatat că, contrar susținerilor apelantei,
dispoziția nr. 10773 din data de 10 iunie 2008 nu are efect declarativ, ci
constitutiv de drepturi, precum și că nu poate fi apreciată ca
fiind fondată nici cererea apelantei privind pronunțarea unei
hotărâri care să țină loc de act autentic de
vânzare-cumpărare, în condițiile în care între părți s-a
încheiat o convenție de cesiune, prin care nu s-a convenit asupra unui
transfer al dreptului de proprietate asupra măsurilor reparatorii,
prevăzute de legea specială din patrimoniul beneficiarilor dispoziției
în cel al reclamantei, în viitor, ci s-a convenit asupra transferului expectanței
notificatorilor de a dobândi măsurile reparatorii instituite prin legea
specială, iar nu asupra unui drept efectiv, concretizat într-un drept de
creanță/de proprietate, părțile încheind un contract
aleatoriu.
În privire la
apelul formulat de apelanta B., Curtea a reținut, în esență,
următoarele:
Referitor la
critica vizând încălcarea principiului nemijlocirii, ca urmare a soluționării
cauzei de către un magistrat care nu a participat la administrarea
probelor, ci numai la punerea concluziilor, instanța de apel a apreciat
că aceasta este nefondată în raport de prevederile art. 95 alin. (5)
din Hotărârea nr. 387/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii, pentru
aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor
judecătorești, potrivit cărora „modificarea numărului
completelor de judecată sau schimbarea judecătorilor care le compun
se va putea realiza doar pentru motive obiective, în condițiile legii”.
Curtea, având
în vedere cele consemnate în procesul-verbal de modificare a componenței
completului de judecată din data de 28 februarie 2014, depus la dosar, a
constatat că au fost respectate prevederile Regulamentului anterior
evocate.
Cu referire
la critica vizând greșita admitere a excepției inadmisibilității
capătului de cerere formulat de această apelantă, Curtea a
apreciat că, în realitate, pe această cale, apelanta nu invocă
în concret nerespectarea prevederilor art. 129 alin. final C. proc. civ., cu
consecința depășirii limitelor investirii primei instanțe,
ci, susține o greșita apreciere a instanței de fond, în sensul
că cererea sa cu acest obiect este o acțiune în constatarea unei
stări de fapt, care nu îndeplinește condițiile de admisibilitate
impuse de art. 111 C. proc. civ.
Instanța
de apel, din verificarea cererilor precizatoare aflate la dosarul de fond al
Judecătoriei sectorului 2 București și respectiv dosarul de fond
al Tribunalului București, a constatat că titulara cererii - apelanta
de față - a configurat acest petit ca reprezentând un capăt de
cerere distinct, prin care a solicitat să se constate care este valoarea
imobilului construcție aflată la etajul 2 de la adresa sus-menționată,
compus din cinci apartamente și dependințele aferente și care
este valoarea terenului în suprafața de 178 mp, ținând cont de prețul
stabilit în antecontract.
Curtea a
apreciat că, deși prima instanță a soluționat acest
capăt de cerere, din perspectiva art. 111 C. proc. civ., în realitate,
acesta nu se impunea a fi considerat ca un petit de sine stătător, ci
se constituia în situația premisă necesară soluționării
capetelor de cerere care aveau ca obiect pronunțarea unei hotărâri
care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, ținând
cont de faptul că reclamanta a cerut, ca această suplinire a consimțământului
vânzătorului să se realizeze, fie pentru apartamentele menționate
în antecontract împreună cu dependințele aferente, fie, în subsidiar,
pentru terenul în cotă indiviza de 178,23 mp din întregul teren aferent
imobilului, urmând să se dispună reducerea prețului
vânzării, corespunzător cotei indivize de teren ce nu poate face
obiectul vânzării către pârâta-reclamantă.
