ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1668/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1668/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 26 iunie 2009, reclamanta Parohia

Biserica "Sf. G.N." a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General, solicitând instanței să constate că a

dobândit, prin prescripția achizitivă de lungă durată (uzucapiune) dreptul de

proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 9.471 mp și prin accesiune

dreptul de proprietate asupra imobilelor construite (biserica lăcaș de cult și

casa parohială, compusă din parter și etaj, având în total 5 camere și

dependințe), casa parohială fiind situată în București, str. C.V., sectorul 3,

iar Biserica în București, B-dul I.C.B., sectorul 3. Nu a solicitat cheltuieli

de judecată.

La termenul de

judecată din 25 mai 2010, instanța a încuviințat reclamantei proba cu

înscrisuri, expertiză topografică și construcții, considerându-le utile în

soluționarea cauzei.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Decizia

civilă nr. 1.849 din 27 octombrie 2011 a respins, ca neîntemeiată, acțiunea

formulată de reclamanta Parohia "Sf. G.N.".

Pentru a hotărî astfel,

analizând probele administrate în cauză instanța a reținut că nu s-a făcut

dovada exercitării unei posesii utile, publice și sub nume de proprietar de

către reclamantă.

Astfel, în

procesul-verbal de carte funciară nr. 27692/1940 apare menționat un teren în

suprafață de 9.471 mp situat în B-dul Regele A. I nr. 1, însă dreptul de

proprietate aparține Statului, nicidecum Parohiei "Sf. G.N.".

Din adresa nr.

963006/6032 din 20 decembrie 2010 emisă de Primăria Municipiului București a

rezultat că, potrivit planului topografic ediția 1940, imobilul în litigiu

figura cu nr. 1 pe strada Sf. G.N. și cu nr. 21 pe B-dul R.A. (actual B-dul

I.C.B.).

Conform aceleiași

adrese, secțiuni din imobilul înscris în cartea funciară din anul 1940, cu

procesul verbal nr. 27692/1940 au fost înscrise în evidențele cadastrale ale

orașului București din anul 1986, cu adresele Str. C.V., sector 3, posesor de

parcelă, la data întocmirii evidențelor, Departamentul Cultelor, și nu Parohia

"Sf. G.N.".

Așa fiind, nu s-a

reținut exercitarea unei posesii sub nume de proprietar de către reclamantă.

Instanța nu a reținut

ca fiind relevantă, pe aspectul posesiei, adresa privind istoricul de rol

fiscal, deoarece din aceasta rezultă că din anul 1952 și până în prezent la

rolul fiscal al imobilului situat în București, Str. C.V., sector 3 figurează

impusă Parohia Sf. G.N. cu teren în suprafață de 161 mp (nicidecum 9.471 mp) și

construcție, fără a deține acte de proprietate la dosarul fiscal, iar acest

înscris nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.

Nici expertizele

efectuate în cauză nu au fost reținute ca fiind relevante datorită concluziilor

contradictorii.

Astfel, expertul N.H.

a identificat la adresa din București, B-dul I.C.B., sector 3, o suprafață

totală de 11.103 mp de teren, în timp ce expertul A.I. a identificat o

suprafață totală de 9.611 mp.

Prima instanță a

constatat că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 492 C. civ. care

prezumă că orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra

pământului sunt făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și

că sunt ale sale.

Cu privire la

biserică și la terenul pe care aceasta este construită, instanța a reținut că,

astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, aceasta este monument de

interes public și aparține domeniului public al Municipiului București, astfel

încât nu se poate uzucapa, în acest sens fiind dispozițiile art. 3 alin. (4)

coroborat cu art. 11 alin. (1) lit. c) (în vigoare la momentul introducerii

acțiunii) din Legea nr. 213/1998 și cu anexa III pct. 7 din aceeași lege.

Referitor la casa

parohială instanța a constatat, de asemenea, că nu poate opera accesiunea,

deoarece reclamanta nu este proprietară a terenului pe care aceasta este

construită.

Împotriva deciziei

tribunalului a declarat apel reclamanta Parohia "Sf. G.N." formulând

următoarele critici:

În mod greșit, cu

privire la teren, prima instanță a reținut că nu s-a făcut dovada exercitării

unei posesii publice sub nume de proprietar, invocând că în procesul-verbal de

CF nr. 27692/1940 apare menționat terenul în suprafață de 9471 mp, situat pe

B-dul R.A. nr. 1, însă dreptul de proprietate aparține Statului.

