ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1072/2015
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1072/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Asupra cauzei civile
de față, constată următoarele:
La data de 30 ianuarie 2008 reclamanta
Parohia S.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București,
prin primarul general, să se constate dobândirea dreptului de proprietate prin
împlinirea termenului de prescripție achizitivă de 30 ani asupra
imobilului din București, sectorul 5 (Biserica Nouă „S.E.” - 839,48 mp
situată pe un teren de 2.255,31 mp).
Învestită cu
soluționarea cauzei, Judecătoria sectorului 5 București la termenul din 08
noiembrie 2010 a invocat excepția necompetenței sale materiale, iar prin
sentința civilă nr. 7412 din 08 noiembrie 2010 a admis această excepție și
a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului
București, reținând că prin raportul de expertiză valoarea de
circulație a imobilului a fost stabilită la suma de 2.398.200 lei pentru
imobilul teren și la suma de 42.971.500 lei pentru imobilul construcție și, ca
atare, în speță devin incidente dispozițiile art. 2 pct. 1 C. proc.
civ.
Cauza a fost
reînregistrată la data de 05 ianuarie 2011 pe rolul Tribunalului București,
secția V-a civilă, sub nr. 718/3/2011.
Prin sentința
civilă nr. 733 din 14 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a V-a
civilă, a admis în parte acțiunea completată; a constatat că reclamanta este
proprietara imobilului compus din teren în suprafață de 2.255,31 mp și construcție
- Biserica Nouă „S.E.”, situată în București, sectorul 5, ca efect al
uzucapiunii de peste 30 de ani și a respins capătul de cerere privind
constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra
construcției - pavilion de lumânări, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî
astfel, prima instanță a reținut că art. 1890 C. civ. stabilește că,
pentru a se dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune, trebuie îndeplinite
două condiții, anume să existe o posesie de 30 de ani și aceasta să fie
utilă, adică neviciată. Mai mult, regularitatea posesiei, adică faptul că ea
este utilă, se prezumă, urmând ca cel care afirmă că posesia invocată este
afectată de un viciu să facă această dovadă.
Astfel, din
procesul-verbal din 18 decembrie 1941 al Comisiei pentru înființarea cărților
funciare în București rezultă că Parohia S.E. a dobândit dreptul de proprietate
asupra imobilului respectiv situat în str. X (în prezent str. Y) prin
uzucapiune, ca urmare a folosinței neîntrerupte mai mult de 30 de ani.
Suprafața totală a
acestui teren a fost inițial de 3.386,32 mp, dar, între timp, porțiunea de teren
cu adresa str. X (colț cu str. Y) a fost expropriată de către Primăria
Municipiului București în vederea amenajării unui parc (în suprafața de 1.090
mp), cu plata unei sume de bani necesară lucrărilor de construire a noii
biserici, astfel încât în proprietatea Parohiei a rămas restul de teren în
suprafață de 2.255,31 mp de pe str. X (în prezent str. Y), situație ilustrată
în planul cadastral din 14 octombrie 2003, în care terenul respectiv de 2.275
mp are mențiunea de „proprietate culte” și pe care figurează construcția
reprezentând biserica nouă. Totodată, martorii audiați în mod nemijlocit
de instanță au arătat că biserica a fost permanent folosită de parohie,
fără vreo ingerință din partea autorităților statului.
În ceea ce
privește a doua condiție, existența unei posesii tribunalul a
constatat că sunt îndeplinite cerințele legale.
Împotriva acestei
sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin primarul
general.
La termenul de
dezbateri din data de 09 februarie 2012, Curtea, acordând cuvântul în
dezbaterea apelului, a invocat din oficiu, excepția coparticipării procesuale
pasive obligatorii.
Prin Decizia civilă nr.
66 din 16 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și
pentru cauze cu minori și de familie, a admis excepția dedusă din prevederile art.
1 alin. (2) din Legea nr. 445/2006 și în consecință a admis apelul, a
desființat sentința civilă și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași
instanțe.
