ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2252/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 09 mai 2011, sub nr. 33368/3/2011, reclamanta R.M. a chemat în judecată pe pârâții Primarul General al Municipiului București, Municipiul București și D.N. solicitând instanței, pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a Dispoziției Primarului General al Municipiului București nr. 12769 din 04 august 2010, prin care, în baza Legii nr. 10/2001, s-a restituit în natură pârâtei D.N.

terenul aferent apartamentelor amplasate în construcțiile din imobilul situat în București, str. L., sector 2 și a Protocolului de predare-preluare nr. 16.552 din 15 noiembrie 2010. În susținerea acțiunii reclamanta a arătat că a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în str. L. și, un drept de folosință asupra terenului aferent, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, încheiat cu Primăria Municipiului București reprezentată prin SC "A." SA, în condițiile Legii nr. 112/1995. Titlul său de proprietate a fost irevocabil consolidat prin sentința civilă a Tribunalului București nr. 1632 din 14 noiembrie 2008, prin care a fost respinsă acțiunea în revendicare introdusă de pârâta D.N.

S-a învederat că apartamentul face parte dintr-un imobil format din 2 construcții și terenul aferent acestora (evidențiat în schița anexată), care le înconjoară, în prezent, în cele 2 clădiri se găsesc 6 unități locative, deținute în proprietate de colocatarii condominiumului și, spații în proprietate comună pe cote-părți, forțată și perpetuă.

Construcțiile sunt înconjurate de un teren (fărâmițat în mai multe suprafețe distincte, ca efect al amplasării clădirilor în interiorul său) destinat să asigure exercițiul natural și legal al dreptului de proprietate asupra apartamentelor din condominium, respectiv: poartă; gard; intrările în clădiri; accesul la subsolul proprietate comună pe cote-părți în care se află situată și centrala termică; servitute naturală de vedere; servitute naturală de picătură a streșinilor; branșarea la utilități (apă, canal, gaze, electricitate); contoare de gaze și lumină electrică; locuri de depozitare a gunoaielor și minim spațiu verde înconjurător. Având în vedere acest amplasament, în baza Legii nr. 112/1995 reclamanta a dobândit un drept real de folosință asupra terenului aferent apartamentului (drept de superficie), în lipsa căruia, dreptul de proprietate asupra spațiului cu destinația de locuință ar fi fost lipsit de orice conținut.

În acest sens, s-a încheiat cu SC "A." SA Contractul de închiriere nr. 04375 din 15/06/2004 având ca obiect folosința terenului aferent în suprafață de 75,70 mp, diferența până la suprafața totală a terenului care înconjoară clădirile, fiind atribuit celorlalți proprietari ai apartamentelor situate în condominium. Reclamanta a mai susținut că la data de 22 aprilie 2011 a primit notificarea formulată de pârâta D.N., prin care era informată că a fost emisă Dispoziția nr. 12769 din 04 august 2010, prin care primăria a atribuit în favoarea notificatoarei un drept de folosință specială asupra terenului în suprafață de 243,85 mp situat în București, str. L. (respectiv terenul care înconjoară clădirile ce formează condominiumul în care este amplasat și apartamentul), drept de folosință care la vânzare se transformă în drept de proprietate.

Astfel, a aflat că beneficiara acestei dispoziții emise în baza Legii nr. 10/2001 își afirmă intenția de a vinde dreptul de proprietate asupra terenului aferent construcțiilor la prețul de 121.925 euro. În opinia reclamantei, dispoziția din 04 august 2010 este lovită de nulitate absolută, fiind emisă cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 10/2001, precum și cu fraudarea scopului acestei legi; a dreptului de proprietate, garantat de Convenția europeană a drepturilor omului, Constituția României, Codul civil și reglementările naționale și europene care determină conținutul și substanța drepturilor fundamentale ale omului; a reglementărilor imperative de ordine publică, de interes general privind regimul juridic al construcțiilor, sistematizarea teritoriului, urbanismul și protecția mediului în localitățile urbane.

Restituirea în natură a terenului contravine, totodată, dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Noțiunea de teren aferent include, evident și terenul necesar bunei utilizări a acestora. S-a arătat că dispoziția emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001, la data de 04 august 2010 încalcă și jurisprudența anterioară constantă a instanțelor naționale cu privire la regimul juridic al imobilelor și al modalităților de determinare a măsurilor de reparare instituite de actul normativ menționat.

