ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1719/2016

Decizia nr. 1719/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj sub nr. x/95/2007, reclamantul A. a solicitat anularea Deciziei nr. 11775 din 16 martie 2007 emisă de B. SA București, prin care a fost respinsă notificarea formulată în condițiile Legii nr. 10/2001 ce viza restituirea în natură a terenului în suprafață de 6.000 m.p. situat în intravilanul municipiul Târgu Jiu, jud. Gorj, susținând că a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la restituirea în natură a imobilului.

Reclamantul a precizat că notificarea a fost adresată inițial Primăriei Târgu Jiu, că deși s-a procedat la identificarea terenului și a deținătorilor, încheindu-se mai multe procese verbale de constatare, totuși nu i-a fost comunicată nicio ofertă de restituire în natură sau echivalent timp de 6 luni de la data înregistrării ultimului proces-verbal încheiat de Compania Regională C. Craiova, tergiversându-se în mod nejustificat luarea unei decizii. Prin Sentința civilă nr. 399 din 06 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția civilă, în Dosarul nr. x/95/2007 a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, față de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată cu modificările și completările ulterioare și art. 5 C. proc.

civ. Cauza a fost astfel înregistrată la data de 27 decembrie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/3/2007. Prin Sentința civilă nr. 1586 din 14 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională B. SA București, prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 11775 din 16 martie 2007. Pentru a pronunța această hotărâre s-a reținut că terenul revendicat este cuprins în testamentul din 04 mai 1933 autentificat prin procesul-verbal nr. 2581 prin care la literele A și B terenul a fost lăsat moștenire numiților D. și E. S-a reținut că reclamantul A. față de numiții D. și E. nu are vocație succesorală în raport de dispozițiile art. 75 - 78 C. fam.

în vigoare la data adopției sale, întrucât reclamantul prin adopție a devenit rudă numai cu adoptatorii săi F. și G., nefiind rudă și cu frații adoptatorilor. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul A., susținând că în condițiile în care este moștenitorul foștilor proprietari are calitate de persoană îndreptățită la restituirea terenului în raport de dispozițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001. La termenul din 04 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a încuviințat proba cu înscrisuri dând posibilitate reclamantului de a depune înscrisuri din care să rezulte că s-a dezbătut succesiunea după defuncții D. și E. și, că această succesiune a fost acceptată de mama sa, H., sub sancțiunea suspendării cauzei în baza art. 155 1 C. proc.

civ. Având în vedere că la termenul din 20 ianuarie 2010, reclamantul nu s-a prezentat și nici nu a depus nici un act în sensul stabilit de instanță, în temeiul art. 155 1 C. proc. civ. s-a dispus suspendarea judecării apelului. Reclamantul a formulat ulterior cerere de repunere pe rol a cauzei respinsă de instanța de apel prin încheierea din 16 martie 2011. Atât împotriva încheierii de suspendare a judecății apelului din 20 ianuarie 2010 cât și a încheierii din 16 martie 2011 reclamantul a declarat recurs ce a fost admis prin Decizia civilă nr. 1420 din 01 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că la dosar s-a depus Decizia civilă nr. 285 din 02 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a I civilă și pentru cauze cu minori și de familie (irevocabilă prin respingerea recursului formulat de pârâta SC K. România SA prin Decizia civilă nr. 5140 din 12 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, și de proprietate intelectuală), prin care "s-a stabilit irevocabil că reclamantul A. a făcut dovada (cu acte de stare civilă, decizia de înfiere cu efecte restrânse de către familia F. și G., aceasta din urmă fiind fiica lui H., descendentă din autorul A., și respectiv prin testamentul olograf prin care autorul A. a împărțit averea fiilor săi), că este persoană îndreptățită în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru acordarea de măsuri reparatorii asupra imobilelor preluate abuziv de stat și care au făcut obiectul testamentului menționat". Or, câtă vreme prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă, s-a stabilit că recurentul are calitate de "persoană îndreptățită în sensul dispozițiilor art. 4 (2) din Legea nr. 10/2001, pentru acordarea de măsuri reparatorii asupra imobilelor preluate abuziv de stat și care au făcut obiectul testamentului menționat",

ceea ce implică dovedirea de către reclamant a calității de moștenitor al autorului A. (ai cărui fii au fost și D. și E.) și a vocației succesorale a acestuia pentru bunurile ce au făcut obiectul testamentului respectiv, s-a constatat că reclamantul s-a conformat dispozițiilor instanței de la termenul din 04 noiembrie 2009, astfel că în mod greșit instanța de apel a respins cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de reclamant în temeiul art. 245 (2) C. proc. civ. La data de 02 aprilie 2012 cauza s-a întors la Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pentru continuarea judecării apelului.

