ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2294/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2294/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 2294/2016

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1120 din 5 octombrie 2015

pronunțată de Tribunalul București în Dosar nr. x/3/2011 a fost admisă

în parte acțiunea modificată, formulată de reclamanții A. și

B. în contradictoriu cu pârâtul C., s-a constatat nulitatea absolută a actului

juridic consemnat în înscrisul sub semnătură privată intitulat ”chitanță”,

încheiat între A. și D. referitor la o parcelă de 1500 m.p. și în

două înscrisuri sub semnătură privată intitulate ”declarație”,

datate 23 august 1969, s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere prin care

reclamanții au solicitat obligarea pârâtului să le lase în deplină

proprietate și posesie suprafața de 1500 m.p. situată în comuna Voluntari,

Raionul 1 Mai, Intrarea Ardealului nr. 6 și a fost obligat pârâtul să

plătească reclamantului A. suma de 30.071 RON cu titlul de cheltuieli

de judecată.

În justificarea soluției s-a arătat

că prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București,

secția a III - a civilă, sub nr. 47802/3/2009, reclamanții A. și

B. au chemat în judecată pe pârâții C. și Orașul Voluntari prin

Primar, solicitând obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate

și liniștită posesie suprafața de 1500 m.p. cuprinsă în

parcelele 1777, 1778, 1779 și 1782, dar și obligarea pârâtului persoană

juridică să le acorde despăgubiri la valoarea de circulație

pentru suprafața care a fost preluată fără drept de la autorii

lor și care nu poate fi restituită în natură, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanții au arătat că

sunt moștenitorii defuncților E. decedat în 1963, F. decedată în

1985, G. decedat în 1995 și H. decedat în 1975 (potrivit certificatelor de

moștenitor din 18 iulie 2001, din 04 aprilie 1996 și din 1976), persoane

care au cumpărat la 28 septembrie 1945 de la Banca I. SA terenul în suprafață

de 30.000 m.p. situat în orașul Voluntari, din care statul a preluat fără

titlu suprafața de aproximativ 9000 m.p., astfel: în anul 1957, prin anexarea

la domeniul public a suprafeței de 2142 m.p. (proces - verbal din 5

aprilie 1957 încheiat de delegatul Direcției de Arhitectura și Sistematizare

a Municipiului București), în anul 1961, prin înscrierea în Gospodăria

Agricolă Colectivă Ștefănești cu suprafața de 0,5

ha a coproprietarului E. (conform adeverinței  din 30 septembrie 1964), prin

preluarea suplimentară a încă 600 m.p.

O altă suprafață de teren

rămasă liberă a fost îngrădită în ultima perioada de timp

de către pârâtul C., care a formulat notificare pentru aceasta în temeiul Legii

nr. 10/2001, solicitând a-i fi restituită.

În temeiul legilor de reconstituire a dreptului

de proprietate, a fost emis titlu de proprietate pe numele moștenitorilor doar

pentru o suprafață de 826 m.p. din întreaga suprafață.

După apariția Legii nr. 10/2001,

reclamanții s-au adresat Primăriei Comunei Voluntari formulând cerere

de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, înregistrată cu nr. 694/2002, însă

aceeași solicitare a fost făcută și de C. care a cerut restituirea

suprafeței de 1500 m.p. pe vechiul amplasament. Reclamanții au mai precizat

că autorii lor au înstrăinat către D. și J. doar suprafața

de 520 m.p., conform actului de vânzare cumpărare din 27 decembrie 1965, nu

însă și suprafața de 1500 m.p. teren, pentru care nu s-a transmis

niciun drept, nici măcar în temeiul unei chitanțe sub semnătură

privată.

C. s-a folosit în susținerea notificării

de o chitanța sub semnătura privată, nedatată, iar semnătura

- conform raportului de expertiza grafologică extrajudiciară - nu aparține

autorilor lor.

Primăria Voluntari nu a dat nici un

răspuns solicitărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, aceasta

situație echivalând cu un refuz nejustificat de soluționare a notificărilor

înregistrate sub numerele: din 30 octombrie 2001, din 01 noiembrie 2002, din 11

mai 2005, din 20 septembrie 2005, din 06 decembrie 2006, din 31 ianuarie 2007, din

15 februarie 2007 și din 28 iunie 2007.

În drept, au fost invocate dispozițiile

deciziilor în interesul legii nr. XX/2007 și nr. 33/2008 pronunțate de

Înalta Curte de Casație și Justiție, art. 2 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 și dispozițiile art. 26 și urm. din Legea nr. 10/2001.

Pârâtul C. a formulat întâmpinare, prin

care a arătat că terenul în suprafața de 1500 m.p. se află în

posesia sa încă din anul 1969 potrivit chitanței sub semnătură

privată încheiată între el și A., teren care se află în prelungirea

terenului de 520 m.p. cumpărat cu contract, înțelegând să invoce

prescripția achizitivă împotriva reclamanților.

Reclamanții și-au precizat acțiunea,

indicând că statul a preluat 7142 m.p. teren, cu acte, dar în fapt a fost preluată

o suprafață mai mare. Le-a fost restituită suprafața de 820

m.p., conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. x/1994.