În ceea ce privește afectațiunile terenului care înconjoară condominiumul situat în București, str. L., reclamanta a susținut că jurisprudența a subliniat și înainte de adoptarea Legii nr. 1/2009, că nu reprezintă teren liber, susceptibil de restituire în natură, cel destinat amplasării conductelor ce deservesc amenajări publice, accesului la garaje; terenurile destinate a servi nevoile comunității, inclusiv suprafețele pe care se află amplasate dotări tehnico-edilitare, spații verzi aferente blocurilor de locuit, calea de acces spre centrala termică; terenurile care nu pot constitui un tot inseparabil, astfel încât nu este posibil a se crea spații libere; terenurile afectate spațiilor verzi.

S-a mai învederat că prin dispoziția menționată se creează un drept real care nu poate fi calificat decât ca o restituire în natură a unui drept de proprietate, care, însă, este lipsit de conținut, deoarece titularul său nu se poate bucura de niciunul din atributele dreptului de proprietate, terenul fiind deja supus altor afectațiuni legale și grevat de drepturi reale aparținând altor persoane. Reclamanta a mai susținut că, Decizia nr. 12769 din 04 august 2010, este lovită de nulitate absolută și pentru faptul că terenul restituit în natură nu este identificat, pentru a se determina destinația actuală, vecinătățile și suprafața lui, pentru a verifica dacă sunt afectate căile de acces, dacă este liber ori este afectat de detalii de sistematizare.

Dacă ar fi fost identificat în concret, ar fi rezultat că în București, str. L., sector 2, nu există niciun teren liber unitar, susceptibil de restituire în natură conform Legii nr. 10/2001, ci numai suprafețe mici de teren, fărâmițate, care înconjoară construcțiile ce sunt necesare folosinței utile a apartamentelor situate în cele 2 construcții. S-a mai arătat că, pârâta D.N., a demarat procedurile de restituire în natură a terenului în suprafață de 283,26 mp la data de 13 august 2007, deci, după expirarea termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru declanșarea acestora. Or, susține reclamanta, în jurisprudență s-a constatat că termenul de 6 luni prevăzut art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (care a fost prelungit de 2 ori prin O.U.G.

nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001) a expirat la data de 14 februarie 2002, acesta fiind un termen de decădere, astfel că orice notificare depusă de personale îndreptățite, după această dată, este tardivă, față de dispozițiile imperative sus arătate. În concluzie, reclamanta a solicitat a se constata nulitatea absolută a Dispoziției Primarului General al Municipiului București nr. 12769 din 04 august 2010, prin care s-a atribuit în favoarea pârâtei terenul care înconjoară condominiumul din București, str. L. Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, art. 6 alin. (1) din același act internațional, art. 44 din Constituția României; art. 7 alin. (5), art. 22 din Legea nr. 10/2001 și art. 481 C. civ.

Prin Sentința civilă nr. 1076 din 23 mai 2013 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 226/1996, încheiat cu Primăria Municipiului București, reclamanta R.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament situat la parterul imobilului din str. L., compus din 3 camere și dependințe și asupra cotei indivize de 25,52 din părțile aflate în folosință comună ale imobilului, precum și asupra terenului de 44,15 mp situat sub construcție. Contractul a fost încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Prin Dispoziția nr. 12769 din 04 august 2010 emisă de Primarul General al Municipiului București, în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a dispus atribuirea în folosință specială a terenului în suprafață de 243,85 mp situat în str. L., sector 2, către pârâta D.N.

Susținerea reclamantei în sensul nulității dispoziției, pentru faptul că a fost emisă în baza unei notificări înregistrată peste termenul prevăzut de lege, a fost considerată de instanța de fond ca nefondată, întrucât din actele depuse la dosar rezultă că dispoziția a fost emisă cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în baza notificării din 24 iulie 2001, formulată în termenul de 6 luni prevăzut de art. 21 (termen prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G.

nr. 145/2001) S-a considerat că este nefondată și susținerea potrivit căreia reclamanta ar fi dobândit un drept de proprietate asupra terenului aferent construcției, prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 226/1996, deoarece acesta ar fi necesar unei bune utilizări a locuinței, reținându-se că prin acest act reclamanta a dobândit doar un drept de proprietate asupra locuinței compuse din trei camere și dependințe, în suprafață de 92,37 mp și asupra terenului situat sub construcție, în suprafață de 44,15 mp. Prin contract nu i s-a transmis reclamantei nicio cotă parte din dreptul de proprietate asupra terenului care reprezintă curtea imobilului, aceasta având doar un drept de folosință.

