ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2294/2016

Decizia nr. 2294/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1120 din 5 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul București în Dosar nr. x/3/2011 a fost admisă în parte acțiunea modificată, formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul C., s-a constatat nulitatea absolută a actului juridic consemnat în înscrisul sub semnătură privată intitulat ”chitanță”, încheiat între A. și D. referitor la o parcelă de 1500 m.p. și în două înscrisuri sub semnătură privată intitulate ”declarație”, datate 23 august 1969, s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat obligarea pârâtului să le lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 1500 m.p.

situată în comuna Voluntari, Raionul 1 Mai, Intrarea Ardealului nr. 6 și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului A. suma de 30.071 RON cu titlul de cheltuieli de judecată. În justificarea soluției s-a arătat că prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a III - a civilă, sub nr. 47802/3/2009, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C. și Orașul Voluntari prin Primar, solicitând obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 1500 m.p. cuprinsă în parcelele 1777, 1778, 1779 și 1782, dar și obligarea pârâtului persoană juridică să le acorde despăgubiri la valoarea de circulație pentru suprafața care a fost preluată fără drept de la autorii lor și care nu poate fi restituită în natură, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanții au arătat că sunt moștenitorii defuncților E. decedat în 1963, F. decedată în 1985, G. decedat în 1995 și H. decedat în 1975 (potrivit certificatelor de moștenitor din 18 iulie 2001, din 04 aprilie 1996 și din 1976), persoane care au cumpărat la 28 septembrie 1945 de la Banca I. SA terenul în suprafață de 30.000 m.p. situat în orașul Voluntari, din care statul a preluat fără titlu suprafața de aproximativ 9000 m.p., astfel: în anul 1957, prin anexarea la domeniul public a suprafeței de 2142 m.p. (proces - verbal din 5 aprilie 1957 încheiat de delegatul Direcției de Arhitectura și Sistematizare a Municipiului București), în anul 1961, prin înscrierea în Gospodăria Agricolă Colectivă Ștefănești cu suprafața de 0,5 ha a coproprietarului E. (conform adeverinței din 30 septembrie 1964), prin preluarea suplimentară a încă 600 m.p.

O altă suprafață de teren rămasă liberă a fost îngrădită în ultima perioada de timp de către pârâtul C., care a formulat notificare pentru aceasta în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând a-i fi restituită. În temeiul legilor de reconstituire a dreptului de proprietate, a fost emis titlu de proprietate pe numele moștenitorilor doar pentru o suprafață de 826 m.p. din întreaga suprafață. După apariția Legii nr. 10/2001, reclamanții s-au adresat Primăriei Comunei Voluntari formulând cerere de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, înregistrată cu nr. 694/2002, însă aceeași solicitare a fost făcută și de C. care a cerut restituirea suprafeței de 1500 m.p. pe vechiul amplasament. Reclamanții au mai precizat că autorii lor au înstrăinat către D. și J. doar suprafața de 520 m.p., conform actului de vânzare cumpărare din 27 decembrie 1965, nu însă și suprafața de 1500 m.p.

teren, pentru care nu s-a transmis niciun drept, nici măcar în temeiul unei chitanțe sub semnătură privată. C. s-a folosit în susținerea notificării de o chitanța sub semnătura privată, nedatată, iar semnătura - conform raportului de expertiza grafologică extrajudiciară - nu aparține autorilor lor. Primăria Voluntari nu a dat nici un răspuns solicitărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, aceasta situație echivalând cu un refuz nejustificat de soluționare a notificărilor înregistrate sub numerele: din 30 octombrie 2001, din 01 noiembrie 2002, din 11 mai 2005, din 20 septembrie 2005, din 06 decembrie 2006, din 31 ianuarie 2007, din 15 februarie 2007 și din 28 iunie 2007. În drept, au fost invocate dispozițiile deciziilor în interesul legii nr. XX/2007 și nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și dispozițiile art. 26 și urm. din Legea nr. 10/2001.

Pârâtul C. a formulat întâmpinare, prin care a arătat că terenul în suprafața de 1500 m.p. se află în posesia sa încă din anul 1969 potrivit chitanței sub semnătură privată încheiată între el și A., teren care se află în prelungirea terenului de 520 m.p. cumpărat cu contract, înțelegând să invoce prescripția achizitivă împotriva reclamanților. Reclamanții și-au precizat acțiunea, indicând că statul a preluat 7142 m.p. teren, cu acte, dar în fapt a fost preluată o suprafață mai mare. Le-a fost restituită suprafața de 820 m.p., conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. x/1994. Conform adresei emisă de primărie la data de 08 aprilie 2009 au fost restituite integral parcelele 1846-1850, care însumează 1085 m.p.

