ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 418/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 418/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Deliberând asupra

recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 1 București, la data de 21 martie 2006, sub nr. 8756/299/2006,

reclamanta M.C.G. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin primarul

general, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să

dispună obligarea pârâtului să-i lase, în deplină proprietate și posesie,

imobilul situat în București, sector 1, compus din teren în suprafață de 429 mp

și construcțiile edificate pe acesta, cu excepția celor vândute în baza Legii nr.

112/1995.

În dosar au formulat

cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului petenții N.G. și N.D.,

solicitând respingerea acțiunii ca fiind formulată de o persoană fără calitate

procesuală activă.

În motivarea cererii

de intervenție, au arătat că sunt cumpărători ai unuia dintre cele trei corpuri

de casă existente în imobilul din litigiu, în baza Legii nr. 112/1995, iar

reclamanta invocă, în dovedirea acțiunii, certificatul de calitate de

moștenitor din 27 mai 1998 emis de B.N.P., „D.O.”, care nu poate face, însă,

această dovadă. Susțin că au fost chemați în judecată de către reclamantă în

cadrul a două procese.

Prin sentința civilă nr.

12484 din 5 septembrie 2006, Judecătoria sectorului 1 București a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă,

în raport de valoarea terenului în litigiu și de dispozițiile art. 2 C. proc.

civ.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de

10 octombrie 2006, sub nr. 8756/299/2006, reclamanta depunând o cerere

precizatoare a acțiunii introductive, prin care și-a majorat câtimea obiectului

acțiunii în ceea ce privește terenul în litigiu la suprafața de 940 mp.

Prin încheierea din

24 noiembrie 2006, cu ocazia dezbaterii admisibilității în principiu, instanța

a respins cererea de intervenție în interesul pârâtului, formulată de petenții N.G.

și N.D., ca lipsită de interes. În pronunțarea acestei soluții, Tribunalul a

considerat că petenții nu justifică interes în formularea cererii de

intervenție, de vreme ce nu au depus nicio probă în acest sens.

Prin sentința civilă nr.

959 din 05 iulie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, s-au respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și lipsei calității

procesuale active.

S-a admis acțiunea,

așa cum a fost precizată de reclamanta M.C.G., în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București, prin primarul general.

A fost obligat

pârâtul să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul

situat în București, sector 1, compus din teren în suprafață de 940 mp și

construcțiile edificate pe acesta, cu excepția apartamentului vândut în baza

Legii nr. 112/1995.

În soluționarea

excepției inadmisibilității acțiunii, instanța a reținut că pârâtul nu a

respectat termenul legal de rezolvare a notificării, prevăzut de art. 25 din

Legea nr. 10/2001, că reclamanta, prin cererea înregistrată din 10 ianuarie 2002,

a solicitat obligarea statului să-i lase, în deplină proprietate și posesie,

imobilul în litigiu, acțiune respinsă ca inadmisibilă, prin hotărâre rămasă

irevocabilă, determinat de intrarea în vigoare a legii speciale de reparație.

În aceste condiții,

nesoluționarea notificării formulate de către reclamantă în intervalul lung de

timp scurs de la înregistrarea acesteia, și chiar după ce s-a reținut că

reclamanta nu are la dispoziție decât procedura administrativă specială

prevăzută de Legea nr. 10/2001 reprezintă un refuz evident de restituire a

imobilului în natură, împrejurare ce îi conferă accesul direct la instanță.

Prin urmare, nu se

poate reține că acțiunea reclamantei este inadmisibilă și nici că soluția

pronunțată prin hotărârile judecătorești menționare are autoritate de lucru

judecat, acțiunea în revendicare formulată de reclamantă fiind remediul juridic

și mijlocul procedural prin care aceasta poate cere în justiție să i se

recunoască dreptul de proprietate asupra bunului de care a fost deposedată,

solicitând restituirea acestuia.

Excepția lipsei

calității procesuale active este neîntemeiată. Așa cum rezultă din contractul

de vânzare-cumpărare din 1922, l.B.C. a dobândit imobilul situat în București,

format din teren cu toate construcțiile existente.

În procesul-verbal

întocmit la 18 iulie 1946 pentru înființarea cărților funciare în Municipiul

București se arată că imobilul situat în București, proprietar I.C.B.,

domiciliat la aceeași adresă, se compune din teren în suprafață de 1.482 mp și

o casă cu 8 camere, 2 antreuri, 4 bucătării, o prăvălie la stradă și anexe.

Din adresa din 2005

emisă de P.M.B.-D.E.I.C. se reține că imobilul la care face referire procesul-verbal

încheiat la 18 iulie 1946 era compus din imobilele ce au purtat următoarele

adrese poștale: str. X până în anul 1925 și str. Y, menționându-se că, în

prezent, figurează înscrise distinct, cu adresele poștale str. X, și str. Y,

sector 1, imobile ce figurau înscrise și la nivelul anului 1948.

Ulterior, autorul

reclamantei (calitate ce rezultă din certificatul de moștenitor din 27 mai 1998),

prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 20 decembrie 1949, a

vândut imobilul proprietatea lui, situat în București, compus din teren în

suprafață de 400 mp.

În acest act se

menționează că vânzătorul C,I,B, deține imobilul care face obiectul

contractului în baza actului de vânzare-cumpărare din 1922 și că restul suprafeței

cumpărate prin acest act rămâne proprietatea deplină a vânzătorului, neintrând

în vânzarea care face obiectul contractului din 1949.

În raport de faptul

că pârâtul a susținut că imobilul revendicat de reclamantă, situat în str. X,

nu este unul și același cu imobilul menționat în actul de vânzare-cumpărare din

1922, în cauză s-a efectuat un raport de expertiză topografică, care, în urma

analizei actelor depuse la dosar și a măsurătorilor efectuate la fața locului,

a stabilit că terenul indicat în actul de vânzare-cumpărare al autorului

reclamantei este unul și același cu terenul identificat prin expertiză și

revendicat de reclamantă, cu mențiunea că, în urma înstrăinării suprafeței de

400 mp în anul 1949, care avea deschidere la str. X, restul imobilului rămas în

proprietatea vânzătorului I.B.C., care avea deschidere și la str. X, a rămas

înscris la această adresă poștală.