Ca atare,
curtea de apel a apreciat că, deși este corect că această
solicitare nu viza constatarea unei stări de drept, ci urmărea
stabilirea unei stări de fapt, respectiv stabilirea, în mod distinct, a
prețului pentru bunurile apartamente și teren, ce fac obiectul
antecontractului, în raport de ponderea pe care acestea o au în prețul
convenit de părți, partea titulară a cererii având în mod
evident la dispoziție acțiuni în realizarea dreptului pretins, de
care a și înțeles să uzeze, ceea ce făcea inadmisibil acest
petit, soluția care se impunea era aceea a calificării corecte a
acestui demers procesual al apelantei, în condițiile impuse de art. 129
alin. (5) C. proc. civ.
Instanța
de apel a reținut și că apelanta-pârâtă a formulat și
critici vizând soluționarea excepției prescripției în cazul
capetelor 2, 4 și 5 ale cererii reconvenționale pe care a formulat-o.
În ceea ce
privește susținerile apelantei referitoare la lipsa calității
procesuale și lipsa de interes legitim în invocarea prescripției, de
către pârâții H. și J., în privința capetelor de cerere sus
menționate, având în vedere calitatea acestora de terți față
de antecontractul încheiat între acesta și reclamantul A. și care
constituie cauza dreptului pretins pe calea cererii reconvenționale,
instanța de apel a apreciat că această critică este
nefondată.
Astfel,
Curtea a arătat că o astfel de apărare ar fi putut prezenta
relevanță doar în ipoteza în care însăși reclamantul,
obligat prin antecontractul de vânzare-cumpărare, ar fi rămas în
pasivitate, neînțelegând să invoce această excepție, iar
normele legale incidente cauzei, ar fi consacrat caracterul relativ al
acesteia, situație premisă care nu se regăsește în
cauză.
În acest
sens, Curtea a reținut că, în cauză, reclamantul A. a invocat
excepția prescripției dreptului la acțiune al apelantei pentru
capetele 2, 4 și 5 din cererea precizată formulată de către
aceasta.
S-a
arătat de către instanța de apel faptul că reglementarea
prin norme imperative a prescripției extinctive, dar și conținutul
normativ al art. 18 din Decretul nr. 167/1958, determină recunoașterea
și consacrarea caracterului absolut al excepției procesuale de fond,
peremptorii, a prescripției extinctive, ce poate fi ridicată din
oficiu de instanță/organul arbitral, în orice fază
procesuală, dar, în aceleași condiții, și de partea
interesată.
Pe de
altă parte, Curtea a constatat că, în mod incontestabil, în
cauză, partea interesată, cocontractantul apelantei, a invocat
această excepție de ordine publică, în fața primei instanțe,
cu respectarea art. 162 C. proc. civ., iar apelanta a avut posibilitatea de a
formula apărări sub acest aspect, excepția fiind, de altfel,
pusă în discuția contradictorie a părților încă de la
termenul din 30 septembrie 2011,așa cum rezultă din încheierea de ședință
de la acest termen, prin încheierea din 28 octombrie 2011, dispunându-se unirea
acesteia cu fondul cauzei.
Ca atare,
Curtea a apreciat că împrejurarea că, prin întâmpinarea
formulată, de intimații F., G. și H., au invocat, la rândul lor,
excepția prescripției dreptului material la acțiunea
reclamantei, iar instanța de fond, în analiza sa a omis să facă
referire, în considerente și la celelalte acte de procedură, prin
care s-a invocat, în condițiile legii și s-a pus în discuția
contradictorie a părților, aceeași excepție de ordine
publică, în condițiile în care a fost pe deplin respectat dreptul
apelantei la apărare sub acest aspect, nu putea fi natură a conduce
la concluzia că excepția sus menționată s-ar fi impus a fi
respinsă ca fiind formulată de persoane care nu justificau interes.
În
această situație, instanța de apel a reținut că
apelanta, care ar fi trebuit să facă dovada îndeplinirii cerințelor
art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nu poate susține înregistrarea de
către aceasta a unei vătămări care să justifice
aplicarea sancțiunii nulității în privința hotărârii
apelate.
