ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1072/2015

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 30 ianuarie 2008 reclamanta Parohia S.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general, să se constate dobândirea dreptului de proprietate prin împlinirea termenului de prescripție achizitivă de 30 ani asupra imobilului din București, sectorul 5 (Biserica Nouă „S.E.” - 839,48 mp situată pe un teren de 2.255,31 mp).

Învestită cu soluționarea cauzei, Judecătoria sectorului 5 București la termenul din 08 noiembrie 2010 a invocat excepția necompetenței sale materiale, iar prin sentința civilă nr. 7412 din 08 noiembrie 2010 a admis această excepție și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București, reținând că prin raportul de expertiză valoarea de circulație a imobilului a fost stabilită la suma de 2.398.200 lei pentru imobilul teren și la suma de 42.971.500 lei pentru imobilul construcție și, ca atare, în speță devin incidente dispozițiile art. 2 pct. 1 C. proc. civ. Cauza a fost reînregistrată la data de 05 ianuarie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția V-a civilă, sub nr. 718/3/2011.

Prin sentința civilă nr. 733 din 14 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea completată; a constatat că reclamanta este proprietara imobilului compus din teren în suprafață de 2.255,31 mp și construcție - Biserica Nouă „S.E.”, situată în București, sectorul 5, ca efect al uzucapiunii de peste 30 de ani și a respins capătul de cerere privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra construcției - pavilion de lumânări, fără cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că art. 1890 C. civ. stabilește că, pentru a se dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune, trebuie îndeplinite două condiții, anume să existe o posesie de 30 de ani și aceasta să fie utilă, adică neviciată.

Mai mult, regularitatea posesiei, adică faptul că ea este utilă, se prezumă, urmând ca cel care afirmă că posesia invocată este afectată de un viciu să facă această dovadă. Astfel, din procesul-verbal din 18 decembrie 1941 al Comisiei pentru înființarea cărților funciare în București rezultă că Parohia S.E. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv situat în str. X (în prezent str. Y) prin uzucapiune, ca urmare a folosinței neîntrerupte mai mult de 30 de ani.

Suprafața totală a acestui teren a fost inițial de 3.386,32 mp, dar, între timp, porțiunea de teren cu adresa str. X (colț cu str. Y) a fost expropriată de către Primăria Municipiului București în vederea amenajării unui parc (în suprafața de 1.090 mp), cu plata unei sume de bani necesară lucrărilor de construire a noii biserici, astfel încât în proprietatea Parohiei a rămas restul de teren în suprafață de 2.255,31 mp de pe str. X (în prezent str. Y), situație ilustrată în planul cadastral din 14 octombrie 2003, în care terenul respectiv de 2.275 mp are mențiunea de „proprietate culte” și pe care figurează construcția reprezentând biserica nouă. Totodată, martorii audiați în mod nemijlocit de instanță au arătat că biserica a fost permanent folosită de parohie, fără vreo ingerință din partea autorităților statului.

În ceea ce privește a doua condiție, existența unei posesii tribunalul a constatat că sunt îndeplinite cerințele legale. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin primarul general. La termenul de dezbateri din data de 09 februarie 2012, Curtea, acordând cuvântul în dezbaterea apelului, a invocat din oficiu, excepția coparticipării procesuale pasive obligatorii. Prin Decizia civilă nr. 66 din 16 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis excepția dedusă din prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 445/2006 și în consecință a admis apelul, a desființat sentința civilă și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a observat că există un litisconsorțiu procesual și că potrivit art. 1 pct. 1 și 2 din Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute din România litigiul cu care a fost învestită trebui soluționat în contradictoriu cu autoritățile, dar și - alături de acestea - cu toate persoanele interesate deja cunoscute sau identificate în urma publicității efectuate. În ceea ce privește sintagma cu caracter general „autoritățile” utilizată în norma citată, Curtea a apreciat că sunt avute în vedere în mod predilect, dar nu limitativ, unitățile administrativ-teritoriale în raza cărora se află aceste imobile, reprezentate, evident, prin reprezentanții lor legali, autorități publice.

