ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1668/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 26 iunie 2009, reclamanta Parohia Biserica "Sf. G.N." a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, solicitând instanței să constate că a dobândit, prin prescripția achizitivă de lungă durată (uzucapiune) dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 9.471 mp și prin accesiune dreptul de proprietate asupra imobilelor construite (biserica lăcaș de cult și casa parohială, compusă din parter și etaj, având în total 5 camere și dependințe), casa parohială fiind situată în București, str. C.V., sectorul 3, iar Biserica în București, B-dul I.C.B., sectorul 3. Nu a solicitat cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din 25 mai 2010, instanța a încuviințat reclamantei proba cu înscrisuri, expertiză topografică și construcții, considerându-le utile în soluționarea cauzei. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1.849 din 27 octombrie 2011 a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta Parohia "Sf. G.N.". Pentru a hotărî astfel, analizând probele administrate în cauză instanța a reținut că nu s-a făcut dovada exercitării unei posesii utile, publice și sub nume de proprietar de către reclamantă. Astfel, în procesul-verbal de carte funciară nr. 27692/1940 apare menționat un teren în suprafață de 9.471 mp situat în B-dul Regele A. I nr. 1, însă dreptul de proprietate aparține Statului, nicidecum Parohiei "Sf.

G.N.". Din adresa nr. 963006/6032 din 20 decembrie 2010 emisă de Primăria Municipiului București a rezultat că, potrivit planului topografic ediția 1940, imobilul în litigiu figura cu nr. 1 pe strada Sf. G.N. și cu nr. 21 pe B-dul R.A. (actual B-dul I.C.B.). Conform aceleiași adrese, secțiuni din imobilul înscris în cartea funciară din anul 1940, cu procesul verbal nr. 27692/1940 au fost înscrise în evidențele cadastrale ale orașului București din anul 1986, cu adresele Str. C.V., sector 3, posesor de parcelă, la data întocmirii evidențelor, Departamentul Cultelor, și nu Parohia "Sf. G.N.". Așa fiind, nu s-a reținut exercitarea unei posesii sub nume de proprietar de către reclamantă. Instanța nu a reținut ca fiind relevantă, pe aspectul posesiei, adresa privind istoricul de rol fiscal, deoarece din aceasta rezultă că din anul 1952 și până în prezent la rolul fiscal al imobilului situat în București, Str. C.V., sector 3 figurează impusă Parohia Sf.

G.N. cu teren în suprafață de 161 mp (nicidecum 9.471 mp) și construcție, fără a deține acte de proprietate la dosarul fiscal, iar acest înscris nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză. Nici expertizele efectuate în cauză nu au fost reținute ca fiind relevante datorită concluziilor contradictorii. Astfel, expertul N.H. a identificat la adresa din București, B-dul I.C.B., sector 3, o suprafață totală de 11.103 mp de teren, în timp ce expertul A.I. a identificat o suprafață totală de 9.611 mp. Prima instanță a constatat că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 492 C. civ. care prezumă că orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale sale.

Cu privire la biserică și la terenul pe care aceasta este construită, instanța a reținut că, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, aceasta este monument de interes public și aparține domeniului public al Municipiului București, astfel încât nu se poate uzucapa, în acest sens fiind dispozițiile art. 3 alin. (4) coroborat cu art. 11 alin. (1) lit. c) (în vigoare la momentul introducerii acțiunii) din Legea nr. 213/1998 și cu anexa III pct. 7 din aceeași lege. Referitor la casa parohială instanța a constatat, de asemenea, că nu poate opera accesiunea, deoarece reclamanta nu este proprietară a terenului pe care aceasta este construită. Împotriva deciziei tribunalului a declarat apel reclamanta Parohia "Sf.

G.N." formulând următoarele critici: În mod greșit, cu privire la teren, prima instanță a reținut că nu s-a făcut dovada exercitării unei posesii publice sub nume de proprietar, invocând că în procesul-verbal de CF nr. 27692/1940 apare menționat terenul în suprafață de 9471 mp, situat pe B-dul R.A. nr. 1, însă dreptul de proprietate aparține Statului. A arătat că această susținere a instanței este inexactă, la rubrica adresa - Regele A. I este tăiat/barat, fiind scris C.B., iar la rubrica aparținând, cuvântul Statul este tăiat/barat și menționată Parohia Ortodoxă Română Sf. G.N. În acest document de CF se menționează că preotul paroh a solicitat înscrierea în CF a dreptului de proprietate asupra imobilului compus din teren în suprafață de 9471 mp și Biserica Ortodoxă Română Sf.