A arătat că această

susținere a instanței este inexactă, la rubrica adresa - Regele A. I este

tăiat/barat, fiind scris C.B., iar la rubrica aparținând, cuvântul Statul este

tăiat/barat și menționată Parohia Ortodoxă Română Sf. G.N.

În acest document de

CF se menționează că preotul paroh a solicitat înscrierea în CF a dreptului de

proprietate asupra imobilului compus din teren în suprafață de 9471 mp și

Biserica Ortodoxă Română Sf. G.N. și casa parohială compusă din parter, etaj,

din 5 camere și dependințe, în baza posesiunii și cu titlu de prescripție

lungă, ctitorie a lui C.B., liber de sarcini. Casa Parohială a fost construită

de către Primăria Municipiului București în baza tranzacției dintre părți,

aprobată de Consiliul Comunal prin Decizia nr. 25316/3806A din 5 august 1936

(publicată în Monitorul Comunal nr. 47/1936, și în care se precizează că

tranzacția nu afectează dreptul de proprietate al Bisericii) și a aprobării

Mitropoliei nr. 9337/1936.

Dacă instanța studia

cu atenție materialul probator ar fi observat că tranzacția dintre Primărie și

Parohie avea ca scop principal ca Biserica să permită lărgirea trotuarelor

stradale și amenajarea pe terenul Bisericii a unei Grădini Publice, iar

Primăria se obliga să construiască în compensare casa parohială și că această

tranzacție nu afectează dreptul de proprietate al Bisericii asupra terenului

(Proces-verbal de ședință al Consiliului General al Primăriei din 5 august

1936/25024/3275A publicat și în Monitorul Comunal și adresa Primăriei către

Parohie nr. 11435/1677 A din 4 aprilie 1936). Casa parohială a fost construită

de Primărie pentru Biserică, cu aprobarea Comisiei Monumentelor Istorice -

adresa nr. 53 din 13 februarie 1937 și a fost recepționată conform

Procesului-verbal de recepție definitivă din 16 aprilie 1938.

Istoricul de rol

fiscal a fost considerat de instanță ca nerelevant, însă acesta dovedește

posesia. Acest istoric, ce începe în anul 1952 era efectuat sub un regim ce nu

era interesat în apărarea proprietății, mai ales că tot ce se afla în

proprietate bisericească era scutită de taxe și impozite și are legătură cu

celelalte probe administrate.

Reclamanta a invocat

adresa Primăriei municipiului București nr. 963006/6032 din 20 decembrie 2010,

în baza căreia tribunalul nu a reținut posesia sub nume de proprietar, pentru

că în evidențele cadastrale ale orașului București, o secțiune din imobilul

înscris în CF 27692/1940 (prin care se transcria dreptul de proprietate) cu

adresa str. C.V. nr. 6 apărea în posesia Departamentului Cultelor și nu al

Parohiei, or, aceste date nu sunt relevante pentru dovedirea posesiei publice

și netulburate, mai mult, consideră că expertizele efectuate în cauză (topo și

construcții) nu sunt relevante, având concluzii contradictorii, dar nu a dispus

ca experții să dea explicațiile necesare soluționării nelămuririlor.

A arătat că

Departamentul Cultelor nu avea calitatea de a fi proprietar al bunurilor ce

aparțin Bisericii Ortodoxe Române, ci de apărător al patrimoniului cultural și

al monumentelor istorice, deci nu avea cum să tulbure posesia Bisericii

"Sf. G.N.". Legea nr. 422/2001 reglementează regimul și modul de

protejare al Monumentelor Istorice, iar imobilul aparținând Parohiei Biserica

"Sf. G.N." este cuprins în patrimoniul cultural pe lista Monumentelor

Istorice, dar nu aparține domeniului public al Primăriei municipiului

București, neexistând dovezi în acest sens, astfel că prevederile din Legea nr.

213/1998 nu sunt aplicabile.

Considerând că nu

sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii, instanța a constatat că nu sunt

incidente nici dispozițiile art. 492 C. civ., soluție ce s-a bazat pe

interpretarea greșită a probelor administrate și aflate la dosar.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 165 A din 8 mai 2013 a admis

apelul reclamantei, a schimbat sentința apelată în sensul că a admis în parte

acțiunea și a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra

construcției și terenului în suprafață de 191 mp prin uzucapiune de lungă

durată.

Prin încheierea de

ședință din 24 octombrie 2012 instanța de apel i-a încuviințat reclamantei

proba testimonială și cu înscrisuri.

Curtea a constatat că

cererea de chemare în judecată a fost formulată pentru a se recunoaște dreptul

de proprietate al reclamantei asupra terenului și construcțiilor ce face

obiectul cererii de chemare în judecată și pentru a i se constitui un titlu de

proprietate asupra acestora, cu toate că nu s-a făcut dovada existenței vreunei

tulburări provocate de către pârât.