Instanța a apreciat că, practica judiciară, prin care cumpărătorilor (foști chiriași) li se recunoaște un drept de superficie sau de folosință specială, nu constituie izvor de drept, nu are caracter obligatoriu pentru instanțele judiciare, motiv pentru care nu poate fi avută în vedere în cauza de față. S-a reținut că, reclamanta are posibilitatea legală de a solicita în contradictoriu cu pârâta D.N., stabilirea unei servituți de trecere, în condițiile în care imobilul se compune din mai multe unități locative aflate în proprietatea unor terțe persoane care pot invoca de asemenea un drept de trecere (servitute de trecere) conform art. 750 C. civ.

Instanța de fond a constatat că Dispoziția nr. 12769 din 04 august 2010 emisă de Primarul General al Municipiului București, a fost emisă cu respectarea art. 7 din Legea nr. 10/2001, republicată, având în vedere că pârâtul Municipiul București nu a dispus restituirea locuinței ce face obiectul Contractului de vânzare nr. 226/1996, către pârâta D.N., moștenitoarea foștilor proprietari. De asemenea, prin dispoziția contestată nu au fost restituite terenurile aferente locuințelor ce fac obiectul Contractelor de vânzare-cumpărare nr. 226/1996, 4107/1997; 3349/1997; 1009/1996 și 794/1996, locuințe vândute în baza Legii nr. 112/1995, aceste terenuri fiind situate sub construcție. În aceeași idee s-a reținut că, dispoziția contestată are ca obiect suprafața de 243,85 mp, ce constituie curtea imobilului din str. L., obținută prin scăderea suprafeței de teren pe care sunt situate cele două construcții, din suprafața totală a imobilului de 420 mp.

Tribunalul a considerat că, nu poate fi primită susținerea reclamantei, în sensul că, prin Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 s-a statuat în sensul că, și terenurile situate în jurul locuinței vândute fostului proprietar sunt cuprinse în noțiunea de teren aferent imobilului, deoarece, prin norma de aplicare a legii nu se poate adăuga la lege și nici nu se poate modifica o lege. Deși, reclamanta susține că are un drept de superficie asupra terenului aferent construcției, respectiv asupra curții imobilului, ca nu se află în posesia unei hotărâri judecătorești prin care i s-a recunoscut cu putere de lucru judecat acest drept.

Instanța de fond a respins și susținerea potrivit căreia dispoziția contestată este nulă absolut, fiind emisă simultan/concomitent cu o altă dispoziție a Primarului General prin care s-a formulat propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru apartamentul vândut reclamantei, deoarece acesta nu constituie un motiv de nulitate, reclamanta neindicând dispozițiile legale încălcate. Tribunalul a mai subliniat că, cele două dispoziții de restituire au ca obiect părți deosebite ale imobilului din str. L. Astfel, dispoziția contestată are ca obiect terenul ce reprezintă curtea imobilului, teren ce nu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul reclamantei, în timp ce Dispoziția necontestată cu nr. 12770/2010, are ca obiect spațiile vândute în baza Legii nr. 112/1995.

Față de aceste considerente, în temeiul art. 7 și 22 din Legea nr. 10/2001 și art. 480 - 481 C. civ., instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată. Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat apel reclamanta criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte. S-a susținut că, instanța de fond a ignorat expertiza topografică efectuată în cauză, pentru a se stabili dacă terenul restituit prin dispoziția contestată, era necesar bunei utilizări a imobilului, reținând în mod eronat că probatoriu] administrat în cauză ar fi reprezentat numai de acte.