În consecință, prin

probele administrate în cauză s-a dovedit existența dreptului de proprietate în

patrimoniul autorului reclamantei asupra imobilului revendicat, iar diferența

de adresă poștală a rezultat din succesiunea actelor încheiate de către fostul

proprietar și din divizările întregului imobil din str. X în trei imobile

distincte, cu înscrisurile în evidențele cadastrale corespunzătoare

divizărilor.

Pe fondul cauzei, Tribunalul

a constatat că imobilul a fost preluat de către stat prin Decizia nr. 879/1959,

emisă în baza Decretului nr. 92/1950, iar, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 10/2001 republicată, imobilele naționalizate prin acest act

normativ sunt considerate ca fiind imobile preluate în mod abuziv de către

stat.

De asemenea,

naționalizarea imobilului în baza Decretului 92/1950 s-a făcut cu încălcarea

Constituției României în vigoare la acel moment, astfel că preluarea bunului,

în aceste condiții, nu constituie un titlu valabil de dobândire a dreptului de

proprietate de către stat.

În concluzie, în baza

art. 480 C. civ., l-a obligat pe pârât să lase reclamantei, în deplină

proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, sector 1,

compus din teren în suprafață de 940 mp și construcțiile edificate pe acesta,

cu excepția apartamentului vândut în baza Legii nr. 112/1995, astfel cum a

solicitat reclamanta.

La data de 19

noiembrie 2013, petenții N.G. și N.D. au formulat cerere de îndreptare

eroare/omisiune strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 959 din 5 iulie

2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în sensul de a se dispune

restituirea imobilului către reclamantă, cu excepția apartamentului vândut în

baza Legii nr. 112/1995, compus din teren în suprafață de 59,69 mp și

construcție, conform contractului din 1997.

Prin încheierea de

ședință din 13 decembrie 2013, pronunțată în același dosar, s-a respins cererea

de îndreptare a erorilor materiale cu privire la sentința civilă nr. 959/2007,

cerere formulată de petenții N.G. și N.D., ca neîntemeiată.

Instanța a reținut că

petenții nu sunt părți în prezentul dosar, ca urmare a respingerii cererii de

intervenție ca lipsită de interes, iar erorile invocate de aceștia nu se

circumscriu noțiunii de „eroare materială”, astfel cum este definită de

dispozițiile art. 281 C. proc. civ., întrucât, dacă s-ar da curs solicitării

lor, ar însemna diminuarea suprafeței de teren restituită reclamantei. Aceasta

ar echivala cu remedierea unor eventuale greșeli de judecată, care nu se poate

realiza decât prin intermediul căilor de atac declarate împotriva hotărârii

privind fondul dreptului, iar nu în procedura reglementată de art. 281 C. proc.

civ.

La data de 16

decembrie 2013, petenții N.G. și N.D. au formulat cerere de lămurire/înlăturare

dispoziții potrivnice din dispozitivul aceleiași sentințe, în sensul că nu

formează obiectul restituirii suprafața de teren de 59,69 mp, înstrăinată

acestora prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997, imobilul restituit

fiind în suprafață de 880,31 mp. Au susținut că dispozițiile din sentință sunt

potrivnice, întrucât, pe de-o parte, se restituie suprafața de teren de 940 mp,

care cuprinde și terenul înstrăinat petenților, de 59,69 mp, și, pe de altă

parte, se exceptează de la restituire apartamentul vândut acestora, care este

compus și din teren în suprafață de 59,69 mp.

Pârâtul Municipiul

București, prin primarul general, a formulat, la data de 3 februarie 2014 și,

ulterior, la 18 februarie 2014, cerere de îndreptare eroare materială

strecurată în dispozitivul sentinței civile sus-menționate, în sensul de a se

excepta de la restituire inclusiv suprafața de 59,69 mp, vândută în temeiul

Legii nr. 112/1995 odată cu apartamentul, astfel încât suprafața restituită să

se menționeze a fi de 880,31 mp La data de 21 februarie 2014, pârâtul a

menționat că solicită lămurirea și înlăturarea dispozițiilor potrivnice din

dispozitivul sentinței civile nr. 959/2007, în temeiul art. 281

1

C.

proc. civ.

Prin încheierea de

ședință din camera de consiliu de la 25 aprilie 2014, Tribunalul București, secția

a III-a civilă, a admis cererea formulată de pârâtul Municipiul București, prin

primarul general, astfel cum a fost precizată.

A dispus lămurirea

întinderii dispozitivului sentinței civile nr. 959 din 05 iulie 2007 pronunțată

de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în sensul că apartamentul

vândut în baza Legii nr. 112/1995 a făcut obiectul contractului de

vânzare-cumpărare din 1997, este situat în București, sector 1 și se compune

din 3 camere, baie, culoar, marchiză, magazie zidită, în suprafață utilă de

54,26 mp și 59,69 mp teren situat sub construcție.

A dispus înlăturarea

dispozițiilor potrivnice, în sensul că suprafața de teren restituită

reclamantei este de 880,31 mp.

A respins cererea

formulată de petenții N.G. și N.D., ca fiind introdusă de persoane lipsite de

calitatea procesuală activă.

Tribunalul a redat

dispozitivul sentinței civile cu privire la care s-au formulat cererile deduse

judecății, reținând că reclamanta și-a precizat câtimea obiectului cererii cu

referire la compunerea imobilului revendicat, în urma identificării acestuia

prin rapoartele de expertiză efectuate în cauză, solicitând obligarea pârâtului

să lase, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în

București, sector 1, compus din teren în suprafață de 940 mp și construcții

edificate pe acesta, cu excepția apartamentului vândut în baza Legii nr. 112/1995;

în considerente sau în dispozitiv nu este, însă, arătată compunerea

apartamentului vândut în baza actului normativ menționat.

Prin urmare, se

impune lămurirea întinderii dispozitivului sentinței civile evocate mai sus,

întrucât simpla exceptare de la restituirea, în natură, a apartamentului vândut

în baza Legii nr. 112/1995, fără a se indica efectiv compunerea acestuia, a

determinat dificultăți la intabularea dreptului de proprietate, solicitată de

deținătorii apartamentului.

