ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1286/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21 iulie 2011,

reclamantul B.M. a solicitat instanței

să constate că a obținut prin uzucapiunea de 30 de ani un teren de 980 mp și

prin accesiune a devenit proprietarul a ⅓, respectiv 40 mp, din

construcția casă de locuit, demolată, situată în București, str. V.B., sector

3.

Prin sentința nr. 1396 din 27 iunie 2012,

Tribunalul București,

secția

a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și

a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată de reclamantul B.M., în contradictoriu

cu pârâtul P.C., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuala

pasivă.

Prin decizia nr. 438A din 29 noiembrie

2012 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul

reclamantului B.M.; a fost schimbată în tot sentința atacată, în sensul că s-a respins

acțiunea, ca inadmisibilă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

apel a reținut că problema legitimității pasive a pârâtului în prezenta cauză este

nerelevantă în condițiile în care terenul în suprafață de 204 mp, ce reprezintă

o cota de

¼

din suprafața totală

a făcut obiectul unui contract de donație autentificat în anul 1977, intrând în

aceste condiții, sub incidența prevederilor Legii nr. 58/1974 și trecând în proprietatea

statului și în folosința cumpărătorilor pe durata existenței construcției.

Având în vedere că într-o acțiune în uzucapiune,

calitatea procesuală pasivă aparține ultimilor proprietari reali ai terenului, în

situația în care obiect al uzucapiunii îi formează porțiuni de teren care au aparținut

în drept unor subiecte de drept diferite, ipoteză care de altfel se regăsește și

în speță, instanța de apel a constatat că în prezenta cauză, alături de pârâtul

chemat în judecată trebuia să figureze și entitatea juridică care exercită prerogativele

dreptului de proprietate preluat în anul 1977 de către stat, în temeiul Legii

nr. 58/1974.

Din această perspectivă, instanța de apel

a constatat că soluția primei instanțe nu este corectă, tribunalul nedând relevanța

juridică corespunzătoare aspectelor anterior evidențiate, în sensul că pârâtul persoana

fizică chemat în judecată are legitimitate procesuală pasivă, dar, raportate la

suprafața de teren pentru care se cere constatarea dobândirii dreptului de proprietate

prin uzucapiune, nu i se poate recunoaște în exclusivitate calitatea procesuală

pasivă, ci doar alături de stat sau de autoritatea administrativ teritorială care

exercită dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 204 mp, obiect

al contractului de donație.

Instanța de apel a mai reținut faptul că

este neîntemeiată susținerea reclamantului în sensul că prin abrogarea Legii

nr. 58/1974, efectele produse de aceasta sunt înlăturate automat, astfel că singurul

care are calitate procesuală pasivă în cauză este pârâtul.

În ceea ce privește critica relativă la

neunirea excepției lipsei calității procesuale pasive cu fondul, instanța de apel

a reținut că potrivit prevederilor art. 137 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ.,

instanța se pronunță mai întâi asupra excepțiilor procesuale, care fac de prisos,

în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, cu precizarea că excepțiile

pot fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze

dovezi în legătură eu dezlegarea în fond a pricinii.

Prin decizia nr. 3421 din 18 iunie 20J3

pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă, s-a constatat nulitatea

recursului declarat de reclamant împotriva deciziei curții de apel.

Instanța de recurs a apreciat că succesiunea

de afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere

juridic, în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă

de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304

C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.

În cererea de recurs nu se arată care sunt,

în concret, motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, ori dispozițiiie legale

încălcate, ci se reproșează instanței de apel „(...) s-a pronunțat pe excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului fără a administra alte probe și a soluționat

procesul fără a intra în cercetarea fondului”.

Criticile pe care recurentul-reclamant

le supune analizei în calea extraordinară de atac a recursului vizează exclusiv

nemulțumirile acestuia față de soluțiile pronunțate în cauză.

Astfel, susținerile recurentului-reclamant

nu se circumscriu niciunui caz de casare și nu reprezintă chestiuni de nelegalitate

care să poată fi analizate ca atare de instanța de recurs, întrucât pentru a motiva

recursul în sensul legii este necesară raportarea Ia conținutul deciziei obiect

al căii extraordinare de atac, cu indicarea modalității în care instanța de judecată

nu s-a conformat dispozițiilor legale incidente.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație

în anulare reclamantul B.M.,

în

temeiul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., solicitând anularea hotărârii atacate,

rejudecarea recursului și admiterea acestei căi de atac.

În motivarea cererii, contestatorul a arătat

că instanța de recurs a omis să analizeze motivele de recurs invocate și era obligată

să examineze cauza în întregime, atât sub aspectul legalității, cât și al temeiniciei.

Invocarea din oficiu a nulității recursului nu este de natură să facă inaplicabil

art. 318 C. proc. civ., ca temei al contestației în anulare. Instanța are obligația

să cerceteze toate susținerile părților și să motiveze pentru ce le înlătură.

