ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1719/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1719/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr.

1719/2016

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Tribunalului Gorj sub nr. x/95/2007, reclamantul A. a solicitat

anularea Deciziei nr. 11775 din 16 martie 2007 emisă de B. SA

București, prin care a fost respinsă notificarea formulată în

condițiile Legii nr. 10/2001 ce viza restituirea în natură a

terenului în suprafață de 6.000 m.p. situat în intravilanul

municipiul Târgu Jiu, jud. Gorj, susținând că a făcut dovada

calității de persoană îndreptățită la restituirea

în natură a imobilului.

Reclamantul a

precizat că notificarea a fost adresată inițial Primăriei

Târgu Jiu, că deși s-a procedat la identificarea terenului și a

deținătorilor, încheindu-se mai multe procese verbale de constatare,

totuși nu i-a fost comunicată nicio ofertă de restituire în

natură sau echivalent timp de 6 luni de la data înregistrării

ultimului proces-verbal încheiat de Compania Regională C. Craiova,

tergiversându-se în mod nejustificat luarea unei decizii.

Prin

Sentința civilă nr. 399 din 06 decembrie 2007, pronunțată

de Tribunalul Gorj, secția civilă, în Dosarul nr. x/95/2007 a fost

declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea

Tribunalului București, față de dispozițiile art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, republicată cu modificările și

completările ulterioare și art. 5 C. proc. civ.

Cauza a fost

astfel înregistrată la data de 27 decembrie 2007 pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă sub nr. x/3/2007.

Prin

Sentința civilă nr. 1586 din 14 octombrie 2008, pronunțată

de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost

respinsă acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu

cu pârâta Compania Națională B. SA București, prin care a

solicitat anularea Deciziei nr. 11775 din 16 martie 2007.

Pentru a

pronunța această hotărâre s-a reținut că terenul

revendicat este cuprins în testamentul din 04 mai 1933 autentificat prin

procesul-verbal nr. 2581 prin care la literele A și B terenul a fost

lăsat moștenire numiților D. și E. S-a reținut că

reclamantul A. față de numiții D. și E. nu are vocație

succesorală în raport de dispozițiile art. 75 - 78 C. fam. în vigoare

la data adopției sale, întrucât reclamantul prin adopție a devenit

rudă numai cu adoptatorii săi F. și G., nefiind rudă

și cu frații adoptatorilor.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat apel reclamantul A., susținând că în

condițiile în care este moștenitorul foștilor proprietari are

calitate de persoană îndreptățită la restituirea terenului

în raport de dispozițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

La termenul

din 04 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie a

încuviințat proba cu înscrisuri dând posibilitate reclamantului de a

depune înscrisuri din care să rezulte că s-a dezbătut

succesiunea după defuncții D. și E. și, că

această succesiune a fost acceptată de mama sa, H., sub sancțiunea

suspendării cauzei în baza art. 155

1

C. proc. civ.

Având în

vedere că la termenul din 20 ianuarie 2010, reclamantul nu s-a prezentat

și nici nu a depus nici un act în sensul stabilit de instanță,

în temeiul art. 155

1

C. proc. civ. s-a dispus suspendarea

judecării apelului.

Reclamantul a

formulat ulterior cerere de repunere pe rol a cauzei respinsă de

instanța de apel prin încheierea din 16 martie 2011.

Atât

împotriva încheierii de suspendare a judecății apelului din 20

ianuarie 2010 cât și a încheierii din 16 martie 2011 reclamantul a

declarat recurs ce a fost admis prin Decizia civilă nr. 1420 din 01 martie

2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă.

Pentru a

pronunța această hotărâre, Înalta Curte de Casație și

Justiție a reținut că la dosar s-a depus Decizia civilă nr.

285 din 02 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Craiova,

secția a I civilă și pentru cauze cu minori și de familie

(irevocabilă prin respingerea recursului formulat de pârâta SC K. România

SA prin Decizia civilă nr. 5140 din 12 octombrie 2010 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă,

și de proprietate intelectuală), prin care "s-a stabilit

irevocabil că reclamantul A. a făcut dovada (cu acte de stare

civilă, decizia de înfiere cu efecte restrânse de către familia F.

și G., aceasta din urmă fiind fiica lui H., descendentă din

autorul A., și respectiv prin testamentul olograf prin care autorul A. a

împărțit averea fiilor săi), că este persoană

îndreptățită în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, pentru acordarea de măsuri reparatorii asupra

imobilelor preluate abuziv de stat și care au făcut obiectul

testamentului menționat".

Or, câtă

vreme prin hotărârea judecătorească definitivă și

irevocabilă, s-a stabilit că recurentul are calitate de

"persoană îndreptățită în sensul dispozițiilor

art. 4 (2) din Legea nr. 10/2001, pentru acordarea de măsuri reparatorii

asupra imobilelor preluate abuziv de stat și care au făcut obiectul

testamentului menționat", ceea ce implică dovedirea de

către reclamant a calității de moștenitor al autorului A.

(ai cărui fii au fost și D. și E.) și a vocației

succesorale a acestuia pentru bunurile ce au făcut obiectul testamentului

respectiv, s-a constatat că reclamantul s-a conformat dispozițiilor

instanței de la termenul din 04 noiembrie 2009, astfel că în mod

greșit instanța de apel a respins cererea de repunere pe rol a cauzei

formulată de reclamant în temeiul art. 245 (2) C. proc. civ.

La data de 02

aprilie 2012 cauza s-a întors la Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pentru

continuarea judecării apelului.

Prin Decizia

civilă nr. 235A din 30 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și familie, în Dosarul nr. x/3/2007 (626/2009), a fost admis apelul

declarat de reclamantul A., împotriva Sentinței civile nr. 1586 din 14

octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția

a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2007, și pe cale de consecință

a fost desființată sentința apelată și trimisă

cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținându-se

că potrivit Deciziei nr. 1420 din 1 martie 2012 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

reclamantul are calitate de persoană îndreptățită în sensul

prevăzut de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Ca atare,

instanța de apel, a statuat că în rejudecare instanța de fond,

învestită cu o contestație pe Legea nr. 10/2001, de către o

parte care îndeplinește condiția de persoană

îndreptățită urmează a analiza și restul condițiilor

cerute de legea specială în ce privește cererea de restituire în

natură a terenului în litigiu.