Documentele invocate

de către reclamantă, respectiv procesul-verbal încheiat la data de 5 august

1936, nu fac dovada dreptului de proprietate al reclamantei, în caz contrar

acțiunea ar fi lipsită de interes.

Pentru a putea opera

prescripția de 30 de ani prevăzută de dispozițiile art. 1890 și următoarele C.

civ., reclamanta trebuia să facă dovada posesiei de lungă durată pe o perioadă

de 30 de ani, să fi exercitat o posesie utilă și neviciată și sub nume de

proprietar.

Posesia utilă

neviciată și sub nume de proprietar trebuie să fie continuă, neîntreruptă

pentru a putea opera dispozițiile art. 1890 C. civ. și pentru a se constata că

nu i se poate opune vreun titlu, chiar dacă posesia este de rea-credință.

Documentele depuse la

dosar relevă faptul că, grădina bisericii a fost în stăpânirea Bisericii

Patriarhale a Ctitoriei Brâncovenești "Sf. G.N.", până în anul 1938.

Potrivit

înscrisurilor aflate la dosar, rezultă că Biserica Parohială "Sf.

G.N." a fost construită între anii 1705 - 1706 de către Patriarhul D. cu

ajutorul bănesc al lui C.B. Biserica a ars în incendiul din anul 1718 și a fost

reparată, iar turlele bisericii au fost dărâmate în anul 1802, fiind refăcută

fără turle. Ulterior, a fost refăcută în anul 1804, când a ars în urma unui

incendiu.

Conform acestui

înscris încheiat la data de 14 martie 1964 de către Direcția Monumentelor

Istorice Biserica "Sf. G.N." este situată în Piața 1848 și are

destinația de Biserică parohială.

Prin hotărârea

Consiliului de Miniștrii a Republicii Populare Române de la 23 iunie 1955,

Biserica "Sf. G.N." situată în Piața 1848 a fost declarată monument

de cultură, fiind cuprinsă în lista monumentelor de cultură și a monumentelor

arheologice, de arhitectură, de artă plastică și istorice.

De asemenea, în

această listă a fost cuprinsă și Casa Parohială a Bisericii Răzvan situată în

C.V. și figurând pe această stradă, se presupune că este vorba de casa

parohială a Bisericii "Sf. G.N.".

Din înscrisul aflat

la dosar și emis de Direcția Impozite și Taxe a Sectorului 3 București, a

rezultat că Parohia Bisericii "Sf. G.N." figurează pe rolul fiscal

aflat pe str. C.V. nr. 6, sector 3 din anul 1953, pentru construcție și teren

în suprafață de 191 mp.

Deschiderea rolului

fiscal a fost efectuată în baza declarațiilor de impunere și a

proceselor-verbale de impune fără a fi deținute acte de proprietate la dosarul

fiscal.

Curtea a stabilit că,

din istoricul existent, rezultă că ctitoria domnitorului C.B. a suportat

modificări și reconstituiri începând cu anul 1718, nemaiavând forma inițială și

existând completări ale construcției cu pridvorul, care este de dată mai

recentă, iar din aceleași înscrisuri rezultă că a fost amenajată grădina de

către municipalitatea capitalei, după incendiul din 1847.

Din aceste

probatorii, a constatat curtea de apel, nu reiese faptul că Parohia "Sf.

G.N." a primit de la C.B. și grădina înconjurătoare împreună cu biserica

edificată între anii 1705 - 1706, care a fost sfințită în anul 1707 la data de

29 iunie.

Înscrisul invocat de

către apelanta-reclamantă și aflat la dosar, poate demonstra că Biserica a avut

o posesie utilă până în anul 1937, dar de la această dată nu reiese faptul că

imobilul teren a fost în stăpânirea bisericii parohiale, existând dovada

deschiderii rolului fiscal începând cu anul 1952 pentru suprafața de 191 mp

teren.

Din raportul de

expertiză existent în cauză rezultă că Biserica "Sf. G.N." este o

construcție clasificată monument istoric ce datează din Secolul al XVI-lea și

care a fost reconstituită și restaurată succesiv, în urma incendiilor și

cutremurelor suportate, casa parohială fiind o construcție cu destinație de

locuință individuală realizată în anul 1923, iar cancelaria este o construcție

realizată în anul 2000, ce are numai parter.