Conform adresei emisă de primărie la data de 08 aprilie 2009 au fost restituite

integral parcelele 1846-1850, care însumează 1085 m.p. teren pe care îl stăpânesc

în realitate. În procesul-verbal, fără a fi indicate parcelele, este trecută

suprafața de 826 m.p. Drept consecință, au solicitat să fie

obligat Orașul Voluntari să le restituie și suprafața de 259

m.p. neevidențiată în acte, dar și pe C. și Primăria Voluntari

să fie obligați să restituie suprafața identificată în

adresa din 08 aprilie 2009. De asemenea, au solicitat obligarea Orașului Voluntari

să înainteze dosarul lor cu propunere de acordare despăgubiri către

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru terenul preluat

care nu poate fi restituit în natură, aproximativ 6000 m.p.

După ce reclamanții au precizat

că suprafața de 1500 m.p. este formată din suprafața de 259

m.p. pe care o dețin fără titlu și suprafața de 1395 m.p.

care este ocupată de pârâtul C., prima instanță a apreciat că

este vorba despre 2 capete de cerere care se soluționează cu proceduri

diferite și prin încheierea din data de 14 noiembrie 2011 pronunțată

de Tribunalul București în Dosar nr. x/3/2009, a fost disjuns capătul

de cerere formulat de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu Orașul

Voluntari prin Primar, în temeiul Legii nr. 10/2001, de capătul de cerere care

are ca obiect revendicarea formulată de către reclamanții A. și

B. în contradictoriu cu pârâtul C., întemeiat pe dispozițiile art. 480 C. civ.,

care a fost înregistrat sub nr. 72096/3/2011 pe rolul aceleiași instanțe

și a cărui judecată a fost suspendată în temeiul prevederilor

art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea irevocabilă

a Dosarului nr. x/3/2009.

Cauza a fost repusă pe rol la 3 iunie

2013 la cererea reclamantului A., parte care, la data de 30 septembrie 2013 a formulat

”cerere completatoare și modificatoare a acțiunii principale” în temeiul

art. 132 C. proc. civ. arătând că solicită instanței ca, prin

hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută

a chitanței sub semnătură privată prin care G. (autorul reclamantului

A.) i-a vândut lui D. (autorul pârâtului C.) suprafața de 1.500 m.p. (parcelele

1777, 1778, 1779, 1782) și să îl oblige pe pârâtul C. să îi lase

în deplină proprietate și posesie suprafața de 1500 m.p. situată

în comuna Voluntari, (parcelele 1777, 1778, 1779, 1782), cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamantul și-a întemeiat

cererea pe dispozițiile art. 480 și art. 948 C. civ.

Prima instanță a încuviințat

administrarea probelor cu interogatorii reciproce, martori și experitza grafoscopică,

fiind depus la dosar raportul de expertiză criminalistică întocmit de

către Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București.

Pe baza acestor probe, tribunalul a reținut

că dosarul actual s-a constituit în urma disjungerii din dosarul nr. x/3/2009

(ce a avut ca obiect capătul de cerere formulat de reclamanții A. și

B. în contradictoriu cu Orașul Voluntari prin Primar, în temeiul Legii nr.

10/2001) a capătului de cerere având ca obiect revendicarea formulată

de către reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul C., întemeiat

pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Pe baza certificatelor de moștenitor

și a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, tribunalul

a stabilit că reclamanții A. și B. sunt succesorii în drepturi ai

defuncților E., decedat în anul 1963, F., decedată în anul 1985, H., decedat

în anul 1975 și G., decedat în anul 1995, în ceea ce privește drepturile

conferite de legislația specială în materia imobilelor preluate abuziv

în perioada comunistă cu privire la terenul dobândit prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat din 28 septembrie 1945 la Tribunalul Ilfov Secția Notariat.

Terenul ce a aparținut acestora a

fost preluat de stat succesiv și în mai multe modalități. Astfel,

conform procesului-verbal din 05 aprilie 1957, urma să se încorporeze în domeniul

public o suprafață de 2142 m.p. din proprietate; potrivit adeverinței

din 21 martie 1964 eliberată de Sfatul Popular al Comunei Cetatea Voluntărească

Raionul 1 Mai - Comitetul executiv (Dosar nr. x/3/2009) din terenul de 1,75 ha deținut

de către G. și H. s-a luat suprafața de 0,27 ha necesară pentru

crearea străzii Ardealului, iar aceștia au rămas cu suprafața

de 1,48 ha teren; conform adeverinței din 30 septembrie 1964 GAC Ștefănești,

E. s-a înscris în gospodărie cu suprafața de 0,50 ha teren arabil, care

se învecinează la răsărit cu Șos. Afumați, pe alte două

laturi cu teren proprietatea lui A. și H.

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat,

din 27 decembrie 1965 la Notariatul de Stat al Raionului 1 Mai București A.

a vândut soților C. și J. un loc de casă în suprafață de

520 m.p. situat în comuna Voluntari.

Potrivit certificatului de moștenitor

din 28 noiembrie 2003 emis de BNP K., de pe urma defunctului D., decedat la data

de 17 august 2003, a rămas ca unic moștenitor pârâtul C., moștenind

și terenul în suprafață de 520 m.p. și casa construită

pe acesta.

Din certificatul de atestare a dreptului

de proprietate privată și procesul-verbal de punere în posesie rezultă

că reclamanților le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra unei

suprafețe de 826 m.p. teren.