Prin Decizia civilă nr. 235A din 30 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, în Dosarul nr. x/3/2007 (626/2009), a fost admis apelul declarat de reclamantul A., împotriva Sentinței civile nr. 1586 din 14 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2007, și pe cale de consecință a fost desființată sentința apelată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținându-se că potrivit Deciziei nr. 1420 din 1 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, reclamantul are calitate de persoană îndreptățită în sensul prevăzut de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Ca atare, instanța de apel, a statuat că în rejudecare instanța de fond, învestită cu o contestație pe Legea nr. 10/2001, de către o parte care îndeplinește condiția de persoană îndreptățită urmează a analiza și restul condițiilor cerute de legea specială în ce privește cererea de restituire în natură a terenului în litigiu. Cauza a fost astfel înregistrată la 04 decembrie 2012, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2007*. Prin Sentința civilă nr. 1321 din 20 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională B. SA București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamantul a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii pentru terenurile ce au făcut obiectul testamentului din 04 mai 1933, autentificat prin procesul-verbal nr. 2581, lăsat de A. fiilor săi D. și E. și din care rezultă că la literele A și B este menționat terenul revendicat, însă în cauză nu a fost depus titlul de proprietate al autorilor săi asupra terenului revendicat. S-a reținut că acțiunea este neîntemeiată întrucât reclamantul nu a făcut dovada preluării abuzive a terenului revendicat și, că raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expert I. nu este relevant sub aspectul individualizării exacte a terenurilor.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul A., iar prin Decizia nr. 227A din 22 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamant, schimbată hotărârea instanței de fond în sensul admiterii acțiunii în parte și pe cale de consecință a fost modificată în parte Decizia nr. 11775 din 16 martie 2007 emisă de B. SA București, în sensul constatării dreptului reclamantului la măsuri reparatorii în condițiile legii speciale pentru imobilul expropriat abuziv format din teren în suprafață de 4.239 mp, identificat prin anexa 2 a raportului de expertiză întocmit de expertul J. prin punctele (...), individualizat prin culoarea verde.

A fost obligată pârâta să emită în favoarea reclamantului propunere privind acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul expropriat teren în suprafață 4.239 mp identificat conform celor de mai sus, în condițiile legii speciale. A fost menținută soluția de respingere a notificării pentru suprafața de 2.079 m.p. teren și, a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 2.255 lei cu titlu de cheltuieli de judecată aferente primului ciclu procesual și judecății în fața primei instanțe. A mai fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 5.420 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Pentru a pronunța această hotărâre s-a constatat că prin testamentul din 04 mai 1933, defunctul A., bunicul reclamantului, a dispus împărțirea suprafeței de 8.000 m.p.

între fii săi. Această suprafață de 8.000 mp a fost identificată de expertul J. în anexa 1 din dosar cuprinsă între punctele (...). S-a reținut că suprafața de 2.087 mp identificată prin punctele (...) nu face parte din suprafața totală de 8.000 m.p., pe care a deținut-o în proprietate defunctul A. Din suprafața de 8.000 mp, o parte a fost preluată prin Decretul de expropriere nr. 466/1970 în vederea realizării pasajului de trecere peste calea ferată, iar o altă suprafață a fost expropriată prin Decretul Regal nr. 1387/1882 publicat în M. Of. din 28 mai 1882 în vederea construirii căii ferate. S-a constatat că prin Decretul de expropriere nr. 466/1970 a fost expropriată suprafața de teren de 1.031 m.p.

și o casă ce a avut suprafața de 128 m.p. în scopul construirii unui pasaj denivelat în Târgu Jiu DN 67. Pentru terenul expropriat ce viza construcția străzii au fost acordate măsuri reparatorii prin Dispoziția nr. 1105 din 21 mai 2012 emisă de Primăria Târgu Jiu constând în compensarea în natură cu suprafața de 1.003 mp. Prin același decret a fost expropriată și suprafața de 1.147 m.p., aflată în posesia SC K. România, cu privire la care reclamantul a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, care a format obiectul dosarului nr. 4459/95/2006 al Curții de Apel Craiova.

Astfel, s-a reținut că prin Decizia nr. 285 din 02 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția civilă, în Dosarul nr. 4459/95/2006, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 5140 din 12 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, și de proprietate intelectuală în Dosarul nr. x/95/2006, a fost admisă cererea reclamantului A. dispunându-se restituirea în natură a suprafeței de 314,34 mp și acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafața nerestituită, în contradictoriu cu SC K. România - Sucursala Târgu Jiu, respectiv fosta K1, având în vedere că suprafața solicitată a fost expropriată în temeiul Decretului nr. 466/1970. Această suprafață de teren a fost individualizată de expertul J. în anexa 1 a raportului de expertiză prin punctele (...).

S-a reținut că suprafața de 4.239 m.p. a făcut obiectul exproprierii prin Decretul Regal nr. 1387/1882 publicat în M. Of. din 28 mai 1882, prin care se declară de utilitate publică terenurile expropriate în vederea realizării căii ferate Filiași Târgu Jiu. De asemenea, prin Decretul-lege nr. 1941 din 15 mai 1941, publicat în M. Of. nr. 114 din 16 mai 1994, au fost declarate de utilitate publică lucrările de înființare stații, dublări de linii ferate și construcții de linii noi. S-a constatat că suprafața expropriată a fost identificată prin anexa 2 a raportului de expertiză întocmit de expert J., prin punctele (...) respectiv suprafața de teren de 4239 mp. Această suprafață se află în posesia pârâtei Compania Națională B. SA București.