Acest aspect a

rezultat din cererea inițială formulată de numiții N.G. și N.D., cumpărătorii

apartamentului vândut în baza Legii nr. 112/1995, prin care au solicitat

îndreptarea erorilor materiale strecurate în sentința civilă în cauză, cerere

respinsă de către Tribunal prin încheierea pronunțată la data de 13 decembrie 2013.

Aceștia au formulat

cerere de intervenție în cauză, respinsă ca lipsită de interes prin încheierea

pronunțată la data de 24 noiembrie 2006, avându-se în vedere că intervenienții

nu depuseseră, până la acel moment, la dosar, nicio probă pentru dovedirea

interesului în promovarea cererii, iar reclamanta a arătat că cererea de

chemare în judecată a vizat, exclusiv, doar partea din imobil care nu a fost

restituită și nu partea din imobil deținută de chiriașii cumpărători în baza

Legii nr. 112/1995.

Procedând la

lămurirea întinderii dispozitivului sentinței civile nr. 959 din 05 iulie 2007,

instanța a constatat că apartamentul vândut în baza Legii nr. 112/1995 a făcut

obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 1997, este situat în București,

sector 1 și se compune din 3 camere, baie, culoar, marchiză, magazie zidită, în

suprafață utilă de 54,26 mp și 59,69 mp teren situat sub construcție.

Nu se poate face

abstracție de compunerea, în întregime, a apartamentului vândut în baza Legii nr.

112/1995, câtă vreme, chiar în contractul de vânzare-cumpărare, se face

mențiunea că, odată cu locuința, se dobândește și suprafața de 59,69 mp, teren

situat sub construcție, iar această clauză este valabilă și produce efecte

juridice, nefiind desființată printr-o hotărâre judecătorească.

Prin hotărârea

pronunțată în cauză, instanța a dispus restituirea terenului în suprafață de

940 mp, așa cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de

expertul topograf M.S., iar, din schița amplasament scara 1:200, anexă la

raportul de expertiză, se constată că suprafața terenului de 940 mp a fost

delimitată de pct. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17,

18, 18/A, 19/A, 19, 20/A, 20, 21, 22, 23, 24, teren pe care se află, potrivit

mențiunilor ambilor experți, și apartamentul deținut de N.G. și N.D.

În aceste condiții,

încă de la momentul pronunțării sentinței civile nr. 959 din 05 iulie 2007, nu se

putea dispune restituirea întregii suprafețe de teren, de 940 mp, atâta timp

cât terenul în suprafață de 59,69 mp era situat chiar sub construcția deținută

de petenții N.G. și N.D., iar, potrivit contractului de vânzare-cumpărare

încheiat în baza Legii nr. 112/1995, compunerea apartamentului era cea

constatată mai sus.

Prin urmare,

dispozitivul sentinței civile pronunțate în această cauză cuprinde dispoziții

potrivnice, întrucât, pe de-o parte, s-a dispus restituirea terenului de 940 mp,

iar, pe de altă parte, apartamentul vândut în baza Legii nr. 112/1995 a fost

exceptat de la restituire, astfel cum, în mod expres, a solicitat reclamanta,

fără a se avea în vedere și suprafața de teren situată sub construcție, ce

intră în compunerea acestui apartament.

Așa fiind, se impune

înlăturarea dispozițiilor potrivnice cuprinse în dispozitivul hotărârii,

întrucât, atâta vreme cât s-a dispus exceptarea de la restituire a

apartamentului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, suprafața de teren care

se putea restitui efectiv reclamantei era de 880,31 mp.

În privința cererii

formulate de petenții N.G. și N.D., aceștia nu au avut calitatea de părți în

cauză, iar dispozițiile art. 281

1

alin. (1) C. proc. civ. prevăd, în

mod expres, că doar părțile pot cere instanței care a pronunțat hotărârea să

lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice conținute de

acesta. În consecință, a respins cererea formulată de petenții N.G. și N.D., ca

fiind introdusă de persoane lipsite de calitate procesuală activă.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București, reprezentat de primarul

general, apel care a fost admis prin Decizia civilă nr. 788 din 27 noiembrie 2007

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a schimbat, în

parte, sentința apelată, în sensul că s-a înlăturat obligarea pârâtului la

predarea garajului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 1994

încheiat între SC R. SA și D.G.; au fost menținute celelalte dispoziții ale

sentinței. Decizia civilă menționată a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 3701

din 6 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, prin care s-a luat act de retragerea recursului

declarat de pârâtul Municipiul București, reprezentat de Primarul General.

Împotriva încheierii

de ședință pronunțate la data de 25 aprilie 2014 de către Tribunalul București,

secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 8756/299/2006 a formulat apel reclamanta M.C.G.

Petenții N.G. și N.D.

au formulat apel împotriva sentinței nr. 959 din 5 iulie 2007 și a încheierilor

din 24 noiembrie 2006 și din 13 decembrie 2013 pronunțate în același dosar.

Prin Decizia civilă nr.

370/A din 22 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile

declarate de apelanta reclamantă M.C.G. împotriva încheierii de ședință din 25

aprilie 2014, respectiv de apelanții intervenienți N.G. și N.D. împotriva

sentinței civile nr. 959 din 05 iulie 2007 și a încheierii din 24 noiembrie 2006

pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu

intimatul pârât Municipiul București, prin primarul general.

În pronunțarea

acestei decizii, Curtea de Apel a reținut următoarele:

restituirea imobilului pentru care reclamanta M.C.G. a formulat notificare în

baza Legii nr. 10/2001 - temei invocat alături de art. 480 C. civ. - are natura

juridică a unei contestații la Legea nr. 10/2001 pentru nesoluționarea pe fond

a notificării de către Municipiul București, prin primarul general.

M.C.G. nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Nu se contestă

existența celor două căi în instanță, aflate la îndemâna părților cauzei,

pentru lămurirea întinderii dreptului statuat într-o hotărâre judecătorească: art.

281

1

alin. (1) C. proc. civ. și art. 399 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ.

Însă, calea care

putea fi utilizată în mod limitat în timp ar fi fost cea a contestației la

titlu, prevăzută de art. 399 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. - respectiv

până la data încheierii executării silite - în speță, astfel cum susține

reclamanta, până la data emiterii de către pârât a dispoziției nr. 25/12

ianuarie 2009 și punerea în posesia efectivă la data de 23 iunie 2010, prin

executorul judecătoresc.