G.N. și casa parohială compusă din parter, etaj, din 5 camere și dependințe, în baza posesiunii și cu titlu de prescripție lungă, ctitorie a lui C.B., liber de sarcini. Casa Parohială a fost construită de către Primăria Municipiului București în baza tranzacției dintre părți, aprobată de Consiliul Comunal prin Decizia nr. 25316/3806A din 5 august 1936 (publicată în Monitorul Comunal nr. 47/1936, și în care se precizează că tranzacția nu afectează dreptul de proprietate al Bisericii) și a aprobării Mitropoliei nr. 9337/1936.

Dacă instanța studia cu atenție materialul probator ar fi observat că tranzacția dintre Primărie și Parohie avea ca scop principal ca Biserica să permită lărgirea trotuarelor stradale și amenajarea pe terenul Bisericii a unei Grădini Publice, iar Primăria se obliga să construiască în compensare casa parohială și că această tranzacție nu afectează dreptul de proprietate al Bisericii asupra terenului (Proces-verbal de ședință al Consiliului General al Primăriei din 5 august 1936/25024/3275A publicat și în Monitorul Comunal și adresa Primăriei către Parohie nr. 11435/1677 A din 4 aprilie 1936). Casa parohială a fost construită de Primărie pentru Biserică, cu aprobarea Comisiei Monumentelor Istorice - adresa nr. 53 din 13 februarie 1937 și a fost recepționată conform Procesului-verbal de recepție definitivă din 16 aprilie 1938. Istoricul de rol fiscal a fost considerat de instanță ca nerelevant, însă acesta dovedește posesia.

Acest istoric, ce începe în anul 1952 era efectuat sub un regim ce nu era interesat în apărarea proprietății, mai ales că tot ce se afla în proprietate bisericească era scutită de taxe și impozite și are legătură cu celelalte probe administrate. Reclamanta a invocat adresa Primăriei municipiului București nr. 963006/6032 din 20 decembrie 2010, în baza căreia tribunalul nu a reținut posesia sub nume de proprietar, pentru că în evidențele cadastrale ale orașului București, o secțiune din imobilul înscris în CF 27692/1940 (prin care se transcria dreptul de proprietate) cu adresa str. C.V. nr. 6 apărea în posesia Departamentului Cultelor și nu al Parohiei, or, aceste date nu sunt relevante pentru dovedirea posesiei publice și netulburate, mai mult, consideră că expertizele efectuate în cauză (topo și construcții) nu sunt relevante, având concluzii contradictorii, dar nu a dispus ca experții să dea explicațiile necesare soluționării nelămuririlor.

A arătat că Departamentul Cultelor nu avea calitatea de a fi proprietar al bunurilor ce aparțin Bisericii Ortodoxe Române, ci de apărător al patrimoniului cultural și al monumentelor istorice, deci nu avea cum să tulbure posesia Bisericii "Sf. G.N.". Legea nr. 422/2001 reglementează regimul și modul de protejare al Monumentelor Istorice, iar imobilul aparținând Parohiei Biserica "Sf. G.N." este cuprins în patrimoniul cultural pe lista Monumentelor Istorice, dar nu aparține domeniului public al Primăriei municipiului București, neexistând dovezi în acest sens, astfel că prevederile din Legea nr. 213/1998 nu sunt aplicabile. Considerând că nu sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii, instanța a constatat că nu sunt incidente nici dispozițiile art. 492 C. civ., soluție ce s-a bazat pe interpretarea greșită a probelor administrate și aflate la dosar.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 165 A din 8 mai 2013 a admis apelul reclamantei, a schimbat sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea și a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra construcției și terenului în suprafață de 191 mp prin uzucapiune de lungă durată. Prin încheierea de ședință din 24 octombrie 2012 instanța de apel i-a încuviințat reclamantei proba testimonială și cu înscrisuri. Curtea a constatat că cererea de chemare în judecată a fost formulată pentru a se recunoaște dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului și construcțiilor ce face obiectul cererii de chemare în judecată și pentru a i se constitui un titlu de proprietate asupra acestora, cu toate că nu s-a făcut dovada existenței vreunei tulburări provocate de către pârât.