teren pe care îl stăpânesc în realitate. În procesul-verbal, fără a fi indicate parcelele, este trecută suprafața de 826 m.p. Drept consecință, au solicitat să fie obligat Orașul Voluntari să le restituie și suprafața de 259 m.p. neevidențiată în acte, dar și pe C. și Primăria Voluntari să fie obligați să restituie suprafața identificată în adresa din 08 aprilie 2009. De asemenea, au solicitat obligarea Orașului Voluntari să înainteze dosarul lor cu propunere de acordare despăgubiri către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru terenul preluat care nu poate fi restituit în natură, aproximativ 6000 m.p. După ce reclamanții au precizat că suprafața de 1500 m.p. este formată din suprafața de 259 m.p.

pe care o dețin fără titlu și suprafața de 1395 m.p. care este ocupată de pârâtul C., prima instanță a apreciat că este vorba despre 2 capete de cerere care se soluționează cu proceduri diferite și prin încheierea din data de 14 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București în Dosar nr. x/3/2009, a fost disjuns capătul de cerere formulat de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu Orașul Voluntari prin Primar, în temeiul Legii nr. 10/2001, de capătul de cerere care are ca obiect revendicarea formulată de către reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul C., întemeiat pe dispozițiile art. 480 C. civ., care a fost înregistrat sub nr. 72096/3/2011 pe rolul aceleiași instanțe și a cărui judecată a fost suspendată în temeiul prevederilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ. până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. x/3/2009. Cauza a fost repusă pe rol la 3 iunie 2013 la cererea reclamantului A., parte care, la data de 30 septembrie 2013 a formulat ”cerere completatoare și modificatoare a acțiunii principale” în temeiul art. 132 C. proc. civ. arătând că solicită instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a chitanței sub semnătură privată prin care G. (autorul reclamantului A.) i-a vândut lui D. (autorul pârâtului C.) suprafața de 1.500 m.p. (parcelele 1777, 1778, 1779, 1782) și să îl oblige pe pârâtul C. să îi lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 1500 m.p. situată în comuna Voluntari, (parcelele 1777, 1778, 1779, 1782), cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 480 și art. 948 C. civ. Prima instanță a încuviințat administrarea probelor cu interogatorii reciproce, martori și experitza grafoscopică, fiind depus la dosar raportul de expertiză criminalistică întocmit de către Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București. Pe baza acestor probe, tribunalul a reținut că dosarul actual s-a constituit în urma disjungerii din dosarul nr. x/3/2009 (ce a avut ca obiect capătul de cerere formulat de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu Orașul Voluntari prin Primar, în temeiul Legii nr. 10/2001) a capătului de cerere având ca obiect revendicarea formulată de către reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul C., întemeiat pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Pe baza certificatelor de moștenitor și a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, tribunalul a stabilit că reclamanții A. și B. sunt succesorii în drepturi ai defuncților E., decedat în anul 1963, F., decedată în anul 1985, H., decedat în anul 1975 și G., decedat în anul 1995, în ceea ce privește drepturile conferite de legislația specială în materia imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă cu privire la terenul dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 28 septembrie 1945 la Tribunalul Ilfov Secția Notariat. Terenul ce a aparținut acestora a fost preluat de stat succesiv și în mai multe modalități. Astfel, conform procesului-verbal din 05 aprilie 1957, urma să se încorporeze în domeniul public o suprafață de 2142 m.p.

din proprietate; potrivit adeverinței din 21 martie 1964 eliberată de Sfatul Popular al Comunei Cetatea Voluntărească Raionul 1 Mai - Comitetul executiv (Dosar nr. x/3/2009) din terenul de 1,75 ha deținut de către G. și H. s-a luat suprafața de 0,27 ha necesară pentru crearea străzii Ardealului, iar aceștia au rămas cu suprafața de 1,48 ha teren; conform adeverinței din 30 septembrie 1964 GAC Ștefănești, E. s-a înscris în gospodărie cu suprafața de 0,50 ha teren arabil, care se învecinează la răsărit cu Șos. Afumați, pe alte două laturi cu teren proprietatea lui A. și H. Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat, din 27 decembrie 1965 la Notariatul de Stat al Raionului 1 Mai București A. a vândut soților C. și J. un loc de casă în suprafață de 520 m.p.

situat în comuna Voluntari. Potrivit certificatului de moștenitor din 28 noiembrie 2003 emis de BNP K., de pe urma defunctului D., decedat la data de 17 august 2003, a rămas ca unic moștenitor pârâtul C., moștenind și terenul în suprafață de 520 m.p. și casa construită pe acesta. Din certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată și procesul-verbal de punere în posesie rezultă că reclamanților le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 826 m.p. teren. Prin notificările formulate în anii 2001 și 2002 în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanții au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 5000 m.p., invocând actul de vânzare-cumpărare din 28 septembrie 1945 și arătând că bunicul lor s-a înscris în CAP cu suprafața de 5000 m.p.