În ceea ce privește suprafața de 2.079 m.p., identificată de expert ca fiind în folosința pârâtei, s-a constatat că această suprafață de teren nu a făcut obiectul testamentului invocat de reclamant. Suprafața de teren de 8.000 m.p., care formează obiectul testamentului a fost identificată în anexa 1 fiind cuprinsă între punctele (...), iar suprafața de 2.079 m.p. are amplasament diferit nefiind inclusă în suprafața de 8.000 mp.

S-a apreciat că nu poate fi pus în discuție amplasamentul terenului notificat, având în vedere că expertul a analizat planurile vechi de expropriere care au fost depuse și de către reclamant, respectiv procesul-verbal din data de 30 martie 1945, precum și planul de exproprieri definitive din 1949. Instanța de apel a apreciat că trebuie verificate următoarele condiții: calitatea de persoană îndreptățită; dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat și a preluării abuzive, precum și posibilitatea restituirii în natură sau acordarea de măsuri reparatorii.

Cu privire la prima condiție, s-a constatat că prin Decizia civilă nr. 235A din 30 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, în Dosarul nr. x/3/2007 (626/2009), dată în primul ciclu procesual, s-a statuat în mod definitiv și irevocabil că reclamantul este persoană îndreptățită în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care instanța de apel a constatat că este îndeplinită prima condiție. Cu privire la cea de-a doua condiție referitoare la dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat, s-a reținut că dovada dreptului de proprietate în cazul acțiunilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 este diferită față de dovada dreptului de proprietate în cauzele de drept comun, deoarece Legea nr. 10/2001 instituie un regim probatoriu mai facil, permițând dovedirea calității de proprietar și prin alte înscrisuri decât actul translativ de proprietate.

În acest sens s-a reținut că prin acte doveditoare se înțelege, în conformitate cu art. 23 pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001: "a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcții și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea); b) actele juridice care atestă calitatea de moștenitor (certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor, acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate, testament însoțit de certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor; c) orice acte juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă [cazurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din lege]; în cazul exproprierii prevăzute la art. 11 din lege, sunt suficiente prezentarea actului de expropriere și, după caz, prezentarea procesului-verbal încheiat cu această ocazie ori a acordului la expropriere;

d) orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective; pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol) (...) f) expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptățită înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale". În conformitate cu dispozițiile legale menționate s-a constatat că proba dreptului de proprietate poate fi făcută nu numai prin acte translative de proprietate, ci și prin orice alte mijloace de probă.

S-a constatat că în cauză, dovada dreptului de proprietate s-a realizat cu decretul de expropriere, respectiv Decretul Regal nr. 1387/1882 publicat în M. Of. din 28 mai 1882 coroborat cu procesul-verbal de expropriere din 30 martie 1945, cu planul de exproprieri definitive din 1949, precum și cu testamentul din 04 mai 1933 al defunctului A. S-a observat că pe planul de exproprieri definitive este evidențiată suprafața de teren expropriată în vederea realizării căii ferate. Având în vedere probatoriile administrate în cauză, s-a apreciat că este îndeplinită și cea de-a doua condiție referitoare la dovada dreptului de proprietate și la preluarea terenului notificat în vederea exproprierii.

Terenul care a format obiectul testamentului din 04 mai 1933 al defunctului A. a fost preluat prin două decrete de expropriere, respectiv Decretul de expropriere nr. 466/1970 pentru exproprierea în vederea realizării pasajului peste calea ferată și, Decretul Regal nr. 1387/1882 de expropriere publicat în M. Of. din 28 mai 1882, în vederea realizării căii ferate. S-a mai reținut că suprafața de teren expropriată în temeiul Decretului nr. 466/1970, a fost restituită prin hotărâre judecătorească și respectiv prin decizia unității administrativ-teritoriale. În acest sens s-a constatat că prin Decizia nr. 285 din 2 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția civilă, în Dosarul nr. x/95/2006, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 5140 din 12 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. x/95/2006 s-a dispus restituirea în natură a suprafeței de 314,34 mp.

către reclamant și, acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafața nerestituită, în contradictoriu cu intimata SC K. România. De asemenea, pentru suprafața de teren de 1.031 m.p. și pentru casa în suprafață de 128 m.p. expropriate prin Decretul nr. 466/1970 în scopul construirii unui pasaj denivelat în Târgu Jiu DN 67 au fost acordate măsuri reparatorii constând în compensarea în natură cu suprafața de 1.003 m.p., prin Dispoziția nr. 1105 din 21 mai 2012 emisă de Primăria Târgu Jiu. În ce privește suprafața de teren expropriată în vederea realizării căii ferate, conform procesului-verbal din 30 martie 1945, precum și a planului de exproprieri definitive din 1949, coroborate cu raportul de expertiză efectuat în cauză, s-a constatat că suprafața de 4.239 mp se află în proprietatea Companiei Naționale B. SA București.

În ceea ce privește ultima condiție, respectiv posibilitatea restituirii în natură a suprafeței de 4.239 mp, instanța de apel a reținut următoarele: Imobilul notificat a fost expropriat în baza Decretului Regal nr. 1387/1882 publicat în M. Of. din 28 mai 1882, măsura exproprierii fiind pusă în executare, așa cum rezultă din procesul-verbal din 30 martie 1945, precum și din planul de exproprieri definitive din 1949. Scopul pentru care a fost expropriată suprafața de teren menționată a fost realizarea căii ferate, iar acest obiectiv a fost realizat, fapt confirmat nu numai de părți, dar și de expertul J. prin constatările realizate cu ocazia efectuării raportului de expertiză.