Din concluziile acestei expertize rezultă că terenul a fost identificat de expert, iar suprafața care a fost restituită prin decizia contestată, formează două suprafețe complet separate, respectiv curtea interioară 1, în suprafață de 70 mp și curtea interioară 2, în suprafață de 148 mp, separate de construcția CI din condominium, fiind totodată, necesar bunei funcționări a celor două clădiri, cu destinația de locuințe, afectat de accesul în locuințe, rețele edilitare și spațiu verde. Aceste concluzii coroborate cu dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 cu modificările ulterioare, dovedeau, susține reclamanta, faptul că pârâta nu era îndreptățită la restituirea în natură a terenului, dispoziția contestată fiind astfel nelegală.

S-a mai învederat că în loc să analizeze motivele acțiunii prin raportare la dispozițiile legale anterior menționate, instanța de fond, în mod nelegal și netemeinic, a făcut trimitere doar la Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, care contrar celor reținute de instanță, reprezintă, dispoziții ce fac corp comun cu legea, care vin să explice legea și nu contravin acesteia. Reclamanta a mai susținut că, este adevărat faptul că practica judiciară nu reprezintă izvor de drept în sistemul juridic romano-germanic, dar nu poate fi negat faptul că joacă un rol fundamental m ceea ce privește interpretarea și aplicarea legii ca izvor formai de drept, fiind o condiție esențială a previzibilității juridice și a siguranței raporturilor juridice.

În aceeași idee, s-a mai arătat că instanța de fond a fost în eroare și atunci când a respins cererea de nulitate a dispoziției, întrucât printr-o altă dispoziție a Primarului General s-a propus acordarea de despăgubiri pentru clădiri și terenul situat sub acestea. Reclamanta a mai învederat că, prin Sentința civilă nr. 1477 din 18 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 13615/3/2009, irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de D.N., iar Primăria Municipiului București a fost obligată să emită propunere cu acordare de despăgubiri pentru imobilul situat în București, str. L., format, potrivit încheierii de lămurire dispozitiv din 04 iunie 2010, din construcție și teren în suprafață de 428,97 mp, adică inclusiv terenul neocupat de construcții.

Dacă nu ar fi ignorat expertiza efectuată în cauză, instanța ar fi constatat că terenul total al imobilului este de 428,97 mp, aceiași suprafață fiind retrocedată prin echivalent și prin sentința civilă anterior menționată. Or, susține reclamanta în condițiile în care i s-a restituit pârâtei același imobil atât în natură, cât și prin echivalent, a fost încălcat principiul "non bis in idem". Pârâtă D.N. prin întâmpinarea depusă a solicitat respingerea apelului ca nefondat. Pârâtă D.N. prin întâmpinarea depusă a solicitat respingerea apelului ca nefondat. La 20 aprilie 2014 reclamanta a depus o precizare la motivele de apel, prin care a reluat critica ce viza ignorarea de către instanța de fond a expertizei ce exista la dosar; a fost invocată din nou Sentința civilă nr. 1477 din 18 decembrie 2009, definitivă și irevocabilă, arătând care sunt efectele juridice ale acesteia.

A mai invocat Decizia nr. 424/2013 a Curții Constituționale, susținând că aceasta dovedește nelegalitatea concluziei la care a ajuns prima instanță cu privire la forța normelor de aplicare a unei legi; a invocat principiul "electa una via non datur recursus ad alteram", susținând că nu se poate pretinde pentru același imobil, atât restituirea în natură, cât și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Prin Decizia civilă nr. 132 din 23 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția III-civilă pentru minori și familie, a fost admis apelul reclamantei, schimbată în tot sentința instanței de fond, în sensul admiterii acțiunii și anulării dispoziției din 04 august 2010. Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Prin acțiune, reclamanta a invocat nelegalitatea dispoziției Primarului General al Municipiului București din 04 august 2010, prin care, în baza Legii nr. 10/2001, s-a atribuit în folosință specială pârâtei D.N., cetățean francez, terenul în suprafață de 243,85 mp situat în București, str. L., sector 2, identificat conform raportului de expertiză întocmit de expert tehnic judiciar ing.

O.P., susținând, în esență că a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 modificată, a practicii judiciare unitară în materie și, a principiului "electa una via", în frauda drepturilor chiriașilor. Instanța de fond a respins acțiunea, reținând ca dispoziția contestată a fost emisă cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în condițiile în care prin Normele metodologice de aplicare a unei legi, nu se pot schimba dispozițiile acesteia. Reclamanta, ca și ceilalți chiriași, au dobândit în baza Legii nr. 112/1995 dreptul de proprietate doar asupra apartamentelor și asupra terenului de sub acestea, nicidecum dreptul de proprietate asupra curții imobilului, că nu există două dispoziții emise de primărie prin care să se fi restituit pârâtei terenul în litigiu.