De asemenea, reclamanții au formulat și cerere în temeiul Legii nr. 247/2005 pentru retrocedarea suprafeței de 4200 m.p. Totodată și pârâtul C. a formulat cererea din 22 martie 2007 în temeiul Legii nr. 18/1991 pentru suprafața de 1500 m.p. care ar fi fost vândută de A. lui D., autorul său. C. nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. Aceste cereri nu au fost încă soluționate. Prin decizia irevocabilă nr. 384 R din 20 februarie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2009 de Curtea de Apel București a fost respins recursul formulat de către reclamantul A. și a fost admis recursul formulat de recurentul-pârât Orașul Voluntari prin Primar împotriva sentinței civile nr. 555 din 11 martie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost modificată în tot această sentință în sensul că a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

În considerentele acestei hotărâri s-a reținut, în esență, că terenul în suprafață de 5000 m.p. care a făcut obiectul notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, reclamanților recunoscându-li-se anumite drepturi în baza ultimei legi amintite, astfel încât, față de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, terenul nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, ci al Legii nr. 18/1991. Nu s-ar putea susține că pentru o parte a terenului în suprafață de 5000 m.p. cu care autorul reclamanților a intrat în CAP se poate obține o parte din drepturi în baza Legii nr. 18/1991, iar o altă parte în baza Legii nr. 18/1991. Terenurile cu care foștii proprietari au intrat în CAP intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 18/1991.

Revenind la obiectul prezentului dosar, tribunalul a constatat că a fost învestit cu soluționarea a două capete de cerere: constatarea nulității absolute a 3 înscrisuri sub semnătură privată (înscrisul sub semnătură privată intitulat ”chitanță”, încheiat între A. și D. referitor la o parcelă de 1500 m.p. și în două înscrisuri sub semnătură privată intitulate ”declarație”, datate 23 august 1969) și obligarea pârâtului C. să lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 1500 m.p. situată în Voluntari.

În ceea ce privește soluționarea primului capăt de cerere, tribunalul a reținut, pe baza raportului de expertiză criminalistică întocmit de către Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București, că cele două semnături date pe numele A. de la poziția proprietarului de pe declarațiile datate 23 august 1969 și semnătura vânzătorului de pe chitanța privind vânzarea unei parcele de 1500 m.p., nedatată, nu au fost executate de A. De asemenea, nici semnăturile de pe aceleași înscrisuri, executate în dreptul numelui D. și J. nu au fost executate de aceste persoane.

Concluziile raportului de expertiză judiciară au fost coroborate cu raportul de expertiză extrajudiciar întocmit de către expertul criminalist L., prin care s-a concluzionat că semnătura executată în dreptul vânzătorului pe înscrisul sub semnătură privată intitulat ”chitanță”, datată 1969, referitoare la suma de 3700 RON, nu a fost executată de A. În sprijinul aceleiași concluzii este și modul diferit în care autorul reclamantului a procedat cu privire la vânzarea altor suprafețe de teren situate în vecinătate, modul diferit de redactare al acestora, limbajul folosit. Astfel fiind, tribunalul a concluzionat că semnăturile executate pe cele 3 înscrisuri sub semnătură privată nu au fost executate de către persoanele menționate în acestea, respectiv A., D. și J., astfel încât nu reprezintă acordul de voință al acestor persoane.

Cum lipsa semnăturii persoanelor de pe aceste înscrisuri echivalează cu lipsa consimțământului lor la încheierea actelor juridice, pentru care înscrisurile reprezintă doar suportul probator, nefiind întrunită astfel una dintre condițiile esențiale pentru încheierea valabilă a actului juridic, s-a arătat că actul juridic este lovit de nulitate absolută. Apărarea formulată de către pârâtul C. cu privire la primul capăt de cerere, în sensul invocării uzucapiunii, nu a fost primită, arătându-se că uzucapiunea poate constitui un mijloc de probă adecvat doar față de capătul de cerere având ca obiect revendicarea întrucât conduce la constatarea existenței unui nou drept de proprietate care conferă inclusiv atributul posesiei imobilului.

Aceasta nu are însă nimic în comun cu îndeplinirea condițiilor de valabilitate a actului juridic, apărarea prin invocarea uzucapiunii împotriva acestui capăt de cerere fiind improprie. Prin urmare, apreciind întemeiat primul capăt de cerere al cererii de chemare în judecată modificate, tribunalul l-a admis și a constatat nulitatea absolută a actului juridic consemnat în înscrisul sub semnătură privată intitulat ”chitanță”, încheiat între A. și D. referitor la o parcelă de 1500 m.p. și în două înscrisuri sub semnătură privată intitulate ”declarație”, datate 23 august 1969. În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect revendicarea, tribunalul a reținut că reclamanții, ca titulari ai acțiunii, sunt cei care trebuie să facă dovada dreptului lor de proprietate asupra suprafeței de 1.500 m.p.