Cauza a fost

astfel înregistrată la 04 decembrie 2012, pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2007*.

Prin

Sentința civilă nr. 1321 din 20 iunie 2013 pronunțată de

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost respinsă,

ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A., în

contradictoriu cu pârâta Compania Națională B. SA București.

Pentru a

hotărî astfel, instanța a reținut că reclamantul a

făcut dovada calității de persoană

îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii pentru

terenurile ce au făcut obiectul testamentului din 04 mai 1933,

autentificat prin procesul-verbal nr. 2581, lăsat de A. fiilor săi D.

și E. și din care rezultă că la literele A și B este

menționat terenul revendicat, însă în cauză nu a fost depus

titlul de proprietate al autorilor săi asupra terenului revendicat.

S-a

reținut că acțiunea este neîntemeiată întrucât reclamantul

nu a făcut dovada preluării abuzive a terenului revendicat și,

că raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de

expert I. nu este relevant sub aspectul individualizării exacte a

terenurilor.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat apel reclamantul A., iar prin Decizia nr. 227A

din 22 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamant,

schimbată hotărârea instanței de fond în sensul admiterii

acțiunii în parte și pe cale de consecință a fost

modificată în parte Decizia nr. 11775 din 16 martie 2007 emisă de B.

SA București, în sensul constatării dreptului reclamantului la

măsuri reparatorii în condițiile legii speciale pentru imobilul

expropriat abuziv format din teren în suprafață de 4.239 mp,

identificat prin anexa 2 a raportului de expertiză întocmit de expertul J.

prin punctele (...), individualizat prin culoarea verde.

A fost

obligată pârâta să emită în favoarea reclamantului propunere

privind acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul expropriat teren

în suprafață 4.239 mp identificat conform celor de mai sus, în

condițiile legii speciale. A fost menținută soluția de

respingere a notificării pentru suprafața de 2.079 m.p. teren

și, a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de

2.255 lei cu titlu de cheltuieli de judecată aferente primului ciclu

procesual și judecății în fața primei instanțe. A mai

fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 5.420 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a

pronunța această hotărâre s-a constatat că prin testamentul

din 04 mai 1933, defunctul A., bunicul reclamantului, a dispus

împărțirea suprafeței de 8.000 m.p. între fii săi.

Această suprafață de 8.000 mp a fost identificată de

expertul J. în anexa 1 din dosar cuprinsă între punctele (...).

S-a

reținut că suprafața de 2.087 mp identificată prin punctele

(...) nu face parte din suprafața totală de 8.000 m.p., pe care a

deținut-o în proprietate defunctul A.

Din

suprafața de 8.000 mp, o parte a fost preluată prin Decretul de expropriere

nr. 466/1970 în vederea realizării pasajului de trecere peste calea

ferată, iar o altă suprafață a fost expropriată prin

Decretul Regal nr. 1387/1882 publicat în M. Of. din 28 mai 1882 în vederea

construirii căii ferate.

S-a constatat

că prin Decretul de expropriere nr. 466/1970 a fost expropriată

suprafața de teren de 1.031 m.p. și o casă ce a avut

suprafața de 128 m.p. în scopul construirii unui pasaj denivelat în Târgu

Jiu DN 67. Pentru terenul expropriat ce viza construcția străzii au

fost acordate măsuri reparatorii prin Dispoziția nr. 1105 din 21 mai

2012 emisă de Primăria Târgu Jiu constând în compensarea în

natură cu suprafața de 1.003 mp.

Prin

același decret a fost expropriată și suprafața de 1.147

m.p., aflată în posesia SC K. România, cu privire la care reclamantul a

formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, care a format obiectul

dosarului nr. 4459/95/2006 al Curții de Apel Craiova.

Astfel, s-a

reținut că prin Decizia nr. 285 din 02 noiembrie 2009

pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția civilă, în

Dosarul nr. 4459/95/2006, rămasă definitivă și

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 5140 din 12 octombrie 2010,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă, și de proprietate intelectuală în Dosarul nr. x/95/2006,

a fost admisă cererea reclamantului A. dispunându-se restituirea în

natură a suprafeței de 314,34 mp și acordarea de măsuri

reparatorii pentru suprafața nerestituită, în contradictoriu cu SC K.

România - Sucursala Târgu Jiu, respectiv fosta K1, având în vedere că

suprafața solicitată a fost expropriată în temeiul Decretului

nr. 466/1970. Această suprafață de teren a fost

individualizată de expertul J. în anexa 1 a raportului de expertiză

prin punctele (...).

S-a

reținut că suprafața de 4.239 m.p. a făcut obiectul

exproprierii prin Decretul Regal nr. 1387/1882 publicat în M. Of. din 28 mai

1882, prin care se declară de utilitate publică terenurile

expropriate în vederea realizării căii ferate Filiași Târgu Jiu.

De asemenea,

prin Decretul-lege nr. 1941 din 15 mai 1941, publicat în M. Of. nr. 114 din 16

mai 1994, au fost declarate de utilitate publică lucrările de

înființare stații, dublări de linii ferate și

construcții de linii noi. S-a constatat că suprafața expropriată

a fost identificată prin anexa 2 a raportului de expertiză întocmit

de expert J., prin punctele (...) respectiv suprafața de teren de 4239 mp.

Această suprafață se află în posesia pârâtei Compania

Națională B. SA București.

În ceea ce

privește suprafața de 2.079 m.p., identificată de expert ca fiind

în folosința pârâtei, s-a constatat că această

suprafață de teren nu a făcut obiectul testamentului invocat de

reclamant. Suprafața de teren de 8.000 m.p., care formează obiectul

testamentului a fost identificată în anexa 1 fiind cuprinsă între

punctele (...), iar suprafața de 2.079 m.p. are amplasament diferit

nefiind inclusă în suprafața de 8.000 mp.

