ÎCCJ, decizie (scj.ro #123254)

Contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Cerere de restituire în natură a unei părți din imobil și a terenului de sub construcție. Intervenție accesorie în interesul entității notificate. Admisibilitate în principiu.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Părțile. Intervenția accesorie.

Index alfabetic :

notificare

-contestație

-intervenție accesorie

-interes

Legea nr. 10/2001

C.proc.civ., art. 49, art. 52, art. 304 pct. 9

Faptul că litigiul reprezintă o contestație la Legea nr.10/2001, având ca obiect restituirea unui imobil (construcție și teren), în care părți sunt notificatoarea și unitatea deținătoare, nu reprezintă un aspect de natură să împiedice formularea cererii de intervenție accesorie, perfect admisibilă în orice gen de procese care nu au caracter strict personal, deoarece nu face decât să sprijine apărările și poziția procesuală a părții în favoarea căreia s-a intervenit.

Astfel că, disputând același drept cu cel al reclamantei pentru o porțiune din terenul solicitat a fi restituit, petenții justifică interesul de a interveni în litigiu în favoarea pârâtului de la care au dobândit dreptul pretins. Pe această cale, intervenția accesorie le conferă petenților mijlocul procedural prin care au posibilitatea de a formula apărările pe care le consideră pertinente și utile în sprijinul părții pentru care au intervenit în proces și cu privire la care au interesul de a se păstra în patrimoniul său dreptul de proprietate pentru suprafața de teren respectivă, pentru ca, în acest mod, să-și consolideze propriul lor drept, dobândit de la pârât.

Prin urmare, cum petenții justifică folosul practic de a participa în proces, în calitate de intervenienți accesorii, instanța, respingând cererea ca lipsită de interes, a procedat la o greșită apreciere asupra condiției interesului acestora în promovarea cererii.

Secția I civilă, decizia nr.418 din 12 februarie 2015

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 21 martie 2006, reclamanta M.C.G. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, solicitând să fie obligat pârâtul să-i lase, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 429 m.p. și construcțiile edificate pe acesta, cu excepția celor vândute în baza Legii nr.112/1995.

În dosar au formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului petenții N.G. și N.D., solicitând respingerea acțiunii ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

În motivarea cererii de intervenție, au arătat că sunt cumpărători ai unuia dintre cele trei corpuri de casă existente în imobilul din litigiu, în baza Legii nr.112/1995, iar reclamanta invocă, în dovedirea acțiunii, certificatul de calitate de moștenitor din 27 mai 1998 emis de BNP D.O., care nu poate face, însă, această dovadă.  Au mai arătat petenții că au fost chemați în judecată de către reclamantă în cadrul a două procese.

Prin sentința civilă nr.12484 din 5 septembrie 2006, Judecătoria Sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de valoarea terenului în litigiu și de dispozițiile art.2 C.proc.civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a civilă la data de 10 octombrie 2006, reclamanta depunând o cerere precizatoare a acțiunii introductive, prin care și-a majorat câtimea obiectului acțiunii în ceea ce privește terenul în litigiu la suprafața de 940 m.p.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2006, cu ocazia dezbaterii admisibilității în principiu, instanța a respins cererea de intervenție în interesul pârâtului, formulată de petenții N.G. și N.D., ca lipsită de interes. În pronunțarea acestei soluții, Tribunalul a considerat că petenții nu justifică interes în formularea cererii de intervenție, de vreme ce nu au depus nicio probă în acest sens.

Prin sentința civilă nr. 959 din 05 iulie 2007 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă, s-au respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesuale active. S-a admis acțiunea, așa cum a fost precizată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. A fost obligat pârâtul să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul, compus din teren în suprafață de 940 m.p. și construcțiile edificate pe acesta, cu excepția apartamentului vândut în baza Legii nr.112/1995.

În soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii, instanța a reținut că pârâtul nu a respectat termenul legal de rezolvare a notificării, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, că reclamanta, prin cererea înregistrată la 10 ianuarie 2002, a solicitat obligarea statului să-i lase, în deplină proprietate și posesie, imobilul în litigiu, acțiune respinsă ca inadmisibilă, prin hotărâre rămasă irevocabilă, determinat de intrarea în vigoare a legii speciale de reparație.

În aceste condiții, nesoluționarea notificării formulate de către reclamantă în intervalul lung de timp scurs de la înregistrarea acesteia, și chiar după ce s-a reținut că reclamanta nu are la dispoziție decât procedura administrativă specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 reprezintă un refuz evident de restituire a imobilului în natură, împrejurare ce îi conferă accesul direct la instanță.

Prin urmare, nu se poate reține că acțiunea reclamantei este inadmisibilă și nici că soluția pronunțată prin hotărârile judecătorești menționare are autoritate de lucru judecat, acțiunea în revendicare formulată de reclamantă fiind remediul juridic și mijlocul procedural prin care aceasta poate cere în justiție să i se recunoască dreptul de proprietate asupra bunului de care a fost deposedată, solicitând restituirea acestuia.

Excepția lipsei calității procesuale active este neîntemeiată. Așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare nr. xxx47/1922, I.B.C. a dobândit imobilul situat în București, str. P.T. x7, format din teren cu toate construcțiile existente.

În procesul-verbal întocmit la 18 iulie 1946 pentru înființarea cărților funciare în Municipiul București se arată că imobilul situat în str. P.T. nr. x9, proprietar I.C.B., domiciliat la aceeași adresă, se compune din teren în suprafață de 1.482 m.p. și o casă cu 8 camere, 2 antreuri, 4 bucătării, o prăvălie la stradă și anexe.