Documentele invocate de către reclamantă, respectiv procesul-verbal încheiat la data de 5 august 1936, nu fac dovada dreptului de proprietate al reclamantei, în caz contrar acțiunea ar fi lipsită de interes. Pentru a putea opera prescripția de 30 de ani prevăzută de dispozițiile art. 1890 și următoarele C. civ., reclamanta trebuia să facă dovada posesiei de lungă durată pe o perioadă de 30 de ani, să fi exercitat o posesie utilă și neviciată și sub nume de proprietar. Posesia utilă neviciată și sub nume de proprietar trebuie să fie continuă, neîntreruptă pentru a putea opera dispozițiile art. 1890 C. civ. și pentru a se constata că nu i se poate opune vreun titlu, chiar dacă posesia este de rea-credință.

Documentele depuse la dosar relevă faptul că, grădina bisericii a fost în stăpânirea Bisericii Patriarhale a Ctitoriei Brâncovenești "Sf. G.N.", până în anul 1938. Potrivit înscrisurilor aflate la dosar, rezultă că Biserica Parohială "Sf. G.N." a fost construită între anii 1705 - 1706 de către Patriarhul D. cu ajutorul bănesc al lui C.B. Biserica a ars în incendiul din anul 1718 și a fost reparată, iar turlele bisericii au fost dărâmate în anul 1802, fiind refăcută fără turle. Ulterior, a fost refăcută în anul 1804, când a ars în urma unui incendiu. Conform acestui înscris încheiat la data de 14 martie 1964 de către Direcția Monumentelor Istorice Biserica "Sf. G.N." este situată în Piața 1848 și are destinația de Biserică parohială.

Prin hotărârea Consiliului de Miniștrii a Republicii Populare Române de la 23 iunie 1955, Biserica "Sf. G.N." situată în Piața 1848 a fost declarată monument de cultură, fiind cuprinsă în lista monumentelor de cultură și a monumentelor arheologice, de arhitectură, de artă plastică și istorice. De asemenea, în această listă a fost cuprinsă și Casa Parohială a Bisericii Răzvan situată în C.V. și figurând pe această stradă, se presupune că este vorba de casa parohială a Bisericii "Sf. G.N.". Din înscrisul aflat la dosar și emis de Direcția Impozite și Taxe a Sectorului 3 București, a rezultat că Parohia Bisericii "Sf. G.N." figurează pe rolul fiscal aflat pe str. C.V. nr. 6, sector 3 din anul 1953, pentru construcție și teren în suprafață de 191 mp.

Deschiderea rolului fiscal a fost efectuată în baza declarațiilor de impunere și a proceselor-verbale de impune fără a fi deținute acte de proprietate la dosarul fiscal. Curtea a stabilit că, din istoricul existent, rezultă că ctitoria domnitorului C.B. a suportat modificări și reconstituiri începând cu anul 1718, nemaiavând forma inițială și existând completări ale construcției cu pridvorul, care este de dată mai recentă, iar din aceleași înscrisuri rezultă că a fost amenajată grădina de către municipalitatea capitalei, după incendiul din 1847. Din aceste probatorii, a constatat curtea de apel, nu reiese faptul că Parohia "Sf. G.N." a primit de la C.B. și grădina înconjurătoare împreună cu biserica edificată între anii 1705 - 1706, care a fost sfințită în anul 1707 la data de 29 iunie.

Înscrisul invocat de către apelanta-reclamantă și aflat la dosar, poate demonstra că Biserica a avut o posesie utilă până în anul 1937, dar de la această dată nu reiese faptul că imobilul teren a fost în stăpânirea bisericii parohiale, existând dovada deschiderii rolului fiscal începând cu anul 1952 pentru suprafața de 191 mp teren. Din raportul de expertiză existent în cauză rezultă că Biserica "Sf. G.N." este o construcție clasificată monument istoric ce datează din Secolul al XVI-lea și care a fost reconstituită și restaurată succesiv, în urma incendiilor și cutremurelor suportate, casa parohială fiind o construcție cu destinație de locuință individuală realizată în anul 1923, iar cancelaria este o construcție realizată în anul 2000, ce are numai parter.