Curtea a constatat că

asupra suprafeței de 191 mp, situată în str. C.V. nr. 6, sector 3, Parohia

"Sf. G.N." a efectuat o posesie utilă, neviciată și sub nume de

proprietar începând cu anul 1952, fiind îndeplinite dispozițiile art. 1890 C.

civ. în sensul că această posesie a fost efectuată timp de 30 de ani, situație

în care a constatat că reclamanta a dobândit prin uzucapiune dreptul de

proprietate asupra acestei suprafețe de teren și asupra construcțiilor

edificate pe aceasta prin accesiune.

Cu privire la restul

suprafeței de teren situată în B-dul I.C.B., sector 3, Curtea a reținut că nu a

fost îndeplinită condiția existenței unei posesii utile, neviciate și sub nume

de proprietar timp de 30 de ani, acest teren având destinația de grădină

publică, care a fost îngrijită de către Primăria Municipiului București și

anterior anului 1948, chiar dacă era în stăpânirea Parohiei.

Imobilul de la

această adresă a fost cuprins în planul topografic din anul 1940 și figura cu

nr. 1 pe str. Sf. G.N. și cu nr. 21 pe B-dul Regele A. I, care în prezent este

actualul Bd. I.C.B., conform procesului de Carte Funciară nr. 27692/1940.

Secțiuni din Cartea

funciară din anul 1940 au fost înscrise în evidențele cadastrale ale orașului

București din anul 1986, figurând în str. C.V. nr. 6, sector 3 suprafața de

teren de 230 mp din care 127 mp construcție cu două nivele, ca proprietate

religioasă, categoria de folosință culte, cu posesor de parcela la data

întocmirii evidențelor Departamentului Cultelor.

Pentru această

suprafața de 191 mp teren, apelanta-reclamantă a efectuat o posesie utilă și

sub nume de proprietar începând cu anul 1952, fiind împlinit termenul de 30 de

ani prevăzut de dispozițiile art. 1890 C. civ., până la această dată.

Curtea a constatat

că, după anul 1940, reclamanta nu a exercitat o posesie sub nume de proprietar

până în anul 1952, când a fost înregistrată la administrația financiară cu

suprafața de 191 mp și a exercitat o posesie sub nume de proprietar asupra

acesteia, astfel cum rezultă din înscrisul existent la dosar și emis de către

Direcția Impozite și Taxe Locale a Sectorului 3 al Municipiul București, la

data de 21 februarie 2013.

Reclamanta a fost

înregistrată pe rolul fiscal al imobilului situat în str. C.V. nr. 6, începând

cu anul 2011 pentru construcții și teren în suprafață de 9464 mp în temeiul

declarațiilor de impunere și proceselor-verbale, dată de la care se prezumă că

înțelege să exercite o posesie sub nume de proprietar.

Nefiind îndeplinită

condiția posesiei utile, neviciate și sub nume de proprietar timp de 30 de ani,

Curtea a constatat că cererea formulată de către reclamantă este întemeiată

numai în parte, fiind îndeplinite condițiile dobândirii dreptului de

proprietate prin uzucapiune numai pentru suprafața de 191 mp teren situat în

str. C.V. nr. 6, precum și a construcțiilor existente pe acesta.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs reclamanta Parohia Sf. G.N. și pârâtul Municipiul

București.

Reclamanta a invocat

ca temei de drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și a

dezvoltat următoarele critici:

Instanțele de fond au

fost confuze în ceea ce privește identificarea imobilului - teren și

construcții - și au interpretat greșit dispozițiile ce reglementează

uzucapiunea.

Astfel, suprafața

totală de teren de 9611 mp aflată în posesia reclamantei, ce constituie

obiectul litigiului, figurează în evidențele oficiale cu trei numere poștale,

respectiv suprafața de 230 mp pe care se află construită casa parohială cu

număr poștal 6 pe strada C.V., suprafața de 565 mp pe strada C.V. nr. 6A și

suprafața de 8816 mp pe care este construită biserica-locaș de cult pe strada

I.C.B. nr. 27, sector 3.

O altă critică,

referitoare tot la neclarificarea deplină a situației de fapt, este aceea că

instanța de apel nu s-a pronunțat pe cererea de eroare materială susținută la

termenul din 20 martie 2013 cu privire la adresa poștală la care figurează

construcția lăcaș de cult.

Susține că a arătat

că Biserica Sf. G.N. - lăcașul de cult - este situată și are adresa poștală în

București, bulevardul I.C.B. nr. 27, sector 3 și nu în bulevardul I.C.B. nr.

49, cum greșit a reținut prima instanță.

Or, uzucapiunea, ca

instituție juridică îndeplinește o funcție de clarificarea a unor situații

juridice, deoarece, având ca efect nașterea dreptului de proprietate al

posesorului unui imobil, transformă o aparență îndelungată într-un raport

juridic de proprietate cert și indiscutabil.