Aceasta întrucât

contestația la titlu este, în fond, o contestație la executare, fiind, așadar,

limitată în timp ca utilizare, până la finalizarea executării, în cauză, la 23

iunie 2010.

Susținerea apelantei

reclamante, în sensul că nu există o opțiune a părții între calea contestației

la titlu, conform art. 399 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., și calea

privind lămurirea întinderii și explicitării dispozitivului unei hotărâri

judecătorești, potrivit art. 281

1

C. proc. civ., nu poate fi primită

în condițiile în care, în chiar cuprinsul art. 399 alin. (2) C. proc. civ. se

prevede că „(…) dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 281

1

,

se poate face contestație și în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire

la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu (…)”.

Scopul legiuitorului

a fost acela de a se înlătura orice nelămuriri și a se obține toate

explicitările privind dispozitivul hotărârii judecătorești, cât mai repede

posibil, în raport de calea aleasă de partea interesată.

Susținerea în sensul

că exercițiul dreptului la acțiune ar fi fost subordonat unei restricții de

ordin temporal, și anume începerea executării silite, care decurge din art. 399

C. proc. civ., este nefondată, întrucât executarea unei hotărâri poate avea loc

nu doar în forma executării silite care are un moment de pornire într-o procedură

specială, ci și în forma executării de bunăvoie de către debitor.

Calea prevederilor art.

281

1

C. proc. civ., privind necesitatea lămuririlor referitoare la

înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului, nu are restricții de ordin

temporal, legate strict de executarea hotărârii.

Aceasta, întrucât, pe

această cale, se urmărește efectuarea lămuririlor nu doar în scopul înlăturării

ori prevenirii apariției unor impedimente la executarea hotărârii, ci și în scopul

de a nu se aduce atingere drepturilor unor terți.

Critica apelantei

reclamante, în sensul că s-ar fi prejudiciat fondul cauzei prin admiterea

cererii în temeiul art. 281

1

C. proc. civ., aducându-se încălcări

ale autorității de lucru judecat, este vădit nefondată, deoarece s-a lămurit,

strict, întinderea dreptului reclamantei cu privire la imobilul restituit în

natură, în scopul de a nu prejudicia pe terții intervenienți apelanți N.G. și N.D.,

care cumpăraseră, în baza Legii nr. 112/1995, un apartament cu terenul aferent,

astfel cum este menționat, în mod expres, în contractul de vânzare-cumpărare,

astfel că se impunea lămurirea întinderii dreptului asupra imobilului

retrocedat - mai puțin partea ce a făcut obiectul vânzării-cumpărării, prin

explicitarea acestei din urmă părți, prin descriere, suprafață etc.

Legiuitorul nu a

prevăzut vreun impediment de utilizare a prevederilor art. 281

1

C.

proc. civ. raportat la finalizarea executării silite.

intervenienților N.G. și N.D. formulat împotriva încheierii de ședință din 24

noiembrie 2006 nu este fondat, în mod legal instanța respingând cererea de

intervenție în sprijinul Municipiului București, pentru lipsă de interes

personal, actual și direct, având în vedere cadrul contestației la Legea nr. 10/2001,

care privea notificatoarea și unitatea deținătoare în baza acestei legi,

reclamanta urmărind restituirea imobilului ce nu a făcut obiectul

înstrăinărilor conform Legii nr. 112/1995.

- Apelul

intervenienților accesorii împotriva încheierii de ședință din 13 decembrie 2013

nu este, de asemenea, fondat, întrucât cererea de intervenție accesorie nefiind

admisă în principiu, lipsa de legitimare procesuală activă a apelanților în

îndreptarea omisiunilor privind soluționarea cererilor prin sentința

Tribunalului București conducea la soluția clară, de respingere pe excepția

reținută.

- În consecință, și

apelul intervenienților formulat împotriva sentinței este nefondat, dar și

lipsit de interes, în condițiile în care s-a admis, în mod legal și temeinic,

cererea Municipiului București, de lămurire a dispozitivului sentinței apelate,

sub aspectul explicitării întinderii dispozitivului, prin descrierea imobilului

proprietatea intervenienților N.G. și N.D. - clădire și teren aferent - ce au

făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 -

„exceptat” de la restituirea, în natură, a imobilului de la aceeași adresă

către reclamanta M.C.G. - în dispozitivul hotărârii - sentința civilă nr. 959

din 05 iulie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția III-a civilă,

în Dosarul nr. 8756/299/2006.

Pentru aceste

considerente, în baza art. 296 C. proc. civ., apelurile au fost respinse ca

nefondate.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanta M.C.G. și petenții N.G. și N.D.

I. Recurenta M.C.G. a

solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a deciziei atacate, în

sensul admiterii apelului și respingerii cererii de lămurire a dispozitivului

sentinței civile nr. 959 din 05 iulie 2007 formulată de către Municipiul

București, prin primar general, în raport de următoarele motive:

Hotărârea atacată a

fost dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece instanța a reținut, în mod

greșit, că scopul cererii de lămurire a dispozitivului unei hotărâri, prevăzut

de art. 281

1

C. proc. civ., nu este doar cel de înlăturare ori

prevenire a apariției unor impedimente la executarea hotărârii, ci și acela de

a nu aduce atingere drepturilor unor terți.

Drepturile terților

nu pot fi apărate pe calea procedurală reglementată de textul de lege

sus-menționat.

Din interpretarea

acestei dispoziții rezultă că procedura specială de lămurire a dispozitivului

este mijlocul procedural prin care se clarifică, se interpretează doar măsurile

dispuse de instanța de judecată, în vederea explicării acestora, pentru a se

putea proceda la executarea silită a hotărârii vizate.

Așadar, părțile au

acces la această procedură specială doar în ipoteza în care dispozitivul

hotărârii judecătorești nu este suficient de clar, aspect ce poate genera

dificultăți în procedura de executare silită, nefiind o cale menită să ducă la

anularea ori modificarea titlului executoriu, întrucât o atare finalitate poate

fi atinsă doar prin intermediul căilor legale de atac.