pe care o revendică. Reclamanții s-au prevalat în proces de actul de vânzare-cumpărare din 28 septembrie 1945 și de actele de stare civilă din care rezultă că sunt succesori în drepturi ai titularilor dreptului de proprietate dobândit prin actul menționat. Potrivit dezlegărilor irevocabile ale deciziei civile nr. 384 R din 20 februarie 2014 pronunțată în Dosar nr. x/3/2009 de Curtea de Apel București, terenul în suprafață de 5.000 m.p. a trecut la cererea autorului reclamanților în proprietatea GAC Ștefănești, astfel încât regimul juridic al acestuia este reglementat de Legea nr. 18/1991. Totodată, din raportul de expertiză topografică completat, întocmit în Dosarul nr. x/3/2009 și din adresa emisă la 08 aprilie 2009 de Instituția Primarului Voluntari rezultă că terenul revendicat de către reclamanți, în suprafață de 1500 m.p., face parte din suprafața totală de 5000 m.p.

cu care autorul reclamanților s-a înscris în CAP. Prin urmare, regimul juridic al suprafeței de 1500 m.p. revendicate este reglementat de Legea nr. 18/1991. Potrivit prevederilor acestei legi, dreptul de proprietate asupra terenurilor care intră sub incidența legii poate fi constituit sau reconstituit numai prin dispoziția comisiilor județene de fond funciar care validează propunerea comisiei locale de fond funciar. În lipsa unei astfel de dispoziții, reclamanții nu au un drept de proprietate actual, vechiul drept de proprietate al autorilor lor stingându-se o dată cu înscrierea terenului în CAP și trecerea astfel în proprietatea statului. Tribunalul a constatat că reclamanții au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra suprafeței de 5.000 m.p.

din care face parte și suprafața de 1.500 m.p. revendicată în prezenta cauză, atât în temeiul Legii nr. 18/1991, reconstituindu-li-se numai dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 826 m.p., astfel cum s-a arătat mai sus, dar și al Legii nr. 247/2005, pentru diferența nereconstituită. Nefăcându-se însă dovada recunoașterii unui astfel de drept de proprietate, suprafața de 826 m.p. recunoscută prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. x/1994 fiind distinctă de suprafața de 1500 m.p. revendicată, tribunalul a apreciat că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului revendicat. În ceea ce privește cererea formulată de către reclamantul A. de obligare la plata cheltuielilor de judecată, față de modul de soluționare a celor două capete de cerere, respectiv cheltuielile efectuate pentru soluționarea fiecărui capăt de cerere, acțiunea fiind admisă în parte, având în vedere prevederile art. 274 C. proc.

civ., tribunalul a obligat pârâtul să plătească reclamantului A. suma de 30.071 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Cuantumul total al cheltuielilor de judecată a rezultat din adiționarea integrală a cheltuielilor de judecată efectuate cu privire la primul capăt de cerere privind constatarea nulității absolute (taxa judiciară de timbru în cuantum de 26.511 RON, onorariul achitat pentru întocmirea expertizei judiciare criminalistice în cuantum de 1350 RON) și în cuantum de ½ (față de admiterea numai a unuia din cele două capete de cerere) a onorariului avocațial achitat pentru soluționarea cauzei (4.420 RON, achitat cu chitanța din 18 aprilie 2013). Nu au fost incluse în cheltuielile de judecată acordate următoarele cheltuieli solicitate de către reclamantul A.: 4.300 RON, onorariu avocațial achitat cu chitanța din 2013, întrucât pe această chitanță se menționează doar un număr de contract care nu este depus la dosar și nu se poate cunoaște dacă aceasta viza serviciile prestate în sau numai în prezentul dosar; onorariile de 1.500 RON și 900 RON achitate prin chitanțele din 23 ianuarie 2012 și din 12 februarie 2012) pentru efectuarea expertizei topografice în Dosarul nr. x/3/2009, întrucât proba cu expertiza topografică nu a fost administrată în prezenta cauză, ci într-o altă cauză, reclamantul folosindu-se numai de rezultatul acestei expertize și în prezenta cauză, astfel încât onorariile respective nu reprezintă cheltuieli făcute în prezenta cauză; 900 RON,

onorariu achitat de către reclamant expertului parte încuviințat în prezenta cauză la efectuarea raportului de expertiză criminalistic, întrucât tribunalul apreciază că această cheltuială nu a fost necesară pentru administrarea probei, fiind efectuată numai în interesul reclamantului și trebuind să fie suportată de către acesta. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și F., dar și pârâtul C. Apelul reclamanților a criticat pentru netemeinicie și nelegalitate hotărârea primei instanțe în ceea ce privește soluția dată capătului de cerere în revendicarea celor 1500 m.p. teren, aceștia arătând că, deși au cerut restituirea acestui teren atât în baza Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 10/2001, cererea lor nu a putut fi soluționată întrucât pârâții D. și J. au prezentat o chitanță sub semnătură privată ce atestă că cei 1500 m.p.