Din adresa emisă de P.M.B. - Direcția Evidența Imobiliară și Cadastru se reține că imobilul la care face referire procesul-verbal încheiat la 18 iulie 1946 era compus din imobilele ce au purtat următoarele adrese poștale: str. P.T. nr. x7 pană în anul 1925 și str. H. nr. y, menționându-se că, în prezent, figurează înscrise distinct, cu adresele poștale str. P.T. nr. x9, și str. H. nr. y, imobile ce figurau înscrise și la nivelul anului 1948.

Ulterior, autorul reclamantei (calitate ce rezultă din certificatul de moștenitor din 27 mai 1998), prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx52/1949, a vândut imobilul proprietatea lui, situat în str. P.T. nr.x9, compus din teren în suprafață de 400 m.p.

În acest act se menționează că vânzătorul I.C.B. deține imobilul care face obiectul contractului în baza actului de vânzare-cumpărare nr. xxx47/1922 și că restul suprafeței cumpărate prin acest act rămâne proprietatea deplină a vânzătorului, neintrând în vânzarea care face obiectul contractului nr. xxx52/1949.

În raport de faptul că pârâtul a susținut că imobilul revendicat de reclamantă, situat în str. H. nr. y, nu este unul și același cu imobilul menționat în actul de vânzare-cumpărare nr. xxx47/1922, în cauză s-a efectuat un raport de expertiză topografică, care, în urma analizei actelor depuse la dosar și a măsurătorilor efectuate la fața locului, a stabilit că terenul indicat în actul de vânzare-cumpărare al autorului reclamantei este unul și același cu terenul identificat prin expertiză și revendicat de reclamantă, cu mențiunea că, în urma înstrăinării suprafeței de 400 m.p. în anul 1949, care avea deschidere la str. P.T., restul imobilului rămas în proprietatea vânzătorului I.C.B., care avea deschidere și la str. H. nr. y, a rămas înscris la această adresă poștală.

În consecință, prin probele administrate în cauză s-a dovedit existența dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamantei asupra imobilului revendicat, iar diferența de adresă poștală a rezultat din succesiunea actelor încheiate de către fostul proprietar și din divizările întregului imobil din str. P.T. în trei imobile distincte, cu înscrisurile în evidențele cadastrale corespunzătoare divizărilor.

Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că imobilul a fost preluat de către stat prin Decizia nr. 879/1959, emisă în baza Decretului nr.92/1950, iar, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 republicată, imobilele naționalizate prin acest act normativ sunt considerate ca fiind imobile preluate în mod abuziv de către stat.

De asemenea, naționalizarea imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 s-a făcut cu încălcarea Constituției României în vigoare la acel moment, astfel că preluarea bunului, în aceste condiții, nu constituie un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate de către stat.

În concluzie, în baza art.480 C.civ., l-a obligat pe pârât să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul compus din teren în suprafață de 940 m.p. și construcțiile edificate pe acesta, cu excepția apartamentului vândut în baza Legii nr.112/1995, astfel cum a solicitat reclamanta.

La data de 19 noiembrie 2013, petenții N.G. și N.D. au formulat cerere de îndreptare eroare/omisiune strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 959/2007 a Tribunalului București, în sensul de a se dispune restituirea imobilului către reclamantă, cu excepția apartamentului vândut în baza Legii nr.112/1995, compus din teren în suprafață de 59,69 m.p. și construcție, conform contractului nr. x/1997.

Prin încheierea de ședință din 13 decembrie 2013, s-a respins cererea de îndreptare a erorilor materiale cu privire la sentința civilă nr. 959/2007, cerere formulată de petenții N.G. și N.D., ca neîntemeiată.

Instanța a reținut că petenții nu sunt părți în prezentul dosar, ca urmare a respingerii cererii de intervenție ca lipsită de interes, iar erorile invocate de aceștia nu se circumscriu noțiunii de „eroare materială”, astfel cum este definită de dispozițiile art. 281 C.proc.civ., întrucât, dacă s-ar da curs solicitării lor, ar însemna diminuarea suprafeței de teren restituită reclamantei. Aceasta ar echivala cu remedierea unor eventuale greșeli de judecată, care nu se poate realiza decât prin intermediul căilor de atac declarate împotriva hotărârii privind fondul dreptului, iar nu în procedura reglementată de art.281 C.proc.civ.

La data de 16 decembrie 2013, petenții N.G. și N.D. au formulat cerere de lămurire/înlăturare dispoziții potrivnice din dispozitivul aceleiași sentințe, în sensul că nu formează obiectul restituirii suprafața de teren de 59,69 m.p., înstrăinată acestora prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997, imobilul restituit fiind în suprafață de 880,31 m.p. Au susținut că dispozițiile din sentință sunt potrivnice, întrucât, pe de-o parte, se restituie suprafața de teren de 940 m.p., care cuprinde și terenul înstrăinat petenților, de 59,69 m.p., și, pe de altă parte, se exceptează de la restituire apartamentul vândut acestora, care este compus și din teren în suprafață de 59,69 m.p.

Pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a formulat, la data de 3 februarie 2014 și, ulterior, la 18 februarie 2014, cerere de îndreptare eroare materială strecurată în dispozitivul sentinței civile sus-menționate, în sensul de a se excepta de la restituire inclusiv suprafața de 59,69 m.p., vândută în temeiul Legii nr.112/1995 odată cu apartamentul, astfel încât suprafața restituită să se menționeze a fi de 880,31 m.p. La data de 21 februarie 2014, pârâtul a menționat că solicită lămurirea și înlăturarea dispozițiilor potrivnice din dispozitivul sentinței civile nr. 959/2007, în temeiul art.281

1

C.proc.civ.

Prin încheierea de ședință din camera de consiliu de la 25 aprilie 2014, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a admis cererea formulată de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, astfel cum a fost precizată.

A dispus lămurirea întinderii dispozitivului sentinței civile nr. 959/2007 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă, în sensul că apartamentul vândut în baza Legii nr.112/1995 a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997, este situat în București, str. H. nr. y, parter, ap.1 și se compune din 3 camere, baie, culoar, marchiză, magazie zidită, în suprafață utilă de 54,26 m.p. și 59,69 m.p. teren situat sub construcție.