S-a apreciat că, având în vedere că a fost realizat scopul pentru care terenul a fost expropriat sunt incidente dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, care prevăd că "în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil". Din cuprinsul raportului de expertiză rezultă că exproprierea ocupă funcțional întreaga suprafață de teren de 4.239 mp, care este destinată utilizării normale a liniilor de cale ferată, fiind ocupată de construcții absolut necesare utilizării și funcționării normale a transportului pe cale ferată, respectiv bloc de locuințe C1, rezervor păcurină C2, rezervor metalic motorină C3, rezervor motorină C4, garaj C5, magazie metalică C6, magazie C7 și magazie C8 (identificate în cuprinsul anexei 3 la raportul de expertiză efectuat de J., precum și în anexa 1.35 aflată la dosarul Curții de Apel București).

Instanța de apel a constatat că suprafața de teren de 4.239 mp, identificată de expert reprezintă incinta unei remize de locomotive, incintă pe care sunt amplasate linii de cale ferată prevăzute cu canale de revizie, rezervoare de păcură și motorină, magazii, stâlpi electrici pentru susținerea liniei de contact a căii ferate, stâlpi de tip lampadar pentru iluminat, precum și alte instalații necesare desfășurării activității în condiții de siguranță. De asemenea s-a reținut că terenul în litigiu este necesar realizării activității pârâtei ce constă în gararea și manevrarea locomotivelor și a făcut obiectul Decretului-lege nr. 11409/1949, publicat în M. Of., prin care se declară de utilitate publică liniile de garaj pentru locomotive, pentru întreaga rețea CFR.

Având în vedere împrejurarea că scopul pentru care a fost expropriat terenul notificat s-a realizat și, că suprafața de teren de 4.239 m.p.

este ocupată de construcții și instalații necesare desfășurării activității pârâtei de garare, aprovizionare și manevrare a locomotivelor, precum și ținând seama de modalitatea în care sunt amplasate construcțiile respective, instanța de apel a reținut că fiind incidente dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, (în condițiile în care suprafața de teren notificată nu poate fi restituită în natură) urmează a fi acordate măsuri reparatorii, în conformitate cu art. 11 alin. (4) coroborate cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data de 25 noiembrie 2010. În ceea ce privește natura măsurilor reparatorii, instanța de apel a reținut că procedura de restituire a imobilelor naționalizate a fost scindată în trei etape distincte obligatorii și anume: etapa administrativă, în cadrul căreia unitatea deținătoare soluționează notificarea prin emiterea unei dispoziții motivate; etapa jurisdicțională, cea prevăzută de Legea nr. 10/2001 al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită și au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege - regula restituirii în natură și cele subsidiare și alternative prin echivalent - compensare cu alte bunuri sau servicii),

îl reprezintă hotărârea judecătorească prin care se analizează pe fond notificarea prin prisma condițiilor prevăzute de art. 1 - 3 din Legea nr. 10/2001 și, respectiv procedura execuțională derulată sub imperiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de stabilire și plată, până la apariția Legii nr. 165/2013. S-a constatat că cererea de chemare în judecată a fost promovată în anul 2007, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, având ca temei Legea nr. 10/2001, Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și Decizia nr. XX/2007 pronunțată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție Secțiile Unite, sub imperiul cărora s-a născut raportul juridic dedus judecății.

S-a constatat că în cadrul etapei jurisdicționale, instanța de judecată a soluționat cauza pendinte în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește condițiile de fond cu privire la preluarea abuzivă și la calitatea de persoană îndreptățită, în situația în care unitatea notificatoare a respins notificarea prin dispoziție motivată. Având în vedere dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, instanța de apel a constatat dreptul reclamantului la acordarea măsurilor reparatorii stabilite de lege, urmând ca unitatea deținătoare, respectiv Compania Națională B. SA București să emită propunere privind acordarea de măsuri reparatorii în condițiile legii speciale, pentru suprafața de teren de 4.239 mp, aflată în posesia pârâtei, așa cum a fost identificată prin anexa 2 a raportului de expertiză întocmit de expert J. prin punctele (...) individualizată cu culoarea verde.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost obligată pârâta Compania Națională B. SA București la plata sumei de 1.000 lei, onorariu de avocat conform chitanței nr. 65 din 01 februarie 2013 aflată la Dosarul nr. x/3/2007* al Tribunalului București, secția a V-a civilă, precum și la plata sumei de 255 lei cu titlu de cheltuieli de transport.