De asemenea,
curtea de apel a apreciat că este nefondată și susținerea
din apel vizând interpretarea greșită a actului juridic dedus
judecății și încălcarea art. 977, 978 C. civ. în ceea ce
privește determinarea termenului pentru perfectarea vânzării și
stabilirea momentului la care a început să curgă prescripția
dreptului la acțiune al apelantei.
Contrar susținerilor
apelantei, instanța de apel a reținut că termenul stabilit în
antecontract pentru încheierea vânzării este un termen cert. S-a
arătat că este real că, potrivit art. 977 din C. civ. de la
1864, aplicabil în ceea ce privește interpretarea acestei convenții,
interpretarea contractului nu se face potrivit sensului literal, ci potrivit
voinței reale a părților și în vederea producerii de
efecte, însă, în prezența clauzei contractuale clare, neechivoce,
prin care s-a statuat asupra termenului la care părțile urmau să
perfecteze vânzarea, nu s-ar putea reține că acestea ar fi lăsat
această chestiune netranșată, astfel că, termenul s-ar fi
împlinit doar ulterior îndeplinirii formalităților de carte
funciară și fiscale, care s-au realizat abia în 9 ianuarie 2009, când
au fost intabulate cotele de teren.
Totodată,
instanța a reținut că opinia apelantei, potrivit căreia
vânzarea nu ar fi putut fi perfectată la data stipulată în
antecontract, nu este de natură a conduce la o altă concluzie în
privința stabilirii termenului pentru încheierea vânzării și a
caracterului cert al acestuia, ci, reprezintă o apărare, care ar
putea prezenta relevanță, în analiza în fond a pretenției deduse
judecății, aspect care însă nu poate face obiect al cenzurii în
calea de atac a apelului, în condițiile în care cererea reconvențională
a fost soluționată în temeiul unei excepții de procedură,
iar nu în fond, cauzei fiindu-i aplicabile prevederile art. 297 alin. (1) C.
proc. civ., anterior modificărilor aduse acestui act normativ prin Legea
nr. 202/2010.
Curtea de
apel a mai apreciat că este nefondată susținerea din apel în
sensul că termenul de prescripție al obligației de a face, asumată
de părți prin antecontract, nu ar fi început să curgă la
data de 15 octombrie 2005, ci de la o dată ulterioară, o atare
apreciere fiind vădit contrară clauzelor obligatorii inserate în
antecontract
În ceea ce
privește greșita soluționare a excepției prescripției
dreptului la acțiune, ca efect al existenței unor cauze de
întrerupere a prescripției, instanța de apel a apreciat că
aceasta este fondată.
Curtea a avut
în vedere în acest sens faptul că promisiunea sinalagmatică de
vânzare-cumpărare dă naștere în favoarea promitentului
cumpărător la un drept de creanță, prescriptibil în
termenul general de prescripție extinctivă de trei ani prevăzut
de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
În
cauză, Curtea a apreciat fondată afirmația apelantei că remiterea
cheii menționate și intrarea sa în posesia apartamentului liber, s-au
realizat în considerarea antecontractului sus menționat și a
prefigurării vânzării viitoare și a reținut incidența
dispozițiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, potrivit
cărora „Prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a
cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul
căruia curge prescripția”, iar, pentru că legea nu distinge, are
efect întreruptiv atât recunoașterea expresă, cât și cea
tacită.
Analizând
probele administrate în cauză, instanța de apel a constatat că
acestea atestă faptul că, în perioada 2005 - februarie 2008, părțile
antecontractului s-au întâlnit, au purtat discuții în legătură
cu încheierea vânzării și demersurile necesare perfectării vânzării.
Curtea de
apel a reținut că lăsarea bunului care urma a fi vândut fie,
chiar în parte, în posesia promitentei cumpărătoare, începând cu anul
2005, precum și deplasarea intimatului-reclamant, în mai multe rânduri,
pentru a încasa parte din preț sau remiterea unor sume de bani către
apelantă în vederea realizării demersurilor necesare intabulării
dreptului de proprietate, operațiune necesară realizării
vânzării, care era în sarcina vânzătorului, în lipsa unei convenții
contrare a părților litigante, toate acestea fiind realizate,
anterior împlinirii prescripției - 20 iulie 2008 - reprezintă o
recunoaștere tacită, dar neîndoielnică, a obligației
asumate de intimatul-reclamant, prin antecontract, respectiv de a încheia
contractul de vânzare.