notificați spre restituire ar fi fost vânduți de autorul reclamantului A., în prelungirea celor 520 m.p. ce au făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare din 27 octombrie 1965. Întrucât instanța de fond a admis cererea privind constatarea nulității absolute a înscrisului sub semnătură privată referitor la 1500 m.p., titlul pârâților nu poate fi opus cu succes reclamanților întrucât titlul lor este mai bine caracterizat. Din probatoriul administrat în prezenta cauză rezultă că suprafața de teren revendicată a aparținut autorilor reclamanților, că a intrat abuziv în proprietate statului prin înscrierea la GAC (adeverința din 30 septembrie 1964, adeverința din 21 martie 1974, expertiza topo).

La înscrierea în CAP regimul comunist nu a anulat actele de proprietate, preluarea terenurilor fiind făcută fără titlu, situație în care persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul le-a preluat fără titlu păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, în speță nefiind vorba de un nou drept de proprietate ce trebuia probat, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului drept. Reclamanții au criticat soluția tribunalului și sub aspectul cheltuielilor de judecată, arătând că nivelul acestora trebuia suplimentat cu cel puțin jumătate din onorariile de 1.500 RON și 900 RON achitate prin chitanțele din 23 ianuarie 2012 și din 12 februarie 2012 pentru efectuarea expertizei topografice în Dosarul nr. x/3/2009 din care s-a disjuns prezentul dosar, câtă vreme concluziile expertului M. se referă la terenul în speță, respectiv identificarea, măsurarea și schițele aferente fiind folosite în prezenta cauză.

Apelul pârâtului C. a criticat sentința referitor la obligația de plată a cheltuielilor de judecată, arătându-se că el nu trebuia obligat la plata taxei de timbru datorate pentru revendicare întrucât acest capăt de cerere a fost respins ca neîntemeiat. Nu trebuia obligat nici la plata onorariului avocațial de 4420 RON, în privința căruia instanța trebuia să dispună compensarea, dată fiind soluția pronunțată în raport cu cheltuielile pe care pârâtul le-a efectuat. Prin decizia civilă nr. 294 A din 9 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost respinse ca nefondate ambele apeluri declarate. În considerentele hotărârii sale, instanța de apel a reținut, cu referire la apelul formulat de reclamanți, că suprafața de 1.500 m.p.

revendicată de la pârâtul C. a fost trecută în proprietatea statului prin înscrierea la G.A.C., după cum se atestă prin adeverințele din 30 septembrie 1964 și din 21 martie 1974. Măsura colectivizării realizată în timpul regimului comunist a avut un caracter abuziv, care a dus la deposedarea efectivă a autorului apelanților reclamanți de bunul său. După anul 1990, Statul Român a promovat mai multe legi care vizau repararea unor măsuri abuzive și contrare legii, realizate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, instituind proceduri cu caracter special, atât în ceea ce privește imobilele terenuri intrate în proprietatea statului prin colectivizare (Legea nr. 18/1991), cât și terenuri și construcții trecute în proprietatea statului în baza altor legi (Legea nr. 10/2001).

În cauza de față sunt aplicabile dispozițiile legii speciale, Legea nr. 18/1991, acțiunea de drept comun nefiind admisibilă în temeiul principiului specialia derogant generalibus. Reclamanții au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra suprafeței de 5.000 m.p., din care face parte și suprafața de 1.500 m.p. - obiect al cauzei prezente - în temeiul Legii nr. 18/1991 și a Legii nr. 247/2005. Până la reconstituirea dreptului de proprietate ce a făcut obiectul colectivizării, reclamantul nu face dovada niciunui titlu de proprietate, întrucât calitatea de proprietar avută la data preluării nu s-a păstrat, astfel cum se susține prin apel, întrucât dreptul de proprietate a încetat.

Din această cauză, Statul a instituit după anul 1990 proceduri speciale prin care să se repare nedreptățile regimului comunist prin reconstituirea ori constituirea drepturilor de proprietate anterioare trecerii nevalabile în proprietatea statului. Nici critica referitoare la plata cheltuielilor de judecată nu a fost apreciată ca fiind fondată, arătându-se că instanța de fond a evaluat corect cuantumul acestora, în considerarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., întrucât acțiunea a fost admisă în parte. În ceea ce privește onorariile de 1.500 RON și 900 RON, acestea au privit plata expertului topograf, probă care s-a efectuat în Dosarul nr. x/3/2009 și a privit identificarea terenului, obiect al revendicării.