Curtea a constatat că asupra suprafeței de 191 mp, situată în str. C.V. nr. 6, sector 3, Parohia "Sf. G.N." a efectuat o posesie utilă, neviciată și sub nume de proprietar începând cu anul 1952, fiind îndeplinite dispozițiile art. 1890 C. civ. în sensul că această posesie a fost efectuată timp de 30 de ani, situație în care a constatat că reclamanta a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra acestei suprafețe de teren și asupra construcțiilor edificate pe aceasta prin accesiune. Cu privire la restul suprafeței de teren situată în B-dul I.C.B., sector 3, Curtea a reținut că nu a fost îndeplinită condiția existenței unei posesii utile, neviciate și sub nume de proprietar timp de 30 de ani, acest teren având destinația de grădină publică, care a fost îngrijită de către Primăria Municipiului București și anterior anului 1948, chiar dacă era în stăpânirea Parohiei.

Imobilul de la această adresă a fost cuprins în planul topografic din anul 1940 și figura cu nr. 1 pe str. Sf. G.N. și cu nr. 21 pe B-dul Regele A. I, care în prezent este actualul Bd. I.C.B., conform procesului de Carte Funciară nr. 27692/1940. Secțiuni din Cartea funciară din anul 1940 au fost înscrise în evidențele cadastrale ale orașului București din anul 1986, figurând în str. C.V. nr. 6, sector 3 suprafața de teren de 230 mp din care 127 mp construcție cu două nivele, ca proprietate religioasă, categoria de folosință culte, cu posesor de parcela la data întocmirii evidențelor Departamentului Cultelor. Pentru această suprafața de 191 mp teren, apelanta-reclamantă a efectuat o posesie utilă și sub nume de proprietar începând cu anul 1952, fiind împlinit termenul de 30 de ani prevăzut de dispozițiile art. 1890 C. civ., până la această dată.

Curtea a constatat că, după anul 1940, reclamanta nu a exercitat o posesie sub nume de proprietar până în anul 1952, când a fost înregistrată la administrația financiară cu suprafața de 191 mp și a exercitat o posesie sub nume de proprietar asupra acesteia, astfel cum rezultă din înscrisul existent la dosar și emis de către Direcția Impozite și Taxe Locale a Sectorului 3 al Municipiul București, la data de 21 februarie 2013. Reclamanta a fost înregistrată pe rolul fiscal al imobilului situat în str. C.V. nr. 6, începând cu anul 2011 pentru construcții și teren în suprafață de 9464 mp în temeiul declarațiilor de impunere și proceselor-verbale, dată de la care se prezumă că înțelege să exercite o posesie sub nume de proprietar.

Nefiind îndeplinită condiția posesiei utile, neviciate și sub nume de proprietar timp de 30 de ani, Curtea a constatat că cererea formulată de către reclamantă este întemeiată numai în parte, fiind îndeplinite condițiile dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune numai pentru suprafața de 191 mp teren situat în str. C.V. nr. 6, precum și a construcțiilor existente pe acesta. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta Parohia Sf. G.N. și pârâtul Municipiul București. Reclamanta a invocat ca temei de drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și a dezvoltat următoarele critici: Instanțele de fond au fost confuze în ceea ce privește identificarea imobilului - teren și construcții - și au interpretat greșit dispozițiile ce reglementează uzucapiunea.

Astfel, suprafața totală de teren de 9611 mp aflată în posesia reclamantei, ce constituie obiectul litigiului, figurează în evidențele oficiale cu trei numere poștale, respectiv suprafața de 230 mp pe care se află construită casa parohială cu număr poștal 6 pe strada C.V., suprafața de 565 mp pe strada C.V. nr. 6A și suprafața de 8816 mp pe care este construită biserica-locaș de cult pe strada I.C.B. nr. 27, sector 3. O altă critică, referitoare tot la neclarificarea deplină a situației de fapt, este aceea că instanța de apel nu s-a pronunțat pe cererea de eroare materială susținută la termenul din 20 martie 2013 cu privire la adresa poștală la care figurează construcția lăcaș de cult. Susține că a arătat că Biserica Sf.