În mod greșit

instanța de apel a făcut aplicarea art. 1890 C. civ. numai pentru suprafața de

191 mp, întrucât din probatoriul administrat rezultă, susține recurenta, că a

exercitat o posesie utilă, neviciată și sub nume de proprietar asupra întregii

suprafețe de 9611 mp teren, suprafață delimitată și împrejmuită și față de care

recurenta a exercitat acte materiale de stăpânire ca un adevărat proprietar,

așa cum reiese din declarațiile martorilor.

O altă critică este

aceea că în mod greșit instanța de apel a stabilit că grădina Bisericii este o

grădină publică.

Din probatoriul

administrat a rezultat că posesiunea a fost exercitată doar de recurentă,

continuă mai mult de 30 de ani, fiind de notorietate că această suprafață de

teren aparține Bisericii, iar din anul 1945 curtea lăcașului de cult este

împrejmuită.

Faptul că Biserica

este în serviciul comunității nu înseamnă că posesia exercitată de parohie nu

este utilă, neviciată și sub nume de proprietar.

Critică și faptul că

în mod greșit instanța de apel a constatat că grădina Bisericii a fost în

stăpânirea Parohiei până în anul 1938, ignorând procesul verbal de CF nr. 27692

din 23 ianuarie 1940 din care rezulta că aceasta are în posesie suprafața de

9471 mp teren, act din care rezultă continuitatea, publicitatea și

exclusivitatea posesiei.

Instanța de apel a

stabilit în mod greșit că după incendiul din 1847 terenul din jurul Bisericii

Sf. G. a fost amenajat de către municipalitate drept grădină, atât timp cât în

anul 1940 Parohia a înscris posesia acestui teren în cartea funciară, declarând

că îl posedă cu titlu de prescripție lungă.

Recurenta-pârâtă

arată că există acte din care rezultă că pârâtul recunoaște expres stăpânirea

exercitată de Parohie asupra terenului în litigiu. Tranzacția dintre Primăria

municipiului București și Parohie avea ca scop principal ca Biserica să permită

lărgirea trotuarelor stradale, iar Primăria se obliga să construiască în

compensare casa parohială și, totodată, stabilea că această tranzacție nu

afectează dreptul de proprietate al Bisericii asupra terenului.

În mod greșit

instanța de apel a reținut că secțiuni din imobilul în litigiu au fost în

posesia Departamentului Cultelor.

Departamentul

Cultelor nu avea calitatea de a fi proprietar al bunurilor ce aparțin Bisericii

Ortodoxe Române ci de apărător al patrimoniului cultural și al monumentelor

istorice, deci nu avea cum să tulbure posesia Bisericii Sf. G.N.

Legea nr. 422/2001

reglementează regimul și modul de protejare al Monumentelor Istorice, iar

imobilul aparținând Parohiei Biserica Sf. G.N., deși este cuprins în

patrimoniul cultural, nu aparține domeniului public al Primăriei municipiului

București, neexistând dovezi în acest sens, astfel că prevederile Legii nr.

213/1998 nu sunt aplicabile în speță.

Pârâtul municipiul

București a criticat decizia atacată din perspectiva dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ. dezvoltând considerații teoretice asupra condițiilor

prescripției achizitive de 30 de ani și criticând, în esență, faptul că nu sunt

îndeplinite condițiile cumulative pentru a uzucapa, reclamanta necomportându-se

ca un adevărat proprietar și neexercitând o posesie publică.

A arătat că în mod

greșit instanța de apel a reținut că în raport de capătul de cerere privind

dreptul de accesiune asupra construcției trebuie să figureze ca pârât

Municipiul București, parte ce nu are calitate procesuală pasivă, neavând

raport juridic cu reclamanta, nefiind nici proprietarul materialelor și nici

cel care a ridicat construcția cu materiale proprii.

Prin întâmpinare,

recurenta-reclamantă a combătut criticile formulate de recurentul-pârât și a

solicitat respingerea recursului acestuia, ca nefondat.

A solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, iar, pe

fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

La termenul de

judecată din data de 16 ianuarie 2014, Înalta Curte a constatat că

recurentul-pârât datorează taxă judiciară de timbru în recurs în cuantum de

24356,68 RON și timbru judiciar de 5 RON, sens în care recurentul a fost citat

cu această mențiune.

La termenul de

judecată din data de 27 martie 2014, Înalta Curte a luat act că recurentul

pârât Municipiul București nu și-a îndeplinit obligația de a timbra recursul,

sancțiunea pentru neplată fiind, în condițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr.