Aceeași finalitate a

lămuririi hotărârii judecătorești poate fi obținută și pe calea contestației la

titlu, promovată în condițiile art. 399 alin. (1) C. proc. civ.

Obiectul cererii este

identic în ambele cazuri, diferind doar cauza acțiunii, respectiv temeiul

juridic și folosul practic urmărit în fiecare caz: lămurirea dispozitivului în vederea

executării viitoare (art. 281

1

), respectiv lămurirea acestuia pentru

înlăturarea impedimentelor născute în cadrul unei executări începute (art. 399 alin.

(1)).

Argumentul instanței

de apel, potrivit căruia calea prevăzută de art. 281

1

nu are

restricții de ordin temporar este real, însă nu se poate admite că această cale

poate fi promovată și după începerea executării silite (cu atât mai puțin după

executarea hotărârii), întrucât, în atare situație, dispozițiile art. 399 alin.

(1) nu ar mai avea aplicabilitate.

În speță, instanța de

apel a menținut soluția pronunțată de către prima instanță, apreciind că nu s-a

prejudiciat fondul cauzei prin admiterea cererii în temeiul art. 281

1

C. proc. civ., deoarece s-a lămurit, strict, întinderea dreptului reclamantei

cu privire la imobilul restituit în natură, în scopul de a nu prejudicia pe

terții intervenienți N.

Pe de o parte, terții

N. nu au calitatea de părți în cauză, întrucât, astfel cum se reține chiar în

decizia atacată, cererea lor de intervenție accesorie a fost respinsă ca

inadmisibilă, pentru lipsa interesului personal, actual și direct.

Pe de altă parte,

prin hotărârea instanței de fond, s-a modificat hotărârea supusă procedurii de

lămurire, în sensul diminuării suprafeței de teren restituită recurentei,

aducându-se, astfel, atingere principiului autorității de lucru judecat.

Pentru a ajunge la o

atare dezlegare, instanța a examinat împrejurările ce țin de fondul cauzei,

respectiv a făcut o reinterpretare a expertizei topo, a componenței

apartamentului înstrăinat conform Legii nr. 112/1995, deși acesta s-a aflat sub

cenzura instanței și la data pronunțării hotărârii supuse lămuririi.

În sprijinul

admiterii cererii de lămurire dispozitiv, instanța reține că „încă de la

momentul pronunțării sentinței civile nr. (...) nu se putea dispune restituirea

întregii suprafețe de teren de 940 mp, atâta timp cât terenul în suprafață de

59,69 mp era situat chiar sub construcția deținută de petenții N.G. și N.D.”

În consecință,

judecătorul fondului a transformat cererea de lămurire a dispozitivului într-o

adevărată cale de atac, pronunțându-se pe fondul cauzei și corectându-l în

procedura specială instituită de art. 281

1

C. proc. civ.

Același judecător,

prin încheierea pronunțată la 13 decembrie 2013, în soluționarea unei cereri de

îndreptare eroare materială, a reținut că „erorile invocate de către terții N.G.

și N.D. nu se circumscriu noțiunii de eroare materială, Tribunalul considerând

că, dacă s-ar da curs cererii petenților N.G. și N.D., ar însemna

diminuarea suprafeței de 940 mp restituiți reclamantei, ceea ce ar echivala cu

remedierea unor eventuale erori de judecată, apte de îndreptare, exclusiv prin

promovarea cailor legale de atac.”.

În drept, cererea de

recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

II. Recurenții N.G.

și N.D. au criticat decizia, pentru următoarele motive:

Soluția este nelegală

pentru motivul de recurs încadrat în art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (nesoluționarea

cererii de intervenție pe fond), cât și pentru motivul încadrat în art. 304 pct.

9 C. proc. civ. (nelegalitatea deciziei recurate).

Susțin că, în

situația în care încheierea din 25 aprilie 2014 rămâne irevocabilă, prin

respingerea recursului reclamantei M.C.G. împotriva Deciziei nr. 370/A din 22

septembrie 2014, soluția instanței de apel apare ca fiind legală.

În cealaltă

eventualitate, soluția este nelegală, deoarece recurenții au calitatea de

proprietari ai terenului de sub construcție, aspect ce rezultă din cuprinsul

contractului de vânzare-cumpărare din 1997.

Prin neclaritatea

obiectului acțiunii principale, s-a vizat inclusiv terenul petenților, asupra

căruia instanțele s-au mai pronunțat anterior sentinței nr. 959/2007, astfel că

interesul acestora este clar determinat, și anume protejarea dreptului de

proprietate asupra terenului de sub casă.

Această situație le

conferă calitate procesuală activă și demonstrează interesul de a formula o

cerere de intervenție în cauză.

În concluzie, folosul

recurenților este evident și constă în consolidarea titlului de proprietate

asupra terenului de sub construcție.

Este adevărat că

reclamanta a susținut că acțiunea vizează exclusiv partea din imobil ce nu s-a înstrăinat

în baza Legii nr. 112/1995, însă, în realitate, prin acțiunea sa, a formulat

pretenții și în privința acestui teren, având o atitudine duplicitară, inclusiv

cu prilejul concluziilor asupra fondului.

Cum instanțele de

fond au apreciat, în mod greșit, existența interesului recurenților în promovarea

cererii de intervenție (care nu a fost soluționată pe fond), solicită admiterea

recursului astfel cum a fost formulat, casarea, în tot, a încheierii din 24

noiembrie 2006, a sentinței nr. 959/2007 și a încheierii din 13 decembrie 2013,

precum și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de fond.

În subsidiar, solicită

admiterea recursului, admiterea apelului, admiterea cererii de intervenție,

modificarea, în parte, a sentinței apelate, în sensul de a se restitui

reclamantei doar suprafața de 880,31 mp, fără suprafața de 59,69 mp, situată

sub construcție, cumpărata în baza Legii nr. 112/1995.

În acest sens,

conform contractului de vânzare-cumpărare din 1997, imobilul este compus din 3

camere, baie, culoar, marchiza, magazine zidită, în suprafață utilă de 54,26 mp

și 59,69 mp teren situat sub construcție.

Cum contractul în cauză

nu a fost desființat de instanțele de judecată, soluția dată în speță apare ca

fiind vădit nelegală și netemeinică.