S-a apreciat

că nu poate fi pus în discuție amplasamentul terenului notificat,

având în vedere că expertul a analizat planurile vechi de expropriere care

au fost depuse și de către reclamant, respectiv procesul-verbal din

data de 30 martie 1945, precum și planul de exproprieri definitive din

1949.

Instanța

de apel a apreciat că trebuie verificate următoarele condiții:

calitatea de persoană îndreptățită; dovada dreptului de

proprietate asupra imobilului notificat și a preluării abuzive,

precum și posibilitatea restituirii în natură sau acordarea de

măsuri reparatorii.

Cu privire la

prima condiție, s-a constatat că prin Decizia civilă nr. 235A

din 30 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie,

în Dosarul nr. x/3/2007 (626/2009), dată în primul ciclu procesual, s-a

statuat în mod definitiv și irevocabil că reclamantul este

persoană îndreptățită în sensul art. 4 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, motiv pentru care instanța de apel a constatat că este

îndeplinită prima condiție.

Cu privire la

cea de-a doua condiție referitoare la dovada dreptului de proprietate

asupra imobilului notificat, s-a reținut că dovada dreptului de

proprietate în cazul acțiunilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr.

10/2001 este diferită față de dovada dreptului de proprietate în

cauzele de drept comun, deoarece Legea nr. 10/2001 instituie un regim

probatoriu mai facil, permițând dovedirea calității de

proprietar și prin alte înscrisuri decât actul translativ de proprietate.

În acest sens

s-a reținut că prin acte doveditoare se înțelege, în

conformitate cu art. 23 pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001: "a) orice acte juridice translative de proprietate, care

atestă deținerea proprietății de către o persoană

fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție,

donație, extras carte funciară, act sub semnătură

privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950

privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau

fără construcții și la interzicerea construirii

fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează

cu alte înscrisuri și altele asemenea); b) actele juridice care

atestă calitatea de moștenitor (certificat de moștenitor sau de

calitate de moștenitor, acte de stare civilă care atestă rudenia

sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate,

testament însoțit de certificat de moștenitor sau de calitate de

moștenitor; c) orice acte juridice sau susțineri care permit

încadrarea preluării ca fiind abuzivă [cazurile prevăzute la

art. 2 alin. (1) din lege]; în cazul exproprierii prevăzute la art. 11 din

lege, sunt suficiente prezentarea actului de expropriere și, după

caz, prezentarea procesului-verbal încheiat cu această ocazie ori a

acordului la expropriere; d) orice acte juridice care atestă

deținerea proprietății de către persoana

îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data

preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal,

proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o

autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect

faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective; pentru

mediul rural - extras de pe registrul agricol) (...) f) expertize judiciare sau

extrajudiciare de care persoana îndreptățită înțelege

să se prevaleze în susținerea cererii sale".

În

conformitate cu dispozițiile legale menționate s-a constatat că

proba dreptului de proprietate poate fi făcută nu numai prin acte

translative de proprietate, ci și prin orice alte mijloace de probă.

S-a constatat

că în cauză, dovada dreptului de proprietate s-a realizat cu decretul

de expropriere, respectiv Decretul Regal nr. 1387/1882 publicat în M. Of. din

28 mai 1882 coroborat cu procesul-verbal de expropriere din 30 martie 1945, cu

planul de exproprieri definitive din 1949, precum și cu testamentul din 04

mai 1933 al defunctului A. S-a observat că pe planul de exproprieri definitive

este evidențiată suprafața de teren expropriată în vederea

realizării căii ferate.

Având în

vedere probatoriile administrate în cauză, s-a apreciat că este

îndeplinită și cea de-a doua condiție referitoare la dovada

dreptului de proprietate și la preluarea terenului notificat în vederea

exproprierii. Terenul care a format obiectul testamentului din 04 mai 1933 al

defunctului A. a fost preluat prin două decrete de expropriere, respectiv

Decretul de expropriere nr. 466/1970 pentru exproprierea în vederea

realizării pasajului peste calea ferată și, Decretul Regal nr.

1387/1882 de expropriere publicat în M. Of. din 28 mai 1882, în vederea

realizării căii ferate.

S-a mai

reținut că suprafața de teren expropriată în temeiul

Decretului nr. 466/1970, a fost restituită prin hotărâre

judecătorească și respectiv prin decizia unității

administrativ-teritoriale.

În acest sens

s-a constatat că prin Decizia nr. 285 din 2 noiembrie 2009

pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția civilă, în

Dosarul nr. x/95/2006, rămasă definitivă și

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 5140 din 12 octombrie 2010

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă, și de proprietate intelectuală, în Dosarul

nr. x/95/2006 s-a dispus restituirea în natură a suprafeței de 314,34

mp. către reclamant și, acordarea de măsuri reparatorii pentru

suprafața nerestituită, în contradictoriu cu intimata SC K. România.

De asemenea,

pentru suprafața de teren de 1.031 m.p. și pentru casa în

suprafață de 128 m.p. expropriate prin Decretul nr. 466/1970 în

scopul construirii unui pasaj denivelat în Târgu Jiu DN 67 au fost acordate

măsuri reparatorii constând în compensarea în natură cu

suprafața de 1.003 m.p., prin Dispoziția nr. 1105 din 21 mai 2012

emisă de Primăria Târgu Jiu.

În ce

privește suprafața de teren expropriată în vederea

realizării căii ferate, conform procesului-verbal din 30 martie 1945,

precum și a planului de exproprieri definitive din 1949, coroborate cu

raportul de expertiză efectuat în cauză, s-a constatat că

suprafața de 4.239 mp se află în proprietatea Companiei

Naționale B. SA București.