Prin notificările formulate în anii

2001 și 2002 în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanții au solicitat restituirea

în natură a terenului în suprafață de 5000 m.p., invocând actul de

vânzare-cumpărare din 28 septembrie 1945 și arătând că bunicul

lor s-a înscris în CAP cu suprafața de 5000 m.p. De asemenea, reclamanții

au formulat și cerere în temeiul Legii nr. 247/2005 pentru retrocedarea suprafeței

de 4200 m.p. Totodată și pârâtul C. a formulat cererea din 22 martie 2007

în temeiul Legii nr. 18/1991 pentru suprafața de 1500 m.p. care ar fi fost

vândută de A. lui D., autorul său. C. nu a formulat notificare în temeiul

Legii nr. 10/2001. Aceste cereri nu au fost încă soluționate.

Prin decizia irevocabilă nr. 384 R

din 20 februarie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2009 de Curtea de

Apel București a fost respins recursul formulat de către reclamantul A.

și a fost admis recursul formulat de recurentul-pârât Orașul Voluntari

prin Primar împotriva sentinței civile nr. 555 din 11 martie 2013 pronunțată

de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost modificată

în tot această sentință în sensul că a fost respinsă ca

neîntemeiată cererea de chemare în judecată. În considerentele acestei

hotărâri s-a reținut, în esență, că terenul în suprafață

de 5000 m.p. care a făcut obiectul notificării formulate în temeiul Legii

nr. 10/2001 a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, reclamanților recunoscându-li-se

anumite drepturi în baza ultimei legi amintite, astfel încât, față de

dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, terenul nu intră în domeniul

de aplicare al Legii nr. 10/2001, ci al Legii nr. 18/1991. Nu s-ar putea susține

că pentru o parte a terenului în suprafață de 5000 m.p. cu care autorul

reclamanților a intrat în CAP se poate obține o parte din drepturi în

baza Legii nr. 18/1991, iar o altă parte în baza Legii nr. 18/1991. Terenurile

cu care foștii proprietari au intrat în CAP intră în domeniul de aplicare

al Legii nr. 18/1991.

Revenind la obiectul prezentului dosar,

tribunalul a constatat că a fost învestit cu soluționarea a două

capete de cerere: constatarea nulității absolute a 3 înscrisuri sub semnătură

privată (înscrisul sub semnătură privată intitulat ”chitanță”,

încheiat între A. și D. referitor la o parcelă de 1500 m.p. și în

două înscrisuri sub semnătură privată intitulate ”declarație”,

datate 23 august 1969) și obligarea pârâtului C. să lase în deplină

proprietate și posesie suprafața de 1500 m.p. situată în Voluntari.

În ceea ce privește soluționarea

primului capăt de cerere, tribunalul a reținut, pe baza raportului de

expertiză criminalistică întocmit de către Laboratorul Interjudețean

de Expertize Criminalistice București, că cele două semnături

date pe numele A. de la poziția proprietarului de pe declarațiile datate

23 august 1969 și semnătura vânzătorului de pe chitanța privind

vânzarea unei parcele de 1500 m.p., nedatată, nu au fost executate de A. De

asemenea, nici semnăturile de pe aceleași înscrisuri, executate în dreptul

numelui D. și J. nu au fost executate de aceste persoane.

Concluziile raportului de expertiză

judiciară au fost coroborate cu raportul de expertiză extrajudiciar întocmit

de către expertul criminalist L., prin care s-a concluzionat că semnătura

executată în dreptul vânzătorului pe înscrisul sub semnătură

privată intitulat ”chitanță”, datată 1969, referitoare la suma

de 3700 RON, nu a fost executată de A. În sprijinul aceleiași concluzii

este și modul diferit în care autorul reclamantului a procedat cu privire la

vânzarea altor suprafețe de teren situate în vecinătate, modul diferit

de redactare al acestora, limbajul folosit.

Astfel fiind, tribunalul a concluzionat

că semnăturile executate pe cele 3 înscrisuri sub semnătură

privată nu au fost executate de către persoanele menționate în acestea,

respectiv A., D. și J., astfel încât nu reprezintă acordul de voință

al acestor persoane. Cum lipsa semnăturii persoanelor de pe aceste înscrisuri

echivalează cu lipsa consimțământului lor la încheierea actelor juridice,

pentru care înscrisurile reprezintă doar suportul probator, nefiind întrunită

astfel una dintre condițiile esențiale pentru încheierea valabilă

a actului juridic, s-a arătat că actul juridic este lovit de nulitate

absolută.

Apărarea formulată de către

pârâtul C. cu privire la primul capăt de cerere, în sensul invocării uzucapiunii,

nu a fost primită, arătându-se că uzucapiunea poate constitui un

mijloc de probă adecvat doar față de capătul de cerere având

ca obiect revendicarea întrucât conduce la constatarea existenței unui nou

drept de proprietate care conferă inclusiv atributul posesiei imobilului. Aceasta

nu are însă nimic în comun cu îndeplinirea condițiilor de valabilitate

a actului juridic, apărarea prin invocarea uzucapiunii împotriva acestui capăt

de cerere fiind improprie.

