ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2059/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2059/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia

nr. 2059/2016

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 5

București, la data de 03 aprilie 2009, reclamanții A., B. și C.

au chemat în judecată pe pârâții D., E. și F., solicitând ca

prin compararea titlului lor și a titlului pârâtului D., precum și

ale autorilor, să se constate că titlul reclamanților este mai

bine caracterizat decât cel al pârâtului, și să oblige pe pârâtul D.

să lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul construcție situat în București, Str. (...), parter, ap. 1,

sector 5, în suprafață utilă de 105,15 mp., precum și

cota-parte de teren aferent în suprafață totală de 39 mp; prin

compararea titlului lor și a titlului pârâților E. și F., precum

și ale autorilor, să se constate ca titlul reclamanților este

mai bine caracterizat decât cel al pârâților și, în

consecință, să oblige pe pârâții E. și F. să lase

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

construcție situat în București, Str. (...), et. 2, ap. 5, sector 5,

în suprafață utilă de 73,21 mp., precum și cota-parte de

teren aferent în suprafață totală de 27,14 mp.

În

drept, acțiunea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 480 C. civ., art.

111 C. proc. civ., art. 1 din Legea nr. 241/2001.

În

urma decesului pârâților E. și F., a fost introdus în cauză

moștenitorul acestora, G., la termenul de judecată din data de 13 mai

2009.

La

data de 04 iunie 2009, pârâtul G. a formulat întâmpinare prin care a invocat

excepția de necompetență materială a Judecătoriei

Sectorului 5, excepția lipsei calității procesuale active a

reclamanților și excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun după

apariția Legii nr. 10/2001, modificată și completată prin

Legea nr. 1/2009.

Prin

Sentința civilă nr. 1884 din 17 martie 2010, pronunțată în

dos. nr. 3585/302/2009, Judecătoria Sectorului 5 București a admis

excepția necompetenței materiale și a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București,

față de valoarea imobilului rezultată din expertiză și

anume: pentru apartamentul nr. 1 suma de 1.187.403 RON, iar pentru apartamentul

nr. 5 suma de 704.845 RON.

Cererea

a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a

V-a civilă, la data de 01 iunie 2010, sub nr. x/3/2010.

La

data de 12 noiembrie 2010, A. a formulat cerere completatoare, în temeiul

căreia sunt introduși în cauză, în calitate de pârâți, Municipiul

București prin Primarul General și SC H. SA, solicitând, în

principal:

1.

Să se constate nulitatea absolută a Contractului de

vânzare-cumpărare nr. "16 din 20 ianuarie 1997" încheiat între

D., în calitate de cumpărător, și SC H. SA, în calitate de

mandatar al Municipiului București, prin Primarul General, pentru

cauză ilicită și fraudarea legii, în temeiul art. 966 și

art. 968 C. civ.;

2.

Să se constate nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 40915 din 26 noiembrie 1996

încheiat între E. și F., în calitate de cumpărători, și SC

H. SA, în calitate de mandatar al Municipiului București, prin Primarul

General, pentru cauză ilicită și fraudarea legii în temeiul art.

966 și art. 968 C. civ.;

3.

Ca o consecință a admiterii primului capăt de cerere, a

solicitat instanței de judecată obligarea pârâtului D. să lase

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat

în București, Str. (...), parter, ap. l, sector 5, în suprafață

utilă de 105,15 mp, precum și cota - parte de teren situat sub

construcție în suprafață totală de 39 mp, în temeiul art.

480 și art. 481 C. civ.;

4.

Ca o consecința a admiterii celui de al doilea capăt de cerere, a

solicitat instanței de judecată obligarea pârâților E. și

F. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul construcție situat în București, Str. (...), etaj 2, ap. 5,

sector 5, în suprafață utilă de 73,21 mp, precum și cota -

parte de teren situat sub construcție în suprafață totală

de 27, 14 mp, în temeiul art. 480 și art. 481 C. civ.;

În

subsidiar, în situația în care instanța de judecată va respinge

cererile menționate mai sus, a solicitat instanței să

dispună după cum urmează:

1.

Prin compararea titlurilor reclamanților și a titlului pârâtului D.,

să constate că titlul reclamanților este mai bine caracterizat

decât cel al pârâtului și, în consecință, să oblige pe

pârâtul D. să lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul construcție situat în București, Str. (...), parter,

ap. l, sector 5, în suprafață utilă de 105, 15 mp, precum

și cota - parte de teren situat sub construcție în

suprafață totală de 39 mp, în temeiul art. 480 și art. 481

C. civ., precum și a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

2.

Prin compararea titlurilor reclamanților și a titlului pârâților

E. și F., să se constate că titlul reclamanților este mai

bine caracterizat decât cel al pârâților și, în consecință,

să oblige pe pârâții E. și F. să lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul construcție

situat în București, Str. (...), etaj 2, ap.5, sector 5, în

suprafață utilă de 73, 21 mp, precum și cota - parte de

teren situat sub construcție în suprafață totală de 27, 14

mp, în temeiul art. 480 și art. 481 C. civ., precum și a prevederilor

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului;

La

termenul de judecata din data de 14 ianuarie 2011, pârâta SC H. SA a formulat

întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității

procesual pasive și excepția prescripției achizitive de

scurtă durată în beneficiul pârâților persoane fizice.

La

termenul de judecată din data de 13 mai 2011, pârâtul G. a formulat

întâmpinare față de cererea completatoare prin care a invocat,

alături de alte excepții, excepția prescripției dreptului

material la acțiune pe capătul de cerere privind constatarea

nulității absolute, în temeiul art. 45 alin. (5) din Legea nr.