S-a
arătat că, potrivit art. 17 din Decretul nr. 167/1958, „Întreruperea șterge
prescripția începută înainte de a se ivi împrejurarea care a
întrerupt-o, iar, după întrerupere, începe să curgă o nouă
prescripție; în cazul când prescripția a fost întreruptă
printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, noua prescripție
nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a
rămas definitivă”.
Ca urmare,
s-a relevat că întreruperea prescripției are drept consecință
înlăturarea prescripției care a curs anterior apariției cauzei
de întrerupere, iar, după încetarea cauzei de întrerupere, începe să
curgă o nouă prescripție extinctivă, adică un nou
termen de prescripție de același fel.
Cum efectul
juridic al întreruperii prescripției prin recunoașterea datoriei
constă în aceea că prescripția care începuse să curgă,
de la data împlinirii termenului prevăzut în antecontract este
înlăturată, iar o nouă prescripție începe să
curgă de la data întreruperii celei dintâi, Curtea a apreciat că, în
speță, o nouă prescripție a început să curgă de
la formularea acțiunii principale, dată la care în mod cert,
intimatul promitentul-vânzător s-a manifestat expres, în sensul
negării dreptului promitentei-cumpărătoare de a pretinde
încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Având în
vedere că acțiunea introductivă a fost formulată la data de
2 iunie 2009, Curtea a reținut că, în raport cu această
dată, cererea reconvențională fiind introdusă la 19
octombrie 2009, nu a intervenit prescripția dreptului la acțiune al
apelantei.
În consecință,
instanța de apel a apreciat că în mod eronat a reținut prima
instanță că în cauză s-a împlinit termenul de prescripție,
atât în ceea ce privește cererile având ca obiect pronunțarea unei
hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare,
cât și în ceea ce privește cererea acesteia având ca obiect pretenții,
întemeiată pe același antecontract, critica din apel cu acest obiect
fiind fondată.
Curtea, de
asemenea, a constatat că este fondată critica apelantei vizând
interpretarea greșită a probatoriului de către instanța de
fond, prin raportare pe de o parte la aspectele anterior relevate, în ceea ce
privește recunoașterea obligației de către
promitentul-vânzător, iar, pe de altă parte, la reținerea
eronată a asumării de către apelanta a obligației de
evacuare a apartamentelor respectiv de îndeplinire a formalităților
de intabulare.
Apreciind
fondată critica vizând greșita soluționare a excepției
prescripției dreptului material la acțiune al apelantei, Curtea nu a
mai procedat la analiza celorlalte critici ale apelantei care vizează
însăși fondul capetelor de cerere, care, în primă instanță
au fost soluționate în temeiul excepției prescripției
extinctive, arătând că pricina se impune a fi trimisă spre
rejudecare, în limitele în care apelul se dovedește a fi fondat, primei
instanțe.
Curtea a mai
constatat, totodată, caracterul fondat al criticii apelantei vizând
modalitatea de soluționare a capătului trei al cererii reconvenționale,
având ca obiect ieșirea din indiviziune, relevând că instanța de
fond în mod eronat a apreciat că emiterea deciziei nr. 10773 din data de
10 iunie 2008 de către Primarul General al Municipiului București nu
produce efecte juridice, calitatea de proprietar unic al terenului putând fi
contestată doar de beneficiarii dispoziției ori de succesorii
acestora, și, statuând astfel, tribunalul nu a reținut inexistența
unei proprietăți indivize asupra terenului aferent imobilului sau
asupra celui care a făcut obiectul antecontractului, ca efect al emiterii
dispoziției nr. 10773/2008.