Sub un al doilea element, Curtea a observat că, deși la fond s-a îndeplinit obligația procesuală de publicitate edictată de partea finală a art. 1 pct. 2 din Legea nr. 455/2006, prima instanță de judecată nu a îndeplinit prescripțiile părții inițiale din aceeași dispoziție legală. Astfel, deși în cadrul cărții funciare vechi a imobilului a cărui uzucapare se invocă, figurează la nivelul anului 1941, ca titular al dreptului de proprietate, Statul Român, menționându-se chiar calitatea imobilului de bun aparținând domeniului public, instanța de fond nu a dispus, în temeiul art. 1 pct. 2 partea inițială din Legea nr. 455/2006, introducerea în cauză a acestei persoane juridice și citarea sa. Sub un al treilea element, Curtea a apreciat că, deși în cartea funciară s-a specificat faptul că titularul dreptului de proprietate Statul Român ar fi fost reprezentat de M.C.A.

- Parohia S.E., această mențiune nu este de natură să înlăture calitatea de terț interesat a Statului, deoarece mențiunea referitoare la parohie vizează persoana reprezentantului, persoană distinctă de cea a reprezentatului, proprietarul tabular. Curtea a mai apreciat că opțiunea procesuală a intimatei de chemare în judecată a unității administrativ-teritoriale Municipiul București nu suplinește omisiunea citării și a Statului, ca terț interesat, pentru două argumente: pe de o parte, Municipiul București reprezintă în cazul concret, autoritatea la care se referă art. 1 pct. 2 partea inițială din Legea nr. 455/2006 și nu terțul interesat inclus în sintagma secundă a textului de lege „și alte persoane interesate”, iar pe de altă parte, Municipiul București reprezintă o persoană juridică distinctă de Statul Român.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta Parohia S.E., care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 08 mai 2012. Prin Decizia nr. 7638 din 13 decembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că, întrucât din cuprinsul cărții funciare rezultă că titular al dreptului de proprietate este menționat Statul Român, se impunea introducerea în cauză a acestuia atât în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 455/2006, cât și în respectarea principiului contradictorialității și al dreptului la un proces echitabil. Cauza a fost reînregistrată la data de 11 iunie 2013 pe rolul Tribunalului București, secția V-a civilă, sub nr. 22094/3/2013.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 158 din 05 februarie 2014, Tribunalul București, secția V-a civilă, a admis cererea, astfel cum a fost completată, și a constatat că reclamanta a dobândit proprietatea asupra imobilului situat în București, sector 5, în suprafață de 2.255,31 mp, ca efect al uzucapiunii de 30 de ani. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, pentru a putea fi dobândită proprietatea bunului prin uzucapiunea prelungită, potrivit art. 1890 și 1847 C. civ., posesorul trebuie să îndeplinească două condiții: să posede bunul în intervalul de 30 de ani și posesia sa să fie utilă, respectiv continuă, neîntreruptă, pașnică, publică și sub nume de proprietar.

În ceea ce privește prima condiție stabilită de lege, instanța a apreciat că aceasta este îndeplinită, posesia reclamantei fiind menționată din anul 1941. În acest sens, s-a avut în vedere conținutul procesului-verbal din 18 decembrie 1941 al Comisiei pentru înființarea Cărților funciare în București, din care rezultă că Parohiei S.E. i-a fost admisă cererea de înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, situat în str. X (în prezent str. Y, potrivit răspunsului dat de D.E.I.C. - Serviciul Nomenclatură Urbană din cadrul Primăriei Municipiului București), prin uzucapiune, ca urmare a folosinței neîntrerupte mai mult de 30 de ani, formulată de către Preotul Paroh al bisericii.

În ceea ce privește utilitatea posesiei reclamantei, tribunalul a apreciat că și această condiție este îndeplinită, având în vedere aspectul că regularitatea posesiei se prezumă, iar pârâții nu au făcut dovada contrară, precum și depozițiile martorilor audiați în cauză, potrivit cărora reclamanta a posedat neîntrerupt și sub nume de proprietar imobilul, dreptul acesteia de proprietate nefiind contestat de nicio persoană. Proba tehnică administrată în cauză a confirmat suprafața indicată de reclamantă în cererea de chemare în judecată. Legal citat după casarea sentinței civile nr. 773 din 14 aprilie 2011 și trimiterea spre rejudecare, pârâtul Statul Român, prin M.F.P., nu a exprimat o poziție procesuală.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin primarul general, iar reclamanta Parohia S.E. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca neîntemeiat. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin Decizia nr. 527/A din 2 decembrie 2014 a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul București. Curtea a apreciat că excepția lipsei calității procesuale pasive este o excepție absolută care nu poate fi invocată oricând în cursul procesului, ci numai până la pronunțarea unei hotărâri irevocabile, deci până la finalizarea primului ciclu procesual, iar nu și în rejudecare, în următoarele cicluri procesuale.