A dispus înlăturarea dispozițiilor potrivnice, în sensul că suprafața de teren restituită reclamantei este de 880,31 m.p.

A respins cererea formulată de petenții N.G. și N.D., ca fiind introdusă de persoane lipsite de calitatea procesuală activă.

Tribunalul a redat dispozitivul sentinței civile cu privire la care s-au formulat cererile deduse judecății, reținând că reclamanta și-a precizat câtimea obiectului cererii cu referire la compunerea imobilului revendicat, în urma identificării acestuia prin rapoartele de expertiză efectuate în cauză, solicitând obligarea pârâtului să lase, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul compus din teren în suprafață de 940 m.p. și construcții edificate pe acesta, cu excepția apartamentului vândut în baza Legii nr.112/1995; în considerente sau în dispozitiv nu este, însă, arătată compunerea apartamentului vândut în baza actului normativ menționat.

Prin urmare, se impune lămurirea întinderii dispozitivului sentinței civile evocate mai sus, întrucât simpla exceptare de la restituirea, în natură, a apartamentului vândut în baza Legii nr.112/1995, fără a se indica efectiv compunerea acestuia, a determinat dificultăți la intabularea dreptului de proprietate, solicitată de deținătorii apartamentului.

Acest aspect a rezultat din cererea inițială formulată de numiții N.G. și N.D., cumpărătorii apartamentului vândut în baza Legii nr. 112/1995, prin care au solicitat îndreptarea erorilor materiale strecurate în sentința civilă în cauză, cerere respinsă de către tribunal prin încheierea pronunțată la data de 13 decembrie 2013.

Aceștia au formulat cerere de intervenție în cauză, respinsă ca lipsită de interes prin încheierea pronunțată la data de 24 noiembrie 2006, avându-se în vedere că intervenienții nu depuseseră, până la acel moment, la dosar, nicio probă pentru dovedirea interesului în promovarea cererii, iar reclamanta a arătat că cererea de chemare în judecată a vizat, exclusiv, doar partea din imobil care nu a fost restituită și nu partea din imobil deținută de chiriașii cumpărători în baza Legii nr.112/1995.

Procedând la lămurirea întinderii dispozitivului sentinței civile nr. 959/2007, instanța a constatat că apartamentul vândut în baza Legii nr.112/1995 a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997 se compune din 3 camere, baie, culoar, marchiză, magazie zidită, în suprafață utilă de 54,26 m.p. și 59,69 m.p. teren situat sub construcție.

Nu se poate face abstracție de compunerea, în întregime, a apartamentului vândut în baza Legii nr. 112/1995, câtă vreme, chiar în contractul de vânzare-cumpărare, se face mențiunea că, odată cu locuința, se dobândește și suprafața de 59,69 m.p., teren situat sub construcție, iar această clauză este valabilă și produce efecte juridice, nefiind desființată printr-o hotărâre judecătorească.

Prin hotărârea pronunțată în cauză, instanța a dispus restituirea terenului în suprafață de 940 m.p., așa cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, iar, din schița amplasament scara 1:200, anexă la raportul de expertiză, se constată că suprafața terenului de 940 m.p. a fost delimitată de punctele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8 , 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 18 A, 19 A, 19, 20 A, 20, 21, 22, 23, 24, teren pe care se află, potrivit mențiunilor ambilor experți, și apartamentul deținut de N.G. și N.D.

În aceste condiții, încă de la momentul pronunțării sentinței civile nr. 959/2007, nu se putea dispune restituirea întregii suprafețe de teren, de 940 m.p., atâta timp cât terenul în suprafață de 59,69 m.p. era situat chiar sub construcția deținută de petenții N.G. și N.D., iar, potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, compunerea apartamentului era cea constatată mai sus.

Prin urmare, dispozitivul sentinței civile pronunțate în această cauză cuprinde dispoziții potrivnice, întrucât, pe de-o parte, s-a dispus restituirea terenului de 940 m.p., iar, pe de altă parte, apartamentul vândut în baza Legii nr.112/1995 a fost exceptat de la restituire, astfel cum, în mod expres, a solicitat reclamanta, fără a se avea în vedere și suprafața de teren situată sub construcție, ce intră în compunerea acestui apartament.

Așa fiind, se impune înlăturarea dispozițiilor potrivnice cuprinse în dispozitivul hotărârii, întrucât, atâta vreme cât s-a dispus exceptarea de la restituire a apartamentului înstrăinat în baza Legii nr.112/1995, suprafața de teren care se putea restitui efectiv reclamantei era de 880,31 m.p.

În privința cererii formulate de petenții N.G. și N.D., aceștia nu au avut calitatea de părți în cauză, iar dispozițiile art. 281

1

alin.(1) C.proc.civ. prevăd, în mod expres, că doar

părțile

pot cere instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice conținute de acesta. În consecință, a respins cererea formulată de petenții N.G. și N.D., ca fiind introdusă de persoane lipsite de calitate procesuală activă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București, reprezentat de Primarul General, apel care a fost admis prin decizia civilă nr. 788 din 27 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, s-a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că s-a înlăturat obligarea pârâtului la predarea garajului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1994 încheiat între S.C. R. S.A. și D.G.; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Decizia civilă menționată a rămas irevocabilă prin decizia nr. 3701/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care s-a luat act de retragerea recursului declarat de pârâtul Municipiul București, reprezentat de Primarul General.

Împotriva încheierii de ședință pronunțate la data de 25 aprilie 2014 de către Tribunalul București, Secția a III-a civilă a formulat apel reclamanta M.C.G.