În faza procesuală a apelului, s-a constatat că au fost probate următoarele cheltuieli de judecată: onorariul de avocat de 1.000 lei conform chitanței 25 din 27 februarie 2014, aflată la Dosarul nr. x/3/2007* al Curții de Apel București, secția a IX-a civilă; onorariul de expert de 2.500 lei conform chitanței aflate la dosarul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă; contravaloarea cheltuielilor de transport ale expertului în valoare de 260 lei conform chitanței aflate la dosarul cauzei, precum și cheltuielile de transport ale apărătorului părții ocazionate de desfășurarea cauzei în apel în sumă de 1.660 lei conform chitanțelor depuse la dosar. Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurentul-reclamant A. și recurenta-pârâtă Compania Națională B. SA București.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel de recurentul-reclamant A. vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Se susține că instanța de apel a apreciat greșit că în cauză dovada dreptului de proprietate s-a realizat cu Decretul Regal nr. 1387/1882 publicat în M. Of.

din 28 mai 1982 coroborat cu procesul-verbal de expropriere din data de 30 martie 1945, cu planul de exproprieri definitive din 1949 și cu testamentul din 04 mai 1933. În aceeași idee se arată că instanța de apel a reținut eronat că pe planul de expropriere definitivă ar fi evidențiată suprafața de teren expropriată în vederea realizării căii ferate și, că respectiva suprafață s-ar suprapune cu amplasamentul identificat de expertul J. De asemenea se învederează că instanța de apel a apreciat greșit că din probatoriile administrate ar rezulta că terenul care a format obiectul testamentului din 04 mai 1933 al defunctului A. ar fi fost preluat prin două decrete de expropriere, respectiv Decretul de expropriere nr. 466/1970 pentru exproprierea în vederea realizării pasajului peste calea ferată și, Decretul Regal nr. 1387/1882 publicat în M. Of.

din 28 mai 1882, în vederea exproprierii pentru realizarea căii ferate. În același sens se arată că în mod greșit instanța de apel a constatat că suprafața de 4.239 m.p. astfel cum a fost identificată de expert J. s-ar afla în proprietatea Companiei Naționale B. SA București și, nu în posesia acesteia. Recurentul-reclamant mai susține că eronat instanța de apel a reținut faptul că nu ar exista posibilitatea restituirii în natură a suprafeței de 4.239 mp, întrucât imobilul notificat ar fi fost expropriat în temeiul Decretului Regal nr. 1387/1882 publicat în M. Of. din 28 mai 1882, că măsura exproprierii ar fi fost pusă în executare prin procesul-verbal din 30 martie 1945 și planul de exproprieri definitive din 1949, că scopul pentru care ar fi fost expropriată suprafața de teren menționată ar fi fost realizarea căii ferate și, că acest obiectiv ar fi fost realizat.

Tot greșit a reținut instanța de apel faptul că întreaga suprafață de 4.239 m.p. ar fi destinată utilizării normale a liniilor de cale ferată, că respectiva suprafață de teren ar fi ocupată de construcții absolut necesare utilizării și funcționării normale a transportului pe cale ferată, respectiv bloc de locuințe C1, rezervor păcurină C2, rezervor metalic motorină C3, rezervor motorină C4, garaj C5 magazie metalică C6, magazie C7 și magazie C8. O altă critică vizează faptul că instanța de apel a reținut greșit că terenul în litigiu este afectat realizării activității pârâtei ce constă în gararea și manevrarea locomotivelor și, că ar fi făcut obiectul Decretului-Lege nr. 11.409/1949, publicat în M. Of., prin care s-ar fi declarat de utilitate publică liniile de garaj pentru locomotive, pentru întreaga rețea CFR.

Se susține că din probatoriul administrat rezultă dovada preluării abuzive a terenului revendicat, atât timp cât din toate înscrisurile depuse la dosar, coroborate cu expertizele judiciare (raportul inițial și suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expert L. și raportul de expertiză întocmit de expert J., inclusiv răspunsul la obiecțiuni) rezultă că pârâta ocupă nelegal terenul revendicat. Se mai arată că în fapt, construcțiile sunt într-un grad avansat de degradare fiind inutilizabile, blocul de locuințe a fost vândut, iar tronsonul de cale ferată se află pe alt amplasament decât cel solicitat a fi restituit în natură.

Se mai învederează că din raportul de expertiză extrajudiciară, întocmit în cadrul procedurii administrative, coroborat cu adresa Primăriei municipiului Târgu Jiu și respectiv procesul-verbal întocmit în data de 30 martie 2006 de pârâtă cu ocazia cercetării la fața locului, rezultă că unitatea deținătoare a terenului este pârâta prin Sucursala Regională CFR Craiova și, că suprafața identificată are coordonatele indicate în documente. De asemenea se susține că la dosarul Tribunalului Gorj nr. x/95/2007, se află și procesul-verbal din 13 septembrie 2006 întocmit de pârâtă împreună cu reclamantul prin procurator, prin care a pârâta și-a exprimat acordul cu privire la raportul de expertiză extrajudiciară.

În aceeași idee se susține că la filele din Dosarul nr. x/3/2007 al Tribunalului București există raportul întocmit de pârâta B. unde se precizează faptul că în ce privește terenul revendicat acesta este cel precizat în testamentul din 1933, la lit. a) și b). La acest raport este anexat un plan de situație din 1949 în ce privește exproprierile suplimentare ale zonei CFR, din care rezultă că au existat exproprieri parțiale, iar respectiva linie de cale ferată se învecinează cu proprietatea lui A. (cu mențiunea expresă din schiță "loc viran pentru construcție") și că în tabelul anexă la planul de situație din 1949 figurează suprafața solicitată.