În ceea ce

privește ultima condiție, respectiv posibilitatea restituirii în

natură a suprafeței de 4.239 mp, instanța de apel a reținut

următoarele:

Imobilul

notificat a fost expropriat în baza Decretului Regal nr. 1387/1882 publicat în

M. Of. din 28 mai 1882, măsura exproprierii fiind pusă în executare,

așa cum rezultă din procesul-verbal din 30 martie 1945, precum

și din planul de exproprieri definitive din 1949. Scopul pentru care a fost

expropriată suprafața de teren menționată a fost realizarea

căii ferate, iar acest obiectiv a fost realizat, fapt confirmat nu numai

de părți, dar și de expertul J. prin constatările realizate

cu ocazia efectuării raportului de expertiză.

S-a apreciat că,

având în vedere că a fost realizat scopul pentru care terenul a fost

expropriat sunt incidente dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr.

10/2001 în forma în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, care prevăd

că "în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus

exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile

reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil".

Din cuprinsul

raportului de expertiză rezultă că exproprierea ocupă

funcțional întreaga suprafață de teren de 4.239 mp, care este

destinată utilizării normale a liniilor de cale ferată, fiind

ocupată de construcții absolut necesare utilizării și

funcționării normale a transportului pe cale ferată, respectiv

bloc de locuințe C1, rezervor păcurină C2, rezervor metalic motorină

C3, rezervor motorină C4, garaj C5, magazie metalică C6, magazie C7

și magazie C8 (identificate în cuprinsul anexei 3 la raportul de

expertiză efectuat de J., precum și în anexa 1.35 aflată la

dosarul Curții de Apel București).

Instanța

de apel a constatat că suprafața de teren de 4.239 mp,

identificată de expert reprezintă incinta unei remize de locomotive,

incintă pe care sunt amplasate linii de cale ferată prevăzute cu

canale de revizie, rezervoare de păcură și motorină,

magazii, stâlpi electrici pentru susținerea liniei de contact a căii

ferate, stâlpi de tip lampadar pentru iluminat, precum și alte

instalații necesare desfășurării activității în

condiții de siguranță.

De asemenea

s-a reținut că terenul în litigiu este necesar realizării

activității pârâtei ce constă în gararea și manevrarea

locomotivelor și a făcut obiectul Decretului-lege nr. 11409/1949,

publicat în M. Of., prin care se declară de utilitate publică liniile

de garaj pentru locomotive, pentru întreaga rețea CFR.

Având în

vedere împrejurarea că scopul pentru care a fost expropriat terenul

notificat s-a realizat și, că suprafața de teren de 4.239 m.p.

este ocupată de construcții și instalații necesare

desfășurării activității pârâtei de garare,

aprovizionare și manevrare a locomotivelor, precum și ținând

seama de modalitatea în care sunt amplasate construcțiile respective,

instanța de apel a reținut că fiind incidente dispozițiile

art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, (în condițiile în care suprafața

de teren notificată nu poate fi restituită în natură)

urmează a fi acordate măsuri reparatorii, în conformitate cu art. 11

alin. (4) coroborate cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma în

vigoare la data de 25 noiembrie 2010.

În ceea ce

privește natura măsurilor reparatorii, instanța de apel a

reținut că procedura de restituire a imobilelor naționalizate a

fost scindată în trei etape distincte obligatorii și anume: etapa

administrativă, în cadrul căreia unitatea deținătoare soluționează

notificarea prin emiterea unei dispoziții motivate; etapa

jurisdicțională, cea prevăzută de Legea nr. 10/2001 al

cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de

persoană îndreptățită și au fost excluse celelalte

măsuri reparatorii prevăzute de lege - regula restituirii în

natură și cele subsidiare și alternative prin echivalent -

compensare cu alte bunuri sau servicii), îl reprezintă hotărârea

judecătorească prin care se analizează pe fond notificarea prin

prisma condițiilor prevăzute de art. 1 - 3 din Legea nr. 10/2001

și, respectiv procedura execuțională derulată sub imperiul

Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de stabilire și plată, până

la apariția Legii nr. 165/2013.

S-a constatat

că cererea de chemare în judecată a fost promovată în anul 2007,

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, având ca temei Legea

nr. 10/2001, Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și Decizia nr. XX/2007

pronunțată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte

de Casație și Justiție Secțiile Unite, sub imperiul

cărora s-a născut raportul juridic dedus judecății.

S-a constatat

că în cadrul etapei jurisdicționale, instanța de judecată a

soluționat cauza pendinte în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001

în ceea ce privește condițiile de fond cu privire la preluarea abuzivă

și la calitatea de persoană îndreptățită, în

situația în care unitatea notificatoare a respins notificarea prin

dispoziție motivată.

Având în

vedere dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, instanța de apel a

constatat dreptul reclamantului la acordarea măsurilor reparatorii stabilite

de lege, urmând ca unitatea deținătoare, respectiv Compania

Națională B. SA București să emită propunere privind

acordarea de măsuri reparatorii în condițiile legii speciale, pentru

suprafața de teren de 4.239 mp, aflată în posesia pârâtei, așa

cum a fost identificată prin anexa 2 a raportului de expertiză

întocmit de expert J. prin punctele (...) individualizată cu culoarea

verde.

În temeiul

art. 274 C. proc. civ., a fost obligată pârâta Compania

Națională B. SA București la plata sumei de 1.000 lei, onorariu

de avocat conform chitanței nr. 65 din 01 februarie 2013 aflată la

Dosarul nr. x/3/2007* al Tribunalului București, secția a V-a

civilă, precum și la plata sumei de 255 lei cu titlu de cheltuieli de

transport.

În faza

procesuală a apelului, s-a constatat că au fost probate

următoarele cheltuieli de judecată: onorariul de avocat de 1.000 lei

conform chitanței 25 din 27 februarie 2014, aflată la Dosarul nr.

x/3/2007* al Curții de Apel București, secția a IX-a

civilă; onorariul de expert de 2.500 lei conform chitanței aflate la

dosarul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă;

contravaloarea cheltuielilor de transport ale expertului în valoare de 260 lei

conform chitanței aflate la dosarul cauzei, precum și cheltuielile de

transport ale apărătorului părții ocazionate de

desfășurarea cauzei în apel în sumă de 1.660 lei conform

chitanțelor depuse la dosar.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs recurentul-reclamant A. și

recurenta-pârâtă Compania Națională B. SA București.