Din actele dosarului rezultă că imobilul situat în București, str. L., sector 2 a fost proprietatea autorului intimatei pârâte D.N., E.G. (fost G.) și a fost trecut în mod abuziv în patrimoniul statului, în baza Decretului nr. 92/1950. Instanța de apel a mai observat că, prin Sentința civilă nr. 1632 din 14 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 21222/3/2008, definitivă și irevocabilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de D.N. (pârâtă în cauza de față) împotriva pârâților R.M. (reclamanta din prezenta cauză) și Primăria Municipiului București, constatându-se nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, str. L., sector 2, că cererea privind revendicarea imobilului de la pârâți, a fost respinsă ca neîntemeiată.

S-a constatat că, D.N. a apelat și la procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001, iar prin notificarea din 24 iulie 2001 a solicitat, în baza acestei legi speciale de reparație, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru același imobil. Deoarece Primăria Municipiului București nu a soluționat această notificare în termen legal, pârâta s-a adresat instanței de judecată, contestând refuzul Primăriei Municipiului București de soluționare a cererii, iar prin Sentința civilă nr. 1477 din 18 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 13615/3/2009, irevocabilă, a fost admisă acțiunea și, constatându-se loialitatea acesteia de persoana îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, str. L., sector 2, a fost obligată pârâta Primăria Municipiului București să emită dispoziție cu propunere de despăgubiri pentru imobilul în litigiu.

Prin încheierea din 04 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a lămurit dispozitivul sentinței anterior menționate, în sensul că imobilul pentru care pârâta Primăria Municipiului București a fost obligată să emită propunere de acordare de despăgubiri, situat în București, str. L., sector 2, se compune din teren în suprafață de 420 mp (din măsurători 428,97 mp) și construcție alcătuită din: parter (două camere și dependințe), etaj (două camere și dependințe), garaj cu parter și, etaj cu două camere pentru servitori.

Prin dispoziția din 4 august 2010 emisă de Primăria Municipiului București, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru partea de imobil înstrăinată chiriașilor în baza Legii nr. 10/2001 (apartamente și terenul de sub acestea în suprafață totală de 145,71 mp), iar în baza acestei decizii Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a emis decizia de compensare din 19 iunie 2014, prin care a validat dispoziția primarului, anterior menționată și, a emis în favoarea pârâtei D.N. 492.059 puncte, conform Legii nr. 165/2013. Cu privire la restul imobilului, Primăria Municipiului București a emis la 04 august 2010 Dispoziția nr. 12769/2010 contestată în prezenta cauză, prin care s-a atribuit pârâtei în folosință specială terenul în suprafață de 243,85 mp.

Instanța de apel a reținut că, această dispoziție este nelegală, în primul rând, pentru că încalcă dispozițiile Sentinței civile nr. 1477 din 18 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 13615/3/2009, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 04 iunie 2010, în care se reținuse, cu putere de lucru judecat, dreptul pârâtei D.N. la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru întregul imobil situat în București, str. L., sector 2, compus din construcții și teren în suprafață totală de 420 mp, deci inclusiv pentru cei 243,85 mp, reprezentând curtea imobilului. Instanța de apel a mai reținut că, dispoziția este nelegală și pentru faptul că a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 modificată, care statuează că nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Prin H.G. nr. 923 din 1 septembrie 2010 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, s-a prevăzut că prin "teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, se înțelege terenul pe care este amplasată construcția cumpărată de chiriaș, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia, cu precizarea că, stabilirea suprafeței de teren necesare bunei utilizări a construcției se face, motivat, de către entitatea învestită cu soluționarea notificării.

Potrivit legii, astfel de norme de aplicare se stabilesc prin hotărâre de guvern ori de câte ori executarea unor prevederi din lege reclamă stabilirea de măsuri sau a unor reguli subsecvente, care să asigure corecta aplicare a acestora, sau organizarea corespunzătoare a unor activități. Hotărârile Guvernului se adoptă întotdeauna în baza legii, fiind secundum legem și urmărind punerea în aplicare sau ducerea la îndeplinire a legilor. Instanța de apel a constatat că, astfel de norme pot fi atacate în fața instanței de contencios administrativ, care, verificând conținutul hotărârii Guvernului, poate să statueze, cu ocazia efectuării controlului specific, asupra conformității dispozițiilor acestora cu actul normativ cu forță juridică superioară.