Pentru a decide astfel,
instanța de apel a observat că există un litisconsorțiu procesual și că potrivit
art. 1 pct. 1 și 2 din Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind
acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute
din România litigiul cu care a fost învestită trebui soluționat în
contradictoriu cu autoritățile, dar și - alături de acestea - cu toate
persoanele interesate deja cunoscute sau identificate în urma publicității
efectuate.
În ceea ce privește
sintagma cu caracter general „autoritățile” utilizată în norma citată, Curtea a
apreciat că sunt avute în vedere în mod predilect, dar nu limitativ, unitățile
administrativ-teritoriale în raza cărora se află aceste imobile, reprezentate,
evident, prin reprezentanții lor legali, autorități publice.
Sub un al doilea
element, Curtea a observat că, deși la fond s-a îndeplinit obligația procesuală
de publicitate edictată de partea finală a art. 1 pct. 2 din Legea nr. 455/2006,
prima instanță de judecată nu a îndeplinit prescripțiile părții inițiale din
aceeași dispoziție legală.
Astfel, deși în
cadrul cărții funciare vechi a imobilului a cărui uzucapare se invocă,
figurează la nivelul anului 1941, ca titular al dreptului de proprietate, Statul
Român, menționându-se chiar calitatea imobilului de bun aparținând domeniului
public, instanța de fond nu a dispus, în temeiul art. 1 pct. 2 partea inițială
din Legea nr. 455/2006, introducerea în cauză a acestei persoane juridice și
citarea sa.
Sub un al treilea
element, Curtea a apreciat că, deși în cartea funciară s-a specificat faptul că
titularul dreptului de proprietate Statul Român ar fi fost reprezentat de M.C.A.
- Parohia S.E., această mențiune nu este de natură să înlăture calitatea de
terț interesat a Statului, deoarece mențiunea referitoare la parohie vizează
persoana reprezentantului, persoană distinctă de cea a reprezentatului,
proprietarul tabular.
Curtea a mai apreciat
că opțiunea procesuală a intimatei de chemare în judecată a unității
administrativ-teritoriale Municipiul București nu suplinește omisiunea citării
și a Statului, ca terț interesat, pentru două argumente: pe de o parte,
Municipiul București reprezintă în cazul concret, autoritatea la care se referă
art. 1 pct. 2 partea inițială din Legea nr. 455/2006 și nu terțul interesat
inclus în sintagma secundă a textului de lege „și alte persoane interesate”,
iar pe de altă parte, Municipiul București reprezintă o persoană juridică
distinctă de Statul Român.
Împotriva acestei
decizii, a declarat recurs reclamanta Parohia S.E., care a fost înregistrat pe
rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 08
mai 2012.
Prin Decizia nr. 7638
din 13 decembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a
respins, ca nefondat, recursul.
Pentru a decide
astfel, instanța de recurs a reținut că, întrucât din cuprinsul cărții funciare
rezultă că titular al dreptului de proprietate este menționat Statul Român, se
impunea introducerea în cauză a acestuia atât în temeiul art. 1 alin. (2) din
Legea nr. 455/2006, cât și în respectarea principiului contradictorialității și
al dreptului la un proces echitabil.
Cauza a fost
reînregistrată la data de 11 iunie 2013 pe rolul Tribunalului București, secția
V-a civilă, sub nr. 22094/3/2013.
În rejudecare, prin
sentința civilă nr. 158 din 05 februarie 2014, Tribunalul București, secția
V-a civilă, a admis cererea, astfel cum a fost completată, și a constatat că
reclamanta a dobândit proprietatea asupra imobilului situat în București, sector
5, în suprafață de 2.255,31 mp, ca efect al uzucapiunii de 30 de ani.