Întrucât acțiunea în revendicare a fost respinsă, plata acestui onorariu cade în sarcina reclamantului, față de soluția pronunțată. De asemenea, suma de 900 RON, reprezentând onorariul expertului parte încuviințat reclamantului la efectuarea expertizei criminalistice, este în sarcina reclamanților, deoarece a reprezentat o cheltuială voluptorie și nu necesară, astfel încât nu se impunea punerea acesteia în sarcina pârâtului. Cu referire la apelul pârâtului, s-a arătat că, taxa de timbru la plata căreia acesta a fost obligat a privit capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute, cerere care a fost admisă, astfel încât se impunea suportarea acestei taxe de către partea care a căzut în pretenții, respectiv apelantul pârât.

Față de dispozițiile Legii nr. 146/1997, și cererile având ca obiect constatarea nulității absolute sunt supuse unei taxe de timbru în funcție de valoarea litigiului, conform dispozițiilor art. 2 din acest act normativ. Nefondată a fost considerată și susținerea potrivit căreia instanța de fond ar fi trebuit să opereze compensarea onorariului avocațial, întrucât față de complexitatea cauzei și a admiterii cererii având ca obiect constatarea nulității absolute, a volumului de muncă depus de către avocat, nu se impunea acest lucru. În raportul dintre cele două capete de cerere formulate de reclamant, cel preponderent a fost constatarea nulității absolute a înscrisului sub semnătură privată, astfel încât, sub acest aspect, nu se impunea compensarea onorariului de avocat ori cheltuielile efectuate de pârât.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții A. și B., solicitându-se modificarea deciziei din apel, în sensul admiterii apelului lor și obligarea intimatului-pârât să le lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 1.500 m.p. (1.395 m.p. din măsurători) situată în Voluntari, jud. Ilfov. În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au susținut următoarele critici de nelegalitate a soluției instanței de apel: - În mod greșit instanța de apel a apreciat ca reclamanții nu fac dovada niciunui titlu de proprietate, deoarece înscrisurile depuse la dosar atestă că suprafața de teren revendicată a aparținut autorilor lor, intrând în mod abuziv în proprietatea statului prin înscrierea în Gospodăria Agricola Colectiva Ștefănești (adeverința din 30 septembrie 1964, adeverința din 21 martie 1974, expertiza topo întocmită în cauza).

La înscrierea în CAP, regimul comunist nu a anulat actele de proprietate ale celor colectivizați, astfel încât, după desființarea acestor forme asociative (CAP), persoanele colectivizate aveau toate actele de proprietate cu care s-au înscris în CAP, preluarea de către stat a acestor terenuri fiind făcută fără titlu. Or, persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul le-a preluat fără titlu păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, în speță nefiind vorba de un nou drept ce trebuia probat în fața instanțelor de fond și apel, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului drept. Autorii recurenților-reclamanți au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în speță prin cumpărare, drept ce nu a fost pierdut deoarece imobilul a fost preluat de stat fără titlu.

Astfel fiind, aprecierea instanței de apel în sensul că recurenții-reclamanți ar fi trebuit să exhibe un titlu actual, obținut ulterior anilor 90, este neîntemeiată. Recurenții-reclamanți fac dovada dreptului lor de proprietate, pe care l-au dobândit pe calea succesiunii legale de pe urma autorilor, care la rândul lor, au dobândit terenul prin cumpărare. Astfel, recurenții-reclamanți sunt moștenitorii defuncților A. decedat în 1963, B. decedată în 1985, G. decedat în 1995 și H. decedat în 1975. Prin act autentic, încheiat la 28 septembrie 1945, autorii recurenților-reclamanți au cumpărat de la Banca I. SA un teren în suprafața de 30.000 m.p., situat în prezent pe raza orașul Voluntari, jud. Ilfov.

Terenul de 1.500 m.p. (suprafața indicată în chitanța prezentată de intimatul-pârât, și din măsurători în suprafața de 1.395 m.p.) face parte din suprafața de 30.000 m.p. care a fost cumpărată de autori în baza contractului încheiat cu Banca I. SA la data de 28 septembrie 1945. Terenul în cauză a fost identificat și prin expertiză tehnică judiciară întocmită de expert M. ca făcând parte din cei 5.000 m.p. teren cu care bunicul recurentului-reclamant A. a intrat în CAP Ștefănești. Conform expertizei acest teren există și este folosit de către intimatul-pârât C. Întrucât tribunalul a constatat nulitatea absolută a actului juridic consemnat în înscrisul sub semnătura privată prezentat de intimatul-pârât C., intitulat chitanță, referitor la o parcela de 1.500 m.p.