S-a mai arătat că din schița de la Dosarul nr. x/3/2007 al Tribunalului București, întocmită de pârâtă, rezultă că terenul autorului A. a fost preluat și folosit de B. În același sens, recurentul-reclamant arată că la dosar există un proces-verbal de delimitare a patrimoniului B., încheiat cu Primăria municipiului Târgu Jiu, cu coordonate tehnice, din care rezultă că terenul revendicat este cuprins în aceste coordonate fiind în folosința pârâtei. În ce privește vecinătatea B., indicată în raportul de expertiză, se arată că reprezintă linia de acces (deservire) remiză - reparații locomotive - ce a fost construită după anul 1982 potrivit documentelor prezentate de pârâtă expertului cu ocazia deplasării în teren, însă această vecinătate nu reprezintă vechiul amplasament.

Recurentul-reclamant a mai arătat că prin raportul de expertiză întocmit de expert L. a fost identificat și individualizat terenul solicitat prin notificarea din 27 ianuarie 2001, (ocupat de pârâtă) în raport de testamentul nr. 5894/1933, precizându-se care este suprafața liberă, care este ocupată sau afectată de investiții de interes public. Din măsurătorile topografice, susține recurentul reclamant a rezultat suprafața de 8.918 mp., din care suprafața de 242 mp. aparține municipiului Târgu Jiu, iar diferența de 8.675 mp. este ocupată de pârâtă astfel: suprafața de 6.336 mp. teren este ocupată de anumite construcții ale pârâtei aflate într-un grad avansat de degradare sau care sunt inutilizabile; suprafața de 2.339 mp.

teren ocupat de construcțiile și investițiile B. identificate în anexele la raport, respectiv tronson de cale ferată ce are caracter de investiție de interes public (așa cum a fost identificată prin culoarea albastră atât în anexa nr. 1 cât și anexa nr. 2 la raportul de expertiză). În ceea ce privește expertiza întocmită de expert L., reclamantul arată că nu a fost respectat obiectivul stabilit de instanța de judecată în sensul identificării suprafeței de teren notificată potrivit vecinătăților de la pct. A și B din testament.

În acest sens se susține că în mod greșit expertul a indicat că lățimea terenului ar fi doar de 60 m din stradă până în proprietatea actuală A., respectiv linia de acces remiză care nu a existat în anul 1933, întrucât lățimea reală a terenului este de 100 m. liniari în partea de sud și, de circa 80 m. liniari în partea de nord, terenul având formă neregulată cu vecinătatea B. S-a mai învederat că expertul J. a concluzionat că se impune restituirea în natură a terenului în suprafață de 6.318 mp. Diferența de suprafață între expertiza prezentă și cea întocmită de expert L. constă în faptul că expertiza din Dosarul nr. x/54/2014 al Curții de Apel Craiova (întocmită prin comisie rogatorie) a avut în vedere suma celor două suprafețe, respectiv cea rămasă în posesia CN B. după scăderea celor două terenuri (menționată la punctul obiectivului 4 solicitat în prezenta cauză) și, terenul aflat în folosința pârâtei.

Se susține că așa cum a fost identificat și individualizat prin rapoartele de expertiză întocmite de experții judiciari L. și J., terenul poate fi restituit în natură în raport de dispozițiile art. 10 Legea nr. 10/2001. Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs și pârâta Compania Națională B. SA București solicitând modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul menținerii ca temeinică și legală a Sentinței civile nr. 1321 din 20 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. x/3/2007*. Criticile aduse hotărârii instanței de apel de către recurenta-pârâtă Compania Națională B. SA București, vizează următoarele aspecte de nelegalitate, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.: Se susține că este nelegală soluția instanței de apel în ce privește obligarea CN B. SA la emiterea unei decizii cu propunere de acordare măsuri reparatorii pentru imobilul teren în suprafață de 4.239 m.p, în condițiile în care reclamantul nu făcut dovada faptului că autorul său era proprietar al imobilului la data preluării abuzive a imobilului, că nu a indicat actul de trecere în proprietatea statului a terenului în litigiu, cu atât mai mult cu cât în cauză nu a fost depusă nicio dovadă în acest sens. În aceeași idee se susține că la efectuarea expertizei s-a ținut seama doar de documentele depuse de reclamant. Din perspectiva celor expuse se susține că fiind încălcate dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, se impune admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Prin întâmpinarea depusă la 23 august 2016, recurentul reclamant A. a solicitat respingerea recursului declarat de pârâta Compania Națională B. SA București, poziție procesuală menținută și în concluziile scrise depuse ulterior la dosar. De asemenea la dosar au fost depuse concluzii scrise și de către pârâta Compania Națională B. SA București, prin care s-a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Critica esențială pe care recurentul-reclamant își axează întreaga motivare a recursului vizează atât aprecierea eronată a probelor administrate de către instanța de apel, cu trimitere la raportul de expertiză întocmit în cauză, la schițele și planurile de exproprieri, cât și aprecierea greșită a stării de fapt.