Prin urmare, apreciind întemeiat primul

capăt de cerere al cererii de chemare în judecată modificate, tribunalul

l-a admis și a constatat nulitatea absolută a actului juridic consemnat

în înscrisul sub semnătură privată intitulat ”chitanță”,

încheiat între A. și D. referitor la o parcelă de 1500 m.p. și în

două înscrisuri sub semnătură privată intitulate ”declarație”,

datate 23 august 1969.

În ceea ce privește cel de-al doilea

capăt de cerere, având ca obiect revendicarea, tribunalul a reținut că

reclamanții, ca titulari ai acțiunii, sunt cei care trebuie să facă

dovada dreptului lor de proprietate asupra suprafeței de 1.500 m.p. pe care

o revendică. Reclamanții s-au prevalat în proces de actul de vânzare-cumpărare

din 28 septembrie 1945 și de actele de stare civilă din care rezultă

că sunt succesori în drepturi ai titularilor dreptului de proprietate dobândit

prin actul menționat.

Potrivit dezlegărilor irevocabile

ale deciziei civile nr. 384 R din 20 februarie 2014 pronunțată în Dosar

nr. x/3/2009 de Curtea de Apel București, terenul în suprafață de

5.000 m.p. a trecut la cererea autorului reclamanților în proprietatea GAC

Ștefănești, astfel încât regimul juridic al acestuia este reglementat

de Legea nr. 18/1991. Totodată, din raportul de expertiză topografică

completat, întocmit în Dosarul nr. x/3/2009 și din adresa emisă la 08

aprilie 2009 de Instituția Primarului Voluntari rezultă că terenul

revendicat de către reclamanți, în suprafață de 1500 m.p., face

parte din suprafața totală de 5000 m.p. cu care autorul reclamanților

s-a înscris în CAP.

Prin urmare, regimul juridic al suprafeței

de 1500 m.p. revendicate este reglementat de Legea nr. 18/1991. Potrivit prevederilor

acestei legi, dreptul de proprietate asupra terenurilor care intră sub incidența

legii poate fi constituit sau reconstituit numai prin dispoziția comisiilor

județene de fond funciar care validează propunerea comisiei locale de

fond funciar. În lipsa unei astfel de dispoziții, reclamanții nu au un

drept de proprietate actual, vechiul drept de proprietate al autorilor lor stingându-se

o dată cu înscrierea terenului în CAP și trecerea astfel în proprietatea

statului.

Tribunalul a constatat că reclamanții

au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra suprafeței

de 5.000 m.p. din care face parte și suprafața de 1.500 m.p. revendicată

în prezenta cauză, atât în temeiul Legii nr. 18/1991, reconstituindu-li-se

numai dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 826 m.p., astfel cum

s-a arătat mai sus, dar și al Legii nr. 247/2005, pentru diferența

nereconstituită.

Nefăcându-se însă dovada recunoașterii

unui astfel de drept de proprietate, suprafața de 826 m.p. recunoscută

prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. x/1994 fiind distinctă

de suprafața de 1500 m.p. revendicată, tribunalul a apreciat că reclamanții

nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului revendicat.

În ceea ce privește cererea formulată

de către reclamantul A. de obligare la plata cheltuielilor de judecată,

față de modul de soluționare a celor două capete de cerere,

respectiv cheltuielile efectuate pentru soluționarea fiecărui capăt

de cerere, acțiunea fiind admisă în parte, având în vedere prevederile

art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâtul să plătească

reclamantului A. suma de 30.071 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Cuantumul total al cheltuielilor de judecată

a rezultat din adiționarea integrală a cheltuielilor de judecată

efectuate cu privire la primul capăt de cerere privind constatarea nulității

absolute (taxa judiciară de timbru în cuantum de 26.511 RON, onorariul achitat

pentru întocmirea expertizei judiciare criminalistice în cuantum de 1350 RON) și

în cuantum de ½ (față de admiterea numai a unuia din cele două capete

de cerere) a onorariului avocațial achitat pentru soluționarea cauzei

(4.420 RON, achitat cu chitanța din 18 aprilie 2013).

Nu au fost incluse în cheltuielile de judecată

acordate următoarele cheltuieli solicitate de către reclamantul A.: 4.300

RON, onorariu avocațial achitat cu chitanța din 2013, întrucât pe această

chitanță se menționează doar un număr de contract care

nu este depus la dosar și nu se poate cunoaște dacă aceasta viza

serviciile prestate în sau numai în prezentul dosar; onorariile de 1.500 RON și

900 RON achitate prin chitanțele din 23 ianuarie 2012 și din 12

februarie 2012) pentru efectuarea expertizei topografice în Dosarul nr. x/3/2009,

întrucât proba cu expertiza topografică nu a fost administrată în prezenta

cauză, ci într-o altă cauză, reclamantul folosindu-se numai de rezultatul

acestei expertize și în prezenta cauză, astfel încât onorariile respective

nu reprezintă cheltuieli făcute în prezenta cauză; 900 RON, onorariu

achitat de către reclamant expertului parte încuviințat în prezenta cauză

la efectuarea raportului de expertiză criminalistic, întrucât tribunalul apreciază

că această cheltuială nu a fost necesară pentru administrarea

probei, fiind efectuată numai în interesul reclamantului și trebuind să

fie suportată de către acesta.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanții A. și F., dar și pârâtul C.