146/1997 privind taxele judiciare de timbru, anularea cererii.

La termenul de

judecată din data de 29 mai 2014, Înalta Curte a rămas în pronunțare pe

excepția nulității recursului pârâtului, pentru neîndeplinirea obligației de

timbrare, și pe fondul recursului reclamantei.

Analiza instanței de

recurs.

Recursul formulat de

pârâtul Municipiul București, prin Primarul General se constată a fi nul pentru

următoarele considerente:

Prin art. 1 din Legea

nr. 146/1997, așa cum a fost modificată, a fost statuat principiul potrivit

căruia acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse

taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate atât

de persoanele fizice cât și de persoanele juridice și care se plătesc anticipat

sau, în mod excepțional, până la termenul stabilit de instanță.

Potrivit prevederilor

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și art. 30 din Normele de aplicare ale

a acestui act normativ, alături de art. 9 din O.G. nr. 32 din 18 august 1995

privind timbrul judiciar, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de

timbru și timbrul judiciar datorate, cererea părții se anulează ca netimbrată.

Instanța de judecată

controlează, din oficiu, cuantumul taxei judiciare de timbru, obligând partea

să plătească valoarea acesteia, fie în cuantum fix, în cazul cererilor

neevaluabile în bani, fie în cuantumul stabilit în funcție de valoarea

obiectului cererii, în situația cererilor evaluabile în bani.

Prin urmare,

neîndeplinirea obligației de plată a taxei de timbru conduce la un fine de

neprimire, fiind o excepție de ordine publică ce poate fi ridicată și de

instanță din oficiu, cu întâietate față de altele.

Așa cum rezultă din

expunerea rezumată a cauzei, pentru termenul de judecată din data de 27 martie

2014, recurentului-pârât i s-a pus în vedere să timbreze, fiind legal citat

pentru acest termen, cu mențiunea de a taxă judiciară de timbru în recurs în

cuantum de 24356,68 RON și timbru judiciar de 5 RON, potrivit dovezii de

îndeplinire a procedurii de citare aflate de la dosar recurs, care îndeplinește

toate condițiile de validitate prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 100 alin.

(3) C. proc. civ., iar recurentul nu s-a conformat obligației legale de

timbrare, nedepunând la dosar dovada plății taxei judiciare de timbru.

Neîndeplinirea

acestei obligații se sancționează cu anularea acțiunii sau cererii, în

conformitate cu art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 cu modificările

ulterioare, dispoziții incidente și în cazul neaplicării timbrului judiciar,

conform art. 9 din O.G. nr. 32/1995.

Cum recurentul nu s-a

conformat obligației de timbrare, procedural comunicată, pe cale de consecință,

făcând aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul pârâtului

Municipiul București, ca netimbrat, devenind inutilă analiza criticilor

formulate de această parte.

Recursul formulat de

reclamanta Parohia Sf. G.N. este fondat în limitele și pentru considerentele ce

succed:

Cu privire la

încadrarea în drept a recursului, este de observat că motivul prevăzut de art.

304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocate numai formal, nefiind dezvoltate

critici de natură a se subsuma ipotezei pe care acest motiv o reglementează.

Reclamanta contestă

modul în care instanța a interpretat și aplicat la speță prevederile

dispozițiile art. 1837 și urm. C. civ. - 1865, ceea ce atrage încadrarea

recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din a căror

perspectivă va fi analizat în continuare, demers care va lăsa necercetate

aspectele legate de modul de interpretare a probelor, atribut al instanțelor de

fond.

Potrivit art. 1847 C.

civil "Ca să se poată prescrie, se cere o posesie continuă, neîntreruptă,

netulburată, publică și sub nume de proprietar".

Uzucapiunea este

mijlocul originar de dobândire a dreptului de proprietate prin care se

constituie dreptul de proprietate în patrimoniul posesorului unui lucru, ca

urmare a unui fapt juridic complex, constând în exercitarea posesiei asupra

lucrului în termenul și în condițiile prevăzute de lege.

Potrivit art. 1890 C.

civ. uzucapiunea de 30 de ani operează indiferent de atitudinea proprietarului,

important fiind ca cel ce o invocă să exercite o posesie utilă pe această

perioadă de timp, fără a fi obligat a produce vreun titlu și fără să i se poată

opune reaua-credință.

Ca efect al

uzucapiunii, uzucapantul va fi considerat ca proprietar nu din momentul

împlinirii termenului legal al prescripției achizitive ci din momentul în care

a intrat în posesia lucrului, uzucapiunea producând efecte retroactive.