și două înscrisuri sub semnătură privată intitulate declarație data 23 august 1969, rezultă că titlul de proprietate exhibat de către intimatul-pârât C., fiind reprezentat de acte sub semnătura privată false, nu poate fi opus cu succes recurenților-reclamanți, al căror titlu de proprietate este evident mai caracterizat. Or, pentru toate aceste motive, cererea în revendicare formulată este admisibilă, fiind întrunite condițiile art. 480 C. civ. - În mod greșit instanța de apel a apreciat că nu se impune suplimentarea cheltuielilor de judecată cu onorariile de 1.500 RON și 900 RON achitate prin chitanțele din 23 ianuarie 2012 și din 12 februarie 2012 pentru efectuarea expertizei topografice în Dosarul nr. x/3/2009, din care s-a disjuns prezentul dosar, câtă vreme jumătate din concluziile expertului M. se referă la terenul în speță, și anume în ceea ce privește identificarea, măsurătorile și schițele, actele de proprietate.

Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare, iar în recurs a fost încuviințată recurenților administrarea probei cu înscrisul constând în adresa din 16 noiembrie 2016 emisă de Primăria Voluntari. Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că acestea au caracter nefondat. Prin acțiunea lor, reclamanții au dedus judecății un litigiu complex, prin care au urmărit atât acordarea de măsuri reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru terenul în suprafață de 5.000 m.p. situat în oraș Voluntari, șoseaua Afumați (teren preluat de stat de la autorul reclamanților cu ocazia intrării acestuia în C.A.P.), constatarea nulității absolute a trei înscrisuri sub semnătură privată pe baza cărora pârâtul C. justifica posesia terenului în suprafață de 1.500 m.p.

(parte a suprafeței mai mari de 5.000 m.p.), pentru ca subsecvent, același pârât să fie obligat să le lase terenul în deplină proprietate și liniștită posesie. Prin decizia civilă nr. 384R din 20 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, care a soluționat irevocabil Dosarul nr. x/3/2009 în care s-a judecat, în urma disjungerii dispuse asupra capetelor de cerere ale acțiunii inițiale, exclusiv cel dintâi capăt de cerere vizând acordarea măsurilor reparatorii ale Legii nr. 10/2001 asupra terenului în suprafață de 5.000 m.p., s-a stabilit cu titlu irevocabil că: - suprafața de 5.000 m.p.

teren a fost adusă în CAP Ștefănești de autorul reclamanților E.; - acest teren intră sub domeniul de reglementare al Legii nr. 18/1991, reclamanții formulând deja cereri de reconstituire în baza acestui act normativ pentru bunul în cauză, pentru care au și obținut recunoașterea anumitor drepturi (respectiv, reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 826 m.p. în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate privată nr. x/1994); - același teren nu poate intra și sub domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 întrucât s-ar nesocoti conținutul și sensul art. 8 al acestui act normativ. Totodată, în litigiul pendinte, ce a avut ca obiect judecarea celorlalte două capete de cerere ale acțiunii introductive (privitoare la constatarea nulității înscrisurilor sub semnătură privată deținute de pârâtul C. cu referire la terenul de 1.500 m.p.

și la revendicarea acestei suprafețe de teren), instanțele de fond au stabilit - necontestat - că porțiunea de teren disputată între reclamanți și pârât face parte din suprafața de 5.000 m.p. cu care autorul reclamanților s-a înscris în GAC Ștefănești și că, prin raportare la dezlegările date prin decizia civilă nr. 384R din 20 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, regimul juridic al suprafeței revendicate de 1.500 m.p. teren este reglementat de Legea nr. 18/1991. Fără a contesta aceste statuări, ci afirmându-le la rândul lor, recurenții au susținut că cererea în revendicare a suprafeței de 1.500 m.p. teren ar fi trebuit admisă deoarece tribunalul a constatat nulitatea absolută a „chitanței” și „declarațiilor” din 23 august 1969 deținute de pârâtul C., ca fiind false, astfel încât titlul lor de proprietate, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 28 septembrie 1945, este în mod evident mai bine caracterizat.

Înalta Curte mai reține că, atât prima instanță, cât și cea de apel au invocat ca argument în respingerea capătului de cerere în revendicarea suprafeței de 1.500 m.p. teren împrejurarea că reclamanții, ca titulari ai acțiunii, sunt ținuți să facă dovada dreptului de proprietate a cărui recunoaștere au solicitat-o și că, dat fiind regimul juridic sub care s-a aflat bunul de-a lungul timpului, dovada ar fi presupus exhibarea unui titlu de proprietate actual.

Înalta Curte apreciază că argumentul instanțelor de fond este corect, recurenții-reclamanți neputându-se prevala cu succes în actuala acțiune în revendicare introdusă împotriva pârâtului C., de titlul de proprietate cu care autorii lor au dobândit la data de 28 septembrie 1945 terenul în suprafață de 30.000 m.p., situat în orașul Voluntari, de la Banca I. SA, atâta timp cât s-a stabilit pe baza probatoriilor administrate în cauză că terenul ce le-a aparținut a fost supus unor preluări succesive, cu diferite titluri de către stat, și că suprafața revendicată, de 1.500 m.p., face parte din suprafața mai mare de 5.000 de m.p. teren cu care autorul reclamanților, numitul E., a fost înscris în Gospodăria Agricolă Colectivă Ștefănești.