Pentru a hotărî
astfel, tribunalul a reținut că, pentru a putea fi dobândită proprietatea
bunului prin uzucapiunea prelungită, potrivit art. 1890 și 1847 C. civ.,
posesorul trebuie să îndeplinească două condiții: să posede bunul în intervalul
de 30 de ani și posesia sa să fie utilă, respectiv continuă, neîntreruptă,
pașnică, publică și sub nume de proprietar.
În ceea ce privește
prima condiție stabilită de lege, instanța a apreciat că aceasta este
îndeplinită, posesia reclamantei fiind menționată din anul 1941. În acest sens,
s-a avut în vedere conținutul procesului-verbal din 18 decembrie 1941 al
Comisiei pentru înființarea Cărților funciare în București, din care rezultă că
Parohiei S.E. i-a fost admisă cererea de înscriere în cartea funciară a
dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, situat în str. X (în
prezent str. Y, potrivit răspunsului dat de D.E.I.C. - Serviciul Nomenclatură
Urbană din cadrul Primăriei Municipiului București), prin uzucapiune, ca urmare
a folosinței neîntrerupte mai mult de 30 de ani, formulată de către Preotul
Paroh al bisericii.
În ceea ce privește
utilitatea posesiei reclamantei, tribunalul a apreciat că și această condiție
este îndeplinită, având în vedere aspectul că regularitatea posesiei se
prezumă, iar pârâții nu au făcut dovada contrară, precum și depozițiile
martorilor audiați în cauză, potrivit cărora reclamanta a posedat neîntrerupt
și sub nume de proprietar imobilul, dreptul acesteia de proprietate nefiind contestat
de nicio persoană.
Proba tehnică
administrată în cauză a confirmat suprafața indicată de reclamantă în cererea
de chemare în judecată.
Legal citat după
casarea sentinței civile nr. 773 din 14 aprilie 2011 și trimiterea spre
rejudecare, pârâtul Statul Român, prin M.F.P., nu a exprimat o poziție
procesuală.
Împotriva acestei
sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin primarul
general, iar reclamanta Parohia S.E. a formulat întâmpinare, prin care a
solicitat respingerea apelului, ca neîntemeiat.
Curtea de Apel
București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin Decizia
nr. 527/A din 2 decembrie 2014 a respins, ca nefondat, apelul declarat de
pârâtul Municipiul București.
Curtea a apreciat că
excepția lipsei calității procesuale pasive este o excepție absolută care nu
poate fi invocată oricând în cursul procesului, ci numai până la pronunțarea
unei hotărâri irevocabile, deci până la finalizarea primului ciclu procesual,
iar nu și în rejudecare, în următoarele cicluri procesuale.
Analizând, totuși
excepția lipsei calității procesuale pasive, instanța de apel a reținut că pârâtul
Municipiul București se legitimează procesual pasiv în cauză.
Astfel, în speță, nu
există nicio dovadă din care să reiasă persoana fizică sau juridică care este
titularul dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București,
sectorul 5.
Curtea a statuat că a
impune reclamantei efectuarea unor demersuri suplimentare ar constitui o
sarcină disproporționată care rupe justul echilibru dintre, pe de o parte,
preocuparea legitimă de a proteja interesele eventualului proprietar al bunului
stăpânit de către aceasta cel puțin din anul 1935, și, pe de altă parte,
dreptul său de acces la o instanță pentru a invoca dobândirea dreptului de
proprietate asupra terenului prin efectul uzucapiunii.
Prin urmare, cum în
documentele oficiale proprietarul imobilului nu este cunoscut, situație în
care, în raport de art. 646 C. civ., bunul poate fi considerat fără stăpân și
că aparține statului (în sens generic), fără a se impune și constatarea
respectivei situații printr-un act emis de o autoritate în acest sens.
În aceste condiții,
dreptul de proprietate privată asupra acestor bunuri poate aparține, potrivit art.
4 din Legea nr. 213/1998, domeniul privat al statului sau al unităților
administrativ teritoriale.