Or, reține instanța de apel, în lipsa unei hotărâri care să constate lipsa unei astfel de conformități, dispozițiile cuprinse în normele metodologice anterior menționate erau obligatorii pentru instanța de fond, ar fi trebuit să se constate că terenul aferent imobilului înstrăinat reclamantei în temeiul Legii nr. 112/1995, se compune, atât din terenul pe care era amplasată construcția cumpărată, cât și din terenul reprezentând împrejurimile construcțiilor, necesar bunei utilizări a acestora. S-a mai constatat că, prin raportul de expertiză efectuat la instanța de fond, s-a concluzionat în sensul că terenul atribuit în folosință specială, în suprafață totală de 243,85 mp., nu este unitar ci se compune, în fapt, din două subparcele complet separate, necesare bunei utilizări a construcțiilor existente la adresă, situație în care restituirea terenului în natură nu era posibila, apreciindu-se că dispoziția contestată se impune a fi anulată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul București. Astfel, criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304, pct 9 C. proc. civ.: Pârâtul susține că, instanța de apel, a făcut o greșită interpretare și aplicare atât a dispozițiilor art. 7, alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată, cât și a prevederilor H.G. nr. 923 din 1 septembrie 2010 pentru modificarea și completarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

În aceeași idee, se mai susține și greșita aplicare a dispozițiilor art. 8 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Prin urmare, învederează același pârât, nu pentru întreaga suprafață de teren se impune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, suprafața liberă putând fi restituită în natură, iar în cazul de față terenul restituit în natură nu încalcă dreptul celorlalți proprietari ce au cumpărat apartamentele în baza Legii nr. 112/1995, în condițiile în care prin Dispoziția nr. 12770 din 4 august 2010 emisă de Primarul General al Municipiului București, (dispoziție necontestată), se prevede expres ca nu se restituie în natură, ci se acordă măsuri reparatorii prin echivalent atât pentru apartamentele vândute cât și pentru cotele de teren aferente, motiv pentru care se susține că Dispoziția contestată nr. 12769 din 4 august 2010, nu încalcă dispozițiile legale sus-enunțate.

Se mai învederează că, în fapt terenul ce reprezintă curtea imobilului, nu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, ce constituie titlul reclamantei, astfel, că dispoziția contestată a fost emisă cu respectarea art. 7 din Legea nr. 10/2001. Ca atare, pârâtul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului reclamantei și menținerii soluției instanței de fond. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Dispoziția contestată are ca obiect terenul în suprafață de 243,85 mp, ce faptic reprezintă curtea imobilului situat în București, str. L., sector 2. În baza Contractului de vânzare-cumpărare nr. 226 din 30 septembrie 1996 încheiat cu Primăria Municipiului București reprezentată prin SC A. SA, reclamanta R.M.

a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament situat la parterul imobilului din str. L., compus din 3 camere și dependințe și asupra cotei indivize de 25,52 din părțile aflate în folosință comună ale imobilului, precum și asupra terenului de 44,15 mp situat sub construcție. Contractul a fost încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta a încheiat cu SC "A." SA contractul de închiriere din 15 iunie 2004, având ca obiect folosința terenului aferent în suprafață de 75,70 mp, diferența până la suprafața totală a terenului care înconjoară clădirile, fiind atribuit în folosință celorlalți proprietari ai apartamentelor situate în condominium.

Este real că, prin Sentința civilă nr. 1477 din 18 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 13615/3/2009, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 253 din 9 noiembrie 2010 a Curții de Apel București secția IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 8399 din 28 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a constatat că D.N. (pârâta din prezentul litigiu) are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, str. L., sector 2, fiind obligată Primăria Municipiului București să emită dispoziție cu propunere de despăgubiri pentru imobilul sus-menționat.