Realitatea juridică atestată prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 28 septembrie 1945, între autorii reclamanților și Banca I. SA, a suferit nenumărate modificări ori transformări până în prezent, fie ca urmare a acțiunilor abuzive ale statului de preluare fără drept de porțiuni din acest teren, în virtutea politicilor economice și sociale dictate de regimul comunist, fie ca urmare a înseși actelor de dispoziție săvârșite de chiar titularii legitimi ai dreptului de proprietate (cum ar fi încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 27 decembrie 1965 prin care A. a vândut lui D. suprafața de 520 m.p. teren). Chiar abuzivă fiind preluarea realizată de stat în privința suprafeței de 5.000 m.p.

teren, prin înscrierea acestuia în Gospodăria Agricolă Colectivă Ștefănești, dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat a încetat să mai existe în patrimoniul reclamanților sau al autorilor săi. În egală măsură, revenirea la situația anterioară instaurării regimului comunist, prin desființarea formelor asociative de proprietate și redefinirea conceptului de proprietate privată a avut loc, printre altele, prin adoptarea unui set de legi cu caracter reparator care a instituit procedurile de urmat și mijloacele juridice prin care se poate ajunge la reconstituirea sau la recunoașterea vechiului drept de proprietate ce a fost preluat fără titlu sau în mod abuziv de către stat.

Revenirea la realitatea juridică anterioară instaurării regimului comunist nu a avut loc și nici nu s-ar fi putut produce de drept nici pe calea Legii nr. 10/2001, dar nici pe cea a Legii nr. 18/1991, după cum pretind recurenții atunci când susțin că simpla desființare a fostelor CAP-uri îi autoriza pe ei, ca succesori ai unor persoane colectivizate, să se folosească de vechile acte de proprietate ce nu au fost anulate, cât timp dreptul asupra bunului revendicat nu este unul nou.

Ca și instanțele de fond, Înalta Curte apreciază că reclamanții nu se pot prevala în actuala procedură, în care doresc să opună dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 1.500 m.p., ce a aparținut autorilor lor anterior momentului cooperativizării, pârâtului C. - care-l stăpânește doar în fapt, în absența oricărei justificări legitime -, de titlu de proprietate al autorilor din anul 1945. Instanțele de fond au sesizat corect că reclamanților le lipsește recunoașterea dreptului de proprietate ce a aparținut autorilor și care, dat fiind regimul juridic al bunului, ar fi trebuit să aibă loc în procedura și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 18/1991. Până la reconstituirea dreptului de proprietate ce a făcut obiectul colectivizării, într-adevăr, reclamanții nu fac dovada niciunui titlu de proprietate întrucât calitatea de proprietar avută la data preluării nu s-a păstrat, dreptul autorilor încetând - precum s-a arătat - prin actul preluării abuzive.

Informațiile comunicate la cererea recurenților de Primăria Voluntari prin adresa din 16 noiembrie 2016, depusă la dosar la ultimul termen de judecată în recurs, în sensul că imobilul în litigiu nu se află la dispoziția Comisiei de aplicare a Legii nr. 247/2005, nu constituie un argument de natură să infirme concluzia de mai sus atâta timp cât, din punct de vedere legal, astfel cum s-a stabilit cu titlu irevocabil prin decizia nr. 384R din 20 februarie 2014 a Curții de Apel București și cum a rezultat chiar din actele juridice anterioare emise la solicitarea recurenților de comisiile de aplicare a legilor fondului funciar (cu referire la certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra suprafeței de 826 m.p.

teren), bunul în cauză intră sub regimul de aplicare a Legii nr. 18/1991. Astfel fiind, se apreciază că cererea acestora în revendicare a fost corect respinsă, soluție care se impune a fi menținută. Nici critica referitoare la refuzul instanței de apel de suplimentare a cheltuielilor de judecată cu onorariile achitate de reclamanți pentru efectuarea expertizei topografice în Dosarul nr. x/3/2009, nu este întemeiată, reținându-se că, deși expertiza în discuție a ajutat la identificarea, efectuarea măsurătorilor și schițelor terenului revendicat, totuși capătul de cerere în care pretențiile relative la teren ar fi putut fi valorificate, respectiv cel în revendicare, a fost respins ca neîntemeiat.

În considerarea acestei împrejurări esențiale pentru soluționarea cererii accesorii de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte apreciază ca fiind corectă și soluția instanței de apel relativă la criticile vizând rezolvarea pretențiilor reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată, astfel încât, pentru toate aceste motive, va respinge ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 294A din 9 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 noiembrie 2016.