Petenții N.G. și N.D. au formulat apel împotriva sentinței nr. 959/2007 și a încheierilor din 24 noiembrie 2006 și din 13 decembrie 2013 pronunțate în același dosar.

Prin decizia civilă nr. 370/A din 22 septembrie 2014, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta M.C.G. împotriva încheierii de ședință din 25 aprilie 2014, respectiv de apelanții intervenienți N.G. și N.D. împotriva sentinței civile nr. 959/2007 și a încheierii din 24 noiembrie 2006 pronunțate de Tribunalul București, Secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul București, prin Primarul General.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Nu se contestă existența celor două căi în instanță, aflate la îndemâna părților cauzei, pentru lămurirea întinderii dreptului statuat într-o hotărâre judecătorească: art.281

1

alin. (1) C.proc.civ. și art.399 alin.(1) teza a II-a C.proc.civ.

Însă, calea care putea fi utilizată în mod limitat în timp ar fi fost cea a contestației la titlu, prevăzută de art.399 alin.(1) teza a II-a C.proc.civ. - respectiv până la data încheierii executării silite - în speță, astfel cum susține reclamanta, până la data emiterii de către pârât a dispoziției din 12 ianuarie 2009 și punerea în posesia efectivă la data de 23 iunie 2010, prin executorul judecătoresc.

Aceasta întrucât contestația la titlu este, în fond, o contestație la executare, fiind, așadar, limitată în timp ca utilizare, până la finalizarea executării, în cauză, la 23 iunie 2010.

Susținerea apelantei reclamante, în sensul că nu există o opțiune a părții între calea contestației la titlu, conform art.399 alin.(1) teza a II-a C.proc.civ., și calea privind lămurirea întinderii și explicitării dispozitivului unei hotărâri judecătorești, potrivit art.281

1

C.proc.civ., nu poate fi primită în condițiile în care, în chiar cuprinsul art.399 alin.(2) C.proc.civ. se prevede că „…dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art.281

1

, se poate face contestație și în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu …”.

Scopul legiuitorului a fost acela de a se înlătura orice nelămuriri și a se obține toate explicitările privind dispozitivul hotărârii judecătorești, cât mai repede posibil, în raport de calea aleasă de partea interesată.

Susținerea în sensul că exercițiul dreptului la acțiune ar fi fost subordonat unei restricții de ordin temporal, și anume începerea executării silite, care decurge din art.399 C.proc.civ., este nefondată, întrucât executarea unei hotărâri poate avea loc nu doar în forma executării silite care are un moment de pornire într-o procedură specială, ci și în forma executării de bunăvoie de către debitor.

Calea prevederilor art.281

1

C.proc.civ., privind necesitatea lămuririlor referitoare la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului, nu are restricții de ordin temporal, legate strict de executarea hotărârii.

Aceasta, întrucât, pe această cale, se urmărește efectuarea lămuririlor nu doar în scopul înlăturării ori prevenirii apariției unor impedimente la executarea hotărârii, ci și în scopul de a nu se aduce atingere drepturilor unor terți.

Critica apelantei reclamante, în sensul că s-ar fi prejudiciat fondul cauzei prin admiterea cererii în temeiul art.281

1

C.proc.civ., aducându-se încălcări ale autorității de lucru judecat, este vădit nefondată, deoarece s-a lămurit, strict, întinderea dreptului reclamantei cu privire la imobilul restituit în natură, în scopul de a nu prejudicia pe terții intervenienți apelanți N.G. și N.D., care cumpăraseră, în baza Legii nr.112/1995, un apartament cu terenul aferent, astfel cum este menționat, în mod expres, în contractul de vânzare-cumpărare, astfel că se impunea lămurirea întinderii dreptului asupra imobilului retrocedat – mai puțin partea ce a făcut obiectul vânzării-cumpărării, prin explicitarea acestei din urmă părți, prin descriere, suprafață etc.

Legiuitorul nu a prevăzut vreun impediment de utilizare a prevederilor art.281

1

C.proc.civ. raportat la finalizarea executării silite.

Apelul intervenienților accesorii împotriva încheierii de ședință din 13 decembrie 2013 nu este, de asemenea, fondat, întrucât cererea de intervenție accesorie nefiind admisă în principiu, lipsa de legitimare procesuală activă a apelanților în îndreptarea omisiunilor privind soluționarea cererilor prin sentința Tribunalului București conducea la soluția clară, de respingere pe excepția reținută.

În consecință, și apelul intervenienților formulat împotriva sentinței este nefondat, dar și lipsit de interes, în condițiile în care s-a admis, în mod legal și temeinic, cererea Municipiului București, de lămurire a dispozitivului sentinței apelate, sub aspectul explicitării întinderii dispozitivului, prin descrierea imobilului proprietatea intervenienților N.G. și N.D. - clădire și teren aferent - ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr.112/1995 - „exceptat” de la restituirea, în natură, a imobilului de la aceeași adresă către reclamantă - în dispozitivul hotărârii - sentința civilă nr. 959/2007 pronunțată de Tribunalul București, Secția III-a civilă.

Pentru aceste considerente, în baza art.296 C.proc.civ., apelurile au fost respinse ca nefondate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta și petenții N.G. și N.D.

I. Recurenta M.C.G. a solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului și respingerii cererii de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 959/2007 formulată de către Municipiul București, prin Primar General, în raport de următoarele motive:

Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece instanța a reținut, în mod greșit, că scopul cererii de lămurire a dispozitivului unei hotărâri, prevăzut de art.281

1

C.proc.civ., nu este doar cel de înlăturare ori prevenire a apariției unor impedimente la executarea hotărârii, ci și acela de a nu aduce atingere drepturilor unor terți.

Drepturile terților nu pot fi apărate pe calea procedurală reglementată de textul de lege sus-menționat.