Analizând, totuși excepția lipsei calității procesuale pasive, instanța de apel a reținut că pârâtul Municipiul București se legitimează procesual pasiv în cauză. Astfel, în speță, nu există nicio dovadă din care să reiasă persoana fizică sau juridică care este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, sectorul 5. Curtea a statuat că a impune reclamantei efectuarea unor demersuri suplimentare ar constitui o sarcină disproporționată care rupe justul echilibru dintre, pe de o parte, preocuparea legitimă de a proteja interesele eventualului proprietar al bunului stăpânit de către aceasta cel puțin din anul 1935, și, pe de altă parte, dreptul său de acces la o instanță pentru a invoca dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului prin efectul uzucapiunii.

Prin urmare, cum în documentele oficiale proprietarul imobilului nu este cunoscut, situație în care, în raport de art. 646 C. civ., bunul poate fi considerat fără stăpân și că aparține statului (în sens generic), fără a se impune și constatarea respectivei situații printr-un act emis de o autoritate în acest sens. În aceste condiții, dreptul de proprietate privată asupra acestor bunuri poate aparține, potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, domeniul privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale. În lipsa altui criteriu de delimitare a domeniului privat al statului de cel al unităților administrativ teritoriale, Curtea a constatat că se impune aplicarea prin analogie a criteriului de delimitare a domeniului public al statului de cel al unitarilor administrativ teritoriale, și anume interesul, național sau local, al acestor bunuri, conform art. 3 din același act normativ.

Având în vedere că nici până în prezent nu s-au finalizat procedurile de inventariere a bunurilor din domeniul public al statului la care fac referire art. 19-20 din Legea nr. 213/1998 și, cu atât mai mult, a bunurilor din domeniul privat al statului, instanța de apel a statuat că este dificil de stabilit dacă bunurile aparținând cultelor religioase pot fi considerate de interes național sau local, în funcție de constatările ce se vor face cu privire la valoarea lor istorică sau artistică. Instanța de apel a aplicat prevederile art. unic alin. (2) din Legea nr. 455/2006, potrivit cărora acțiunile și cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate prevăzute la alin. 1 se soluționează, potrivit legii, în contradictoriu cu autoritățile și alte persoane interesate, ceea ce permite a se considera că sfera persoanelor care au legitimare procesuală pasivă în asemenea cauze este foarte largă.

Pe cale de consecință, instanța de apel a reținut că ambii pârâți constituie la acest moment și până la finalizarea procedurilor legale autorități interesate, așa încât apelantul-pârât are calitate procesuală pasivă în cauză. În ceea ce privește cea de a doua categorie de critici aduse hotărârii primei instanțe, Curtea a avut în vedere că imobilul în litigiu nu a făcut parte din proprietatea publică a statului, ci din proprietatea privată a acestuia, ultimul concept fiind reintrodus în legislația românească prin Constituția României din anul 1991. Distincția dintre domeniul public și domeniul privat al statului a fost făcută inițial de C. civ. care, în art. 1844 prevedea că „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiect de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț”.

Astfel, bunurilor care făceau parte din domeniul public al statului și unităților administrativ-teritoriale, erau astfel imprescriptibile achizitiv. O asemenea distincție nu a mai fost făcută după 1948, Constituția intrată în vigoare în acel an referindu-se în art. 8-9 numai la proprietatea particulară și la proprietatea statului. De asemenea, Constituția din 1952, ca și cea din 1965 se refereau în art. 5-9, respectiv art. 6-9 la proprietatea particulară, precum și la proprietatea socialistă, care era de două tipuri, de stat și cooperatistă-colectivistă. Niciunul din aceste acte normative nu cuprindea nicio dispoziție prin care să declare proprietatea de stat, care nu mai era deci împărțită în două categorii, publică și privată, ca fiind imprescriptibilă, inalienabilă și insesizabilă.