Mai mult, soluția

instanței este și contradictorie, pe de-o parte, fiind exceptat apartamentul de

la restituire, iar, pe de altă parte, suprafața de teren din contract fiind

inclusă în suprafața de 940 mp

În plus, cererea de

mărire a câtimii obiectului cererii, depusă la instanța de fond, nu are rolul

unei simple cereri precizatoare, ci este o veritabilă modificare a acțiunii,

schimbând suprafața revendicată, astfel că se impune admiterea apelului și restrângerea

suprafeței restituite la cea solicitată inițial (400 mp), ce nu cuprindea și suprafața

de 59,69 mp, înstrăinată recurenților.

În cazul respingerii

recursului declarat de reclamanta M.C.G. împotriva aceleiași decizii și păstrarea,

ca fiind legală și temeinică, a încheierii din 25 aprilie 2014, solicită

respingerea recursului formulat de petenți, ca lipsit de obiect.

Reclamanta și

petenții N. au depus întâmpinare la recursul formulat de părțile adverse,

solicitând respingerea căii de atac respective.

Petenții N. au

susținut, în plus, și excepția nulității recursului declarat de reclamantă

pentru neîncadrare în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Criticile recurentei reclamante vizează un singur argument dintre cele

avute în vedere de instanță, și anume cel referitor la împrejurarea că

procedura reglementată de art. 281

1

C. proc. civ. este deschisă

inclusiv în situația în care, prin hotărârea supusă acestei proceduri, s-ar

aduce atingere drepturilor unor terți. Or, cum instanțele au admis cererea

formulată de o parte din dosar, nu se poate reține un aspect de nelegalitate a

deciziei recurate. Cum nu există critici concrete de nelegalitate, privind

decizia instanței de apel, recursul declarat de reclamantă este nul.

Analizând, cu

prioritate, în condițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității

recursului declarat de reclamantă, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi

primită.

În primul rând, deși

intimații N. califică susținerile enunțate mai sus ca fiind subsumate excepției

nulității recursului, în realitate, acestea reprezintă veritabile apărări de

fond pentru care intimații consideră că trebuie înlăturate criticile recurentei

reclamante, vizând încălcarea dispozițiilor art. 281

1

C. proc. civ.

Astfel, intimații arată, în esență, că, de vreme ce cererea de lămurire a

dispozitivului hotărârii primei instanțe a fost admisă în favoarea uneia dintre

părțile dosarului, în speță, a Municipiului București, iar nu a unui terț, nu

se poate reține critica reclamantei, referitoare la nerespectarea textului

legal indicat mai sus, în ceea ce privește pe cei la dispoziția cărora este reglementată

calea procesuală a lămuririi dispozitivului unei hotărâri.

În afara faptului că

susținerile intimaților nu se circumscriu excepției nulității recursului, ele

nu pot fi primite de prezenta instanță nici ca apărări de fond, întrucât, în

raport de soluțiile pronunțate în dosar până la acest moment, petenții N. nu au

dobândit calitatea de părți în litigiul de față și, în consecință, nu pot

formula susțineri în legătură cu modul în care au primit rezolvare cererile

părților din dosar, ci doar în legătură cu soluția de respingere a cererii de

intervenție.

Pe fondul cauzei,

Înalta Curte va examina mai întâi recursul declarat de petenții N., deoarece

calea de atac vizează soluția dată cererii de intervenție formulată de aceștia

în dosarul primei instanțe și, în caz de admitere, va produce efecte asupra

hotărârii primei instanțe pronunțate asupra acțiunii, în timp ce recursul

declarat de reclamanta se referă la cereri ulterioare sentinței și care, în

ipoteza prezentată, rămân fără obiect.

Contrar susținerilor

petenților, nu recursul declarat de ei are caracter subsidiar în raport cu

recursul declarat de reclamantă, ci soluția ce se va da asupra căii de atac

formulată de aceasta din urmă depinde de modul de rezolvare a recursului

declarat de petenți, pentru argumentele expuse în precedent.

Din această

perspectivă, analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate

și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul declarat de petenții N.G. și N.D. este fondat, pentru următoarele

considerente:

În prealabil, asupra

motivelor de nelegalitate invocate de recurenți, trebuie precizat că examinarea

deciziei atacate se va realiza doar din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., iar nu și a pct. 5 din același text de lege, întrucât petenții invocă greșeli

de procedură cu privire la aprecierea primei instanțe asupra interesului lor în

formularea cererii de intervenție, greșeli confirmate în apel, iar nu nerespectarea

normelor de procedură de către însăși instanța de apel. În această ipoteză, în

care se pune problema exercitării controlului judiciar asupra legalității

hotărârii primei instanțe de către Curte, la rândul său, supus cenzurii

instanței de recurs, iar nu a săvârșirii pretinselor nereguli procedurale de

către instanța de apel, criticile recurenților se circumscriu motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Susținerile

recurenților sunt întemeiate, prin confirmarea soluției Tribunalului, sub acest

aspect, Curtea procedând la o greșită interpretare a noțiunii de „interes”

procesual în exercitarea cererii de intervenție și a condițiilor pe care trebuie

să le îndeplinească petenții pentru promovarea cu succes a unei asemenea

cereri.

Curtea de Apel a

considerat că soluția de respingere a cererii de intervenție accesorie

formulată de recurenți în dosarul primei instanțe, ca lipsită de interes, este

corectă, aceștia nejustificând un interes personal, actual și direct, întrucât

litigiul vizează o contestație la Legea nr. 10/2001, în care părți sunt

notificatoarea reclamantă și unitatea deținătoare și în care se solicită

restituirea imobilului care nu a format obiectul înstrăinărilor conform Legii nr.

112/1995.

Obiectul acțiunii,

astfel cum a fost precizat de reclamantă, se referă la restituirea imobilului situat

în București, compus din teren în suprafață de 940 mp și construcțiile

edificate pe acesta, mai puțin apartamentul vândut în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin cererea de

intervenție accesorie în interesul pârâtului Municipiul București, petenții au

solicitat respingerea acțiunii ca fiind formulată de o persoană fără calitate

procesuală, invocând dreptul lor de proprietate asupra unei părți din imobil și

depunând, în acest sens, contractul de vânzare-cumpărare din 1997 încheiat în

baza Legii nr. 112/1995, între SC R. SA, în calitate de reprezentantă a

Primăriei Municipiului București, și recurenți.

