ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7638/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 30 ianuarie 2008 la Judecătoria sectorului 5 București, secția a II-a civilă , reclamanta Parohia S.E. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, să se constate dobândirea dreptului de proprietate prin împlinirea termenului de prescripție achizitivă de 30 ani, asupra imobilului din București, str. S.E. nr. 1, sectorul 5 (biserica nouă Sfântul E. - 839, 48 mp. situat pe un teren de 2.255,31 mp, identificat cu număr cadastral XX). În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin autorizația de construire din 11 iunie 1935, Biserica Sfântul E. (în prezent Parohia S.E.) a fost autorizată să construiască pe terenul proprietatea sa din str. S.E.

nr. 1, sectorul 3, o biserică din zidărie masivă, conform planurilor aprobate și pe suprafața de 738 mp. Parohia S.E. era proprietara mai multor terenuri, încă de la jumătatea secolului XVIII, printre care și terenul aflat la intersecția str. S.E. cu str. D.L., așa cum a rezultat din planul cadastral nr. YY aflat la Muzeul de Istorie al Municipiului București, precum și din toate actele aflate în arhiva Primăriei Municipiului București privind emiterea autorizației de construire. S-a mai arătat că în cererea Parohiei pentru emiterea autorizației de construire a noii biserici, înregistrată din 28 februarie 1934, s-a menționat pe „terenul Parohiei", iar în planul scara 1:1000 întocmit de primărie, este marcat acest teren dintre str. S.E.

și str. D.L. cu mențiunea „proprietatea petiționarului". În alt plan din arhiva Primăriei Municipiului București, acest teren în suprafața de 3.386,32 mp conține un depozit de lemne care plătea chirie Parohiei S.E. În avizul Comisiei tehnice din 7 noiembrie 1934 s-a menționat „construirea unei biserici în principiu la proprietatea parohiei bisericii Sfântul E. pe terenul dintre str. S.E. și B-dul D.L.". Reclamanta a învederat și că din procesul-verbal din 18 decembrie 1941 al Comisiei pentru înființarea cărților funciare în București, a rezultat că Parohia S.E. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv situat în str. D.L. nr. 4 (în prezent str. S.E. nr. 1), prin uzucapiune, ca urmare a folosinței neîntrerupte mai mult de 30 de ani.

A precizat reclamanta că suprafața totală a acestui teren a fost inițial de 3.386,32 mp, dar între timp porțiunea de teren cu adresa str. D.L. nr. 2 (colț cu str. S.E. nr. 1) a fost expropriată de către Primăria Municipiului București în vederea amenajării unui parc (în suprafața de 1.090 mp.) cu plata unei sume de bani necesare lucrărilor de construire a noii biserici, astfel încât în proprietatea Parohiei a rămas restul de teren în suprafață de 2.255,31 mp. de pe str. D.L. nr. 4 (în prezent str. S.E. nr. 1), situație ilustrată în planul cadastral din 14 octombrie 2003 în care terenul respectiv de 2.275 mp are mențiunea de proprietate culte și pe care figurează construcția reprezentând biserica nouă.

De la data construirii noii biserici, posesiunea continuă a Parohiei S.E. asupra acestui imobil nu a fost contestată sau tulburată de nimeni timp de peste 74 de ani și astfel sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin prescripția achizitivă de lungă durată. În drept au fost invocate dispozițiile art. 1846 - 1862, 1890 C. civ. Prin sentința civilă nr. 7412 din 8 noiembrie 2010 Judecătoria sector 5 a admis excepția necompetentei materiale a Judecătoriei sectorului 5 București, invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a cererii, în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Astfel, prin sentința civilă nr. 773 din 14 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea completată; a constatat că reclamanta este proprietara imobilului compus din teren în suprafață de 2.255,31 mp și construcție - Biserica Nouă „Sfântul E." situat în București, str. S.E. nr. 1, sectorul 5, ca efect al uzucapiunii de peste 30 de ani; a respins capătul de cerere privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra construcției - pavilion de lumânări. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că uzucapiunea este modul de dobândire a proprietății sau a unui drept real prin posedarea neîntreruptă a lucrului, în tot timpul fixat de lege.