G.N. - lăcașul de cult - este situată și are adresa poștală în București, bulevardul I.C.B. nr. 27, sector 3 și nu în bulevardul I.C.B. nr. 49, cum greșit a reținut prima instanță. Or, uzucapiunea, ca instituție juridică îndeplinește o funcție de clarificarea a unor situații juridice, deoarece, având ca efect nașterea dreptului de proprietate al posesorului unui imobil, transformă o aparență îndelungată într-un raport juridic de proprietate cert și indiscutabil. În mod greșit instanța de apel a făcut aplicarea art. 1890 C. civ. numai pentru suprafața de 191 mp, întrucât din probatoriul administrat rezultă, susține recurenta, că a exercitat o posesie utilă, neviciată și sub nume de proprietar asupra întregii suprafețe de 9611 mp teren, suprafață delimitată și împrejmuită și față de care recurenta a exercitat acte materiale de stăpânire ca un adevărat proprietar, așa cum reiese din declarațiile martorilor.

O altă critică este aceea că în mod greșit instanța de apel a stabilit că grădina Bisericii este o grădină publică. Din probatoriul administrat a rezultat că posesiunea a fost exercitată doar de recurentă, continuă mai mult de 30 de ani, fiind de notorietate că această suprafață de teren aparține Bisericii, iar din anul 1945 curtea lăcașului de cult este împrejmuită. Faptul că Biserica este în serviciul comunității nu înseamnă că posesia exercitată de parohie nu este utilă, neviciată și sub nume de proprietar. Critică și faptul că în mod greșit instanța de apel a constatat că grădina Bisericii a fost în stăpânirea Parohiei până în anul 1938, ignorând procesul verbal de CF nr. 27692 din 23 ianuarie 1940 din care rezulta că aceasta are în posesie suprafața de 9471 mp teren, act din care rezultă continuitatea, publicitatea și exclusivitatea posesiei.

Instanța de apel a stabilit în mod greșit că după incendiul din 1847 terenul din jurul Bisericii Sf. G. a fost amenajat de către municipalitate drept grădină, atât timp cât în anul 1940 Parohia a înscris posesia acestui teren în cartea funciară, declarând că îl posedă cu titlu de prescripție lungă. Recurenta-pârâtă arată că există acte din care rezultă că pârâtul recunoaște expres stăpânirea exercitată de Parohie asupra terenului în litigiu. Tranzacția dintre Primăria municipiului București și Parohie avea ca scop principal ca Biserica să permită lărgirea trotuarelor stradale, iar Primăria se obliga să construiască în compensare casa parohială și, totodată, stabilea că această tranzacție nu afectează dreptul de proprietate al Bisericii asupra terenului.

În mod greșit instanța de apel a reținut că secțiuni din imobilul în litigiu au fost în posesia Departamentului Cultelor. Departamentul Cultelor nu avea calitatea de a fi proprietar al bunurilor ce aparțin Bisericii Ortodoxe Române ci de apărător al patrimoniului cultural și al monumentelor istorice, deci nu avea cum să tulbure posesia Bisericii Sf. G.N. Legea nr. 422/2001 reglementează regimul și modul de protejare al Monumentelor Istorice, iar imobilul aparținând Parohiei Biserica Sf. G.N., deși este cuprins în patrimoniul cultural, nu aparține domeniului public al Primăriei municipiului București, neexistând dovezi în acest sens, astfel că prevederile Legii nr. 213/1998 nu sunt aplicabile în speță.

Pârâtul municipiul București a criticat decizia atacată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. dezvoltând considerații teoretice asupra condițiilor prescripției achizitive de 30 de ani și criticând, în esență, faptul că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative pentru a uzucapa, reclamanta necomportându-se ca un adevărat proprietar și neexercitând o posesie publică. A arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut că în raport de capătul de cerere privind dreptul de accesiune asupra construcției trebuie să figureze ca pârât Municipiul București, parte ce nu are calitate procesuală pasivă, neavând raport juridic cu reclamanta, nefiind nici proprietarul materialelor și nici cel care a ridicat construcția cu materiale proprii.