În aceste condiții, nu se justifică asimilarea proprietății de stat domeniului public din legislația anterioară și supunerea acesteia regimului juridic instituit de C. civ. Tocmai pentru că legislația din perioada 1948-1991 nu cunoștea conceptul de proprietate publică, bunul care face obiectul cererii de chemare în judecată nu putea avea un asemenea caracter. Din contră, el s-a aflat în proprietatea statului, devenită ulterior proprietate socialistă de stat, supusă regulilor generale prevăzute de C. civ. în materia uzucapiunii, iar nu aceleia speciale instituite de art. 1844. Împotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primarul general, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Recurentul a susținut că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii întrucât, în mod greșit, instanța de apel nu a analizat excepția invocată, respectiv lipsa calității procesuale pasive a Municipiului București. Astfel, Curtea a respins această excepție pe considerentul că excepțiile absolute nu pot fi invocate în rejudecare, ci numai până la finalizarea primului ciclu procesual. Acest considerent este greșit întrucât, această excepție fusese invocată în primul ciclu procesual, în rejudecare fiind doar reiterată. Tribunalul București, secția a V-a civilă, rejudecând cauza, a reținut în considerentele sentinței nr. 158 din 05 februarie 2014, faptul că această cauză a fost trimisă spre rejudecare pentru a se stabili în mod complet cadrul procesual pasiv, prin introducerea în cauză și a Statului Român.

Susținerea instanței de apel, că excepția putea fi invocată doar până la pronunțarea unei hotărâri irevocabile, nu este fondată având în vedere neinterzicerea expresă a acestui lucru de către legiuitor, pe de-o parte, cât și faptul că acea hotărâre irevocabilă la care face referire instanța de apel, este o hotărâre prin care a fost desființată o sentință civilă și cauza a fost trimisă spre rejudecare, și nu o hotărâre irevocabilă, care să fi dezlegat fondul pricinii, nedispunând în privința fondului cauzei. Potrivit art. 162 C. proc. civ., excepțiile absolute pot fi ridicate direct în recurs numai dacă rezolvarea lor nu ar presupune o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului, mai precis, administrarea altor probe noi decât înscrisurile.

Or, în primul ciclu procesual, nu s-a ajuns în calea de atac a recursului, astfel că nu se poate vorbi de o rejudecare a acestuia. Instanța de apel a fost cea care a trimis cauza la rejudecare, nu a fost folosită calea de atac a recursului. Pe de altă parte, în mod corect, s-a reținut faptul că Statul Român a fost intabulat în calitate de proprietar și, deci, se legitimează procesual pasiv în cauză. Cu toate acestea în mod eronat instanța de apel a concluzionat că nu există nicio dovadă din care să reiasă ce persoana fizică sau juridică este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Având în vedere că, din dovezile depuse la Dosarul din primul ciclu procesual nr. 718/3/2011, și anume din cartea funciară a imobilului în litigiu, reiese faptul că ultimul proprietar al acestuia a fost Statul Român, acesta fiind cel care a figurat ultimul - anul 1941- ca titular al dreptului de proprietate, nu se poate reține calitatea procesuală pasivă a Municipiului București întrucât calitatea procesuală pasivă în cererea de constatare a dreptului de proprietate prin uzucapiune o poate avea doar fostul proprietar al imobilului. Potrivit art. 4 din Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public.

Asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată și având în vedere că nu există identitate între proprietatea privată a Statului și cea a unității administrativ-teritoriale, Statul Român se legitimează procesual pasiv, ca ultimul proprietar al imobilului evidențiat în cartea funciară. Solicită admiterea excepției, constatarea lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului pârâtului și schimbării sentinței instanței de fond, cu consecința respingerii acțiunii, în principal, ca fiind introdusă împotriva unei persoane juridice fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel, deși a reținut în mod eronat că excepțiile absolute, cum este cea a lipsei calității procesuale pasive, nu pot fi invocate oricând în cursul procesului, ci numai până la finalizarea primului ciclu procesual printr-o hotărâre irevocabilă, a analizat, totuși, excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, raportând la situația de fapt dispozițiile legii speciale în materia uzucapiunii lăcașelor de cult, respectiv Legea nr. 455/2006. Prin urmare, critica privind neanalizarea în apel a excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București este nefondată.

