ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3195/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3195/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 7  septembrie 2010,

sub nr. 42710/3/2010, reclamanta Parohia P.V. a chemat în judecată pe pârâtele

Primăria municipiului București și Primăria sectorului 2 București, solicitând

ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună constatarea dobândirii de

către ea a dreptului de proprietate asupra imobilului compus din teren în

suprafață de 1144,95 mp, situat în București, sector 2, prin efectul

uzucapiunii de 30 de ani și asupra construcțiilor aferente prin accesiune imobiliară,

precum și intabularea în cartea funciară.

Prin încheierea din 14

aprilie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei Primăria sectorului 2 București, iar prin

sentința civilă nr. 1640 din 6 octombrie 2011 a respins acțiunea formulată de reclamantă

în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului București, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că reclamanta tinde să-și consfințească un drept de proprietate,

pe calea uzucapiunii de 30 de ani, asupra terenului de 1010 mp, motivat de împrejurarea

că în anul 1940 s-a înscris în favoarea sa un drept de proprietate în cartea funciară

provizorie pentru această suprafață, dată la care s-a constatat și existența bisericii

pe terenul respectiv și a casei parohiale.

Tribunalul a apreciat

că cererea reclamantei de i se constata dreptul de proprietate pe calea uzucapiunii

se impune a fi respinsă.

În acest sens, s-a avut

în vedere faptul că uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietății, trebuie să

aibă la bază o posesie utilă, pe lângă îndeplinirea cerinței ca această posesie

să aibă o durată de cel puțin 30 de ani. În cazul de față, posesia exercitată de

reclamantă anterior anului 1990 nu este una utilă, sub nume de proprietar, în ceea

ce privește diferența de teren față de cei 1010 mp, iar aceea exercitată după anul

1990 nu îndeplinește cerința termenului de 30 de ani.

Cât privește cei 1010

mp indicați în acțiune, potrivit procesului-verbal, în favoarea reclamantei s-a

înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, iar potrivit art. 56 alin. (1)

din Legea nr. 7/1996, înscrierile făcute în conformitate cu actele normative în

vigoare în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni și în cărțile funciare, înainte

de intrarea în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele și după această

dată.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă

nr. 358A din 18 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că:

A admis în parte acțiunea.

A constatat că reclamanta

a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani asupra terenului

în suprafață de 987 mp, situat în București, sector 2, precum și asupra construcțiilor

C1 – biserică și C2 – casă parohială, teren și construcții identificate prin raportul

de expertiză întocmit în cauză de expert F.C.

A constatat că reclamanta

a dobândit dreptul de proprietate prin efectul accesiunii artificiale imobiliare

asupra celorlalte construcții edificate pe teren: C3 – așezământ social, C4 – capelă,

identificate prin același raport de expertiză.

A respins capătul de cerere

privind dispunerea intabulării în cartea funciară, ca inadmisibil.

În motivarea soluției

pronunțate, curtea a reținut următoarele:

Prin cererea dedusă judecății,

reclamanta a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului compus din teren în suprafață de 1144,95 mp, situat în București, sector

2, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani și asupra construcțiilor aflate pe teren,

prin accesiune imobiliară, precum și să se dispună intabularea imobilului în cartea

funciară.

Prima instanță a respins

acțiunea ca neîntemeiată, reținând că, în ceea ce privește suprafața de 1010 mp,

în favoarea reclamantei s-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară potrivit

procesului-verbal, iar potrivit art. 56 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, înscrierile

făcute în conformitate cu actele normative în vigoare în registrul de transcripțiuni

și inscripțiuni și în cărțile funciare, înainte de intrarea în vigoare a prezentei

legi, își vor produce efectele și după această dată.

Pentru diferența de teren

până la 1144,95 mp, menționată în cererea introductivă, prima instanță a apreciat

că posesia exercitată de reclamantă anterior anului 1990 nu este utilă, sub nume

de proprietar, iar cea exercitată după anul 1990 nu îndeplinește condiția termenului

de 30 de ani.

În ceea ce privește efectul

înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren

de 1010 mp, curtea a reținut următoarele:

Într-adevăr, prin procesul-verbal

1940 a fost înscris în cartea funciară provizorie dreptul de proprietate asupra

terenului în suprafață de 1010 mp, situat în str. T. și asupra a două corpuri de

clădire (biserica și un corp de casă, parter), aparținând Parohiei P.V., înscrierea

fiind făcută pe baza posesiunii și stăpânirii de mai bine de 30 de ani.

Înscrierea în cartea funciară

provizorie a dreptului de proprietate s-a făcut în baza Decretului-lege nr. 115/1938

pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, în virtutea căruia

intabularea dreptului de proprietate avea efect constitutiv de drepturi (art. 17).

Însă, Decretul-lege nr.