Prin acest act

juridic, s-a înstrăinat către cei doi petenți imobilul situat în București, sector

1, compus din apartament, în suprafață de 54,26 mp, cota indiviză de 100% din

părțile de folosință comună și suprafața de 59,69 mp teren de sub construcție.

Recurenții pretind că

terenul de sub construcție, care le-a fost înstrăinat prin contractul de

vânzare-cumpărare din 1997, face parte din suprafața de teren solicitată de

reclamantă a fi restituită în natură, în dosarul de față, și cu privire la care

îi contestă acesteia calitatea procesuală activă de a promova acțiunea în

restituire.

Prin urmare,

disputând același drept cu cel al reclamantei pentru o porțiune din terenul

solicitat de către aceasta în procesul de față, recurenții justifică interesul

de a interveni în dosar, în favoarea pârâtului, de la care au dobândit dreptul pretins.

Intervenția accesorie le conferă petenților mijlocul procedural prin care au

posibilitatea de a formula apărările pe care le consideră pertinente și utile

în sprijinul părții pentru care au intervenit în proces și cu privire la care

au interesul de a se păstra, în patrimoniul său, urmare a respingerii acțiunii,

dreptul de proprietate pentru suprafața de teren respectivă, pentru ca, în

acest mod, să-și consolideze propriul lor drept, dobândit de la pârât.

În concluzie,

recurenții justifică folosul practic de a participa în proces, în calitate de

intervenienți accesorii, și care, contrar opiniei instanței de apel, reprezintă

un folos actual, personal și direct. Interesul recurenților de a interveni în

litigiu este actual, întrucât, în caz contrar, s-ar expune riscului ca pârâtul să

fie obligat să restituie în natură reclamantei și partea de teren pentru care

ei pretind dreptul de proprietate, fără să-și poată formula apărările necesare;

este și personal și direct, deoarece folosul practic îi vizează chiar pe

petenți, care pretind dreptul de proprietate disputat în litigiul de față.

Împrejurarea că

reclamanta a exclus din solicitarea de restituire a imobilului apartamentul

vândut în baza Legii nr. 112/1995 nu este relevantă în analiza interesului

petenților de a formula cerere de intervenție, de vreme ce, conform obiectului

acțiunii astfel cum a fost individualizat mai sus, rămâne în discuție porțiunea

de teren, de 59,69 mp, cu privire la care atât reclamanta, cât și recurenții,

se pretind proprietari.

De asemenea, faptul

că litigiul reprezintă o contestație la Legea nr. 10/2001, în care părți sunt

notificatoarea și unitatea deținătoare, nu reprezintă un aspect de natură să

împiedice formularea cererii de intervenție accesorie, perfect admisibilă în

orice gen de procese care nu au caracter strict personal, deoarece nu face

decât să sprijine apărările și poziția procesuală a părții în favoarea căreia

s-a intervenit.

De altfel, împrejurarea

că petenții au interes să intervină în proces rezultă în mod implicit și din soluția

de admitere a cererii formulate de pârâtul Municipiul București, confirmată în

apel, în urma căreia s-a lămurit întinderea dispozitivului hotărârii primei

instanțe, în sensul identificării și stabilirii compunerii apartamentului

vândut în baza Legii nr. 112/1995, precum și a înlăturării dispozițiilor

potrivnice, referitoare la suprafața de teren restituită reclamantei, care s-a

stabilit a fi de 880,31 mp, prin excluderea suprafeței de teren de 59,69 mp, pretinsă

în proprietate de recurenți.

Mai trebuie menționat

că reclamanta contestă în continuare, prin căile de atac exercitate în dosarul

de față, soluția de admitere a cererii de lămurire a dispozitivului sentinței nr.

959 din 5 iulie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, astfel

încât interesul petenților, de a interveni în proces pentru apărarea drepturilor

pârâtului Municipiul București, de la care au dobândit imobilul în discuție,

trebuie considerat, o dată în plus, ca fiind actual. Aceste argumente servesc

și la înlăturarea considerentului Curții, privind lipsa de interes a petenților

în declararea apelului, determinat de împrejurarea că, oricum s-a obținut, la

solicitarea pârâtului, în procedura reglementată de art. 281

1

C.

proc. civ., înlăturarea terenului lor de la restituirea în natură către

reclamantă. De vreme ce încheierea prin care a fost admisă cererea de lămurire

a dispozitivului hotărârii primei instanțe nu a rămas irevocabilă și,

dimpotrivă, este contestată de reclamantă, inclusiv în recursul declarat de

aceasta în dosarul de față, petenții sunt expuși riscului de a pierde terenul

pentru care se pretind proprietari, ceea ce le conferă interes nu numai în

cererea de intervenție formulată, dar și în exercitarea apelului împotriva

încheierii prin care s-a respins cererea de intervenție și a hotărârii finale

pronunțate de Tribunal.

Chemarea în judecată

a recurenților de către reclamantă într-un alt litigiu (derulat în perioada

2002-2003), având ca obiect imobilul din dosarul de față, reprezintă un alt

argument pentru care aceștia justifică interes de a sta în proces, în calitate

de intervenienți voluntari, în sprijinul apărărilor formulate de pârâtul

Municipiul București.

Având în vedere

aceste considerente, Înalta Curte constată că, respingând apelul declarat de

petenți împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de intervenție

accesorie, instanța de apel a procedat la o greșită apreciere asupra condiției

interesului recurenților în promovarea cererii respective. Aceasta va conduce

la admiterea căilor de atac declarate de petenți în litigiul de față, cu

consecința înlăturării hotărârilor pronunțate în fazele procesuale anterioare,

inclusiv a încheierii pronunțate de prima instanță, prin care a fost respinsă

cererea de intervenție accesorie.

Această cerere va fi

admisă în principiu, prezenta instanță constatând că este îndeplinită de către

petenți cerința interesului în formularea intervenției accesorii.

Cauza va fi trimisă,

spre rejudecare, la același tribunal, pentru a li se asigura intervenienților

posibilitatea de a-și formula apărările pe care le consideră necesare în

sprijinul susținerilor părții pentru care au intervenit, începând cu faza

procesuală în care au formulat cererea de intervenție greșit respinsă.