10/2001. La termenul de judecată din data de 7 octombrie 2011,

instanța a admis excepția prescripției dreptului material la

acțiune privind constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 40915/1996.

Prin

Sentința civilă nr. 492 din 02 martie 2012, pronunțată de

Tribunalul București Secția a 5-a civilă, s-a admis

excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru

capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 41642/1997 încheiat între pârâtul D.

și SC H. SA., și s-a respins acest capăt de cerere în

consecință; s-a admis excepția lipsei calității

procesual pasive a SC H. SA., și s-a respins cererea reclamanților

față de această pârâta în consecință; s-a respins

acțiunea modificată formulată de reclamanți în

contradictoriu cu ceilalți pârâți, ca inadmisibilă.

Împotriva

acestei sentințe și a încheierii din 07 octombrie 2011, au formulat,

în termen legal, apel reclamanții A., B. și C..

Prin

Decizia civilă nr. 421 A din 04 decembrie 2012, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosar nr.

x/3/2010, s-au respins, ca nefondate, apelurile formulate de

apelanții-reclamanți împotriva încheierii de ședință

din 07 octombrie 2011; s-au admis apelurile declarate de apelanții

reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 492 din 02 martie 2012,

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă; s-a desființat în parte sentința apelată și

s-a trimis spre rejudecare la Tribunalul București cererea de revendicare

formulată de reclamanți, păstrând restul dispozițiilor

sentinței.

Cauza

a fost înregistrată la data de 30 ianuarie 2013, pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2010.

Prin

Sentința civilă nr. 1781 din 14 octombrie 2013, Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea

formulată de reclamanții B., C. și A.; a obligat pe pârâtul D.

să lase reclamanților în deplină proprietate și

liniștita posesie imobilul situat în București, str. (...), parter,

ap. 1, sector 5, și pe pârâtul G. să lase reclamanților în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în

București, str. (...) et. 2, ap. 5, sector 5.

Pentru

a hotărî astfel, tribunalul a reținut că "recursul formulat

de pârâtul Municipiul București împotriva acestei decizii a fost respins,

ca nefondat, prin Decizia nr. 1870 din 17 februarie 2006 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție", în considerentele căreia s-a

arătat că: "În cuprinsul actului de vânzare-cumpărare

menționat (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

31090/1931) este prevăzut expres că vânzătoarea stăpânea

terenul, la data încheierii actului, în indiviziune cu cumpărătorii,

fapt demonstrat și de procesul-verbal de carte funciară 49519/1940,

din care rezultă cu claritate intabularea în cartea funciară,

începând cu data de 17 decembrie 1941, a dreptului de proprietate al autorilor

reclamanților, asupra imobilului situat în București, str. (...),

sector 5".

Instanța

a reținut că acțiunea în revendicare imobiliară,

promovată de adevărații proprietari, nu este în niciun fel

condiționată de anularea actului de vânzare a bunului lor de

către vânzătorul neproprietar, ea derivând direct din existența

dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului, fiind mijlocul tipic de

protecție a acestui drept.

În

cazul în care ambele părți sau cel puțin cumpărătorul

au fost de bună-credință, ignorând cel puțin scuzabil

împrejurarea că au contractat cu privire la bunul altuia, contractul nu

este lovit de nulitate absolută.

Prin

urmare, din prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu se poate

desprinde concluzia că, dacă părțile sau cel puțin cumpărătorul

au fost de bună-credință, acesta din urma devine proprietarul

imobilului. O asemenea regulă, derogatorie de la dreptul comun, ar fi

trebuit prevăzută expres, iar o interpretare teleologică

extensivă a textului este exclusă, întrucât nu are nici un fel de

suport în litera legii.

În

speță, reclamanții nu au stat în pasivitate, făcând

demersurile necesare pentru restituirea bunului de la stat, prin promovarea

încă din anul 1999 a acțiunii în revendicare ce a format obiectul

dos. nr. 1381/2005 al Curții de Apel București, acțiune care,

după cum s-a precizat anterior, a fost admisă prin Decizia

civilă nr. 1317/2005, rămasă irevocabilă. În aceste

condiții, instanța a apreciat că nu se impune constatarea

efectului achizitiv al uzucapiunii, deoarece nu mai subzistă rațiunea

pentru care posesorului, care stăpânește și îngrijește

bunul în perioada prevăzută de lege, i se recunoaște beneficiul

dobândirii dreptului de proprietate, iar proprietarului nediligent i se

aplică sancțiunea pierderii dreptului de proprietate.

Cu

privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun,

având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

Decizia nr. 33/2008, a stabilit: "Concursul dintre legea specială

și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă nu este

prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001,

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urma

are prioritate. Aceasta prioritate poate fi dată în cadrul unei

acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura

în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice". În considerentele acestei

decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat

că "..Problema care se pune este dacă prioritatea

Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în

revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit

dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care

să acopere, până la o eventuală intervenție

legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii

speciale. Desigur, la această problemă nu se poate da un răspuns

în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii

nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,

și anume Codul civil".

În

opinia instanței, în cauză, nu se pune problema existenței unui

conflict între acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun

și dispozițiile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001. Astfel,

Legea nr. 10/2001 reglementează cazurile și condițiile în care

imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

se restituie în natură sau în echivalent foștilor proprietari sau

moștenitorilor acestora.