Din interpretarea acestei dispoziții rezultă că procedura specială de lămurire a dispozitivului este mijlocul procedural prin care se clarifică, se interpretează doar măsurile dispuse de instanța de judecată, în vederea explicării acestora, pentru a se putea proceda la executarea silită a hotărârii vizate.

Așadar, părțile au acces la această procedură specială doar în ipoteza în care dispozitivul hotărârii judecătorești nu este suficient de clar, aspect ce poate genera dificultăți în procedura de executare silită, nefiind o cale menită să ducă la anularea ori modificarea titlului executoriu, întrucât o atare finalitate poate fi atinsă doar prin intermediul căilor legale de atac.

Aceeași finalitate a lămuririi hotărârii judecătorești poate fi obținută și pe calea contestației la titlu, promovată în condițiile art.399 alin.(1) C.proc.civ.

Obiectul cererii este identic în ambele cazuri, diferind doar cauza acțiunii, respectiv temeiul juridic și folosul practic urmărit în fiecare caz: lămurirea dispozitivului în vederea executării viitoare (art.281

1

), respectiv lămurirea acestuia pentru înlăturarea impedimentelor născute în cadrul unei executări începute [art.399 alin.(1)].

Argumentul instanței de apel, potrivit căruia calea prevăzută de art.281

1

nu are restricții de ordin temporar este real, însă nu se poate admite că această cale poate fi promovată și după începerea executării silite (cu atât mai puțin după executarea hotărârii), întrucât, în atare situație, dispozițiile art.399 alin.(1) nu ar mai avea aplicabilitate.

În speță, instanța de apel a menținut soluția pronunțată de către prima instanță, apreciind că nu s-a prejudiciat fondul cauzei prin admiterea cererii în temeiul art.281

1

C.proc.civ., deoarece s-a lămurit, strict, întinderea dreptului reclamantei cu privire la imobilul restituit în natură, în scopul de a nu prejudicia pe terții intervenienți N.

Pe de o parte, terții N. nu au calitatea de părți în cauză, întrucât, astfel cum se reține chiar în decizia atacată, cererea lor de intervenție accesorie a fost respinsă ca inadmisibilă, pentru lipsa interesului personal, actual și direct.

Pe de altă parte, prin hotărârea instanței de fond, s-a modificat hotărârea supusă procedurii de lămurire, în sensul diminuării suprafeței de teren restituită recurentei, aducându-se, astfel, atingere principiului autorității de lucru judecat.

Pentru a ajunge la o atare dezlegare, instanța a examinat împrejurările ce țin de fondul cauzei, respectiv a făcut o reinterpretare a expertizei topo, a componenței apartamentului înstrăinat conform Legii nr. 112/1995, deși acesta s-a aflat sub cenzura instanței și la data pronunțării hotărârii supuse lămuririi.

În sprijinul admiterii cererii de lămurire dispozitiv, instanța reține că „încă de la momentul pronunțării sentinței civile nr. (.....) nu se putea dispune restituirea întregii suprafețe de teren de 940 m.p., atâta timp cât terenul în suprafață de 59,69 m.p. era situat chiar sub construcția deținută de petenții N.G. și N.D. ..”.

În consecință, judecătorul fondului a transformat cererea de lămurire a dispozitivului într-o adevărată cale de atac, pronunțându-se pe fondul cauzei și corectându-l în procedura specială instituită de art.281

1

C.proc.civ.

Același judecător, prin încheierea pronunțată la 13 decembrie 2013, în soluționarea unei cereri de îndreptare eroare materială, a reținut că „erorile invocate de către terții N.G. și N.D. nu se circumscriu noțiunii de eroare materială, Tribunalul considerând că, dacă s-ar da curs cererii petenților N., ar însemna diminuarea suprafeței de 940 m.p. restituiți reclamantei, ceea ce ar echivala cu remedierea unor eventuale erori de judecată, apte de îndreptare, exclusiv prin promovarea cailor legale de atac...”.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ.

II. Recurenții N.G. și N.D. au criticat decizia, pentru următoarele motive:

Soluția este nelegală pentru motivul de recurs încadrat în art.304 pct.5 C.proc.civ.

(nesoluționarea cererii de intervenție pe fond), cât și pentru motivul încadrat în art.304 pct.9 C.proc.civ. (nelegalitatea deciziei recurate).

Au susținut că, în situația în care încheierea din 25 aprilie 2014 rămâne irevocabilă, prin respingerea recursului reclamantei împotriva deciziei nr. 370/A/2014, soluția instanței de apel apare ca fiind legală.

În cealaltă eventualitate, soluția este nelegală, deoarece recurenții au calitatea de proprietari ai terenului de sub construcție, aspect ce rezultă din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997.

Prin neclaritatea obiectului acțiunii principale, s-a vizat inclusiv terenul petenților, asupra căruia instanțele s-au mai pronunțat anterior sentinței nr. 959/2007, astfel că interesul acestora este clar determinat, și anume protejarea dreptului de proprietate asupra terenului de sub casă.

Această situație le conferă calitate procesuală activă și demonstrează interesul de a formula o cerere de intervenție în cauză.

În concluzie, folosul recurenților este evident și constă în consolidarea titlului de proprietate asupra terenului de sub construcție.

Este adevărat că reclamanta a susținut că acțiunea vizează exclusiv partea din imobil ce nu s-a înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, însă, în realitate, prin acțiunea sa, a formulat pretenții și în privința acestui teren, având o atitudine duplicitară, inclusiv cu prilejul concluziilor asupra fondului.

Cum instanțele de fond au apreciat, în mod greșit, existența interesului recurenților în promovarea cererii de intervenție (care nu a fost soluționată pe fond), solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea, în tot, a încheierii din 24 noiembrie 2006, a sentinței nr. 959/2007 și a încheierii din 13 decembrie 2013, precum și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de fond.