În mod firesc, urmând

a se desființa, în întregime, sentința pronunțată de Tribunalul București,

toate încheierile ulterioare, pronunțate în soluționarea cererilor formulate în

legătură cu pretinse erori materiale sau nelămuriri ale dispozitivului

hotărârii vor fi schimbate, în sensul că cererile respective vor fi respinse ca

rămase fără obiect, de vreme ce, din punct de vedere juridic, sentința care a

generat formularea lor nu mai există.

Apărările formulate

în întâmpinare de către M.C.G., vizând recursul declarat de petenții N., prin

care aceasta arată că, și în ipoteza admiterii în principiu a cererii de

intervenție, soluția finală ar fi fost tot cea de respingere, nu pot fi

primite. Reclamanta susține că, de vreme ce excepția lipsei calității

procesuale active, invocată atât de petenți în cererea de intervenție, cât și

de pârât, a fost respinsă prin sentință, iar pârâtul Municipiul București, în

favoarea căruia petenții au formulat cererea de intervenție, nu a atacat

hotărârea primei instanțe sub acest aspect, cererea respectivă nu poate fi

decât respinsă.

Susținerile

reclamantei sunt neîntemeiate, întrucât ceea ce este, în primul rând, relevant

pentru admiterea recursului declarat de petenți constă în aceea că, urmare a

criticilor corecte formulate în recurs și admiterii căilor de atac declarate de

aceștia, hotărârea primei instanțe va fi desființată în întregime, inclusiv sub

aspectul soluției pronunțate asupra excepției lipsei calității procesuale

active, astfel încât nu mai prezintă importanță ce parte și pentru ce motive a

declarat apel împotriva sentinței ce se va desființa.

Pe de altă parte, problema

supusă discuției de către reclamantă, prin întâmpinare, vizează, în principiu, caracterul

neavenit al căii de atac exercitate de către intervenientul accesoriu în

ipoteza în care partea pentru care a intervenit în proces nu a declarat cale de

atac sau intervenientul accesoriu formulează, în calea de atac, critici

suplimentare sau potrivnice părții pentru care a intervenit. Problema este lipsită

de importanță, de vreme ce petenții N. nu au dobândit calitatea de

intervenienți în fazele procesuale anterioare, ca urmare a greșitei soluții de

respingere a cererii de intervenție, și, în această situație, nu interesează

poziția pârâtului în primul ciclu procesual, față de sentința pronunțată.

Aceleași considerente au fost avute în vedere de prezenta instanță și pentru

situația recursului declarat de petenții N., care a fost primit spre examinare,

deși pârâtul Municipiul București nu a declarat cale de atac.

Nu în ultimul rând, ca

o consecință a admiterii cererii de intervenție, prin prezenta decizie, și a

trimiterii cauzei, spre rejudecare, la prima instanță, intervenienții trebuie

să beneficieze de un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, ceea ce presupune examinarea tuturor excepțiilor și

apărărilor formulate de aceste părți în sprijinul apărărilor formulate de

pârât, deci și examinarea excepției lipsei calității procesuale active,

invocată prin cererea de intervenție.

În ceea ce privește

recursul declarat de reclamanta M.C.G., acesta va fi admis, cu consecința

casării deciziei recurate, a admiterii apelului declarat de aceeași parte

împotriva încheierii de ședință din 25 aprilie 2014 pronunțate de Tribunalul

București, a schimbării încheierii respective, în sensul respingerii cererii

formulate de Municipiul București, de lămurire a dispozitivului sentinței nr. 959/2007,

ca rămase fără obiect. Cum s-a arătat deja, soluția asupra recursului declarat

de reclamantă reprezintă efectul firesc, din punct de vedere juridic, al

soluției de desființare a hotărârii primei instanțe pronunțate în ciclul

procesual anterior, soluție care lipsește de efecte juridice încheierile

ulterioare pronunțate în legătură cu această hotărâre. Prin urmare, Înalta

Curte nu va mai proceda la analiza criticilor reclamantei formulate prin

cererea de recurs, referitoare la nelegalitatea deciziei recurate, sub aspectul

confirmării încheierii din 25 aprilie 2014, urmare a respingerii apelului declarat

de partea menționată.

Având în vedere

aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1)-3 cu referire la art. 304 pct. 9

C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de petenții N. și

de reclamantă împotriva deciziei instanței de apel, pe care o va casa și,

pentru aceleași argumente, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., va admite

apelul declarat de petenți împotriva sentinței Tribunalului, va desființa această

hotărâre, precum și încheierea pronunțată asupra cererii de intervenție; în

baza art. 52 alin. (1) cu referire la art. 49 C. proc. civ., va admite, în

principiu, cererea de intervenție și va trimite cauza, spre rejudecare, la

același tribunal. Potrivit art. 296 C. proc. civ., va admite apelul declarat de

petenții N. împotriva încheierii primei instanțe, prin care a fost soluționată

cererea lor, de îndreptare a erorilor materiale/omisiuni privind sentința

desființată și va schimba încheierea, în sensul că va respinge această cerere,

ca rămasă fără obiect.

În baza art. 296 C.

proc. civ., va admite apelul declarat de reclamantă împotriva încheierii de

ședință prin care a fost soluționată cererea pârâtului Municipiul București, de

lămurire a întinderii dispozitivului aceleiași sentințe, va schimba încheierea,

în sensul că va respinge cererea menționată, ca rămasă fără obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de petenții N.D. și N.G., precum și de către reclamanta M.C.G.

împotriva Deciziei civile nr. 370 A din 22 septembrie 2014 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează Decizia civilă

nr. 370 A din 22 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Admite apelul

declarat de petenții N.D. și N.G. împotriva sentinței civile nr. 959 din 5

iulie 2007 și a încheierilor de ședință din 24 noiembrie 2006 și 13 decembrie

2013 ale Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Desființează sentința

civilă nr. 959 din 5 iulie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a

III-a civilă, precum și încheierea din 24 noiembrie 2006 pronunțată de aceeași

instanță.

Admite, în principiu,

cererea de intervenție accesorie formulată de petenții N.D. și N.G. în f