Apelul reclamanților a criticat pentru

netemeinicie și nelegalitate hotărârea primei instanțe în ceea ce

privește soluția dată capătului de cerere în revendicarea celor

1500 m.p. teren, aceștia arătând că, deși au cerut restituirea

acestui teren atât în baza Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 10/2001, cererea

lor nu a putut fi soluționată întrucât pârâții D. și J. au prezentat

o chitanță sub semnătură privată ce atestă că

cei 1500 m.p. notificați spre restituire ar fi fost vânduți de autorul

reclamantului A., în prelungirea celor 520 m.p. ce au făcut obiectul contractului

de vânzare - cumpărare din 27 octombrie 1965.

Întrucât instanța de fond a admis

cererea privind constatarea nulității absolute a înscrisului sub semnătură

privată referitor la 1500 m.p., titlul pârâților nu poate fi opus cu succes

reclamanților întrucât titlul lor este mai bine caracterizat.

Din probatoriul administrat în prezenta

cauză rezultă că suprafața de teren revendicată a aparținut

autorilor reclamanților, că a intrat abuziv în proprietate statului prin

înscrierea la GAC (adeverința din 30 septembrie 1964, adeverința din

21 martie 1974, expertiza topo).

La înscrierea în CAP regimul comunist nu

a anulat actele de proprietate, preluarea terenurilor fiind făcută fără

titlu, situație în care persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul

le-a preluat fără titlu păstrează calitatea de proprietar avută

la data preluării, în speță nefiind vorba de un nou drept de proprietate

ce trebuia probat, ci de recunoașterea explicită și retroactivă

a supraviețuirii vechiului drept.

Reclamanții au criticat soluția

tribunalului și sub aspectul cheltuielilor de judecată, arătând că

nivelul acestora trebuia suplimentat cu cel puțin jumătate din onorariile

de 1.500 RON și 900 RON achitate prin chitanțele din 23 ianuarie 2012

și din 12 februarie 2012 pentru efectuarea expertizei topografice în Dosarul

nr. x/3/2009 din care s-a disjuns prezentul dosar, câtă vreme concluziile expertului

M. se referă la terenul în speță, respectiv identificarea, măsurarea

și schițele aferente fiind folosite în prezenta cauză.

Apelul pârâtului C. a criticat sentința

referitor la obligația de plată a cheltuielilor de judecată, arătându-se

că el nu trebuia obligat la plata taxei de timbru datorate pentru revendicare

întrucât acest capăt de cerere a fost respins ca neîntemeiat. Nu trebuia obligat

nici la plata onorariului avocațial de 4420 RON, în privința căruia

instanța trebuia să dispună compensarea, dată fiind soluția

pronunțată în raport cu cheltuielile pe care pârâtul le-a efectuat.

Prin decizia civilă nr. 294 A din

9 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, au fost respinse ca nefondate

ambele apeluri declarate.

În considerentele hotărârii sale,

instanța de apel a reținut, cu referire la apelul formulat de reclamanți,

că suprafața de 1.500 m.p. revendicată de la pârâtul C. a fost trecută

în proprietatea statului prin înscrierea la G.A.C., după cum se atestă

prin adeverințele din 30 septembrie 1964 și din 21 martie 1974.

Măsura colectivizării realizată

în timpul regimului comunist a avut un caracter abuziv, care a dus la deposedarea

efectivă a autorului apelanților reclamanți de bunul său.

După anul 1990, Statul Român a promovat

mai multe legi care vizau repararea unor măsuri abuzive și contrare legii,

realizate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, instituind proceduri cu

caracter special, atât în ceea ce privește imobilele terenuri intrate în proprietatea

statului prin colectivizare (Legea nr. 18/1991), cât și terenuri și construcții

trecute în proprietatea statului în baza altor legi (Legea nr. 10/2001).

În cauza de față sunt aplicabile

dispozițiile legii speciale, Legea nr. 18/1991, acțiunea de drept comun

nefiind admisibilă în temeiul principiului specialia derogant generalibus.

Reclamanții au formulat cerere de

reconstituire a dreptului de proprietate asupra suprafeței de 5.000 m.p., din

care face parte și suprafața de 1.500 m.p. - obiect al cauzei prezente

- în temeiul Legii nr. 18/1991 și a Legii nr. 247/2005.

Până la reconstituirea dreptului de

proprietate ce a făcut obiectul colectivizării, reclamantul nu face dovada

niciunui titlu de proprietate, întrucât calitatea de proprietar avută la data

preluării nu s-a păstrat, astfel cum se susține prin apel, întrucât

dreptul de proprietate a încetat.

Din această cauză, Statul a instituit

după anul 1990 proceduri speciale prin care să se repare nedreptățile

regimului comunist prin reconstituirea ori constituirea drepturilor de proprietate

anterioare trecerii nevalabile în proprietatea statului.

Nici critica referitoare la plata cheltuielilor

de judecată nu a fost apreciată ca fiind fondată, arătându-se

că instanța de fond a evaluat corect cuantumul acestora, în considerarea

dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., întrucât acțiunea a fost admisă

în parte.

În ceea ce privește onorariile de

1.500 RON și 900 RON, acestea au privit plata expertului topograf, probă

care s-a efectuat în Dosarul nr. x/3/2009 și a privit identificarea terenului,

obiect al revendicării.