În subsidiar, solicită admiterea recursului, admiterea apelului, admiterea cererii de intervenție, modificarea, în parte, a sentinței apelate, în sensul de a se restitui reclamantei doar suprafața de 880,31 m.p., fără suprafața de 59,69 m.p., situată sub construcție, cumpărata în baza Legii nr.112/1995.

În acest sens, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997, imobilul este compus din 3 camere, baie, culoar, marchiza, magazine zidită, în suprafață utilă de 54,26 m.p. și 59,69 m.p. teren situat sub construcție.

Cum contractul în cauză nu a fost desființat de instanțele de judecată, soluția dată în speță apare ca fiind vădit nelegală și netemeinică.

Mai mult, soluția instanței este și contradictorie, pe de-o parte, fiind exceptat apartamentul de la restituire, iar, pe de altă parte, suprafața de teren din contract fiind inclusă în suprafața de 940 m.p.

În plus, cererea de mărire a câtimii obiectului cererii, depusă la instanța de fond, nu are rolul unei simple cereri precizatoare, ci este o veritabilă modificare a acțiunii, schimbând suprafața revendicată, astfel că se impune admiterea apelului și restrângerea suprafeței restituite la cea solicitată inițial (400 m.p.), ce nu cuprindea și suprafața de 59,69 m.p., înstrăinată recurenților.

În cazul respingerii recursului declarat de reclamantă împotriva aceleiași decizii și păstrarea, ca fiind legală și temeinică, a încheierii din 25 aprilie 2014, solicită respingerea recursului formulat de petenți, ca lipsit de obiect.

Reclamanta și petenții N. au depus întâmpinare la recursul formulat de părțile adverse, solicitând respingerea căii de atac respective.

Petenții N. au susținut, în plus, și excepția nulității recursului declarat de reclamantă pentru neîncadrare în cazurile de nelegalitate prevăzute de art.304 C.proc.civ. Criticile recurentei reclamante vizează un singur argument dintre cele avute în vedere de instanță, și anume cel referitor la împrejurarea că procedura reglementată de art.281

1

C.proc.civ. este deschisă inclusiv în situația în care, prin hotărârea supusă acestei proceduri, s-ar aduce atingere drepturilor unor terți. Or, cum instanțele au admis cererea formulată de o parte din dosar, nu se poate reține un aspect de nelegalitate a deciziei recurate. Cum nu există critici concrete de nelegalitate, privind decizia instanței de apel, recursul declarat de reclamantă este nul.

Analizând, cu prioritate, în condițiile art. 137 alin.(1) C.proc.civ., excepția nulității recursului declarat de reclamantă, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită.

În primul rând, deși intimații N. califică susținerile enunțate mai sus ca fiind subsumate excepției nulității recursului, în realitate, acestea reprezintă veritabile apărări de fond pentru care intimații consideră că trebuie înlăturate criticile recurentei reclamante, vizând încălcarea dispozițiilor art.281

1

C.proc.civ. Astfel, intimații arată, în esență, că, de vreme ce cererea de lămurire a dispozitivului hotărârii primei instanțe a fost admisă în favoarea uneia dintre părțile dosarului, în speță, a Municipiului București, iar nu a unui terț, nu se poate reține critica reclamantei, referitoare la nerespectarea textului legal indicat mai sus, în ceea ce privește pe cei la dispoziția cărora este reglementată calea procesuală a lămuririi dispozitivului unei hotărâri.

În afara faptului că susținerile intimaților nu se circumscriu excepției nulității recursului, ele nu pot fi primite de prezenta instanță nici ca apărări de fond, întrucât, în raport de soluțiile pronunțate în dosar până la acest moment, petenții N. nu au dobândit calitatea de părți în litigiul de față și, în consecință, nu pot formula susțineri în legătură cu modul în care au primit rezolvare cererile părților din dosar, ci doar în legătură cu soluția de respingere a cererii de intervenție.

Pe fondul cauzei,

Înalta Curte va examina mai întâi recursul declarat de petenții N., deoarece calea de atac vizează soluția dată cererii de intervenție formulată de aceștia în dosarul primei instanțe și, în caz de admitere, va produce efecte asupra hotărârii primei instanțe pronunțate asupra acțiunii, în timp ce recursul

declarat de reclamanta se referă la cereri ulterioare sentinței și care, în ipoteza prezentată, rămân fără obiect.

Contrar susținerilor petenților, nu recursul declarat de ei are caracter subsidiar în raport cu recursul declarat de reclamantă, ci soluția ce se va da asupra căii de atac formulată de aceasta din urmă depinde de modul de rezolvare a recursului declarat de petenți, pentru argumentele expuse în precedent.

Din această perspectivă, analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de petenții N. este fondat, pentru următoarele considerente:

În prealabil, asupra motivelor de nelegalitate invocate de recurenți, trebuie precizat că examinarea deciziei atacate se va realiza doar din perspectiva art.304 pct.9 C.proc.civ., iar nu și a pct.5 din același text de lege, întrucât petenții invocă greșeli de procedură cu privire la aprecierea primei instanțe asupra interesului lor în formularea cererii de intervenție, greșeli confirmate în apel, iar nu nerespectarea normelor de procedură de către însăși instanța de apel. În această ipoteză, în care se pune problema exercitării controlului judiciar asupra legalității hotărârii primei instanțe de către Curte, la rândul său, supus cenzurii instanței de recurs, iar nu a săvârșirii pretinselor nereguli procedurale de către instanța de apel, criticile recurenților se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ.

Susținerile recurenților sunt întemeiate, prin confirmarea soluției tribunalului, sub acest aspect, Curtea procedând la o greșită interpretare a noțiunii de „interes” procesual în exercitarea cererii de intervenție și a condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească petenții pentru promovarea cu succes a unei asemenea cereri.