Prin întâmpinare, recurenta-reclamantă a combătut criticile formulate de recurentul-pârât și a solicitat respingerea recursului acestuia, ca nefondat. A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, iar, pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. La termenul de judecată din data de 16 ianuarie 2014, Înalta Curte a constatat că recurentul-pârât datorează taxă judiciară de timbru în recurs în cuantum de 24356,68 RON și timbru judiciar de 5 RON, sens în care recurentul a fost citat cu această mențiune. La termenul de judecată din data de 27 martie 2014, Înalta Curte a luat act că recurentul pârât Municipiul București nu și-a îndeplinit obligația de a timbra recursul, sancțiunea pentru neplată fiind, în condițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, anularea cererii.

La termenul de judecată din data de 29 mai 2014, Înalta Curte a rămas în pronunțare pe excepția nulității recursului pârâtului, pentru neîndeplinirea obligației de timbrare, și pe fondul recursului reclamantei. Analiza instanței de recurs. Recursul formulat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General se constată a fi nul pentru următoarele considerente: Prin art. 1 din Legea nr. 146/1997, așa cum a fost modificată, a fost statuat principiul potrivit căruia acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice cât și de persoanele juridice și care se plătesc anticipat sau, în mod excepțional, până la termenul stabilit de instanță.

Potrivit prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și art. 30 din Normele de aplicare ale a acestui act normativ, alături de art. 9 din O.G. nr. 32 din 18 august 1995 privind timbrul judiciar, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar datorate, cererea părții se anulează ca netimbrată. Instanța de judecată controlează, din oficiu, cuantumul taxei judiciare de timbru, obligând partea să plătească valoarea acesteia, fie în cuantum fix, în cazul cererilor neevaluabile în bani, fie în cuantumul stabilit în funcție de valoarea obiectului cererii, în situația cererilor evaluabile în bani. Prin urmare, neîndeplinirea obligației de plată a taxei de timbru conduce la un fine de neprimire, fiind o excepție de ordine publică ce poate fi ridicată și de instanță din oficiu, cu întâietate față de altele.

Așa cum rezultă din expunerea rezumată a cauzei, pentru termenul de judecată din data de 27 martie 2014, recurentului-pârât i s-a pus în vedere să timbreze, fiind legal citat pentru acest termen, cu mențiunea de a taxă judiciară de timbru în recurs în cuantum de 24356,68 RON și timbru judiciar de 5 RON, potrivit dovezii de îndeplinire a procedurii de citare aflate de la dosar recurs, care îndeplinește toate condițiile de validitate prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 100 alin. (3) C. proc. civ., iar recurentul nu s-a conformat obligației legale de timbrare, nedepunând la dosar dovada plății taxei judiciare de timbru. Neîndeplinirea acestei obligații se sancționează cu anularea acțiunii sau cererii, în conformitate cu art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 cu modificările ulterioare, dispoziții incidente și în cazul neaplicării timbrului judiciar, conform art. 9 din O.G.

nr. 32/1995. Cum recurentul nu s-a conformat obligației de timbrare, procedural comunicată, pe cale de consecință, făcând aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul pârâtului Municipiul București, ca netimbrat, devenind inutilă analiza criticilor formulate de această parte. Recursul formulat de reclamanta Parohia Sf. G.N. este fondat în limitele și pentru considerentele ce succed: Cu privire la încadrarea în drept a recursului, este de observat că motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocate numai formal, nefiind dezvoltate critici de natură a se subsuma ipotezei pe care acest motiv o reglementează.

Reclamanta contestă modul în care instanța a interpretat și aplicat la speță prevederile dispozițiile art. 1837 și urm. C. civ. - 1865, ceea ce atrage încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din a căror perspectivă va fi analizat în continuare, demers care va lăsa necercetate aspectele legate de modul de interpretare a probelor, atribut al instanțelor de fond. Potrivit art. 1847 C. civil "Ca să se poată prescrie, se cere o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar". Uzucapiunea este mijlocul originar de dobândire a dreptului de proprietate prin care se constituie dreptul de proprietate în patrimoniul posesorului unui lucru, ca urmare a unui fapt juridic complex, constând în exercitarea posesiei asupra lucrului în termenul și în condițiile prevăzute de lege.

Potrivit art. 1890 C. civ. uzucapiunea de 30 de ani operează indiferent de atitudinea proprietarului, important fiind ca cel ce o invocă să exercite o posesie utilă pe această perioadă de timp, fără a fi obligat a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua-credință. Ca efect al uzucapiunii, uzucapantul va fi considerat ca proprietar nu din momentul împlinirii termenului legal al prescripției achizitive ci din momentul în care a intrat în posesia lucrului, uzucapiunea producând efecte retroactive. Posesia constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt de către o persoană asupra unui bun cu intenția și voința de a se comporta față de toți ceilalți ca un proprietar.