Posesia constă în

stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt de către o persoană

asupra unui bun cu intenția și voința de a se comporta față de toți ceilalți ca

un proprietar.

Astfel, pentru

existența unei posesii în condițiile art. 1847 C. civ. este necesar ca cel ce

tinde să uzucapeze să dovedească întrunirea elementului material corpus cu cel

intențional animus.

Elementul material

constă în totalitatea faptelor materiale, de stăpânire și folosință, executate

direct asupra bunului, în timp ce elementul intențional constă în intenția sau

voința celui care posedă de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică

sub nume de proprietar și se dobândește numai în momentul în care cel care are

detențiunea materială a bunului își manifestă intenția de păstra lucrul pentru

sine, săvârșind acte pe care numai proprietarul le-ar putea face, care să nu

lase vreo îndoială asupra caracterului lor.

Așa cum rezultă din

expunerea rezumată a cauzei, curtea de apel, deși a constatat că reclamanta a

deținut/stăpânit restul suprafeței de teren (neindividualizată), situată în

bulevardul I.C.B. sector 3 București a stabilit că nu a fost îndeplinită

condiția unei posesii utile, neviciate și sub nume de proprietar timp de 30

ani, terenul fiind îngrijit de pârât și nefiind îndeplinită de către reclamantă

obligația corelativă dreptului afirmat și anume plata taxelor și impozitelor

aferente acestui teren.

Instanța de apel a

considerat că reclamanta a făcut dovada dreptului pretins numai pentru

suprafața de 191 mp teren pentru care a plătit impozit la administrația

financiară.

Achitarea taxelor și

impozitelor locale pentru terenul deținut reprezintă, însă, doar unul și nu

singurul dintre aspectele ce pot demonstra elementul psihologic al posesiei,

intenția reclamantei de a poseda sub nume de proprietar și caracterul neechivoc

al posesiei putându-se deduce din administrarea coroborată a mai multor probe,

inclusiv declarații de martori, expertize, prezumții, documente privind

înregistrările de carte funciară, alte înscrisuri de care reclamanta a înțeles

să se folosească în dovedirea pretențiilor sale.

Din această

perspectivă critica reclamantei este fondată, întrucât ea avea a dovedi doar că

a exercitat pe durata termenului de 30 de ani, prevăzută de norma legală, o

posesie veritabilă și neviciată, revenind pârâtului să dovedească viciile care

ar împiedica-o să fie utilă.

Or, atât timp cât

pârâtul nu a făcut dovada vreunui act de tulburare a posesiei sau de

întrerupere, nu a invocat și/sau dovedit ca bunul aparține domeniului public,

instanța în mod greșit a apreciat că neîndeplinirea obligațiilor fiscale pentru

întreaga suprafață de teren denotă îndeplinirea condițiilor dobândirii

dreptului de proprietate prin uzucapiune numai pentru suprafața de teren de 191

mp situat în strada C.V. nr. 6, precum și a construcțiilor existente pe acesta.

Faptul plății impozitului

pentru terenul în litigiu nu poate fi apreciat ca o condiție sine qua non a

existenței elementelor animus și corpus cerute de lege, câta vreme omisiunea

înregistrării în evidențele fiscale poate fi generată nu în mod obligatoriu de

lipsa elementul psihologic al posesiei, ci de o imposibilitate de a formula

declarația de impunere pentru întreaga suprafață de teren.

Pe linia acestui

raționament juridic, impozitul pe teren este o obligație fiscală ce incumbă

proprietarului bunului, dar nerealizarea unei astfel de plăți nu poate

paraliza, prin ea însăși, acțiunea în dobândirea dreptului de proprietate prin

efectul uzucapiunii, o astfel de atitudine putând atrage pentru proprietar doar

o sancțiune prin mijloacele reglementate de C. fisc.

Pe de altă parte,

dovada actelor materiale de stăpânire efectivă a terenului și în condițiile

prevăzute de lege ce reflectă intenția reclamantei de a stăpâni terenul în

suprafață de 191 mp nu poate conduce la ideea că aceasta nu a dorit să se

manifeste ca proprietar pentru întreaga suprafață de teren, atât timp cât nu

există o delimitare a acestei parcele impozitate fiscal de restul terenului pe

care îl posedă reclamanta. Cât timp imobilul teren formează o singură unitate,

un ansamblu unitar, aspect necontrazis de părți sau experți, instanța de apel

trebuia să verifice, pe bază de probe, dacă reclamanta exercită același fel de

posesie cu privire la întregul bun.