În lipsa altui
criteriu de delimitare a domeniului privat al statului de cel al unităților
administrativ teritoriale, Curtea a constatat că se impune aplicarea prin
analogie a criteriului de delimitare a domeniului public al statului de cel al
unitarilor administrativ teritoriale, și anume interesul, național sau local,
al acestor bunuri, conform art. 3 din același act normativ.
Având în vedere că
nici până în prezent nu s-au finalizat procedurile de inventariere a bunurilor
din domeniul public al statului la care fac referire art. 19-20 din Legea nr. 213/1998
și, cu atât mai mult, a bunurilor din domeniul privat al statului, instanța de
apel a statuat că este dificil de stabilit dacă bunurile aparținând cultelor
religioase pot fi considerate de interes național sau local, în funcție de
constatările ce se vor face cu privire la valoarea lor istorică sau artistică.
Instanța de apel a
aplicat prevederile art. unic alin. (2) din Legea nr. 455/2006, potrivit cărora
acțiunile și cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului
de proprietate prevăzute la alin. 1 se soluționează, potrivit legii, în
contradictoriu cu autoritățile și alte persoane interesate, ceea ce permite a
se considera că sfera persoanelor care au legitimare procesuală pasivă în
asemenea cauze este foarte largă.
Pe cale de
consecință, instanța de apel a reținut că ambii pârâți constituie la acest
moment și până la finalizarea procedurilor legale autorități interesate, așa
încât apelantul-pârât are calitate procesuală pasivă în cauză.
În ceea ce privește
cea de a doua categorie de critici aduse hotărârii primei instanțe, Curtea a
avut în vedere că imobilul în litigiu nu a făcut parte din proprietatea publică
a statului, ci din proprietatea privată a acestuia, ultimul concept fiind
reintrodus în legislația românească prin Constituția României din anul 1991.
Distincția dintre
domeniul public și domeniul privat al statului a fost făcută inițial de C. civ.
care, în art. 1844 prevedea că „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care,
din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiect de
proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț”. Astfel, bunurilor care făceau
parte din domeniul public al statului și unităților administrativ-teritoriale, erau
astfel imprescriptibile achizitiv.
O asemenea distincție
nu a mai fost făcută după 1948, Constituția intrată în vigoare în acel an
referindu-se în art. 8-9 numai la proprietatea particulară și la proprietatea
statului. De asemenea, Constituția din 1952, ca și cea din 1965 se refereau în art.
5-9, respectiv art. 6-9 la proprietatea particulară, precum și la proprietatea
socialistă, care era de două tipuri, de stat și cooperatistă-colectivistă. Niciunul
din aceste acte normative nu cuprindea nicio dispoziție prin care să declare
proprietatea de stat, care nu mai era deci împărțită în două categorii, publică
și privată, ca fiind imprescriptibilă, inalienabilă și insesizabilă.
În aceste condiții,
nu se justifică asimilarea proprietății de stat domeniului public din
legislația anterioară și supunerea acesteia regimului juridic instituit de C.
civ.
Tocmai pentru că
legislația din perioada 1948-1991 nu cunoștea conceptul de proprietate publică,
bunul care face obiectul cererii de chemare în judecată nu putea avea un
asemenea caracter. Din contră, el s-a aflat în proprietatea statului, devenită
ulterior proprietate socialistă de stat, supusă regulilor generale prevăzute de
C. civ. în materia uzucapiunii, iar nu aceleia speciale instituite de art. 1844.
Împotriva deciziei
pronunțate în apel a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primarul
general, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul a susținut
că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii întrucât, în
mod greșit, instanța de apel nu a analizat excepția invocată, respectiv lipsa
calității procesuale pasive a Municipiului București. Astfel, Curtea a respins
această excepție pe considerentul că excepțiile absolute nu pot fi invocate în
rejudecare, ci numai până la finalizarea primului ciclu procesual. Acest
considerent este greșit întrucât, această excepție fusese invocată în primul
ciclu procesual, în rejudecare fiind doar reiterată.