Întrucât acțiunea în revendicare a

fost respinsă, plata acestui onorariu cade în sarcina reclamantului, față

de soluția pronunțată.

De asemenea, suma de 900 RON, reprezentând

onorariul expertului parte încuviințat reclamantului la efectuarea expertizei

criminalistice, este în sarcina reclamanților, deoarece a reprezentat o cheltuială

voluptorie și nu necesară, astfel încât nu se impunea punerea acesteia

în sarcina pârâtului.

Cu referire la apelul pârâtului, s-a arătat

că, taxa de timbru la plata căreia acesta a fost obligat a privit capătul

de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute, cerere care

a fost admisă, astfel încât se impunea suportarea acestei taxe de către

partea care a căzut în pretenții, respectiv apelantul pârât.

Față de dispozițiile Legii

nr. 146/1997, și cererile având ca obiect constatarea nulității absolute

sunt supuse unei taxe de timbru în funcție de valoarea litigiului, conform

dispozițiilor art. 2 din acest act normativ.

Nefondată a fost considerată

și susținerea potrivit căreia instanța de fond ar fi trebuit

să opereze compensarea onorariului avocațial, întrucât față

de complexitatea cauzei și a admiterii cererii având ca obiect constatarea

nulității absolute, a volumului de muncă depus de către avocat,

nu se impunea acest lucru. În raportul dintre cele două capete de cerere formulate

de reclamant, cel preponderent a fost constatarea nulității absolute a

înscrisului sub semnătură privată, astfel încât, sub acest aspect,

nu se impunea compensarea onorariului de avocat ori cheltuielile efectuate de pârât.

Împotriva acestei decizii, în termen legal,

au declarat recurs reclamanții A. și B., solicitându-se modificarea deciziei

din apel, în sensul admiterii apelului lor și obligarea intimatului-pârât să

le lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 1.500 m.p.

(1.395 m.p. din măsurători) situată în Voluntari, jud. Ilfov.

În motivarea recursului, întemeiat în drept

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au susținut

următoarele critici de nelegalitate a soluției instanței de apel:

- În mod greșit instanța de apel

a apreciat ca reclamanții nu fac dovada niciunui titlu de proprietate, deoarece

înscrisurile depuse la dosar atestă că suprafața de teren revendicată

a aparținut autorilor lor, intrând în mod abuziv în proprietatea statului prin

înscrierea în Gospodăria Agricola Colectiva Ștefănești (adeverința

din 30 septembrie 1964, adeverința din 21 martie 1974, expertiza topo întocmită

în cauza).

La înscrierea în CAP, regimul comunist

nu a anulat actele de proprietate ale celor colectivizați, astfel încât, după

desființarea acestor forme asociative (CAP), persoanele colectivizate aveau

toate actele de proprietate cu care s-au înscris în CAP, preluarea de către

stat a acestor terenuri fiind făcută fără titlu.

Or, persoanele proprietare ale unor imobile

pe care statul le-a preluat fără titlu păstrează calitatea de

proprietar avută la data preluării, în speță nefiind vorba de

un nou drept ce trebuia probat în fața instanțelor de fond și apel,

ci de recunoașterea explicită și retroactivă a supraviețuirii

vechiului drept. Autorii recurenților-reclamanți au dobândit dreptul de

proprietate asupra terenului în speță prin cumpărare, drept ce nu

a fost pierdut deoarece imobilul a fost preluat de stat fără titlu.

Astfel fiind, aprecierea instanței

de apel în sensul că recurenții-reclamanți ar fi trebuit să

exhibe un titlu actual, obținut ulterior anilor 90, este neîntemeiată.

Recurenții-reclamanți fac dovada

dreptului lor de proprietate, pe care l-au dobândit pe calea succesiunii legale

de pe urma autorilor, care la rândul lor, au dobândit terenul prin cumpărare.

Astfel, recurenții-reclamanți sunt moștenitorii defuncților

A. decedat în 1963, B. decedată în 1985, G. decedat în 1995 și H. decedat

în 1975. Prin act autentic, încheiat la 28 septembrie 1945, autorii recurenților-reclamanți

au cumpărat de la Banca I. SA un teren în suprafața de 30.000 m.p., situat

în prezent pe raza orașul Voluntari, jud. Ilfov.

Terenul de 1.500 m.p. (suprafața indicată

în chitanța prezentată de intimatul-pârât, și din măsurători

în suprafața de 1.395 m.p.) face parte din suprafața de 30.000 m.p. care

a fost cumpărată de autori în baza contractului încheiat cu Banca I. SA

la data de 28 septembrie 1945.

Terenul în cauză a fost identificat

și prin expertiză tehnică judiciară întocmită de expert

M. ca făcând parte din cei 5.000 m.p. teren cu care bunicul recurentului-reclamant

A. a intrat în CAP Ștefănești. Conform expertizei acest teren există

și este folosit de către intimatul-pârât C.

Întrucât tribunalul a constatat nulitatea

absolută a actului juridic consemnat în înscrisul sub semnătura privată

prezentat de intimatul-pârât C., intitulat chitanță, referitor la o parcela

de 1.500 m.p. și două înscrisuri sub semnătură privată

intitulate declarație data 23 august 1969, rezultă că titlul de proprietate

exhibat de către intimatul-pârât C., fiind reprezentat de acte sub semnătura

privată false, nu poate fi opus cu succes recurenților-reclamanți,

al căror titlu de proprietate este evident mai caracterizat.