Criticile

aduse hotărârii instanței de apel de recurentul-reclamant A.

vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma

dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Se

susține că instanța de apel a apreciat greșit că în

cauză dovada dreptului de proprietate s-a realizat cu Decretul Regal nr.

1387/1882 publicat în M. Of. din 28 mai 1982 coroborat cu procesul-verbal de

expropriere din data de 30 martie 1945, cu planul de exproprieri definitive din

1949 și cu testamentul din 04 mai 1933. În aceeași idee se arată

că instanța de apel a reținut eronat că pe planul de

expropriere definitivă ar fi evidențiată suprafața de teren

expropriată în vederea realizării căii ferate și, că

respectiva suprafață s-ar suprapune cu amplasamentul identificat de

expertul J.

De asemenea

se învederează că instanța de apel a apreciat greșit

că din probatoriile administrate ar rezulta că terenul care a format

obiectul testamentului din 04 mai 1933 al defunctului A. ar fi fost preluat

prin două decrete de expropriere, respectiv Decretul de expropriere nr.

466/1970 pentru exproprierea în vederea realizării pasajului peste calea

ferată și, Decretul Regal nr. 1387/1882 publicat în M. Of. din 28 mai

1882, în vederea exproprierii pentru realizarea căii ferate.

În

același sens se arată că în mod greșit instanța de

apel a constatat că suprafața de 4.239 m.p. astfel cum a fost

identificată de expert J. s-ar afla în proprietatea Companiei

Naționale B. SA București și, nu în posesia acesteia.

Recurentul-reclamant

mai susține că eronat instanța de apel a reținut faptul

că nu ar exista posibilitatea restituirii în natură a suprafeței

de 4.239 mp, întrucât imobilul notificat ar fi fost expropriat în temeiul

Decretului Regal nr. 1387/1882 publicat în M. Of. din 28 mai 1882, că măsura

exproprierii ar fi fost pusă în executare prin procesul-verbal din 30

martie 1945 și planul de exproprieri definitive din 1949, că scopul

pentru care ar fi fost expropriată suprafața de teren

menționată ar fi fost realizarea căii ferate și, că

acest obiectiv ar fi fost realizat.

Tot

greșit a reținut instanța de apel faptul că întreaga

suprafață de 4.239 m.p. ar fi destinată utilizării normale

a liniilor de cale ferată, că respectiva suprafață de teren

ar fi ocupată de construcții absolut necesare utilizării și

funcționării normale a transportului pe cale ferată, respectiv

bloc de locuințe C1, rezervor păcurină C2, rezervor metalic

motorină C3, rezervor motorină C4, garaj C5 magazie metalică C6,

magazie C7 și magazie C8.

O altă

critică vizează faptul că instanța de apel a reținut greșit

că terenul în litigiu este afectat realizării activității

pârâtei ce constă în gararea și manevrarea locomotivelor și,

că ar fi făcut obiectul Decretului-Lege nr. 11.409/1949, publicat în

M. Of., prin care s-ar fi declarat de utilitate publică liniile de garaj

pentru locomotive, pentru întreaga rețea CFR. Se susține că din

probatoriul administrat rezultă dovada preluării abuzive a terenului

revendicat, atât timp cât din toate înscrisurile depuse la dosar, coroborate cu

expertizele judiciare (raportul inițial și suplimentul la raportul de

expertiză întocmit de expert L. și raportul de expertiză

întocmit de expert J., inclusiv răspunsul la obiecțiuni) rezultă

că pârâta ocupă nelegal terenul revendicat.

Se mai

arată că în fapt, construcțiile sunt într-un grad avansat de

degradare fiind inutilizabile, blocul de locuințe a fost vândut, iar

tronsonul de cale ferată se află pe alt amplasament decât cel

solicitat a fi restituit în natură.

Se mai

învederează că din raportul de expertiză extrajudiciară,

întocmit în cadrul procedurii administrative, coroborat cu adresa

Primăriei municipiului Târgu Jiu și respectiv procesul-verbal

întocmit în data de 30 martie 2006 de pârâtă cu ocazia cercetării la

fața locului, rezultă că unitatea deținătoare a

terenului este pârâta prin Sucursala Regională CFR Craiova și,

că suprafața identificată are coordonatele indicate în

documente. De asemenea se susține că la dosarul Tribunalului Gorj nr.

x/95/2007, se află și procesul-verbal din 13 septembrie 2006 întocmit

de pârâtă împreună cu reclamantul prin procurator, prin care a pârâta

și-a exprimat acordul cu privire la raportul de expertiză

extrajudiciară.

În

aceeași idee se susține că la filele din Dosarul nr. x/3/2007 al

Tribunalului București există raportul întocmit de pârâta B. unde se

precizează faptul că în ce privește terenul revendicat acesta

este cel precizat în testamentul din 1933, la lit. a) și b). La acest

raport este anexat un plan de situație din 1949 în ce privește

exproprierile suplimentare ale zonei CFR, din care rezultă că au

existat exproprieri parțiale, iar respectiva linie de cale ferată se

învecinează cu proprietatea lui A. (cu mențiunea expresă din

schiță "loc viran pentru construcție") și că

în tabelul anexă la planul de situație din 1949 figurează

suprafața solicitată.

S-a mai

arătat că din schița de la Dosarul nr. x/3/2007 al Tribunalului

București, întocmită de pârâtă, rezultă că terenul

autorului A. a fost preluat și folosit de B.

În

același sens, recurentul-reclamant arată că la dosar există

un proces-verbal de delimitare a patrimoniului B., încheiat cu Primăria

municipiului Târgu Jiu, cu coordonate tehnice, din care rezultă că

terenul revendicat este cuprins în aceste coordonate fiind în folosința

pârâtei.