Instanța de recurs nu a analizat principalul

motiv de casare, prin care s-a invocat faptul că instanța de apel s-a pronunțat

cu privire Ia excepția lipsei calității procesuale a pârâtului, fără să admită nici

un fel de probe și astfel, a fost încălcat principiul contradictorialității.

Conform art. 318 C. proc. civ., omisiunea

din greșeală, a instanței de recurs de a cerceta vreunul din motivele de casare

invocate atrage ca sancțiune, anularea deciziei pronunțate, fiind unul din motivele

limitativ și expres prevăzute de lege pentru admiterea contestației în anulare.

Instanța de recurs nu s-a pronunțat nici

asupra motivului prin care s-a invocat faptul că instanța de apel a soluționat excepția

lipsei calității procesuale a pârâtului fără a intra în cercetarea fondului.

Prin hotărârea dată fără a se evoca fondul

s-au produs încălcări grave ale unor drepturi și libertăți fundamentale, încălcări

constatate de C.E.D.O. în jurisprudența sa cu privire Ia art. 322 pct. 9 C. proc.

civ.

Intimatul P.C. a formulat cerere de intervenție

accesorie în apărarea reclamantului B.M., în temeiul dispozițiilor art. 49 C. proc.

civ.

În motivarea cererii de intervenție, s-a

arătat că dreptul material aparține în totalitate lui B.M., care a achitat suma

convenită pentru cumpărarea imobilului, posedă terenul și îl folosește din anul

1974 și trebuie să beneficieze de drepturile reale. Instanțele s-au pronunțat cu

superficialitate asupra dreptului pretins, cauza nefiind complexă. Pretențiile reclamantului

sunt îndreptățite conform drepturilor ce i se cuvin și intimatul a solicitat în

fața instanței de recurs ca reclamantul să fie pus în drepturi.

Cererea de intervenție accesorie este inadmisibilă

pentru considerentele ce succed:

Intervenția este acea instituție procesuală

care conferă terțului posibilitatea de a participa din proprie inițiativă într-un

proces în curs de judecată între câte persoane, în scopul valorificării unui drept

propriu sau pentru a sprijini apărarea reclamantului sau pârâtului.

Așadar, intervenția accesorie este o cerere

incidență prin intermediul căreia o terță persoană interesată în soluționarea litigiului,

intervine în procesul civil pentru apărarea drepturilor uneia dintre părțile principale.

În cazul admiterii cererii de intervenție,

terțul dobândește calitatea de parte în proces, iar hotărârea ce se va pronunța

îi va fi și lui opozabilă.

În cauză, titularul cererii de intervenție,

P.C. nu este un terț care intervine în soluționarea litigiului, ci are deja calitatea

de parte în proces, fiind intimatul în contradictoriu cu care s-a judecat reclamantul

B.M.

Ca urmare, nefiind îndeplinite cerințele

prevăzute de dispozițiile art. 49 C. proc. civ., cererea de intervenție accesorie

formulată de P.C. nu este admisibilă.

Intimatul P.C. își poate formula toate

apărările în cauză din calitatea de parte pe care o are în pricina dedusă judecății.

Contestația în anulare este inadmisibilă,

urmând a fi respinsă pentru următoarele considerente:

Art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile

instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație atunci când dezlegarea dată

este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau

admițându-I numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele

de modificare sau de casare.

În speță, instanța de recurs a invocat

excepția nulității recursului și, având în vedere dispozițiile art. 137 C. proc.

civ., Înalta Curte a analizat cu prioritate această excepție.

Prin decizia nr. 3421 din 18 iunie 2013

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a constatat nul recursul

declarat de reclamantul B.M., în urma aplicării prevederilor art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., care obligă părțile să argumenteze în fapt și în drept motivele

de nelegalitate invocate în recurs, neîndeplinirea acestei dispoziții fiind supusă

sancțiunii nulității.

Susținerile contestatorului în raport de

motivul invocat, prevăzut de art. 318 C. proc. civ. nu pot fi primite, deoarece

instanța de recurs a soluționat cauza în baza unei excepții procesuale, care a făcut

de prisos cercetarea în fond a pricinii și deci, a motivelor de recurs formulate.

Instanța de recurs a apreciat că recurentul

nu a formulat motive de nelegalitate a hotărârii atacate, ci motive de netemeinicie,

constatând nulitatea căii de atac, iar această analiză a instanței de recurs nu

reprezintă o eroare materială în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. și,

ca urmare, nu poate fi atacată pe calea contestației în anulare.

De asemenea, instanța de recurs s-a raportat

la motivele de recurs formulate prin cererea de recurs, înlăuntrul termenului de

recurs, notele scrise la care face referire contestatorul B.M. fiind depuse după

împlinirea acestui termen.

Prin urmare, nu se poate reține că „dezlegarea

dată” este rezultatul unei greșeli materiale sau că există omisiune de pronunțare

pe motivele de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de intervenție

accesorie formulată de intimatul P.C.

Respinge, ca inadmisibilă, contestația

în anulare formulată de conîestatorul B.M. împotriva deciziei nr. 3421 din data

18 iunie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6

mat 2014.