115/1938 a fost pus în aplicare numai în regiunile de carte funciară – Transilvania,

Banat, Crișana, Satu Mare și Bucovina de Sud, celelalte zone ale României, aparținând

Vechiului Regat, rămânând supuse sistemului de transcripțiuni și inscripțiuni imobiliare,

în cadrul căruia înscrierea are drept efect doar opozabilitatea față de terți.

Deși în București au fost

întocmite cărți funciare provizorii în baza Decretului-lege nr. 115/1938 (cum este

cazul celei în speță), acestea nu au fost niciodată transformate în cărți funciare

propriu-zise în conformitate cu prevederile art. 172-183 din decret, acest act normativ

aplicându-se doar în zonele menționate mai sus.

Cărțile funciare provizorii

întocmite în București au fost transformate în final în cărți de publicitate funciară

prin Legea nr. 242/1947, creându-se un nou sistem de publicitate, intermediar, care

se plasează, prin natura și efectele sale, între sistemul cărților funciare și cel

al registrelor de transcripțiuni și inscripțiuni. Potrivit acestei legi, înscrierile

se făceau numai în scop de opozabilitate față de terți (art. 4).

Art. 38 din Legea nr.

242/1947 prevedea că dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938 se vor aplica în

mod corespunzător, cu excepția unor texte legale, printre care și art. 17, art.

32-39, art. 172-181.

În consecință, dispozițiile

privitoare la efectul constitutiv de drepturi reale al intabulării consacrat de

Decretul-lege nr. 115/1938 nu se aplică în privința înscrierii provizorii efectuate

cu privire la imobilul în litigiu.

În atare situație, nu

se poate susține că apelanta-reclamantă deține în privința acestui imobil un titlu

de proprietate valabil, dobândit prin unul din modurile de dobândire a proprietății

prevăzute de lege, justificând interesul în promovarea prezentei acțiuni.

De altfel, prin încheierea

din 17 iulie 2009 dată de Oficiul de Cadastru și Publicitate imobiliară sector 2

s-a respins cererea privind intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului

în favoarea apelantei-reclamante, reținându-se că potrivit art. 20 din Legea

nr. 7/1996, republicată, „dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale asupra

unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza actului prin care s-au constituit

sau s-au transmis în mod valabil, procesul-verbal de carte funciară în baza căreia

a fost solicitată înscrierea neavând un asemenea caracter.

Prin urmare, în mod greșit

prima instanță nu a examinat îndeplinirea condițiilor necesare pentru a uzucapa,

în privința imobilului pentru care a fost înscris în favoarea reclamantei dreptul

de proprietate în cartea funciară provizorie, această analiză urmând a fi făcută

în prezenta cale de atac, în virtutea efectului devolutiv al apelului, ce presupune

o nouă judecată în fond.

Așadar, curtea a analizat

în continuare, prin prisma probatoriului administrat atât în fața primei instanțe

cât și în apel, îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru dobândirea dreptului

de proprietate prin uzucapiune.

Astfel, potrivit art.

1890 C. civ. din 1864, toate acțiunile, atât reale, cât și personale, pe care legea

nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care n-a defipt un termen de prescripție,

se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel ce invocă această prescripție să fie

obligat a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua-credință.

Uzucapiunea, ca fapt juridic,

reprezintă un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate, prin posedarea

neîntreruptă a acestuia în termenul și în condițiile cerute de lege.

Pentru a putea dobândi

proprietatea bunului prin uzucapiunea de lungă durată, posesorul trebuie să îndeplinească

două condiții: în primul rând, să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, adică

30 de ani și, în al doilea rând, posesia să fie utilă, adică neafectată de vreun

viciu. Utilitatea posesiei se prezumă, iar cel care afirmă că posesia invocată este

afectată de un viciu trebuie să facă această dovadă.

Art. 1847 C. civ. dispune

că pentru a se putea prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată,

publică și sub nume de proprietar, după cum se explică în următoarele articole.

În cauză, din probele

administrate atât în fața primei instanțe, cât și în apel, curtea a reținut că apelanta-reclamantă

a făcut dovada exercitării unei posesii utile în tot timpul prevăzut de lege.

Astfel, din procesul-verbal

de înscriere în cartea funciară provizorie, rezultă că apelanta-reclamantă deținea

la nivelul acelui an terenul în suprafață de 1010 mp, situat în str. T. și două

corpuri de clădire (biserica și un corp de casă, parter), înscrierea fiind făcută

pe baza posesiunii și stăpânirii de mai bine de 30 de ani.

Din declarațiile martorilor

audiați în apel, M.M. și I.C., care locuiesc în zona în care se află biserica și

o frecventează din anul 1967, respectiv 1980, rezultă că terenul și biserica au

fost în toată această perioadă în posesia apelantei-reclamante, care este recunoscută

ca fiind proprietar și nimeni nu a contestat sau tulburat posesia exercitată de

aceasta.