Pe

de altă parte, chiar dacă s-ar face aplicarea Deciziei nr. 33/2008,

instanța ar fi ținută să analizeze dacă

reclamanții se pot prevala de existența unui "bun actual"

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, și a jurisprudenței Curții

Europene.

Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 324 A

din data de 5 mai 2016, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de

apelanții pârâți G. și D., reținând, în esență,

următoarele:

Referitor

la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca

obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, formulate după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație și

Justiție, prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, a stabilit: "

concursul dintre legea specială și legea generală se va rezolva

în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus

derogant, chiar dacă nu e prevăzut expres în legea specială. În

cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială,

respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului aceasta din urmă are prioritate. Această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare

întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel nu s-ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice".

În

considerentele Deciziei nr. 33/2008, se arată că "Dar nici nu se

poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate

situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare,

căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se

poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la

justiție".

Decizia

nr. 33/2008 recunoaște posibilitatea revendicării, fiind necesar a se

analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce

măsură legea internă intră în conflict cu Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea,

ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

În

litigiul de față, există o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care

s-a constatat, cu autoritate de lucru judecat, calitatea reclamanților de

proprietari ai imobilului în litigiu, instanța reținând că

imobilul nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorilor

reclamanților, fiind preluat fără titlu valabil, dispunându-se,

totodată, restituirea în natură a întregului imobil din care fac

parte și cele două apartamente deținute de pârâți.

Nu

este vorba de nașterea unui nou drept de proprietate, ci de confirmarea

celui anterior preluării, ceea ce înseamnă că la data

vânzării apartamentelor către pârâți, acesta exista în

patrimoniul reclamanților, consecința directă fiind aceea a

încălcării art. 1 din Protocolul adițional nr. I la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Un

imobil preluat fără titlu este un "bun" în sensul

Convenției, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, de vreme ce constatarea

ilegalității titlului statului are ca efect recunoașterea, în

mod indirect și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al

reclamanților asupra bunului în cauză.

Împrejurarea

că dreptul de proprietate al reclamanților asupra apartamentelor în

discuție a fost recunoscut, în mod direct și explicit prin

hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă, anterioară acestui litigiu, conduce în mod cert la

concluzia că reclamanții dețin un bun în sensul art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție.

Legea

nr. 112/1995, sub imperiul căreia a avut loc vânzarea apartamentelor, nu

este aplicabilă bunurilor cu privire la care Statul Român nu are un titlu

valabil.

Nu

numai că la momentul preluării bunului de către Statul Român,

fără titlu, reclamanții nu au fost despăgubiți în conformitate

cu prevederile legale, în situația respingerii capătului de cerere

privind compararea titlurilor, combinată cu imposibilitatea de a primi

juste despăgubiri, reclamanții suportă o sarcină

excesivă, dreptul de proprietate fiind în acest caz lipsit de

eficiență.

În

hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra

României, Curtea a stabilit că reclamanții se pot prevala de

existenta unui "bun actual" în patrimoniul lor doar dacă s-a

pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească

definitivă prin care nu numai că li s-a recunoscut calitatea de

proprietar, dar s-a și dispus restituirea bunului; că existența

unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara

oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și

executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar

și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres

restituirea bunului, și că, în acest context, refuzul

administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o

ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de

prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție.

S-a

constatat, că, întrucât reclamanților li s-a recunoscut prin Decizia

civilă nr. 1317 A din 12 septembrie 2005 a Curții de Apel

București dreptul la restituirea imobilului, aceștia dețin un

"bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Referitor

la susținerea că restituirea în natură nu ar fi posibilă,

Curtea a reținut că în cauză nu a fost respectată Legea nr.

112/1995 pentru că s-a vândut un bun preluat abuziv, fără titlu

valabil, în condițiile în care fusese formulată notificarea fostului

proprietar, iar aceasta era nesoluționată; că reclamanților

li s-a recunoscut deja, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare

introdusă în anul 1999, dreptul la restituirea în natură a imobilului

în litigiu; că finalitatea urmărită prin adoptarea Legii nr.

10/2001 a fost deja realizată de reclamanți prin admiterea

acțiunii în revendicare, și că, în cadrul acțiunii în

revendicare de față, nu mai există un concurs între legea

specială și dreptul comun în materia acțiunii în revendicare. Ca

atare, nici dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care

prevăd măsurile compensatorii care pot fi acordate foștilor proprietari

care au urmat procedura administrativă, în situația în care imobilul

notificat a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, nu sunt aplicabile

în cauză.

S-a

conchis, că, prin hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă (Decizia civilă nr. 1317 din 12 septembrie 2005 a

Curții de Apel București, pronunțată în dos. nr.