Art. 1890 C. civ. stabilește că pentru a se dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune, trebuie îndeplinite două condiții, anume: să existe o posesie de 30 de ani și aceasta să fie utilă, adică neviciată. Mai mult, regularitatea posesiei, adică faptul că ea este utilă, se prezumă, urmând ca cel care afirmă că posesia invocată este afectată de un viciu să facă această dovadă. Astfel, încă din anul 1941 din procesul-verbal din 18 decembrie 1941 al Comisiei pentru înființarea cărților funciare în București, rezultă că Parohia S.E. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv situat în str. D.L. nr. 4 (în prezent str. S.E. nr. 1) prin uzucapiune, ca urmare a folosinței neîntrerupte mai mult de 30 de ani.

Suprafața totală a acestui teren a fost inițial de 3.386,32 mp dar întretimp porțiunea de teren cu adresa str. D.L. nr. 2 (colț cu str. S.E. nr. 1) a fost expropriată de către Primăria Municipiului București în vederea amenajării unui parc (în suprafața de 1.090 mp) cu plata unei sume de bani necesară lucrărilor de construire a noii biserici, astfel încât în proprietatea Parohiei a rămas restul de teren în suprafață de 2.255,31 mp de pe str. D.L. nr. 4 (în prezent str. S.E. nr. 1), situație ilustrată în planul cadastral din 14 octombrie 2003 în care terenul respectiv de 2.275 mp are mențiunea de proprietate culte și pe care figurează construcția reprezentând biserica nouă. Martorii audiați au arătat că biserica a fost permanent folosită de parohie, fără vreo ingerință din partea autoritarilor statului.

În ceea ce privește a doua condiție, este necesară existența unei posesii care trebuie să fie, conform art. 1890 C. civ., una utilă, adică neatinsă de nici unul dintre viciile acestuia (art. 1847 C. civ.), continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar. S-a reținut că sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii. În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, asupra construcției-pavilion de luminări, instanța a respins ca neîntemeiat acest capăt de cerere având în vedere faptul că s-a indicat chiar de către reclamantă în cuprinsul acțiunii, ca an al ridicării acestuia, anul 2004 - 2005, fiind evident că în acest caz nu sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul București, iar prin decizia civilă nr. 66 A din 16 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a admis excepția dedusă din prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 445/2006; s-a admis apelul, a fost desființată sentința și a fost trimisă cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că potrivit art. 1 pct. 1 și 2 din Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute din România, „(1) Acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute din România pentru constatarea, în condițiile legii, a dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate, cele de revendicare care privesc construcții și terenurile aferente sau terenuri libere situate în intravilanul localităților, precum și cele pentru constatarea existenței dreptului de proprietate asupra unor asemenea bunuri sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și de timbru judiciar.

(2) Acțiunile și cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate prevăzute la alin. (1) se soluționează potrivit legii, în contradictoriu cu autoritățile și alte persoane interesate. Odată cu procedura de citare a persoanelor interesate cunoscute instanța va dispune publicarea în M. Of. al României, Partea a IlI-a, și într-un ziar de largă răspândire a unui anunț cuprinzând datele de identificare a părților și obiectul procesului". S-a reținut că textul de lege citat enunțat reglementează un caz aparte de coparticipare procesuală pasivă obligatorie, necesară, fundamentat cel puțin pe elementul procesual al interesului.

Orice litigiu având ca obiect constatarea dobândirii prin uzucapiune, a dreptului de proprietate în favoarea cultelor religioase recunoscute din România, va trebui soluționat în contradictoriu cu autoritățile, dar și - alături de acestea - cu toate persoanele interesate deja cunoscute sau identificate în urma publicității efectuate. În ceea ce privește sintagma cu caracter general „autoritățile" utilizată în norma citată s-a reținut că sunt avute în vedere în mod predilect, dar nu limitativ, unitățile administrativ-teritoriale în raza cărora se află aceste imobile, reprezentate evident, prin reprezentanții lor legali autorități publice.

S-a mai reținut că textul de lege evocat este aplicabil cererilor formulate pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate, ca urmare a uzucapiunii, de către unitățile de cult în rândul cărora se includ și parohiile, întrucât acestea se subordonează sferei sintagmei legale „cultele religioase recunoscute din România", evidențiate de Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute din România. Parohia ortodoxă reprezintă o unitate de cult, potrivit dispozițiilor art. 40 alin. (1) lit. a) din Statutul pentru Organizarea și Funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, cultul ortodox fiind unul dintre cultele religioase recunoscute în România.