În ce

privește vecinătatea B., indicată în raportul de expertiză,

se arată că reprezintă linia de acces (deservire) remiză -

reparații locomotive - ce a fost construită după anul 1982

potrivit documentelor prezentate de pârâtă expertului cu ocazia

deplasării în teren, însă această vecinătate nu

reprezintă vechiul amplasament.

Recurentul-reclamant

a mai arătat că prin raportul de expertiză întocmit de expert L.

a fost identificat și individualizat terenul solicitat prin notificarea

din 27 ianuarie 2001, (ocupat de pârâtă) în raport de testamentul nr. 5894/1933,

precizându-se care este suprafața liberă, care este ocupată sau

afectată de investiții de interes public. Din măsurătorile

topografice, susține recurentul reclamant a rezultat suprafața de

8.918 mp., din care suprafața de 242 mp. aparține municipiului Târgu

Jiu, iar diferența de 8.675 mp. este ocupată de pârâtă astfel:

suprafața de 6.336 mp. teren este ocupată de anumite construcții

ale pârâtei aflate într-un grad avansat de degradare sau care sunt

inutilizabile; suprafața de 2.339 mp. teren ocupat de construcțiile

și investițiile B. identificate în anexele la raport, respectiv

tronson de cale ferată ce are caracter de investiție de interes

public (așa cum a fost identificată prin culoarea albastră atât

în anexa nr. 1 cât și anexa nr. 2 la raportul de expertiză).

În ceea ce

privește expertiza întocmită de expert L., reclamantul arată

că nu a fost respectat obiectivul stabilit de instanța de

judecată în sensul identificării suprafeței de teren

notificată potrivit vecinătăților de la pct. A și B

din testament.

În acest sens

se susține că în mod greșit expertul a indicat că

lățimea terenului ar fi doar de 60 m din stradă până în

proprietatea actuală A., respectiv linia de acces remiză care nu a

existat în anul 1933, întrucât lățimea reală a terenului este de

100 m. liniari în partea de sud și, de circa 80 m. liniari în partea de

nord, terenul având formă neregulată cu vecinătatea B.

S-a mai

învederat că expertul J. a concluzionat că se impune restituirea în

natură a terenului în suprafață de 6.318 mp. Diferența de

suprafață între expertiza prezentă și cea întocmită de

expert L. constă în faptul că expertiza din Dosarul nr. x/54/2014 al

Curții de Apel Craiova (întocmită prin comisie rogatorie) a avut în

vedere suma celor două suprafețe, respectiv cea rămasă în posesia

CN B. după scăderea celor două terenuri (menționată la

punctul obiectivului 4 solicitat în prezenta cauză) și, terenul aflat

în folosința pârâtei.

Se

susține că așa cum a fost identificat și individualizat

prin rapoartele de expertiză întocmite de experții judiciari L.

și J., terenul poate fi restituit în natură în raport de

dispozițiile art. 10 Legea nr. 10/2001.

Împotriva

hotărârii instanței de apel a declarat recurs și pârâta Compania

Națională B. SA București solicitând modificarea în parte a deciziei

recurate, în sensul menținerii ca temeinică și legală a

Sentinței civile nr. 1321 din 20 iunie 2013, pronunțată de

Tribunalul București în Dosarul nr. x/3/2007*.

Criticile

aduse hotărârii instanței de apel de către recurenta-pârâtă

Compania Națională B. SA București, vizează

următoarele aspecte de nelegalitate, prin prisma dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ.:

Se

susține că este nelegală soluția instanței de apel în

ce privește obligarea CN B. SA la emiterea unei decizii cu propunere de

acordare măsuri reparatorii pentru imobilul teren în suprafață

de 4.239 m.p, în condițiile în care reclamantul nu făcut dovada

faptului că autorul său era proprietar al imobilului la data

preluării abuzive a imobilului, că nu a indicat actul de trecere în

proprietatea statului a terenului în litigiu, cu atât mai mult cu cât în

cauză nu a fost depusă nicio dovadă în acest sens.

În

aceeași idee se susține că la efectuarea expertizei s-a

ținut seama doar de documentele depuse de reclamant.

Din

perspectiva celor expuse se susține că fiind încălcate

dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, se impune admiterea recursului

astfel cum a fost formulat.

Prin

întâmpinarea depusă la 23 august 2016, recurentul reclamant A. a solicitat

respingerea recursului declarat de pârâta Compania Națională B. SA

București, poziție procesuală menținută și în

concluziile scrise depuse ulterior la dosar.

De asemenea

la dosar au fost depuse concluzii scrise și de către pârâta Compania

Națională B. SA București, prin care s-a solicitat respingerea

recursului formulat de reclamant.

Examinând

hotărârea instanței de apel prin prisma criticilor formulate și

a dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte

reține următoarele:

Critica

esențială pe care recurentul-reclamant își axează întreaga

motivare a recursului vizează atât aprecierea eronată a probelor

administrate de către instanța de apel, cu trimitere la raportul de

expertiză întocmit în cauză, la schițele și planurile de

exproprieri, cât și aprecierea greșită a stării de fapt.

Or, aceste

aspecte expuse pe larg în memoriul de recurs vizează exclusiv netemeinicia

deciziei recurate, în condițiile în care se solicită o reapreciere a

probelor și a stării de fapt.

Din

această perspectivă Înalta Curte constată că doar

dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. permiteau instanței de

recurs să cenzureze modul în care instanța de apel a interpretat

probatoriul administrat, însă aceste dispoziții au fost abrogate în

mod expres prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, motiv pentru care

instanța de recurs nu mai poate fi legal sesizată cu analiza

criticilor ce au un astfel de conținut.

Prin urmare,

în condițiile abrogării dispozițiilor legale sus evocate, în

recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care

primele două instanțe au interpretat probele din dosar, care să

se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a

raporturilor dintre părți, ori care să tindă la o

reapreciere a probațiunii administrate, ori la o schimbare a stării

de fapt, întrucât instanța de recurs potrivit dispozițiilor art. 304

pct. 1 - 9 C. proc. civ. poate analiza doar motive de nelegalitate și nu

de netemeinicie, motive ce se circumscriu doar ipotezelor prevăzute în

cele 9 puncte ale textului de lege sus-menționat.