1381/2005), anterioară acestui proces, s-a statuat, pe de o parte, că

întreg imobilul situat în București, Str. (...), sector 5 (din care fac

parte și cele două apartamente în litigiu) a fost preluat abuziv,

Statul Român nefiind niciodată proprietarul imobilului, iar dreptul de

proprietate al reclamanților nu a fost niciodată legal

desființat, și, pe de altă parte, s-a dispus restituirea în

natură a întregului imobil; că, având în vedere că preluarea

imobilului s-a făcut fără titlu valabil, precum și faptul

că dreptul de proprietate al reclamanților a fost recunoscut

retroactiv, aceștia dețin un bun în sensul Convenției Europene a

Drepturilor Omului (art. 1 din Primul Protocol adițional); că dreptul

de proprietate al autorilor reclamanților este preferabil, deoarece

provine de la adevăratul proprietar, urmând a păstra soluția de

admitere a acțiunii în revendicare și de obligare a pârâților

să lase reclamanților în deplina proprietate și liniștita

posesie apartamentele, titlurile pârâților neavând efectul translativ de

proprietate, întrucât vânzătorul nu era proprietarul bunul vândut și

nu putea transmite un drept care nu îi aparține, și că

acțiunea în revendicare imobiliară intentată de

adevărații proprietari nu este în nici un fel condiționată

de anularea actului de vânzare a bunului lor de către vânzătorul

neproprietar, aceasta derivând direct din existența dreptului de

proprietate în patrimoniul reclamanților, fiind mijlocul tipic de protecție

a acestui drept.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs pârâții G. și D.

Prin

recursul său, pârâtul G., după ce a expus istoricul cauzei, a

arătat că nelegal instanța de apel a reținut că în

speță nu există un concurs între Legea nr. 10/2001 și

dreptul comun, unul dintre argumentele folosite de aceasta, în vederea

respingerii apelului pârâtului, a fost acela că finalitatea Legii nr.

10/2001 a fost atinsă prin faptul că intimații reclamanți

ar fi câștigat o acțiune în revendicare în contradictoriu cu

autoritățile statului.

Acest

argument este nelegal, întrucât, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 10/2001, prin noțiunea de imobil preluat în mod abuziv se

înțelege imobilul preluat în baza Decretului nr. 92/1950.

Or,

întreg imobilul situat în București, sector 5, str. (...), format din

teren și construcții, a fost preluat de Statul Român în baza

Decretului nr. 92/1950, astfel că imobilul în litigiu a format obiectul

Legii nr. 10/2001.

Finalitatea

Legii nr. 10/2001 nu a fost atinsă prin câștigarea de către

intimații-reclamanți din prezenta cauză a unei acțiuni în

revendicare formulate în contradictoriu cu autoritățile statului,

deoarece câștigarea acțiunii în revendicare nu a fost de natură

să le ofere reclamanților redobândirea dreptului de proprietate,

respectiv, a posesiei asupra imobilului revendicat, întrucât aceștia s-au

judecat cu o autoritate a statului care nu mai avea în

proprietate/posesie/detenție apartamentele ce formează obiectul

prezentului dosar, acestea fiind în proprietatea unor alte persoane, care nu au

figurat în calitate de părți în dosarul respectiv.

În

acest sens, se cuvine a fi subliniat că la momentul formulării

acțiunii precedente, intimații-reclamanți din prezenta cauza nu

au efectuat demersurile necesare pentru a afla situația juridică a

imobilului, neobservând că unul dintre apartamente fusese înstrăinat

cu 3 ani înainte în favoarea autorilor pârâtului.

Mai

mult, trebuie subliniat și faptul că nici pe parcursul procesului

precedent intimații-reclamanți din prezenta cauză nu au efectuat

demersurile pentru a afla situația juridică a imobilului, nici

măcar cele mai facile dintre acestea, neobservând că, cu cel

puțin 1 an înainte de finalizarea apelului, dreptul de proprietate asupra

unuia dintre apartamente fusese înscris de pârât în registrele de publicitate,

respectiv în Cartea Funciară.

Față

de lipsa de diligență a intimaților-reclamanți din prezenta

cauză, s-a arătat că aceștia, în procesul precedent, s-au

judecat în contradictoriu cu o entitate care nu deținea

proprietatea/posesia/detenția asupra apartamentului proprietatea

pârâtului; că, în cadrul procesului precedent,

intimații-reclamanți nu au formulat vreo cerere de introducere în

cauză a pârâtului, motiv pentru care hotărârea obținută nu

îi este opozabilă acestuia, și că, nefiindu-i opozabilă

hotărârea obținută de către intimații-reclamanți,

aceștia nu au putut să intre în posesie bunului revendicat.

Or,

în condițiile în care în urma demersului judiciar precedent

intimații-reclamanți nu au obținut nici retrocedarea

efectivă a imobilului și nici despăgubiri, devine evident

că prin acest demers judiciar nu s-a atins finalitatea Legii nr. 10/2001,

întrucât aceasta constă fie în retrocedarea bunului în natură, fie

prin echivalent, ceea ce nu este cazul în speță.

Acesta

este și motivul pentru care intimații-reclamanți din prezenta

cauză, după inițierea procesului precedent, au formulat și

notificări în baza Legii nr. 10/2001, solicitând atât restituirea în

natură a imobilului, cât și acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent.

Față

de aceste împrejurări, devine evident că argumentul instanței de

apel în sensul că în speță nu se pune problema incidenței

Legii nr. 10/2001 este vădit nelegal.

Incidența

Legii nr. 10/2001 în prezenta cauză este în afara oricărui dubiu,

datorită regimului juridic al imobilului, acesta fiind preluat în baza

Decretului nr. 92/1950, în acest sens fiind și opinia unanimă a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a

arătat, că nelegal instanța de apel a procedat la verificarea

respectării prevederilor Legii nr. 112/1995 în prezenta cauză, iar

unul dintre argumentele folosite de aceasta, în vederea respingerii apelului

pârâtului, a constat în faptul că instanța de control judiciar a

procedat la verificarea respectării prevederilor Legii nr. 112/1995 în ceea

ce privește contractul încheiat de pârât, reținând că

prevederile acestui act normativ nu au fost respectate.