Curtea de apel a considerat că soluția de respingere a cererii de intervenție accesorie formulată de recurenți în dosarul primei instanțe, ca lipsită de interes, este corectă, aceștia nejustificând un interes personal, actual și direct, întrucât litigiul vizează o contestație la Legea nr.10/2001, în care părți sunt notificatoarea reclamantă și unitatea deținătoare și în care se solicită restituirea imobilului care nu a format obiectul înstrăinărilor conform Legii nr.112/1995.

Obiectul acțiunii, astfel cum a fost precizat de reclamantă, se referă la restituirea imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de 940 m.p. și construcțiile edificate pe acesta, mai puțin

apartamentul

vândut în temeiul Legii nr.112/1995.

Prin cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtului Municipiul București, petenții au solicitat respingerea acțiunii ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală, invocând dreptul lor de proprietate asupra unei părți din imobil și depunând, în acest sens, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997 încheiat în baza Legii nr.112/1995, între S.C. R. S.A., în calitate de reprezentantă a Primăriei Municipiului București și recurenți.

Prin acest act juridic, s-a înstrăinat către cei doi petenți imobilul situat în București, compus din apartament 1 de la etajul 1, în suprafață de 54,26 m.p., cota indiviză de 100% din părțile de folosință comună și suprafața de 59,69 m.p. teren de sub construcție.

Recurenții pretind că terenul de sub construcție, care le-a fost înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997, face parte din suprafața de teren solicitată de reclamantă a fi restituită în natură, în dosarul de față, și cu privire la care îi contestă acesteia calitatea procesuală activă de a promova acțiunea în restituire.

Prin urmare, disputând același drept cu cel al reclamantei pentru o porțiune din terenul solicitat de către aceasta în procesul de față, recurenții justifică interesul de a interveni în dosar, în favoarea pârâtului, de la care au dobândit dreptul pretins. Intervenția accesorie le conferă petenților mijlocul procedural prin care au posibilitatea de a formula apărările pe care le consideră pertinente și utile în sprijinul părții pentru care au intervenit în proces și cu privire la care au interesul de a se păstra, în patrimoniul său, urmare a respingerii acțiunii, dreptul de proprietate pentru suprafața de teren respectivă, pentru ca, în acest mod, să-și consolideze propriul lor drept, dobândit de la pârât.

În concluzie, recurenții justifică folosul practic de a participa în proces, în calitate de intervenienți accesorii, și care, contrar opiniei instanței de apel, reprezintă un folos actual, personal și direct. Interesul recurenților de a interveni în litigiu este actual, întrucât, în caz contrar, s-ar expune riscului ca pârâtul să fie obligat să restituie în natură reclamantei și partea de teren pentru care ei pretind dreptul de proprietate, fără să-și poată formula apărările necesare; este și personal și direct, deoarece folosul practic îi vizează chiar pe petenți, care pretind dreptul de proprietate disputat în litigiul de față.

Împrejurarea că reclamanta a exclus din solicitarea de restituire a imobilului apartamentul vândut în baza Legii nr.112/1995 nu este relevantă în analiza interesului petenților de a formula cerere de intervenție, de vreme ce, conform obiectului acțiunii astfel cum a fost individualizat mai sus, rămâne în discuție porțiunea de teren, de 59,69 m.p., cu privire la care atât reclamanta, cât și recurenții, se pretind proprietari.

De asemenea, faptul că litigiul reprezintă o contestație la Legea nr.10/2001, în care părți sunt notificatoarea și unitatea deținătoare, nu reprezintă un aspect de natură să împiedice formularea cererii de intervenție accesorie, perfect admisibilă în orice gen de procese care nu au caracter strict personal, deoarece nu face decât să sprijine apărările și poziția procesuală a părții în favoarea căreia s-a intervenit.

De altfel, împrejurarea că petenții au interes să intervină în proces rezultă în mod implicit și din soluția de admitere a cererii formulate de pârâtul Municipiul București, confirmată în apel, în urma căreia s-a lămurit întinderea dispozitivului hotărârii primei instanțe, în sensul identificării și stabilirii compunerii apartamentului vândut în baza Legii nr.112/1995, precum și a înlăturării dispozițiilor potrivnice, referitoare la suprafața de teren restituită reclamantei, care s-a stabilit a fi de 880,31 m.p., prin excluderea suprafeței de teren de 59,69 m.p., pretinsă în proprietate de recurenți.

Mai trebuie menționat că reclamanta contestă în continuare, prin căile de atac exercitate în dosarul de față, soluția de admitere a cererii de lămurire a dispozitivului sentinței nr. 959/2007 a Tribunalului București, Secția a III-a civilă, astfel încât interesul petenților, de a interveni în proces pentru apărarea drepturilor pârâtului Municipiul București, de la care au dobândit imobilul în discuție, trebuie considerat, o dată în plus, ca fiind actual. Aceste argumente servesc și la înlăturarea considerentului Curții, privind lipsa de interes a petenților în declararea apelului, determinat de împrejurarea că, oricum s-a obținut, la solicitarea pârâtului, în procedura reglementată de art.281

1

C.proc.civ., înlăturarea terenului lor de la restituirea în natură către reclamantă. De vreme ce încheierea prin care a fost admisă cererea de lămurire a dispozitivului hotărârii primei instanțe nu a rămas irevocabilă și, dimpotrivă, este contestată de reclamantă, inclusiv în recursul declarat de aceasta în dosarul de față, petenții sunt expuși riscului de a pierde terenul pentru care se pretind proprietari, ceea ce le conferă interes nu numai în cererea de intervenție formulată, dar și în exercitarea apelului împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de intervenție și a hotărârii finale pronunțate de tribunal.