Ca atare, s-a
reținut că este corectă susținerea din apel în sensul
că, ulterior datei de 10 iunie 2008, la rândul lor, intimații-pârâți,
în calitate de succesori ai beneficiarilor dispoziției nr. 10773/2008,
puteau invoca un drept de proprietate asupra cotelor indivize asupra terenului
aferent imobilului, respectiv că, în acest context, apelanta are interes
în a clarifica această situație, inclusiv pe calea ieșirii din
indiviziune asupra terenului, acesta având calitatea de titular al dreptului de
creanță de a pretinde încheierea vânzării bunului menționat
în antecontract, drept născut în temeiul antecontractului.
Prin urmare,
Curtea a apreciat că soluția de respingere a acestui capăt de
cerere, ca neîntemeiat, este greșită.
Instanța
de apel a constatat ca fiind nefondată critica vizând modul de soluționare
al cererii reconvenționale formulate de pârâta-reclamantă I., având
în vedere, pe de o parte, argumentele expuse în analiza apelului declarat de
această din urmă apelantă, iar, pe de altă parte, lipsa
oricărui interes personal și legitim al apelantei B. în formularea
acestui motiv de apel.
Împotriva
deciziei civile nr. 437 din data de 30 septembrie 2015 a Curții de Apel
București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și
de familie au declarat recurs reclamantul-pârât A. și
pârâta-reclamantă I.
Pricina a
fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și
Justiție, secția a II-a civilă, care, prin încheierea nr. 1038
din data de 2 iunie 2016, a scos cauza de pe rol și a trimis recursurile
declarate de către recurentul-reclamant-pârât A. și
recurenta-pârâtă-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 437 din
data de 30 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București,
secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de
familie, spre competentă soluționare, secției I civile a Înaltei
Curți de Casație și Justițe.
Motivele de
recurs formulate de către reclamantul-pârât A.
Prin cererea
de recurs formulată, reclamantul-pârât A. a solicitat casarea
hotărârii recurate și retransmiterea dosarului la instanța de
apel pentru soluționarea cauzei prin evocarea fondului cererii de apel
formulate de intimata B.
Motivele de
recurs au fost întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul-reclamant-pârât
a criticat decizia atacată arătând că, admițând criticile
intimatei față de modul de soluționare a excepției prescripției
dreptului la acțiune, instanța de apel a refuzat să analizeze
fondul cererii de apel și a dispus transmiterea cauzei la prima instanță
pentru rejudecare, cu încălcarea prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc.
civ.
În esență,
recurentul-reclamant-pârât a apreciat că instanța de apel a
interpretat în mod eronat înțelesul sintagmei „fără a intra în
cercetarea fondului”, considerând că aceasta include toate situațiile
în care prima instanță soluționează cauza prin admiterea
unei excepții peremptorii, indiferent dacă excepția
invocată este de procedură sau de fond.
A mai
arătat recurentul-reclamant-pârât că, în speță, prima
instanță a respins trei capete ale cererii ca urmare a admiterii unei
excepții de fond, respectiv cea a prescripției dreptului material la
acțiune și, mai mult decât atât, aceasta a dispus unirea excepției
cu fondul cauzei, pronunțându-se în sensul admiterii numai după ce au
fost administrate proba cu înscrisuri, proba testimonială, proba cu
interogatoriul părților și proba cu expertiza evaluatoare în
construcții.
Astfel,
recurentul-reclamant-pârât a apreciat că nu se poate considera că
prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în
cercetarea fondului prezentei cauze, condiție prevăzută de art.
297 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la data introducerii acțiunii.
A subliniat
că această concluzie rezultă și din modificarea de
către legiuitor a acestor dispoziții, prin înlocuirea sintagmei
„cercetarea fondului” cu sintagma „judecata fondului”.
A mai
arată că, dacă prezenta cauză s-ar fi aflat sub incidența
C. proc. civ. în forma modificată prin Legea nr. 202/2010, îndeplinirea
condiției nejudecării fondului ar fi fost evidentă, indiferent
de tipul excepției admise sau de împrejurarea unirii acesteia cu fondul;
totuși, nici chiar în această situație instanța de apel nu
ar fi avut posibilitatea să transmită dosarul la prima instanță
pentru rejudecarea cauzei, deoarece niciuna dintre părți nu a
formulat o atare solicitare prin cererea de apel, respectiv, prin întâmpinare.