Astfel, pentru existența unei posesii în condițiile art. 1847 C. civ. este necesar ca cel ce tinde să uzucapeze să dovedească întrunirea elementului material corpus cu cel intențional animus. Elementul material constă în totalitatea faptelor materiale, de stăpânire și folosință, executate direct asupra bunului, în timp ce elementul intențional constă în intenția sau voința celui care posedă de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar și se dobândește numai în momentul în care cel care are detențiunea materială a bunului își manifestă intenția de păstra lucrul pentru sine, săvârșind acte pe care numai proprietarul le-ar putea face, care să nu lase vreo îndoială asupra caracterului lor.

Așa cum rezultă din expunerea rezumată a cauzei, curtea de apel, deși a constatat că reclamanta a deținut/stăpânit restul suprafeței de teren (neindividualizată), situată în bulevardul I.C.B. sector 3 București a stabilit că nu a fost îndeplinită condiția unei posesii utile, neviciate și sub nume de proprietar timp de 30 ani, terenul fiind îngrijit de pârât și nefiind îndeplinită de către reclamantă obligația corelativă dreptului afirmat și anume plata taxelor și impozitelor aferente acestui teren. Instanța de apel a considerat că reclamanta a făcut dovada dreptului pretins numai pentru suprafața de 191 mp teren pentru care a plătit impozit la administrația financiară.

Achitarea taxelor și impozitelor locale pentru terenul deținut reprezintă, însă, doar unul și nu singurul dintre aspectele ce pot demonstra elementul psihologic al posesiei, intenția reclamantei de a poseda sub nume de proprietar și caracterul neechivoc al posesiei putându-se deduce din administrarea coroborată a mai multor probe, inclusiv declarații de martori, expertize, prezumții, documente privind înregistrările de carte funciară, alte înscrisuri de care reclamanta a înțeles să se folosească în dovedirea pretențiilor sale. Din această perspectivă critica reclamantei este fondată, întrucât ea avea a dovedi doar că a exercitat pe durata termenului de 30 de ani, prevăzută de norma legală, o posesie veritabilă și neviciată, revenind pârâtului să dovedească viciile care ar împiedica-o să fie utilă.

Or, atât timp cât pârâtul nu a făcut dovada vreunui act de tulburare a posesiei sau de întrerupere, nu a invocat și/sau dovedit ca bunul aparține domeniului public, instanța în mod greșit a apreciat că neîndeplinirea obligațiilor fiscale pentru întreaga suprafață de teren denotă îndeplinirea condițiilor dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune numai pentru suprafața de teren de 191 mp situat în strada C.V. nr. 6, precum și a construcțiilor existente pe acesta. Faptul plății impozitului pentru terenul în litigiu nu poate fi apreciat ca o condiție sine qua non a existenței elementelor animus și corpus cerute de lege, câta vreme omisiunea înregistrării în evidențele fiscale poate fi generată nu în mod obligatoriu de lipsa elementul psihologic al posesiei, ci de o imposibilitate de a formula declarația de impunere pentru întreaga suprafață de teren.

Pe linia acestui raționament juridic, impozitul pe teren este o obligație fiscală ce incumbă proprietarului bunului, dar nerealizarea unei astfel de plăți nu poate paraliza, prin ea însăși, acțiunea în dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii, o astfel de atitudine putând atrage pentru proprietar doar o sancțiune prin mijloacele reglementate de C. fisc. Pe de altă parte, dovada actelor materiale de stăpânire efectivă a terenului și în condițiile prevăzute de lege ce reflectă intenția reclamantei de a stăpâni terenul în suprafață de 191 mp nu poate conduce la ideea că aceasta nu a dorit să se manifeste ca proprietar pentru întreaga suprafață de teren, atât timp cât nu există o delimitare a acestei parcele impozitate fiscal de restul terenului pe care îl posedă reclamanta.