Tribunalul București,
secția a V-a civilă, rejudecând cauza, a reținut în considerentele sentinței nr.
158 din 05 februarie 2014, faptul că această cauză a fost trimisă spre
rejudecare pentru a se stabili în mod complet cadrul procesual pasiv, prin
introducerea în cauză și a Statului Român.
Susținerea instanței
de apel, că excepția putea fi invocată doar până la pronunțarea unei hotărâri
irevocabile, nu este fondată având în vedere neinterzicerea expresă a acestui
lucru de către legiuitor, pe de-o parte, cât și faptul că acea hotărâre
irevocabilă la care face referire instanța de apel, este o hotărâre prin care a
fost desființată o sentință civilă și cauza a fost trimisă spre rejudecare, și
nu o hotărâre irevocabilă, care să fi dezlegat fondul pricinii, nedispunând în
privința fondului cauzei.
Potrivit art. 162 C.
proc. civ., excepțiile absolute pot fi ridicate direct în recurs numai dacă
rezolvarea lor nu ar presupune o verificare a împrejurărilor de fapt în afara
dosarului, mai precis, administrarea altor probe noi decât înscrisurile. Or, în
primul ciclu procesual, nu s-a ajuns în calea de atac a recursului, astfel că
nu se poate vorbi de o rejudecare a acestuia. Instanța de apel a fost cea care
a trimis cauza la rejudecare, nu a fost folosită calea de atac a recursului.
Pe de altă parte, în
mod corect, s-a reținut faptul că Statul Român a fost intabulat în calitate de
proprietar și, deci, se legitimează procesual pasiv în cauză.
Cu toate acestea în
mod eronat instanța de apel a concluzionat că nu există nicio dovadă din care
să reiasă ce persoana fizică sau juridică este titularul dreptului de
proprietate asupra imobilului în litigiu.
Având în vedere că,
din dovezile depuse la Dosarul din primul ciclu procesual nr. 718/3/2011, și
anume din cartea funciară a imobilului în litigiu, reiese faptul că ultimul
proprietar al acestuia a fost Statul Român, acesta fiind cel care a figurat
ultimul - anul 1941- ca titular al dreptului de proprietate, nu se poate reține
calitatea procesuală pasivă a Municipiului București întrucât calitatea
procesuală pasivă în cererea de constatare a dreptului de proprietate prin
uzucapiune o poate avea doar fostul proprietar al imobilului.
Potrivit art. 4 din
Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 domeniul privat al statului sau al
unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în
proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor
bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale au drept de proprietate
privată și având în vedere că nu există identitate între proprietatea privată a
Statului și cea a unității administrativ-teritoriale, Statul Român se
legitimează procesual pasiv, ca ultimul proprietar al imobilului evidențiat în
cartea funciară.
Solicită admiterea
excepției, constatarea lipsei calității procesuale pasive a Municipiului
București, admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul
admiterii apelului pârâtului și schimbării sentinței instanței de fond, cu
consecința respingerii acțiunii, în principal, ca fiind introdusă împotriva
unei persoane juridice fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar ca
neîntemeiată.
Examinând decizia
atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:
Contrar susținerilor
recurentului, instanța de apel, deși a reținut în mod eronat că excepțiile
absolute, cum este cea a lipsei calității procesuale pasive, nu pot fi invocate
oricând în cursul procesului, ci numai până la finalizarea primului ciclu
procesual printr-o hotărâre irevocabilă, a analizat, totuși, excepția lipsei
calității procesuale pasive a Municipiului București, raportând la situația de
fapt dispozițiile legii speciale în materia uzucapiunii lăcașelor de cult,
respectiv Legea nr. 455/2006.
Prin urmare, critica
privind neanalizarea în apel a excepției lipsei calității procesuale pasive a
Municipiului București este nefondată.