Condiția

legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea

greșelilor anume imputate instanței precum și încadrarea lor în

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Or, cât timp

această condiție nu este îndeplinită, criticile formulate cu

nerespectarea acesteia, pe aspecte ce vizează interpretarea probelor, nu

investește în mod legal instanța de recurs cu analiza lor.

Ca atare,

modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele administrate nu

mai poate fi cenzurată de instanța de recurs, dat fiind că o

atare cenzură, urmare a abrogării pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.,

nu mai este admisibilă în actuala reglementare legală a recursului.

În ceea ce

privește susținerile recurentei pârâte Compania Națională

B. SA că la efectuarea expertizei s-a ținut seama doar de documentele

depuse de reclamant, Înalta Curte constată că sunt nefondate în

condițiile în care Compania Națională B. SA nu a depus

obiecțiuni la raportul de expertiză efectuat în cauză, fapt

consemnat în încheierea de ședință din 2 iunie 2015, și

nici nu a solicitat în termenul prevăzut de art. 212 alin. (2) C. proc.

civ. încuviințarea unei expertize contrarie.

Potrivit art.

212 alin. (2) C. proc. civ., expertiza contrarie trebuie cerută motivat la

primul termen de judecată după depunerea lucrării. Aceasta

înseamnă că normele care reglementează condițiile în care

trebuie să se invoce orice neregularitate și să se formuleze

obiecțiuni la raportul de expertiză au caracter dispozitiv.

Drept urmare,

față de prevederile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., neinvocarea

nulităților raportului la prima zi de înfățișare

după depunerea lucrăm și înainte de a se fi pus concluzii în

fond atrage sancțiunea decăderii.

Or, la

termenul din 2 iunie 2015 când se puteau face obiecțiuni la raportul de

expertiză, Compania Națională B. SA nu a înțeles să

critice în vreun mod concluziile raportului de expertiză.

Cu referire

la cazul de casare fondat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat

de recurentul reclamant fără a fi evidențiate în concret

aspectele pe care își întemeiază acest motiv de recurs, Înalta Curte

constată că dispozițiile legale sus evocate nu sunt incidente în

cauză.

Motivarea

unei hotărârii înseamnă de fapt încadrarea unei situații

particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și

abstracte ale unei legi. Ea trebuie să cuprindă motivele de fapt

și de drept care au condus la soluția pronunțată ce au

legătură directă cu aceasta și susțin decizia

adoptată, iar varianta lipsei motivării hotărârii poate fi

acceptată doar atunci când în lipsa oricăror considerente, nu se

poate ști dacă soluția dată în apel este efectul sau nu a

cercetării fondului, ceea ce nu este cazul în speță.

Arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se fundamentează

soluția adoptată constituie într-adevăr o obligație a

instanței rezultată atât din dispozițiile art. 261 pct. 5 C.

proc. civ., cât și din dispozițiile art. 6 parag. 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Art. 6 parag. 1 din

Convenție obligă instanțele să își motiveze

hotărârile, însă aceasta nu presupune a da un răspuns detaliat

fiecărui argument (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor

Omului în cauza Van de Hurk contra Olandei din 19 aprilie 1994). Întinderea

obligației de motivare poate varia în funcție de natura

hotărârii și trebuie stabilită în lumina circumstanțelor

cauzei (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza

Buzescu contra României din 24 mai 2005).

Înțelesul

acestei obligații poate varia în funcție de natura hotărârii. În

acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că trebuie

să se țină seama, printre altele, de diversitatea mijloacelor

și de diferențele dintre statele contractante în materie de

dispoziții legale, concepții doctrinare, prezentare și redactare

de hotărâri și decizii.

Aceasta,

întrucât problema de a ști dacă instanța a încălcat

obligația de motivare a hotărârii, care decurge din art. 6 parag. 1

din Convenție, nu poate fi analizată decât în baza

circumstanțelor cauzei. Motivarea trebuie să fie explicită

și doar lipsa unei motivări specifice și concrete încalcă

dispozițiile art. 6 paragraf 1 din Convenție (Hotărârea

Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Ruiz Torija contra Spaniei

din 9 decembrie 1994).

Raportând

cele expuse la hotărârea instanței de apel, Înalta Curte reține

că față de obiectul dedus judecății, de

dispozițiile legale incidente în cauză, aceasta este corect

argumentată atât în fapt cât și în drept, în condițiile în care

instanța de apel a analizat situația juridică a imobilului din

litigiu în raport de susținerile și apărările formulate de

părți.

În ceea ce

privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

potrivit căruia constituie motiv de recurs interpretarea greșită

a actului juridic dedus judecății, schimbarea naturii ori

înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia,

Înalta Curte reține că nici acest motiv nu a fost dezvoltat de

recurentul reclamant.

Faptul

că materialul probator a fost interpretat greșit, așa cum

susține recurentul reclamant, nu determină incidența motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Acest text de lege

sancționează hotărârea când instanța a nesocotit principiul

înscris în art. 969 C. civ., ceea ce nu este cazul în speță.

În ceea ce

privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte reține că nici acest motiv nu este fondat pentru

următoarele considerente:

Criticile

recurentei pârâte legate de faptul că reclamantul nu a depus la dosar

actele doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului solicitat

fiind încălcate dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, sunt

nefondate în condițiile în care dovada dreptului de proprietate s-a

realizat cu decretele de expropriere: Decretul Regal nr. 1387/1882 publicat în

M. Of. din 28 mai 1882 coroborat cu procesul-verbal de expropriere din 30

martie 1945; Decretul de expropriere nr. 466/1970 pentru exproprierea în

vederea realizării pasajului peste calea ferată; Decretul-Lege nr.