Cât timp imobilul teren formează o singură unitate, un ansamblu unitar, aspect necontrazis de părți sau experți, instanța de apel trebuia să verifice, pe bază de probe, dacă reclamanta exercită același fel de posesie cu privire la întregul bun. Totodată, deși instanța de apel a încuviințat și administrat probe, respectiv înscrisuri și dovada cu martori, Curtea nu le-a analizat și nu a argumentat de ce a înlăturat aceste dovezi sau de ce a considerat că acestea nu sunt hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, limitându-se și reținând doar proba vizând plata impozitului pe imobilul în suprafață de 191 mp. În acest context al analizei, se constată că această suprafață de teren (191 mp, din care potrivit înscrisului de la dosar apare ca fiind ocupată suprafața de 124,85 mp), nu a fost delimitată și individualizată, cele două expertize efectuate în primă instanță fiind contradictorii, în sensul că prin raportul expertului N.H.

bunul în litigiu s-a identificat ca având o suprafață totală de 11.103 mp din care 634 mp aferent bisericii, 128 mp teren pe care este construită casa parohială și cancelaria și 10.361 mp curte, iar prin raportul de expertiză A.I. s-a identificat suprafața terenului ca fiind de 9611 mp, imobil situat cu o latură la adresa poștală din bulevardul I.C.B. nr. 49 și o latura la adresa poștală din strada C.V.

nr. 6. De altfel, instanțele de fond nu au cercetat susținerile reclamantei în prima instanță și în apel privitoare la faptul că lăcașurile de cult aparținând cultelor religioase și clădirile clasate ca monumente istorice (reclamanta întrunind ambele calități, fiind clasificată și protejată ca monument istoric reprezentativ pentru patrimoniul cultural local) nu datorează impozit pe clădiri (art. 250 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal completată și modificată de Ordonanța de Guvern nr. 30/2011), context în care nu ar putea fi valorificat doar argumentul istoricului fiscal. Pe acest aspect criticile reclamantei sunt, de asemenea, fondate și fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Lămurirea acestor aspecte este importantă pentru a se stabili întinderea dreptului pretins și întrucât sunt necesare verificări incompatibile cu judecata în recurs, se impune admiterea recursului reclamantei, casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță, care va avea în vedere și celelalte critici formulate de acesta. Modalitatea de redactare a deciziei face imposibilă exercitarea controlului judiciar, deoarece lasă neelucidate elementele de fapt ale pricinii. Întrucât, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte hotărăște asupra fondului pricinii numai atunci când împrejurările de fapt sunt pe deplin stabilite, față de cele menționate anterior, recursul va fi admis iar decizia va fi casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

La reluarea judecății, instanța va avea în vedere analiza tuturor criticilor ce au învestit-o, astfel încât hotărârea acesteia să conțină, într-o argumentare punctuală, motivele de fapt și de drept care să justifice soluția și determinarea exactă a situației de fapt. În rejudecare, instanța de apel va clarifica situația de fapt prin coroborarea materialului probator administrat și eventual suplimentarea acestuia, date fiind adresele contradictorii ale pârâtului cu privire la identificarea imobilului supus impozitării, concluziile contradictorii ale expertizelor efectuate în cauză cu privire la identificarea suprafeței totale de teren pentru care se invocă prescripția achizitivă și faptul că singura apărare a pârâtului este aceea că reclamantei îi lipsește elementul intențional al stăpânirii bunului pentru sine prin neplata impozitului timp de 30 de ani pentru întreaga suprafață ce face obiectul cererii de față.

În acest sens, Înalta Curte apreciază că nu s-a făcut dovada apartenenței imobilului în litigiu la domeniul public al statului, neexistând o hotărâre a Consiliului General al municipiului București prin care imobilul în litigiu să fie trecut în domeniul public, apartenență ce ar fi împiedicat dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului prin prescripție achizitivă, astfel încât, acest teren este susceptibil de posesia cerută de lege pentru a uzucapa și, în considerarea argumentelor deja expuse, poate face obiectul unei acțiuni în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă, urmând ca instanța de trimitere să verifice, în procedură judiciară, calitățile, durata acestei posesii și întinderea bunului asupra căreia a fost exercitată, în raport de considerentele precedente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva Deciziei civile nr. 165A din 8 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Admite recursul declarat de reclamanta Parohia SF. G.N. împotriva Deciziei civile nr. 165A din 8 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia civilă recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2014. Procesat de GGC - AM