Or, aceste aspecte expuse pe larg în memoriul de recurs vizează exclusiv netemeinicia deciziei recurate, în condițiile în care se solicită o reapreciere a probelor și a stării de fapt. Din această perspectivă Înalta Curte constată că doar dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. permiteau instanței de recurs să cenzureze modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat, însă aceste dispoziții au fost abrogate în mod expres prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, motiv pentru care instanța de recurs nu mai poate fi legal sesizată cu analiza criticilor ce au un astfel de conținut.

Prin urmare, în condițiile abrogării dispozițiilor legale sus evocate, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanțe au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a raporturilor dintre părți, ori care să tindă la o reapreciere a probațiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, întrucât instanța de recurs potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. poate analiza doar motive de nelegalitate și nu de netemeinicie, motive ce se circumscriu doar ipotezelor prevăzute în cele 9 puncte ale textului de lege sus-menționat. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței precum și încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ. Or, cât timp această condiție nu este îndeplinită, criticile formulate cu nerespectarea acesteia, pe aspecte ce vizează interpretarea probelor, nu investește în mod legal instanța de recurs cu analiza lor. Ca atare, modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele administrate nu mai poate fi cenzurată de instanța de recurs, dat fiind că o atare cenzură, urmare a abrogării pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., nu mai este admisibilă în actuala reglementare legală a recursului. În ceea ce privește susținerile recurentei pârâte Compania Națională B. SA că la efectuarea expertizei s-a ținut seama doar de documentele depuse de reclamant, Înalta Curte constată că sunt nefondate în condițiile în care Compania Națională B. SA nu a depus obiecțiuni la raportul de expertiză efectuat în cauză, fapt consemnat în încheierea de ședință din 2 iunie 2015, și nici nu a solicitat în termenul prevăzut de art. 212 alin. (2) C. proc.

civ. încuviințarea unei expertize contrarie. Potrivit art. 212 alin. (2) C. proc. civ., expertiza contrarie trebuie cerută motivat la primul termen de judecată după depunerea lucrării. Aceasta înseamnă că normele care reglementează condițiile în care trebuie să se invoce orice neregularitate și să se formuleze obiecțiuni la raportul de expertiză au caracter dispozitiv. Drept urmare, față de prevederile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., neinvocarea nulităților raportului la prima zi de înfățișare după depunerea lucrăm și înainte de a se fi pus concluzii în fond atrage sancțiunea decăderii. Or, la termenul din 2 iunie 2015 când se puteau face obiecțiuni la raportul de expertiză, Compania Națională B. SA nu a înțeles să critice în vreun mod concluziile raportului de expertiză.

Cu referire la cazul de casare fondat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de recurentul reclamant fără a fi evidențiate în concret aspectele pe care își întemeiază acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că dispozițiile legale sus evocate nu sunt incidente în cauză. Motivarea unei hotărârii înseamnă de fapt încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi. Ea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată ce au legătură directă cu aceasta și susțin decizia adoptată, iar varianta lipsei motivării hotărârii poate fi acceptată doar atunci când în lipsa oricăror considerente, nu se poate ști dacă soluția dată în apel este efectul sau nu a cercetării fondului, ceea ce nu este cazul în speță.

Arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se fundamentează soluția adoptată constituie într-adevăr o obligație a instanței rezultată atât din dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cât și din dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Art. 6 parag. 1 din Convenție obligă instanțele să își motiveze hotărârile, însă aceasta nu presupune a da un răspuns detaliat fiecărui argument (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Van de Hurk contra Olandei din 19 aprilie 1994). Întinderea obligației de motivare poate varia în funcție de natura hotărârii și trebuie stabilită în lumina circumstanțelor cauzei (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Buzescu contra României din 24 mai 2005). Înțelesul acestei obligații poate varia în funcție de natura hotărârii.

În acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că trebuie să se țină seama, printre altele, de diversitatea mijloacelor și de diferențele dintre statele contractante în materie de dispoziții legale, concepții doctrinare, prezentare și redactare de hotărâri și decizii. Aceasta, întrucât problema de a ști dacă instanța a încălcat obligația de motivare a hotărârii, care decurge din art. 6 parag. 1 din Convenție, nu poate fi analizată decât în baza circumstanțelor cauzei.

Motivarea trebuie să fie explicită și doar lipsa unei motivări specifice și concrete încalcă dispozițiile art. 6 paragraf 1 din Convenție (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Ruiz Torija contra Spaniei din 9 decembrie 1994). Raportând cele expuse la hotărârea instanței de apel, Înalta Curte reține că față de obiectul dedus judecății, de dispozițiile legale incidente în cauză, aceasta este corect argumentată atât în fapt cât și în drept, în condițiile în care instanța de apel a analizat situația juridică a imobilului din litigiu în raport de susținerile și apărările formulate de părți. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia constituie motiv de recurs interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, Înalta Curte reține că nici acest motiv nu a fost dezvoltat de recurentul reclamant.