Totodată,
recurentul-reclamant-pârât a apreciat că solicitarea intimatei B. în
sensul casării hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre
rejudecare, nu poate fi luată în considerare deoarece a fost
formulată numai în cadrul dezbaterilor orale pe fondul cauzei.
Recurentul-reclamant-pârât
a menționat și că intenția legiuitorului de a nu include
toate hotărârile prin care sunt admise excepții în categoria situațiilor
când instanța nu procedează la cercetarea fondului rezultă și
din lipsa unei mențiuni exprese în acest sens.
O altă
critică formulată prin motivele de recurs vizează împrejurarea
că instanța de apel a invalidat soluția admiterii excepției
inadmisibilității primului capăt de cerere, considerând, în
opinia recurentului-reclamant-pârât, în mod eronat, că art. 129 alin. (5) C.
proc. civ. impunea recalificarea acestuia.
A apreciat
recurentul-reclamant-pârât că, raportându-se la prevederile art. 111 C.
proc. civ., prima instanță a respins în mod corect primul capăt
de cerere ca inadmisibil, reținând că acesta nu viza constatarea unui
drept în contradictoriul cu reclamantul-pârât, ci stabilirea unei situații
de fapt, iar intimata B. avea la dispoziției calea formulării unei
cereri în realizarea dreptului.
Cu privire la
prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., recurentul-reclamant-pârât a
arătat că, în conformitate cu acesta, judecătorii nu trebuie
să se limiteze la stabilirea cu certitudine a elementelor de fapt, ci au
obligația să stăruie, în egală măsură, pentru a
realiza o calificare juridică corectă a faptelor respective, astfel
încât hotărârea pronunțată să fie atât temeinică, cât și
legală.
Recurentul-reclamant-pârât
a considerat că, în cauză nu se poate reține incidența
vreunei încălcări a principiului rolului activ al judecătorului
sau a principiului aflării adevărului, pe de o parte, primul
capăt de cerere nefiind susceptibil de o calificare „corectă” care
să elimine motivul de inadmisibilitate prevăzut de art. 111 C. proc.
civ., iar, pe de altă parte, prima instanță a încuviințat
intimatei B. proba cu expertiza evaluatoare în construcții, având același
obiectiv ca și capătul de cerere respins ca inadmisibil.
Criticând
decizia atacată, recurentul-reclamant-pârât a arătat că instanța
de apel a reținut în mod eronat că ar fi recunoscut prin întâmpinarea
din apel remiterea către intimata B. a cheii unuia dintre apartamente și
precizează că intenția sa a fost aceea de a răspunde în mod
ipotetic susținerilor pe care intimata le-a formulat pentru prima
dată în apel, iar atitudinea sa rezultă fără echivoc din
concluziile scrise depuse la ultimul termen de judecată, în care a
precizat că apelanta B. susține că i-ar fi predat cheia de la
singurul apartament liber, afirmație neadevărată.
De asemenea,
a criticat și reținerea instanței de apel în sensul că
pretinsa remitere a cheii unuia dintre apartamente către intimată a
condus la întreruperea prescripției pentru toate apartamentele, pe motiv
că părțile au stabilit prin antecontract că vânzarea urma
să se realizez fie printr-un singur contract, fie prin mai multe
contracte. A apreciat recurentul-reclamant-pârât că această susținere
contravine în mod evident art. 983 C. civ.
Recurentul-reclamant-pârât
a susținut și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 16
lit. a) din Decretul nr. 167/1958, ca urmare a reținerii de către
instanța de apel a împrejurării că întâlnirea pe care a avut-o
cu intimata în anul 2007 a condus la întreruperea cursului prescripției.
În susținerea
acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant-pârât invocă decizia nr. 404
din data de 5 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție
și, raportat la cele reținute în cuprinsul acesteia, a apreciat
c