Or, pentru toate aceste motive, cererea

în revendicare formulată este admisibilă, fiind întrunite condițiile

art. 480 C. civ.

- În mod greșit instanța de apel

a apreciat că nu se impune suplimentarea cheltuielilor de judecată cu

onorariile de 1.500 RON și 900 RON achitate prin chitanțele din 23

ianuarie 2012 și din 12 februarie 2012 pentru efectuarea expertizei topografice

în Dosarul nr. x/3/2009, din care s-a disjuns prezentul dosar, câtă vreme jumătate

din concluziile expertului M. se referă la terenul în speță, și

anume în ceea ce privește identificarea, măsurătorile și schițele,

actele de proprietate.

Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare,

iar în recurs a fost încuviințată recurenților administrarea probei

cu înscrisul constând în adresa din 16 noiembrie 2016 emisă de Primăria

Voluntari.

Analizând criticile de recurs formulate,

Înalta Curte apreciază că acestea au caracter nefondat.

Prin acțiunea lor, reclamanții

au dedus judecății un litigiu complex, prin care au urmărit atât

acordarea de măsuri reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru terenul

în suprafață de 5.000 m.p. situat în oraș Voluntari, șoseaua

Afumați (teren preluat de stat de la autorul reclamanților cu ocazia intrării

acestuia în C.A.P.), constatarea nulității absolute a trei înscrisuri

sub semnătură privată pe baza cărora pârâtul C. justifica posesia

terenului în suprafață de 1.500 m.p. (parte a suprafeței mai mari

de 5.000 m.p.), pentru ca subsecvent, același pârât să fie obligat să

le lase terenul în deplină proprietate și liniștită posesie.

Prin decizia civilă nr. 384R din 20

februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

care a soluționat irevocabil Dosarul nr. x/3/2009 în care s-a judecat, în urma

disjungerii dispuse asupra capetelor de cerere ale acțiunii inițiale,

exclusiv cel dintâi capăt de cerere vizând acordarea măsurilor reparatorii

ale Legii nr. 10/2001 asupra terenului în suprafață de 5.000 m.p., s-a

stabilit cu titlu irevocabil că:

- suprafața de 5.000 m.p. teren a

fost adusă în CAP Ștefănești de autorul reclamanților E.;

- acest teren intră sub domeniul de

reglementare al Legii nr. 18/1991, reclamanții formulând deja cereri de reconstituire

în baza acestui act normativ pentru bunul în cauză, pentru care au și

obținut recunoașterea anumitor drepturi (respectiv, reconstituirea dreptului

de proprietate pentru suprafața de 826 m.p. în baza certificatului de atestare

a dreptului de proprietate privată nr. x/1994);

- același teren nu poate intra și

sub domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 întrucât s-ar nesocoti conținutul

și sensul art. 8 al acestui act normativ.

Totodată, în litigiul pendinte, ce

a avut ca obiect judecarea celorlalte două capete de cerere ale acțiunii

introductive (privitoare la constatarea nulității înscrisurilor sub semnătură

privată deținute de pârâtul C. cu referire la terenul de 1.500 m.p. și

la revendicarea acestei suprafețe de teren), instanțele de fond au stabilit

- necontestat - că porțiunea de teren disputată între reclamanți

și pârât face parte din suprafața de 5.000 m.p. cu care autorul reclamanților

s-a înscris în GAC Ștefănești și că, prin raportare la

dezlegările date prin decizia civilă nr. 384R din 20 februarie 2014 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, regimul juridic

al suprafeței revendicate de 1.500 m.p. teren este reglementat de Legea

nr. 18/1991.

Fără a contesta aceste statuări,

ci afirmându-le la rândul lor, recurenții au susținut că cererea

în revendicare a suprafeței de 1.500 m.p. teren ar fi trebuit admisă deoarece

tribunalul a constatat nulitatea absolută a „chitanței” și „declarațiilor”

din 23 august 1969 deținute de pârâtul C., ca fiind false, astfel încât titlul

lor de proprietate, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 28

septembrie 1945, este în mod evident mai bine caracterizat.

Înalta Curte mai reține că, atât

prima instanță, cât și cea de apel au invocat ca argument în respingerea

capătului de cerere în revendicarea suprafeței de 1.500 m.p. teren împrejurarea

că reclamanții, ca titulari ai acțiunii, sunt ținuți să

facă dovada dreptului de proprietate a cărui recunoaștere au solicitat-o

și că, dat fiind regimul juridic sub care s-a aflat bunul de-a lungul

timpului, dovada ar fi presupus exhibarea unui titlu de proprietate actual.

Înalta Curte apreciază că argumentul

instanțelor de fond este corect, recurenții-reclamanți neputându-se

prevala cu succes în actuala acțiune în revendicare introdusă împotriva

pârâtului C., de titlul de proprietate cu care autorii lor au dobândit la data de

28 septembrie 1945 terenul în suprafață de 30.000 m.p., situat în orașul

Voluntari, de la Banca I. SA, atâta timp cât s-a stabilit pe baza probatoriilor

administrate în cauză că terenul ce le-a aparținut a fost supus unor

preluări succesive, cu diferite titluri de către stat, și că

suprafața revendicată, de 1.500 m.p., face parte din suprafața mai

mare de 5.000 de m.p. teren cu care autorul reclamanților, numitul E., a fost

înscris în Gospodăria Agricolă Colectivă Ștefănești.