Faptul că materialul probator a fost interpretat greșit, așa cum susține recurentul reclamant, nu determină incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Acest text de lege sancționează hotărârea când instanța a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., ceea ce nu este cazul în speță. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că nici acest motiv nu este fondat pentru următoarele considerente: Criticile recurentei pârâte legate de faptul că reclamantul nu a depus la dosar actele doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului solicitat fiind încălcate dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, sunt nefondate în condițiile în care dovada dreptului de proprietate s-a realizat cu decretele de expropriere: Decretul Regal nr. 1387/1882 publicat în M. Of.

din 28 mai 1882 coroborat cu procesul-verbal de expropriere din 30 martie 1945; Decretul de expropriere nr. 466/1970 pentru exproprierea în vederea realizării pasajului peste calea ferată; Decretul-Lege nr. 1.1409/1949, publicat în M. Of., prin care se declară de utilitate publică liniile de garaj pentru locomotive, pentru întreaga rețea CFR; cu planul de exproprieri definitive din 1949, precum și cu testamentul din 04 mai 1933 al defunctului A., cu atât mai mult cu cât suprafața de teren expropriată este evidențiată și în planurile de exproprieri definitive în vederea realizării căii ferate. Noțiunea de "acte doveditoare" prevăzută de art. 23 din Legea nr. 10/2001 "ce pot fi depuse până la data soluționării notificării", face trimitere la orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ de proprietate, care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.

Este adevărat că art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluționării notificării, numai că sintagma "până la data soluționării notificării" nu are în vedere numai etapa administrativă a soluționării notificării. Această sintagmă trebuie înțeleasă ca referindu-se la soluționarea notificării în oricare din cele două etape - administrativă, înaintea entității notificate, sau judiciară - prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată, deoarece legiuitorul nu face nicio distincție între cele două faze procesuale de soluționare a notificării.

De altfel, nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție. Rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluționare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției. Singura sancțiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.

Prin urmare, nedepunerea de către reclamant a actelor doveditoare până la data soluționării notificării prin decizie/dispoziție administrativă, poate avea drept consecință doar pronunțarea deciziei/dispoziției administrative pe baza actelor depuse în fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 și, nicidecum imposibilitatea depunerii acestor acte în etapa jurisdicțională. Teza contrară, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de conținut etapa judiciară a soluționării notificării, de esența căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părților de a formula în fața instanței apărări și de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecății.

Întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esențial al judecății, a nu da posibilitatea părții ce formulează contestație împotriva dispoziției/deciziei administrative prin care s-a soluționat notificarea de restituire să administreze probe noi față de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanța să-și întemeieze soluția, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe de altă parte, art. 24 din Legea nr. 120/2001 prevede că, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută de actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Or, în condițiile în care dispozițiile legale sus evocate instituie o prezumție simplă, în sensul că persoana individualizată în actul normativ este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar, răsturnarea acestei prezumții se realizează prin proba contrară, ceea ce nu s-a făcut în cauza pendinte față de conținutul și menționările cuprinse în decretele de expropriere sus evocate.

De asemenea sunt nefondate și criticile recurentei pârâte legate de obligarea ei la emiterea unei decizii cu propunere de acordare măsuri reparatorii pentru imobilul teren în suprafață de 4.239 m.p, în condițiile în care aceasta are calitatea de unitate deținătoare, iar suprafață de teren sus-menționată este destinată utilizării normale a liniilor de cale ferată, fiind ocupată de construcții absolut necesare utilizării și funcționării normale a transportului pe cale ferată, respectiv C1, rezervor păcurină C2, rezervor metalic motorină C3, rezervor motorină C4, garaj C5, magazie metalică C6, magazie C7 și magazie C8, bloc de locuințe, identificate în cuprinsul anexei 3 la raportul de expertiză efectuat de expert J. În același sens este de observat că prin expertiza efectuată în cauză s-a constatat că suprafața de teren de 4.239 mp reprezintă incinta remizei de locomotive, incintă pe care sunt amplasate linii de cale ferată prevăzute cu canale de revizie, rezervoare de păcură și motorină, magazii, stâlpi electrici pentru susținerea liniei de contact a căii ferate, stâlpi de tip lampadar pentru iluminat, precum și alte instalații necesare desfășurării activității pârâtei în condiții de siguranță.

Din această perspectivă și a faptului că terenul în suprafață de 4.239 mp este destinat utilizării normale a liniilor de cale ferată, fiind ocupat de construcții absolut necesare utilizării și funcționării normale a transportului pe cale ferată, sunt nefondate și criticile recurentului reclamant legate de greșita interpretare și aplicare a legii în ceea ce privește nerestituirea în natură a terenului solicitat, cu atât mai mult cu cât dispozițiile Legii nr. 10/2001 prevăd că măsura restituirii în natură se poate dispune numai în situația în care terenul este liber. Având în vedere că scopul pentru care a fost expropriat terenul notificat a fost realizat și, că suprafața de teren de 4.239 m.p.

este ocupată de construcții și instalații necesare desfășurării activității de garare, aprovizionare și de manevrare a locomotivelor, raportat și la modalitatea faptică de amplasare a construcțiilor respective, în mod legal și corect instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 11 alin. (4) coroborate cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data de 25 noiembrie 2010). În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt nefondate și susținerile recurentului reclamant legate de incidența dispozițiilor art. 10 Legea nr. 10/2001. Din perspectiva celor expuse, în condițiile în care nici unul din motivele de recurs nu se încadrează în dispozițiile art. 304 pct 7, 8 și 9 C. proc.

civ., Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează a respinge ca nefondate, recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă Compania Națională B. SA București împotriva Deciziei nr. 227A din 22 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a