Sentința civilă nr. 1477 din 18 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a făcut obiectul unei cereri de lămurire a dispozitivului. Astfel, prin încheierea din 04 iunie 2010 a aceleiași instanțe s-a lămurit dispozitivul sentinței în sensul că imobilul situat în București str. L., sector 2, pentru care pârâta a fost obligată să emită propunere de acordare de despăgubiri, se compune din teren în suprafață de 420 mp (din măsurători 428,97 mp) și construcție alcătuită din parter (două camere și dependințe) etaj (două camere și dependințe) garaj cu parter și etaj cu două camere pentru servitori. Ca atare, este de reținut că prin încheierea de lămurire a dispozitivului Sentinței civile nr. 1477 din 18 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a statuat cu putere de lucru judecat, că dreptul pârâtei D.N.

la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, vizează întregul imobil situat în București, str. L., sector 2, compus din construcții și teren în suprafață totală de 420 mp. Așa cum s-a arătat deja, din această suprafață de 420 mp face parte și terenul de 243,85 mp, atribuit pârâtei prin decizia contestată (teren ce faptic constituie curtea imobilului din București str. L., sector 2). Ulterior, prin Dispoziția nr. 12770 din 04 august 2010 emisă de Primăria Municipiului București, în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a propus în favoarea pârâtei D.N., acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru partea de imobil înstrăinată chiriașilor, (apartamente și terenul de sub acestea în suprafață totală de 145,71 mp).

În baza acestei decizii, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a emis Decizia de compensare nr. 1355 din 19 iunie 2014, prin care a validat dispoziția primarului, anterior menționată, stabilind în favoarea pârâtei D.N. un număr de 492.059 puncte, în temeiul Legii nr. 165/2013. Prin dispoziția din 4 august 2010 emisă de Primarul General al Municipiului București, contestată în prezenta cauză, s-a dispus atribuirea în folosință specială a terenului în suprafață de 243,85 mp., către pârâta D.N. Această suprafață de 243,85 mp, se compune în fapt, din două subparcele complet separate, necesare bunei utilizări a construcțiilor existente la adresa sus-menționată, fapt ce rezultă din raportul de expertiză efectuat la instanța de fond de către expertul Ș.I.

Din perspectiva celor expuse, a situației juridice a imobilului construcții, ce a fost înstrăinat chiriașilor în temeiul Legii nr. 12/1995, a configurației terenului de 243,85 mp, ce se compune din două subparcele total separate, care faptic constituie curtea imobilului din str. L., nr. 6, (aspect recunoscut chiar de pârât în cererea de recurs), este de reținut că, acest teren se circumscrie noțiunii "de teren aferent imobilului înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995," astfel cum este definit prin art. 7.3 alin. (2) din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, textul legal sus-evocat prevede că: "prin noțiunea teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, se înțelege atât terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia, indiferent de categoria de folosință." De altfel, este de observat că atât dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, cât și dispozițiile pct. 7.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, exceptează în mod expres și imperativ, de la restituire "terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Cum, în cauză terenul atribuit pârâtei, prin dispoziția contestată, vizează chiar terenul din împrejurimile construcției ce este necesar pentru buna utilizare a acesteia, ce constituie curtea imobilului, instanța de apel în mod legal a dat eficiență dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și, respectiv pct. 7.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, făcând o corectă interpretare și aplicare a acestora. Din perspectiva celor expuse, sunt nefondate atât susținerile pârâtului legate de greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 7, alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată și, respectiv a dispozițiilor H.G. nr. 923 din 1 septembrie 2010 pentru modificarea și completarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, cât și susținerile legate de faptul că suprafața de teren de 243,85 mp, ar fi liberă putând fi restituită în natură, precum și susținerile legate de faptul că prin restituirea acestei suprafețe, nu se încalcă dreptul celorlalți proprietari ce au cumpărat apartamentele în baza Legii nr. 122/1995. Criticile pârâtului legate de greșita aplicare a dispozițiilor art. 8 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu pot fi primite în condițiile în care dispozițiile legale sus-evocate, nu se regăsesc în considerentele hotărârii recurate, nefăcând obiectul de analiză al instanței de apel.

Din această perspectivă, cum niciuna din criticile pârâtului nu se circumscrie dispozițiilor prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de Municipiul București împotriva Deciziei nr. 132 A din 23 martie 2015, urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București împotriva Deciziei nr. 132 A din 23 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 octombrie 2015. Procesat de GGC - NN