Realitatea juridică atestată

prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 28 septembrie 1945, între

autorii reclamanților și Banca I. SA, a suferit nenumărate modificări

ori transformări până în prezent, fie ca urmare a acțiunilor abuzive

ale statului de preluare fără drept de porțiuni din acest teren,

în virtutea politicilor economice și sociale dictate de regimul comunist, fie

ca urmare a înseși actelor de dispoziție săvârșite de chiar

titularii legitimi ai dreptului de proprietate (cum ar fi încheierea contractului

de vânzare-cumpărare autentificat din 27 decembrie 1965 prin care A. a vândut

lui D. suprafața de 520 m.p. teren).

Chiar abuzivă fiind preluarea realizată

de stat în privința suprafeței de 5.000 m.p. teren, prin înscrierea acestuia

în Gospodăria Agricolă Colectivă Ștefănești, dreptul

de proprietate asupra imobilului revendicat a încetat să mai existe în patrimoniul

reclamanților sau al autorilor săi. În egală măsură, revenirea

la situația anterioară instaurării regimului comunist, prin desființarea

formelor asociative de proprietate și redefinirea conceptului de proprietate

privată a avut loc, printre altele, prin adoptarea unui set de legi cu caracter

reparator care a instituit procedurile de urmat și mijloacele juridice prin

care se poate ajunge la reconstituirea sau la recunoașterea vechiului drept

de proprietate ce a fost preluat fără titlu sau în mod abuziv de către

stat.

Revenirea la realitatea juridică anterioară

instaurării regimului comunist nu a avut loc și nici nu s-ar fi putut

produce de drept nici pe calea Legii nr. 10/2001, dar nici pe cea a Legii nr. 18/1991,

după cum pretind recurenții atunci când susțin că simpla desființare

a fostelor CAP-uri îi autoriza pe ei, ca succesori ai unor persoane colectivizate,

să se folosească de vechile acte de proprietate ce nu au fost anulate,

cât timp dreptul asupra bunului revendicat nu este unul nou.

Ca și instanțele de fond, Înalta

Curte apreciază că reclamanții nu se pot prevala în actuala procedură,

în care doresc să opună dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață

de 1.500 m.p., ce a aparținut autorilor lor anterior momentului cooperativizării,

pârâtului C. - care-l stăpânește doar în fapt, în absența oricărei

justificări legitime -, de titlu de proprietate al autorilor din anul 1945.

Instanțele de fond au sesizat corect că reclamanților le lipsește

recunoașterea dreptului de proprietate ce a aparținut autorilor și

care, dat fiind regimul juridic al bunului, ar fi trebuit să aibă loc

în procedura și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 18/1991. Până

la reconstituirea dreptului de proprietate ce a făcut obiectul colectivizării,

într-adevăr, reclamanții nu fac dovada niciunui titlu de proprietate întrucât

calitatea de proprietar avută la data preluării nu s-a păstrat, dreptul

autorilor încetând - precum s-a arătat - prin actul preluării abuzive.

Informațiile comunicate la cererea

recurenților de Primăria Voluntari prin adresa din 16 noiembrie 2016,

depusă la dosar la ultimul termen de judecată în recurs, în sensul că

imobilul în litigiu nu se află la dispoziția Comisiei de aplicare a Legii

nr. 247/2005, nu constituie un argument de natură să infirme concluzia

de mai sus atâta timp cât, din punct de vedere legal, astfel cum s-a stabilit cu

titlu irevocabil prin decizia nr. 384R din 20 februarie 2014 a Curții de Apel

București și cum a rezultat chiar din actele juridice anterioare emise

la solicitarea recurenților de comisiile de aplicare a legilor fondului funciar

(cu referire la certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra suprafeței

de 826 m.p. teren), bunul în cauză intră sub regimul de aplicare a Legii

nr. 18/1991.

Astfel fiind, se apreciază că

cererea acestora în revendicare a fost corect respinsă, soluție care se

impune a fi menținută.

Nici critica referitoare la refuzul instanței

de apel de suplimentare a cheltuielilor de judecată cu onorariile achitate

de reclamanți pentru efectuarea expertizei topografice în Dosarul nr. x/3/2009,

nu este întemeiată, reținându-se că, deși expertiza în discuție

a ajutat la identificarea, efectuarea măsurătorilor și schițelor

terenului revendicat, totuși capătul de cerere în care pretențiile

relative la teren ar fi putut fi valorificate, respectiv cel în revendicare, a fost

respins ca neîntemeiat. În considerarea acestei împrejurări esențiale

pentru soluționarea cererii accesorii de acordare a cheltuielilor de judecată,

Înalta Curte apreciază ca fiind corectă și soluția instanței

de apel relativă la criticile vizând rezolvarea pretențiilor reclamanților

de acordare a cheltuielilor de judecată, astfel încât, pentru toate aceste

motive, va respinge ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 294A din 9 mai 2016 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 23 noiembrie 2016.