S-a reținut că intimata - reclamantă este parohie a cultului ortodox, fiind așadar, subordonată cerințelor Legii nr. 455/2006 în prezentul litigiu, act normativ pe care de altfel, și-a și întemeiat cererea. Deși la fond, s-a îndeplinit obligația procesuală de publicitate, edictată de partea finală a art. 1 pct. 2 din Legea nr. 455/2006 prima instanță de judecată nu a îndeplinit prescripțiile părții inițiale din aceeași dispoziție legală. Astfel, deși în cadrul cărții funciare vechi a imobilului a cărui uzucapare se invocă, figurează la nivelul anului 1941, ca titular al dreptului de proprietate, Statul Român, menționându-se chiar calitatea imobilului, de bun aparținând domeniului public, totuși instanța de fond nu a dispus în temeiul art. 1 pct. 2 partea inițială din Legea nr. 455/2006, introducerea în cauză, a acestei persoane juridice și citarea sa.

Raportat la obiectul cererii - constatare dobândire drept de proprietate ca urmare a uzucapiunii și la aspectul menționării în cartea funciară, ca titular al dreptului de proprietate, a Statului Român, rezultă în mod evident, calificarea acestei persoane juridice, ca fiind un terț interesat din perspectiva textului de lege enunțat. S-a mai reținut că deși în cartea funciară, s-a specificat faptul că titularul dreptului de proprietate Statul Român ar fi fost reprezentat de Ministerul Cultelor și Artelor - Parohia Sfântul Elefterie, această mențiune nu este de natură să înlăture calitatea de terț interesat a Statului, deoarece mențiunea referitoare la parohie vizează persoana reprezentantului, persoană distinctă de cea a reprezentatului, proprietarul tabular.

Chiar dacă s-ar admite că în mod greșit sau în mod nerelevant juridic a fost menționat Statul Român ca proprietar în locul parohiei singure - aspecte care nu fac obiectul prezentei decizii ca urmare a soluției adoptate pe aspecte procesuale - s-a constatat și în această situație, că aceste împrejurări nu ar fi de natură să răpească Statului, calitatea sa de terț interesat (fie el și ca proprietar tabular constatat greșit înscris), întrucât la rândul său, ar putea invoca în cadrul cererii de uzucapiune, anumite efecte juridice în favoarea sa trase din nerectificarea vreme de decenii, a cărții funciare. Pe de altă parte, în ipoteza în care s-ar reține urmare a evaluării situației de fapt, că parohia a acționat la momentul 18 decembrie 1941, doar ca reprezentant al statului, în vederea deschiderii sau actualizării cărții funciare privind dreptul său de proprietate asupra imobilului, s-a reținut că statul ca terț interesat ar fi o situație și mai evidentă.

Incertitudinea asupra calității de proprietar tabular la nivelul anului 1941 menționată, constatată de altfel, și în cadrul sentinței nr. 6521 din 13 octombrie 2009 a Judecătoriei sectorului 5 București, reprezintă un argument suplimentar al calificării Statului, ca și terț interesat în prezenta procedură. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât în prezent, cele două entități juridice - Statul Român și unitățile de cult ca părți componente ale cultelor religioase - sunt autonome între ele potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (5) din legea fundamentală a țării sau art. 8 alin. (1) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor.

În fine, s-a mai reținut că opțiunea procesuală a intimatei de chemare în judecată a unității administrativ-teritoriale Municipiul București, nu suplinește omisiunea citării și a Statului, ca terț interesat, datorită a două argumente: pe de o parte, Municipiul București reprezintă în cazul concret, autoritatea la care se referă art. 1 pct. 2 partea inițială din Legea nr. 455/2006 (acțiunile și cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate prevăzute la alin. (1) se soluționează, potrivit legii, în contradictoriu cu autoritățile și alte persoane interesate") și nu terțul interesat inclus în sintagma secundă a textului de lege „și alte persoane interesate", iar pe de altă parte, Municipiul București reprezintă o persoană juridică distinctă de Statul Român.