Or,

acest argument al instanței de apel este vădit nelegal, întrucât

obiectul prezentei cauze îi reprezintă revendicarea a doua imobile ce

formează obiectul Legii nr. 10/2001, pe calea dreptului comun.

În

aceste condiții, în prezenta cauză, se poate analiza numai care

dintre titlurile de proprietate exhibate urmează să fie preferat în

acord cu particularitățile Legii nr. 10/2001, ale Deciziei nr.

33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii, și cu

practica recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului.

În

cadrul prezentului dosar nu se poate analiza respectarea sau nerespectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, întrucât în acest fel s-ar ajunge la eludarea

unei norme imperative a legii, mai precis la încălcarea prevederilor art.

45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Încălcarea

art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care a stabilit un termen special de

prescripție extinctivă, în ceea ce privește demersurile

judiciare în cadrul cărora se poate verifica respectarea sau, după

caz, nerespectarea Legii nr. 112/1995, s-ar traduce prin faptul că

dacă în prezenta cauză s-ar putea analiza prevederile Legii nr.

112/1995 acest lucru ar echivală cu o analiză juridică

realizată cu mult după împlinirea termenului de prescripție

extinctivă.

Fiind

împlinit termenul de prescripție extinctivă, în ceea ce privește

acțiunea având ca obiect constatarea nulității absolute a

contractului încheiat de pârât, în speță devin aplicabile prevederile

art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora contractul

încheiat de acesta este valabil încheiat, fiind în afara oricărui dubiu

sau interpretări.

Pentru

toate aceste argumente, s-a susținut ca raționamentul instanței

de apel, care a procedat la verificarea respectării prevederilor Legii nr.

112/1995, este vădit nelegal, nefiind permis a fi realizat în cadrul

prezentului dosar.

S-a

arătat, că nelegal a reținut instanța de apel că un

imobil preluat fără titlu generează în mod automat "un

bun" în patrimoniul foștilor proprietari și că acesta a

fost unul dintre argumentele folosite de instanța de apel în vederea

respingerii apelului pârâtului, întrucât noțiunea de "bun" este

o noțiune autonomă dezvoltată de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în jurisprudența creată prin raportare la art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Într-o

primă fază, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat

că pentru a fi în prezența unui "bun", în ceea ce

privește un imobil preluat de statul comunist, este suficient ca persoana

respectivă să obțină o hotărâre

judecătorească, chiar nedefinitivă, prin care să se

constate nevalabilitatea titlului statului.

Această

jurisprudență a cunoscut nuanțări, iar prin intermediul

hotărârii pilot pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României,

noțiunea de "bun" a căpătat un nou înțeles, în

sensul că, în ceea ce privește un imobil preluat de statul comunist,

fostul proprietar se consideră titularul unui "bun" numai în

cazul în care acesta obține o decizie judecătorească sau

administrativă prin care să se constate nu numai nevalabilitatea

titlului statului, ci și să se dispună restituirea/retrocedarea

bunului, jurisprudență ce a fost în unanimitate recunoscută în

practica Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Față

de aceste împrejurări, s-a concluzionat că devine evident că

raționamentul instanței de apel în sensul că simpla preluare

fără titlu dă naștere la un bun în patrimoniul fostului

proprietar este vădit nelegal.

S-a

mai arătat, că instanța de apel a reținut că

hotărârea judecătorească pronunțată în procesul

precedent se impune în prezenta cauză cu autoritate de lucru judecat,

acesta fiind unul dintre argumentele reținute în vederea respingerii

apelului pârâtului.

Or,

raționamentul instanței de apel este vădit nelegal, întrucât

este îndeobște cunoscut că autoritatea de lucru judecat presupune

tripla identitate: de părți, obiect și cauză, astfel cum

rezultă din prevederile art. 163 alin. (1) vechiul C. proc. civ., iar în

speță nu este întrunită tripla identitate de părți,

obiect și cauză, întrucât în procesul precedent pârâtul nu a fost

parte.

În

mod nelegal, instanța de apel nu a reținut ca pârâtul este titularul

unui "bun" în accepțiunea Curții Europene a Drepturilor

Omului, întrucât a dobândit dreptul de proprietate atât prin intermediul unui

contract de donație, cât și prin intermediul moștenirii

testamentare de la persoane care la rândul lor l-au dobândit prin intermediul

moștenirii legale de la autorii lor, care la rândul lor l-au dobândit în

baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.

112/1995.

Contractul

încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost contestat în termen, cu o

acțiune având ca obiect constatare nulității absolute, motiv

pentru care acesta s-a consolidat cu efect retroactiv în patrimoniul pârâtului.

Neatacarea

în termen, respectiv nedesființarea contractului pe calea acțiunii

având ca obiect constatarea nulității absolute, a generat în

patrimoniul pârâtului un "bun" în accepțiunea Curții

Europene a Drepturilor Omului, bun supus protecției conferite de art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

S-a

conchis, că nelegal instanța de apel nu a reținut că

pârâtul are un "bun" în accepțiunea Curții Europene a

Drepturilor Omului, motiv pentru care acesta beneficiază de toată

protecția și de garanțiile prevăzute de art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a

mai arătat, că nelegal instanța de apel a aplicat în cauză

regulile clasice de comparare a titlurilor de proprietate, și că

raționamentul instanței de apel este vădit nelegal, întrucât, în

speță, aceasta trebuia să aplice regulile incidente decurgând

din Legea nr. 10/2001, Decizia nr. 33/2008, pronunțată de

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Astfel,

obiectul prezentului dosar îi reprezintă o acțiune în revendicare a

unui imobil preluat abuziv, acțiune formulată în baza dreptului comun

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Față

de această împrejurare, în speță, sunt aplicabile prevederile

dreptului comun în coroborare cu prevederile Legii nr. 10/2001, ale Deciziei

nr. 33/2008, pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, și cu jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Potrivit

Deciziei nr. 33/2008, o acțiune în revendicare a unui imobil preluat

abuziv, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, poate

fi admisă în situația în care există o neconcordanță

între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, reclamantul fiind titularul unui bun, iar prin admiterea acțiunii

nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității

raporturilor juridice.