1.1409/1949, publicat în M. Of., prin care se declară de utilitate

publică liniile de garaj pentru locomotive, pentru întreaga rețea

CFR; cu planul de exproprieri definitive din 1949, precum și cu

testamentul din 04 mai 1933 al defunctului A., cu atât mai mult cu cât

suprafața de teren expropriată este evidențiată și în

planurile de exproprieri definitive în vederea realizării căii

ferate. Noțiunea de "acte doveditoare" prevăzută de

art. 23 din Legea nr. 10/2001 "ce pot fi depuse până la data

soluționării notificării", face trimitere la orice înscris

constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ,

cu efect translativ sau declarativ de proprietate, care generează o

prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl

invocă.

Este

adevărat că art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea

nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate,

precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă

această calitate, pot fi depuse până la data soluționării

notificării, numai că sintagma "până la data

soluționării notificării" nu are în vedere numai etapa

administrativă a soluționării notificării.

Această

sintagmă trebuie înțeleasă ca referindu-se la soluționarea

notificării în oricare din cele două etape - administrativă,

înaintea entității notificate, sau judiciară - prin

hotărâre irevocabilă a instanței de judecată, deoarece

legiuitorul nu face nicio distincție între cele două faze procesuale

de soluționare a notificării.

De altfel,

nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în

etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă

atingere principiului liberului acces la justiție, consacrat de art. 21

din Constituție.

Rolul

instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa

administrativă de soluționare a notificării, pentru că ar

fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună

înfăptuire a justiției. Singura sancțiune prevăzută de

Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite

de a solicita în justiție măsuri reparatorii, este cea

prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de

trimitere a notificării.

Prin urmare,

nedepunerea de către reclamant a actelor doveditoare până la data

soluționării notificării prin decizie/dispoziție

administrativă, poate avea drept consecință doar

pronunțarea deciziei/dispoziției administrative pe baza actelor

depuse în fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 și, nicidecum

imposibilitatea depunerii acestor acte în etapa jurisdicțională.

Teza

contrară, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi

practic de conținut etapa judiciară a soluționării

notificării, de esența căreia este caracterul contradictoriu al

dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părților

de a formula în fața instanței apărări și de a administra

probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective

deduse judecății.

Întrucât

administrarea probatoriului constituie elementul esențial al

judecății, a nu da posibilitatea părții ce formulează

contestație împotriva dispoziției/deciziei administrative prin care

s-a soluționat notificarea de restituire să administreze probe noi

față de cele administrate în etapa administrativă, pe baza

cărora instanța să-și întemeieze soluția, ar echivala

în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces

echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Pe de

altă parte, art. 24 din Legea nr. 120/2001 prevede că, în

absența unor probe contrare, existența și, după caz,

întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută

de actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura

preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării

abuzive. Or, în condițiile în care dispozițiile legale sus evocate

instituie o prezumție simplă, în sensul că persoana

individualizată în actul normativ este presupusă că deține

imobilul sub nume de proprietar, răsturnarea acestei prezumții se

realizează prin proba contrară, ceea ce nu s-a făcut în cauza

pendinte față de conținutul și menționările

cuprinse în decretele de expropriere sus evocate. De asemenea sunt nefondate

și criticile recurentei pârâte legate de obligarea ei la emiterea unei

decizii cu propunere de acordare măsuri reparatorii pentru imobilul teren

în suprafață de 4.239 m.p, în condițiile în care aceasta are

calitatea de unitate deținătoare, iar suprafață de teren

sus-menționată este destinată utilizării normale a liniilor

de cale ferată, fiind ocupată de construcții absolut necesare

utilizării și funcționării normale a transportului pe cale

ferată, respectiv C1, rezervor păcurină C2, rezervor metalic

motorină C3, rezervor motorină C4, garaj C5, magazie metalică

C6, magazie C7 și magazie C8, bloc de locuințe, identificate în

cuprinsul anexei 3 la raportul de expertiză efectuat de expert J.

În

același sens este de observat că prin expertiza efectuată în

cauză s-a constatat că suprafața de teren de 4.239 mp

reprezintă incinta remizei de locomotive, incintă pe care sunt

amplasate linii de cale ferată prevăzute cu canale de revizie, rezervoare

de păcură și motorină, magazii, stâlpi electrici pentru

susținerea liniei de contact a căii ferate, stâlpi de tip lampadar

pentru iluminat, precum și alte instalații necesare

desfășurării activității pârâtei în condiții de

siguranță.

Din

această perspectivă și a faptului că terenul în

suprafață de 4.239 mp este destinat utilizării normale a

liniilor de cale ferată, fiind ocupat de construcții absolut necesare

utilizării și funcționării normale a transportului pe cale

ferată, sunt nefondate și criticile recurentului reclamant legate de

greșita interpretare și aplicare a legii în ceea ce privește

nerestituirea în natură a terenului solicitat, cu atât mai mult cu cât

dispozițiile Legii nr. 10/2001 prevăd că măsura restituirii

în natură se poate dispune numai în situația în care terenul este

liber.

Având în

vedere că scopul pentru care a fost expropriat terenul notificat a fost

realizat și, că suprafața de teren de 4.239 m.p. este

ocupată de construcții și instalații necesare

desfășurării activității de garare, aprovizionare

și de manevrare a locomotivelor, raportat și la modalitatea

faptică de amplasare a construcțiilor respective, în mod legal

și corect instanța de apel a reținut incidența

dispozițiilor art. 11 alin. (4) coroborate cu art. 1 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data de 25 noiembrie 2010).

În raport de

aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt nefondate și

susținerile recurentului reclamant legate de incidența

dispozițiilor art. 10 Legea nr. 10/2001.

Din perspectiva

celor expuse, în condițiile în care nici unul din motivele de recurs nu se

încadrează în dispozițiile art. 304 pct 7, 8 și 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează a

respinge ca nefondate, recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și

de recurenta-pârâtă Compania Națională B. SA București

împotriva Deciziei nr. 227A din 22 martie 2016, pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IV-a