Chemarea în judecată a recurenților de către reclamantă într-un alt litigiu (derulat în perioada 2002-2003), având ca obiect imobilul din dosarul de față, reprezintă un alt argument pentru care aceștia justifică interes de a sta în proces, în calitate de intervenienți voluntari, în sprijinul apărărilor formulate de pârâtul Municipiul București.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că, respingând apelul declarat de petenți împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de intervenție accesorie, instanța de apel a procedat la o greșită apreciere asupra condiției interesului recurenților în promovarea cererii respective. Aceasta va conduce la admiterea căilor de atac declarate de petenți în litigiul de față, cu consecința înlăturării hotărârilor pronunțate în fazele procesuale anterioare, inclusiv a încheierii pronunțate de prima instanță, prin care a fost respinsă cererea de intervenție accesorie.

Această cerere va fi admisă în principiu, prezenta instanță constatând că este îndeplinită de către petenți cerința interesului în formularea intervenției accesorii.

Cauza va fi trimisă, spre rejudecare, la același tribunal, pentru a li se asigura intervenienților posibilitatea de a-și formula apărările pe care le consideră necesare în sprijinul susținerilor părții pentru care au intervenit, începând cu faza procesuală în care au formulat cererea de intervenție greșit respinsă.

În mod firesc, urmând a se desființa, în întregime, sentința pronunțată de Tribunalul București, toate încheierile ulterioare, pronunțate în soluționarea cererilor formulate în legătură cu pretinse erori materiale sau nelămuriri ale dispozitivului hotărârii vor fi schimbate, în sensul că cererile respective vor fi respinse ca rămase fără obiect, de vreme ce, din punct de vedere juridic, sentința care a generat formularea lor nu mai există.

Apărările formulate în întâmpinare de către M.C.G., vizând recursul declarat de petenții N., prin care aceasta arată că, și în ipoteza admiterii în principiu a cererii de intervenție, soluția finală ar fi fost tot cea de respingere, nu pot fi primite. Reclamanta susține că, de vreme ce excepția lipsei calității procesuale active, invocată atât de petenți în cererea de intervenție, cât și de pârât, a fost respinsă prin sentință, iar pârâtul Municipiul București, în favoarea căruia petenții au formulat cererea de intervenție, nu a atacat hotărârea primei instanțe sub acest aspect, cererea respectivă nu poate fi decât respinsă.

Susținerile reclamantei sunt neîntemeiate, întrucât ceea ce este, în primul rând, relevant pentru admiterea recursului declarat de petenți constă în aceea că, urmare a criticilor corecte formulate în recurs și admiterii căilor de atac declarate de aceștia, hotărârea primei instanțe va fi desființată în întregime, inclusiv sub aspectul soluției pronunțate asupra excepției lipsei calității procesuale active, astfel încât nu mai prezintă importanță ce parte și pentru ce motive a declarat apel împotriva sentinței ce se va desființa.

Pe de altă parte, problema supusă discuției de către reclamantă, prin întâmpinare, vizează, în principiu, caracterul neavenit al căii de atac exercitate de către intervenientul accesoriu în ipoteza în care partea pentru care a intervenit în proces nu a declarat cale de atac sau intervenientul accesoriu formulează, în calea de atac, critici suplimentare sau potrivnice părții pentru care a intervenit. Problema este lipsită de importanță, de vreme ce petenții N. nu au dobândit calitatea de intervenienți în fazele procesuale anterioare, ca urmare a greșitei soluții de respingere a cererii de intervenție, și, în această situație, nu interesează poziția pârâtului în primul ciclu procesual, față de sentința pronunțată. Aceleași considerente au fost avute în vedere de prezenta instanță și pentru situația recursului declarat de petenții N., care a fost primit spre examinare, deși pârâtul Municipiul București nu a declarat cale de atac.

Nu în ultimul rând, ca o consecință a admiterii cererii de intervenție, prin prezenta decizie, și a trimiterii cauzei, spre rejudecare, la prima instanță, intervenienții trebuie să beneficieze de un proces echitabil în sensul art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce presupune examinarea tuturor excepțiilor și apărărilor formulate de aceste părți în sprijinul apărărilor formulate de pârât, deci și examinarea excepției lipsei calității procesuale active, invocată prin cererea de intervenție.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamantă, acesta a fost admis, cu consecința casării deciziei recurate, a admiterii apelului declarat de aceeași parte împotriva încheierii de ședință din 25 aprilie 2014 pronunțate de Tribunalul București, a schimbării încheierii respective, în sensul respingerii cererii formulate de Municipiul București, de lămurire a dispozitivului sentinței nr.959/2007, ca rămase fără obiect. Cum s-a arătat deja, soluția asupra recursului declarat de reclamantă reprezintă efectul firesc, din punct de vedere juridic, al soluției de desființare a hotărârii primei instanțe pronunțate în ciclul procesual anterior, soluție care lipsește de efecte juridice încheierile ulterioare pronunțate în legătură cu această hotărâre. Prin urmare, Înalta Curte nu a mai procedat la analiza criticilor reclamantei formulate prin cererea de recurs, referitoare la nelegalitatea deciziei recurate, sub aspectul confirmării încheierii din 25 aprilie 2014, urmare a respingerii apelului declarat de partea menționată.

Având în vedere aceste considerente, în baza art.312 alin.(1) - (3) cu referire la art.304 pct.9 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursurile declarate de petenții N. și de reclamantă împotriva deciziei instanței de apel, care a fost casată și, pentru aceleași argumente, în baza art.297 alin.(1) C.proc.civ., a admis apelul declarat de petenți împotriva sentinței tribunalului, a desființat această hotărâre, precum și încheierea pronunțată asupra cererii de intervenție; în baza art.52 alin.(1) cu referire la art.49 C.proc.civ., a admis, în principiu, cererea de intervenție și a trimis cauza, spre rejudecare, la același tribunal. Potrivit art.296 C.proc.civ., a admis apelul declarat de petenții N. împotriva încheierii primei instanțe, prin care a fost soluționată cererea lor, de îndreptare a erorilor materiale/omisiuni privind sentința desființată și a schi