În

speță, niciuna din condițiile enunțate anterior nu este

îndeplinită.

Astfel,

potrivit considerentelor Deciziei nr. 33/2008, o neconcordanță între

Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului

poate apărea în cazul în care nu ar exista norme juridice care să

asigure aplicarea efectivă și concretă a măsurilor

reparatorii prevăzute de acest act normativ.

Or,

în condițiile în care Legea nr. 165/2013 oferă un cadru real și

efectiv de încasare a despăgubirilor pentru persoanele

îndreptățite devine evident ca acest din urma act normativ nu poate

fi considerat că intră în contradicție cu Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

S-a

arătat, că reclamanții din prezenta cauză nu sunt titularii

unui bun, întrucât, deși este foarte adevărat că aceștia

sunt în posesia unei hotărâri judecătorești prin care o

instanța, în mod irevocabil, a dispus restituirea întregului bun

către reclamanți, motiv pentru care, în acord cu jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, aceștia ar putea fi

considerați titularii unui bun, trebuie ținut cont de

particularitățile prezentei spețe, și anume: că

hotărârea obținută de intimații reclamanți a fost

pronunțată în contradictoriu cu o entitate care la momentul respectiv

nu avea proprietatea/posesia/detenția bunului revendicat; că,

anterior inițierii demersului judiciar de către

intimații-reclamanți, o parte din imobil fusese deja înstrăinată

în baza Legii nr. 112/1995, iar pe parcursul procesului, dreptul de proprietate

asupra apartamentului pârâtului a fost înscris în registrele de publicitate

spre a fi opozabil erga omnes, și că intimații-reclamanți

au beneficiat de despăgubiri prin intermediul unei decizii emise de

Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995, decizie prin care s-a respins cererea

acestora de restituire a bunului în natură și s-au acordat

despăgubiri bănești, fără ca această decizie

să fi fost contestată de către intimații-reclamanții,

și care continuă să-și producă efectele, inclusiv la

data formulării prezentului recurs.

Or,

în condițiile în care intimaților-reclamanți li s-au acordat

deja despăgubiri bănești, prin intermediul unui act necontestat,

vocația acestora la obținerea/restituirea în natura a imobilului s-a

stins, fiind înlocuită cu dreptul de a incasa suma de bani stabilită.

Față

de cele expuse, devine evident că reclamanții nu se pot considera

titularii unui bun în baza hotărârii obținute în procesul precedent,

întrucât aceștia cu vădită rea-credința nu au prezentat în

procesul precedent dispoziția emisă de Comisia de Aplicare a Legii

nr. 112/1995, motiv pentru care soluția nu a fost dată de

instanță în deplină cunoștință de cauză.

Nemaifiind

titularii unui bun, intimații-reclamanți nu mai pot beneficia de

restituirea în natură a bunului, rămânând să beneficieze doar de

despăgubirile bănești stabilite în urma cu 16 ani,

despăgubiri care până în prezent nu au fost aduse la

cunoștința niciunei instanțe.

S-a

mai arătat, că, prin admiterea acțiunii intimaților reclamanți,

se aduce atingere unui drept de proprietate, întrucât se încălcă una

din condițiile impuse de Decizia nr. 33/2008, și anume se aduce

atingere dreptului de proprietate al pârâtului asupra apartamentului

revendicat.

În

al doilea rând, prin admiterea acțiunii în revendicare, se

încălcă principiul securității raporturilor juridice,

întrucât, deși pârâtul a considerat și consideră în continuare

că dreptul său de proprietate este consolidat prin neatacarea în

termen, ceea ce îl transformă în titularul unui bun, ar putea fi lipsit de

acest bun, iar esența jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului este în sensul că, prin îndreptarea

nedreptăților realizate în trecut de către statul comunist, nu

trebuie să se realizeze noi nedreptăți în prezent.

S-a

conchis, că instanța de apel a încălcat prevederile Legii nr.

10/2001 coroborate cu prevederile Deciziei nr. 33/2008 și cu

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, când a considerat

că acțiunea intimaților-reclamanți este întemeiată în

defavoarea drepturilor pârâtului, mai precis, prin încălcarea principiului

securității raporturilor juridice.

Prin

recursul său, pârâtul D., indicând art. 304 pct. 7 și pct. 9 C.

proc., civ., a arătat că invocă inadmisibilitatea acțiunii

în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, întrucât, potrivit Deciziei nr. 33/2008, acțiunea în revendicarea

unui bun imobil preluat în mod abuziv de către Statul Român în perioada

regimului comunist și înstrăinat, în condițiile art. 9 din Legea

nr. 112/1995, chiriașului care îl ocupa legal, promovată ulterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuia soluționată de

către instanță din perspectiva art. 1 din Primul Protocolul

adițional la Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și

prin prisma criteriilor de analiză impuse de legea specială.