De altfel, municipiul apelant invocă în cadrul motivelor sale de apel, lipsa calității procesuale pasive, ca urmare a faptului că „nu există la dosar nici o dovadă că Municipiul București prin Primarul General ar fi proprietarul terenului", aserțiune care ilustrează inechivoc, inexistența poziției sale subiective de confuziune cu Statul Român, ca persoană înscrisă în cartea funciară ilustrată. Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. Astfel, s-a susținut că în mod nelegal instanța de apel a apreciat că în speță se impune extinderea obligatorie a cadrului procesual pasiv și a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 455/2006.

Textul de lege stabilește că orice acțiune formulată de cultele religioase recunoscute în România în vederea constatării dobândirii unui drept de proprietate asupra unui imobil prin împlinirea termenului prescripției achizitive trebuie îndreptată împotriva autorității publice locale precum și împotriva oricărei persoane care ar putea justifica interesul de a contesta dreptul pretins de reclamant.

Se mai susține că instanța de apel nu a analizat concret interesul pe care statul român l-ar avea pentru a figura ca parte în proces, deducând că acesta ar putea justifica un interes desprins din faptul că este menționat în procesul-verbal de carte funciară din 18 decembrie 1941. În aceeași idee se mai arată că nu se poate pune problema existenței vreunui drept de proprietate publică sau privată a statului asupra imobilului afectat funcționării Bisericii Sfântul E., atâta timp cât lăcașele de cult nu sunt enumerate în art. 136 alin. (5) din Constituție și nu se regăsesc în Anexa la Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică. Instanța de apel și-a întemeiat excepția de extindere a cadrului procesual pasiv pe mențiunile din procesul-verbal de carte funciară din 18 decembrie 1941, unde Statul Român, prin Ministerul Cultelor și Artelor figura alături de Parohia S.E.

în calitate de proprietar al imobilului. O altă critică vizează faptul că instanța de apel nu a verificat care era regimul lăcașelor de cult la momentul întocmirii acestui proces-verbal de carte funciară și dacă realitățile juridice din anul 1941 subzistă și la momentul introducerii prezentei acțiuni. Se mai susține că potrivit art. 25, 28 și 39 din Legea nr. 54/1928, pentru regimul general al cultelor, în vigoare la acea dată, legislația subordona biserica statului, care își exercita puterea publică prin Ministerul Cultelor, tară ca aceasta să însemne că bunul era proprietatea publică a statului. Bunul era în proprietatea bisericii, care se afla sub autoritatea statului, fiind o chestiune de subordonare a bisericii față de stat.

Din perspectiva acestui cadru normativ dobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil cu afectațiunea de locaș de cult se putea realiza numai cu acordul prealabil al Ministerului Cultelor. Acest regim juridic nu își mai găsește aplicațiunea în prezent, activitatea lăcașelor de cult fiind reglementată de H.G. nr. 53/2008. Potrivit art. 173 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române „biserica parohială aparține parohiei". Se mai susține că în prezent Biserica Ortodoxă Română și cultele religioase sunt instituții de interes public, autonome față de instituțiile statului, nu sunt subordonate statului. Nemaiexistând raportul de subordonare între stat și biserică de natură a justifica un interes născut și actual al statului.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Față de obiectul dedus judecății de dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute din România instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii.

Astfel, potrivit dispozițiilor legale sus evocate „acțiunile și cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate prevăzute la alin. (1) se soluționează potrivit legii în contradictoriu cu autoritățile și alte persoane interesate". Or, obiectul dedus judecății vizează dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra imobilului - biserica nouă Sfântul E., situat în București, str. S.E., nr. 1. Cum din cuprinsul cărții funciare rezultă că titular al dreptului de proprietate este menționat Statul Român, se impunea introducerea în cauză a acestuia atât în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 455/2006 cât și în respectarea principiului contradictorialității și al dreptului la un proces echitabil.

Din această perspectivă nici una din criticile recurentei nu se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este de reținut că nu este incident în cauză, cu atât mai mult cu cât nu s-a arătat în ce constă încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Față de cele expuse, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 și pct. 5 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Parohia S.E. împotriva deciziei nr. 66A din data de 16 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Irevocabilă.