De asemenea, sunt nefondate criticile din recurs referitoare la lipsa calității procesuale pasive a municipiului București, prin primarul general în acțiunea civilă privind constatarea uzucapiunii, raportat la dispozițiile articolului unic alin. (2) din Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute în România, potrivit căruia cererile formulate de cultele religioase pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra unor terenuri situate în intravilanul localităților se soluționează în contradictoriu cu „autoritățile și alte persoane interesate”.

Sintagma „autoritățile și alte persoane interesate”, din conținutul normei menționate, relevă intenția legiuitorului ca asemenea cereri să se soluționeze în contradictoriu cu persoanele interesate, fizice sau juridice, în măsura în care acestea ar putea pretinde dreptul de proprietate asupra imobilului ce constituie obiect al cererii de chemare în judecată, având interesul de a împiedica o constatare a dobândirii acestui drept de către reclamant. Norma din Legea nr. 455/2006 derogă de la dreptul comun, reprezentat de dispozițiile art. 1847 și următoarele, art. 1890 C. civ., din conținutul cărora rezultă că uzucapiunea trebuie opusă doar proprietarului imobilului în litigiu, dat fiind caracterul de sancțiune civilă al uzucapiunii față de proprietarul nediligent, care a permis ieșirea bunului din patrimoniul său.

În mod evident, nu este exclus ca fostul proprietar să fie indicat drept persoană interesată în combaterea uzucapiunii invocate de către reclamant, dacă este identificat sau este posibilă identificarea sa. În măsura în care însă, nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului ce face obiectul cererii, pentru a i se opune acestuia posesia utilă exercitată timp de peste 30 de ani de către titularul cererii de chemare în judecată, calitatea procesuală pasivă aparține autorităților ori altor persoane indicate de către reclamant ca fiind interesate în combaterea uzucapiunii.

Caracterul derogator al normei din Legea nr. 455/2006 rezidă în conturarea unei sfere mai largi a persoanei pârâtului dintr-o asemenea cerere, în sensul că nu este necesar, pentru întrunirea acestei calități, ca dreptul de proprietate să fi existat efectiv în patrimoniul pârâtului (deși este posibilă și această ipoteză), fiind suficient ca acest drept să se fi putut regăsi în patrimoniul persoanei indicate drept pârât, astfel încât aceasta este interesată să împiedice constatarea dobândirii dreptului de proprietate de către titularul cererii. Sub aspect probator, rezultă că legiuitorul absolvă pe reclamant de dovada existenței dreptului în patrimoniul autorității sau altei persoane interesate, prin înfățișarea vreunui înscris constatator al existenței dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului.

În speță, instanța de apel a reținut că are calitate procesuală pasivă atât Statul Român, care figurează înscris ca titular al dreptului de proprietate în cartea funciară a imobilului din anul 1941, cât și municipiul București, prin primarul general în virtutea calității sale de autoritate interesată conferită de articolul unic alin. (2) al Legii nr. 455/2006.

Contrar susținerilor recurentului, nu doar statul trebuia să figureze în proces în calitate de pârât, ci și municipiul București, întrucât terenul cu privire la care s-a invocat uzucapiunea este situat pe raza teritorială a municipiului București, iar față de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate privată asupra acestui bun ar fi putut aparține unității administrativ-teritoriale, astfel încât pârâtul Municipiul București este „autoritate interesată” în sensul Legii nr. 455/2006 și, ca atare, se legitimează procesual pasiv în cauză, neavând nicio relevanță în această privință faptul că nu s-a dovedit existența în patrimoniul său a dreptului de proprietate asupra imobilului litigios.

Având în vedere considerentele prezentate, reținând că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului Municipiul București, ca nefondat, conform dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin primar general împotriva Deciziei nr. 527/A din 2 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 aprilie 2015.