De asemenea, sunt
nefondate criticile din recurs referitoare la lipsa calității procesuale pasive
a municipiului București, prin primarul general în acțiunea civilă privind
constatarea uzucapiunii, raportat la dispozițiile articolului unic alin. (2)
din Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acțiunile și
cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute în România,
potrivit căruia cererile formulate de cultele religioase pentru constatarea
dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra unor terenuri
situate în intravilanul localităților se soluționează în contradictoriu cu
„autoritățile și alte persoane interesate”.
Sintagma „autoritățile
și alte persoane interesate”, din conținutul normei menționate, relevă intenția
legiuitorului ca asemenea cereri să se soluționeze în contradictoriu cu
persoanele interesate, fizice sau juridice, în măsura în care acestea ar putea
pretinde dreptul de proprietate asupra imobilului ce constituie obiect al
cererii de chemare în judecată, având interesul de a împiedica o constatare a
dobândirii acestui drept de către reclamant.
Norma din Legea nr. 455/2006
derogă de la dreptul comun, reprezentat de dispozițiile art. 1847 și
următoarele, art. 1890 C. civ., din conținutul cărora rezultă că uzucapiunea
trebuie opusă doar proprietarului imobilului în litigiu, dat fiind caracterul
de sancțiune civilă al uzucapiunii față de proprietarul nediligent, care a
permis ieșirea bunului din patrimoniul său.
În mod evident, nu
este exclus ca fostul proprietar să fie indicat drept persoană interesată în
combaterea uzucapiunii invocate de către reclamant, dacă este identificat sau
este posibilă identificarea sa.
În măsura în care
însă, nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului ce face
obiectul cererii, pentru a i se opune acestuia posesia utilă exercitată timp de
peste 30 de ani de către titularul cererii de chemare în judecată, calitatea procesuală
pasivă aparține autorităților ori altor persoane indicate de către reclamant ca
fiind interesate în combaterea uzucapiunii.
Caracterul derogator
al normei din Legea nr. 455/2006 rezidă în conturarea unei sfere mai largi a
persoanei pârâtului dintr-o asemenea cerere, în sensul că nu este necesar,
pentru întrunirea acestei calități, ca dreptul de proprietate să fi existat
efectiv în patrimoniul pârâtului (deși este posibilă și această ipoteză), fiind
suficient ca acest drept să se fi putut regăsi în patrimoniul persoanei
indicate drept pârât, astfel încât aceasta este interesată să împiedice
constatarea dobândirii dreptului de proprietate de către titularul cererii.
Sub aspect probator,
rezultă că legiuitorul absolvă pe reclamant de dovada existenței dreptului în
patrimoniul autorității sau altei persoane interesate, prin înfățișarea vreunui
înscris constatator al existenței dreptului de proprietate în patrimoniul
pârâtului.
În speță, instanța de
apel a reținut că are calitate procesuală pasivă atât Statul Român, care
figurează înscris ca titular al dreptului de proprietate în cartea funciară a
imobilului din anul 1941, cât și municipiul București, prin primarul general în
virtutea calității sale de autoritate interesată conferită de articolul unic alin.
(2) al Legii nr. 455/2006.
Contrar susținerilor
recurentului, nu doar statul trebuia să figureze în proces în calitate de
pârât, ci și municipiul București, întrucât terenul cu privire la care s-a
invocat uzucapiunea este situat pe raza teritorială a municipiului București,
iar față de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate
privată asupra acestui bun ar fi putut aparține unității
administrativ-teritoriale, astfel încât pârâtul Municipiul București este
„autoritate interesată” în sensul Legii nr. 455/2006 și, ca atare, se
legitimează procesual pasiv în cauză, neavând nicio relevanță în această
privință faptul că nu s-a dovedit existența în patrimoniul său a dreptului de
proprietate asupra imobilului litigios.
Având în vedere
considerentele prezentate, reținând că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct.
9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului Municipiul
București, ca nefondat, conform dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat,
recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin primar general împotriva
Deciziei nr. 527/A din 2 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a
III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 23 aprilie 2015.