În

speță, reclamanții pretind că decizia Curții de Apel

București, anterioară rejudecării, ar fi tranșat problema

în sensul în care acțiunea în revendicare este admisibilă.

În

realitate, decizia Curții de Apel București, anterioară

rejudecării, critică sentința fondului în sensul în care

arată că instanța de fond nu trebuia să respingă

aprioric, de plano, printr-un fine de neprimire procedural, acțiunea în

revendicare.

Într-adevăr,

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

nu consacră "imposibilitatea apriorică a formulării cererii

de revendicare de drept comun, ci vizează mai degrabă modul de

soluționare în fond a unei asemenea cereri, stabilind că la momentul

soluționării acestei cereri instanța nu mai poate proceda la o

judecată în acord cu dreptul comun și cu principiile consacrate de

drept comun, ci va trebui să judece cererea în raport de legea

specială, nr. 10/2001".

Prezenta

acțiune în revendicare nu poate fi admisă în raport de dispozițiile

deciziei date în recurs în interesul legii soluționat de către Înalta

Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008, care a

dispus, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată

pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

"Concursul dintre legea specială și legea generală se

rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia

generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în

legea specială."

Soluționând

cauza, instanța de apel nelegal a omis să facă referire la

precizarea din Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, în sensul că "în

cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială,

respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi

dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe

dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate ori securității raporturilor juridice."

S-a

arătat, că nelegal a reținut instanța de apel că

reclamanții se pot prevala de existența unui "bun actual"

în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și că esențială asupra

speței supusă judecății este schimbarea evidentă de

raționament a Curții Europene a Drepturilor Omului exprimată în

hotărârea Maria Atanasiu și alții c. România.

Astfel,

la paragraful 136 din hotărâre, se reține că "(...) atunci

când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv

Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea

totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior,

se poate considera că acea legislație generează un nou drept de

proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul

persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (...). "

De

aici, rezultă că Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu mai

recunoaște existența unui bun în patrimoniul foștilor

proprietari deposedați, deci nu mai recunoaște un vechi drept de

proprietate, ci recunoaște un nou drept de proprietate născut în

temeiul legislației speciale, cu caracter reparator.

Prin

această decizie, Curtea a statuat, fără echivoc, că, prin

constatarea ilegalității naționalizării, se naște un

interes patrimonial ce constă într-un drept de despăgubire și nu

un drept la restituire în natură a bunului anterior confiscat.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului nu stabilește că

dispozițiile Legii nr. 10/2001 ar fi contrare dispozițiilor

Convenției, ci aceasta doar critică faptul că Legea nr. 10/2001

nu reglementează o procedură echitabilă de îndemnizare/despăgubire

în situațiile în care restituirea în natură a bunului confiscat în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 nu este posibilă.

De

asemenea, s-a arătat că restituirea în natură este

imposibilă și că se impune acordarea de despăgubiri

bănești, conform art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art.

7.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Reclamanții

au solicitat și constatarea nulității titlului pârâtului, care,

la nivelul anului 1997, a cumpărat în baza dispozițiilor art. 9 din

Legea nr. 112/1995, cu bună-credință, apartamentul obiect al

revendicării. Această vânzare-cumpărare a fost încheiată cu

Statul Român prin semnarea contractului de vânzare-cumpărare nr.

41642/1997, iar potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 acest contract

de vânzare-cumpărare constituie "act autentic (...) titlu de

proprietate opozabil de la data încheierii acestuia".

În

atare condiții, conform dispozițiilor art. 7 alin. (1

1

)

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificate, "Nu se restituie în

natură, ci, doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în

baza Legii nr. 112/1995".

Aceste

dispoziții vin a reflecta întocmai rațiunea Curții Europene a

Drepturilor Omului care, în jurisprudența sa, a statuat în sensul că

persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu

fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în

mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri.

S-a

conchis, că soluția care se impune este aceea că

reclamanții să obțină despăgubiri în baza

hotărârii deja obținute în contradictoriu cu Statul Român (Decizia

nr. 1317A/2005, pronunțată de Curtea de Apel București,

anterioară rejudecării), de vreme ce restituirea în natură a

imobilului, cel puțin în ceea ce privește restituirea imobilului

deținut de recurentul-pârât - apartamentul nr. 1, nu mai este

posibilă.

De

asemenea, s-a arătat că nelegal a reținut instanța de apel

că în cauză nu se pune problema existenței unui conflict între

acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun și

dispozițiile legii speciale.

În

speță, reclamanții au promovat prezenta acțiune în temeiul

dispozițiilor art. 480 C. civ., alegând astfel calea oferită de

dreptul comun, uzitând de mijlocul procedural al acțiunii în revendicare.

Legea

nr. 10/2001 reprezintă o lege cu caracter special, dispozițiile sale

fiind derogatorii de la legea generală (dreptul comun - art. 480 - 481 C.

civ.) și se aplică cu prioritate situațiilor ce intră în

sfera ei de reglementare, potrivit adagiului latin specialia generalibus

derogant.

În

consecință, reclamanții nu au recurs la dispozițiile puse

la îndemâna lor de către legiuitor prin Legea nr. 10/2001, ignorând

principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială

și legea generală - specialia generalibus derogant - și care,

pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Dispozițiile

art. 480 - 481 C. civ., invocate de către reclamanți ca temei al

acțiunii în revendicare imobiliară prin comparare de titluri și

reținute în Sentința civilă nr. 1781/2013, urmează a fi

avute în vedere de către instanță și aplicate în favoarea

pârâtului, pentru că este titularul unui drept de proprietate dobândit în

condițiile legii și consacrat printr-un înscris autentic.