Totodată, deși

instanța de apel a încuviințat și administrat probe, respectiv înscrisuri și

dovada cu martori, Curtea nu le-a analizat și nu a argumentat de ce a înlăturat

aceste dovezi sau de ce a considerat că acestea nu sunt hotărâtoare pentru

dezlegarea pricinii, limitându-se și reținând doar proba vizând plata

impozitului pe imobilul în suprafață de 191 mp.

În acest context al

analizei, se constată că această suprafață de teren (191 mp, din care potrivit

înscrisului de la dosar apare ca fiind ocupată suprafața de 124,85 mp), nu a

fost delimitată și individualizată, cele două expertize efectuate în primă

instanță fiind contradictorii, în sensul că prin raportul expertului N.H. bunul

în litigiu s-a identificat ca având o suprafață totală de 11.103 mp din care

634 mp aferent bisericii, 128 mp teren pe care este construită casa parohială

și cancelaria și 10.361 mp curte, iar prin raportul de expertiză A.I. s-a

identificat suprafața terenului ca fiind de 9611 mp, imobil situat cu o latură

la adresa poștală din bulevardul I.C.B. nr. 49 și o latura la adresa poștală

din strada C.V. nr. 6.

De altfel, instanțele

de fond nu au cercetat susținerile reclamantei în prima instanță și în apel

privitoare la faptul că lăcașurile de cult aparținând cultelor religioase și

clădirile clasate ca monumente istorice (reclamanta întrunind ambele calități,

fiind clasificată și protejată ca monument istoric reprezentativ pentru

patrimoniul cultural local) nu datorează impozit pe clădiri (art. 250 alin. (1)

pct. 2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal completată și modificată de

Ordonanța de Guvern nr. 30/2011), context în care nu ar putea fi valorificat

doar argumentul istoricului fiscal.

Pe acest aspect

criticile reclamantei sunt, de asemenea, fondate și fac aplicabil cazul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Lămurirea acestor

aspecte este importantă pentru a se stabili întinderea dreptului pretins și

întrucât sunt necesare verificări incompatibile cu judecata în recurs, se

impune admiterea recursului reclamantei, casarea deciziei și trimiterea cauzei

pentru rejudecare la aceeași instanță, care va avea în vedere și celelalte

critici formulate de acesta.

Modalitatea de

redactare a deciziei face imposibilă exercitarea controlului judiciar, deoarece

lasă neelucidate elementele de fapt ale pricinii.

Întrucât, potrivit

art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte hotărăște asupra fondului pricinii numai

atunci când împrejurările de fapt sunt pe deplin stabilite, față de cele

menționate anterior, recursul va fi admis iar decizia va fi casată, cu

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

La reluarea

judecății, instanța va avea în vedere analiza tuturor criticilor ce au

învestit-o, astfel încât hotărârea acesteia să conțină, într-o argumentare

punctuală, motivele de fapt și de drept care să justifice soluția și

determinarea exactă a situației de fapt.

În rejudecare, instanța

de apel va clarifica situația de fapt prin coroborarea materialului probator

administrat și eventual suplimentarea acestuia, date fiind adresele

contradictorii ale pârâtului cu privire la identificarea imobilului supus

impozitării, concluziile contradictorii ale expertizelor efectuate în cauză cu

privire la identificarea suprafeței totale de teren pentru care se invocă

prescripția achizitivă și faptul că singura apărare a pârâtului este aceea că

reclamantei îi lipsește elementul intențional al stăpânirii bunului pentru sine

prin neplata impozitului timp de 30 de ani pentru întreaga suprafață ce face

obiectul cererii de față.

În acest sens, Înalta

Curte apreciază că nu s-a făcut dovada apartenenței imobilului în litigiu la

domeniul public al statului, neexistând o hotărâre a Consiliului General al

municipiului București prin care imobilul în litigiu să fie trecut în domeniul

public, apartenență ce ar fi împiedicat dobândirea dreptului de proprietate

asupra imobilului prin prescripție achizitivă, astfel încât, acest teren este

susceptibil de posesia cerută de lege pentru a uzucapa și, în considerarea

argumentelor deja expuse, poate face obiectul unei acțiuni în constatarea

dobândirii dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă, urmând ca

instanța de trimitere să verifice, în procedură judiciară, calitățile, durata

acestei posesii și întinderea bunului asupra căreia a fost exercitată, în

raport de considerentele precedente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrat,

recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General

împotriva Deciziei civile nr. 165A din 8 mai 2013 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Admite recursul

declarat de reclamanta Parohia SF. G.N. împotriva Deciziei civile nr. 165A din

8 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia

civilă recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 mai 2014.

Procesat de GGC - AM