Potrivit

dispozițiilor exprese ale Legii nr. 10/2001, buna-credință are

valoarea unui titlu.

În

evaluarea proporționalității, Curtea Europeană ține

cont de marja de apreciere a statului, dar și de asigurarea unui just

echilibru între cerințele de interes general ale comunității

și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului,

înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub

forma unor compensări rezonabile, proporționale deposedării,

prevăzute ca atare în legislația națională.

Chiar

din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că

statul nu mai poate să restituie imobilul în natură și că

urmează să se plătească reclamantului despăgubiri

bănești.

În

"decizia pilot" dată de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României din 12

octombrie 2010, s-a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun

preluat de stat nu reprezintă "niciun bun actual și nicio

speranță legitimă".

Așa

cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție

în Decizia nr. 33/2008, "(...) prin respingerea ca inadmisibilă a

acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intru sub

incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional Convenției Europene a Drepturilor Omului,

care garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul

persoanei interesate sau a unei "speranțe legitime" cu privire

la valoarea patrimonială respectivă".

Pe

baza acestor considerente, precum și a dispozițiilor obligatorii ale

Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, s-a conchis că, după data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care

le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun, este inadmisibilă, atât în situația în care nu s-a

declanșat procedura administrativă, prealabilă și

obligatorie, prevăzută de legea specială, cât și în

situația în care această procedură nu este finalizată la

data sesizării instanței, și că nu se poate opera nici cu

soluția consacrată în materie de revendicare, de comparare a

titlurilor de proprietate deținute de părți și de

caracterizare a unuia dintre ele ca fiind mai puternic.

De

asemenea, s-a arătat că nelegal a reținut instanța de apel

că "acțiunea în revendicare imobiliară intentată de

adevărații proprietari nu este în niciun fel condiționată

de anularea actului de vânzare a bunului lor (...)".

Când

au intrat în vigoare dispozițiile art. 46 (devenit art. 45 din Legea nr.

10/2001), reclamanții în speță aveau interesul legitim și

posibilitatea legală de a verifica dacă se impune sau nu să

declanșeze o procedură judiciară de contestare a actelor

juridice de înstrăinare încheiate de stat cu chiriașii din imobilul

revendicat.

Or,

reclamanții nu au contestat în termenul legal, prevăzut de

dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, cu modificările

și completările ulterioare, contractul sus menționat.

În

măsura în care se va trece peste motivele de inadmisibilitate, pârâtul a

arătat că solicită respingerea acțiunii promovată de

reclamanți, ca nefondată, pentru următoarele motive;

Teoria

aparenței în drept reprezintă un compromis făcut bunei

credințe, iar instanța a fost investită cu o acțiune în

revendicare prin comparare de titluri.

Contractul

de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor

legale în materie, în vigoare, și cu deplină

bună-credință, pârâtul având convingerea fermă că

Statul Român este unicul și adevăratul proprietar, care exercită

un drept conferit de legiuitor prin art. 9 raportat la art. 1 și art. 2

alin. (1) din Legea nr. 112/1995, și nici nu a avut motive de

îndoială cu privire la valabilitatea titlului Statului Român asupra

apartamentului.

Reclamanții

susțin în cererea introductivă de instanță că imobilul

din Str. (...), sector 5, București, din care face parte și

apartamentul în litigiu, a trecut în proprietatea Statului Român cu titlu în

temeiul Decretului nr. 92/1950, fiind menționat în listele anexă la

acesta.

Contractul

contestat în speță este un titlu de proprietate autentic, opozabil

erga omnes de la data încheierii lui (în conformitate cu art. 1173 C. civ.)

și este pe deplin valabil, fiind astfel intabulat în Cartea funciară

- OCPI sector 5.

Chiar

dacă s-ar constata și s-ar reține în speță că

titlul de proprietate al Statului Român asupra imobilului nu a fost unul

valabil, contractul de vânzare-cumpărare nr. 41642/1997 nu poale fi

desființat/constatat nul absolut, fiind salvat de această

sancțiune prin excepția de la aplicarea principiului resoluto iure

dantis resolvitur ius accipientis, în virtutea necesității

respectării principiului ocrotirii bunei credințe a subdobânditorului

cu titlu oneros al unui bun imobil și a principiului asigurării

stabilității circuitului juridic civil, ce reprezintă o

necesitate de ordin social.

Titlul

reclamanților este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din

anul 1931, o autorizație de construcție din anul 1931 și de

decizia civilă, definitivă și irevocabilă, nr. 1317A din 12

septembrie 2005, pronunțată de Curte de Apel București.

Titlul

pârâtului este contractul de vânzare-cumpărare nr. 41642/1997 încheiat cu

SC H. SA, în calitate de mandatar al Statului Român, și nu un act de

preluare abuzivă, astfel cum în mod greșit susțin

reclamanții.

Or,

titlul de proprietate deținut de pârât se impune titlului de proprietate

exhibat de reclamanți, fiind preferat de legiuitor în reglementarea cu

caracter special a Legii nr. 10/2001, și trebuie să fie preferat de

instanțe în sensul prevederilor Deciziei nr. 33/2008, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul

legii, pentru a nu se crea dezechilibre în circuitul juridic civil, în

încercarea de a se repara vechi nedreptăți prin cauzarea altor

nedreptăți.

Acțiunea

în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces

la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului

drept de proprietate, trebuie analizată