Declarațiile martorilor

se coroborează și cu răspunsul privind situația juridică a imobilului în litigiu,

comunicat de Primăria municipiului București, Direcția Patrimoniu, Serviciul Evidență

Domeniu Public și Privat prin adresa din 5 iunie 2012, în care se menționează că

imobilul înscris în evidențele cadastrale întocmite pe bază de declarații în anul

1986, pe adresa str. T, sector 2, cu suprafață de 963 mp teren, construcții în suprafață

de 437 mp, figurează ca proprietate religioasă, categoria de folosință „culte”,

cu posesor de parcelă la data întocmirii Parohia Biserica P.V., iar conform datelor

transmise la nivelul anilor 1992, 1994 de către Administrația financiară sector

2, la această adresă, titular de rol fiscal figura Parohia Biserica P.V., cu teren

de 605,82 mp.

De asemenea, potrivit

adresei din 26 martie 2012 emisă de Primăria municipiului București, Serviciul Evidență,

Analiză, Soluționare și Gestiune Notificări Legea nr. 10/2001, în legătură cu imobilul

situat în București, str. T., sector 2 nu figurează cerere de restituire în natură/acordare

de măsuri reparatorii în echivalent în baza Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, curtea a

reținut că apelanta-reclamantă a exercitat pe timpul prevăzut de lege o posesie

continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, aptă de

a conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

În consecință, în temeiul

art. 1837, art. 1890, art. 1847 și urm. C. civ., se impunea ca prima instanță să

admită cererea formulată în acest sens și să constate că reclamanta a dobândit dreptul

de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani asupra terenului în suprafață de 987

mp, situat în București, sector 2, precum și asupra construcțiilor C1 – biserică

și C2 – casă parohială, teren și construcții, identificate prin raportul de expertiză

întocmit în apel de expert F.C., sens în care sentința apelată a fost reformată.

În privința celorlalte

construcții existente pe teren, C3 – așezământ social, C4 – capelă, edificate în

perioada 2003 - 2006, conform autorizației de construire, procesului-verbal de recepție

și adreselor emise de Arhiepiscopia Bucureștilor - Protoieria 2 Capitală, sunt aplicabile

dispozițiile art. 492-494 C. civ. referitoare la accesiunea imobiliară artificială.

Astfel, potrivit art.

492 C. civ., orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului

sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ, cu cheltuiala sa

și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contră.

Textul menționat reglementează,

în primul rând, accesiunea în ipoteza în care proprietarul terenului construiește

sau plantează cu materialele sale și instituie două prezumții în favoarea acestui

proprietar: prezumția potrivit căreia el a construit sau plantat pe cheltuiala sa

și prezumția de proprietate asupra construcției sau plantației.

Aceste două prezumții

sunt relative, sintagma finală a art., „până ce se dovedește din contra”, fiind

și o introducere la dispozițiile art. 493 și art. 494 C. civ., care reglementează

situațiile în care poate fi răsturnată prezumția conform căreia proprietarul terenului

a construit, a plantat sau a efectuat o altă lucrare pe cheltuială sa.

În cauza de față, cele

două prezumții nu au fost răsturnate, dimpotrivă, apelanta-reclamantă a dovedit

că a edificat construcțiile menționate pe terenul său, cu mijloace proprii.

În baza celor de mai sus

și reținând caracterul retroactiv al uzucapiunii, curtea a constatat dobândit prin

efectul accesiunii imobiliare artificiale dreptul de proprietate al apelantei-reclamante

asupra construcțiilor existente pe teren, C3 – așezământ social, C4 – capelă, identificate

prin raportul de expertiză întocmit de expert F.C., sens în care a dispus reformarea

sentinței apelate.

În ceea de privește capătul

de cerere accesoriu privind intabularea în cartea funciară, curtea a constatat că

acesta este inadmisibil, având în vedere procedura de înscriere în cartea funciară

prevăzută de Legea nr. 7/1996, potrivit căreia înscrierea se face la cererea persoanei

interesate adresată biroului teritorial al oficiului teritorial (art. 47 și urm.),

pentru ipoteza dedusă judecății nefiind prevăzută de lege obligativitatea înscrierii

din oficiu.

O asemenea soluție nu

contravine dreptului de acces la instanță, garantat de art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, câtă vreme în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 7/1996,

persoana nemulțumită poate formula plângere împotriva încheierii date de oficiul

de cadastru, plângere ce se soluționează de judecătoria în a cărei rază de competență

teritorială se află imobilul, conform art. 50 din Lege.

Decizia curții de apel

a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâta Primăria municipiului

București, care, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a invocat

următoarele:

sale procesuale pasive pe capătul de cerere privind uzucapiunea, motivat de faptul

că reclamanta, căreia

îi revenea sarcina probei, nu a dovedit că terenul litigios ar face parte din domeniul

privat al municipiului București.

Astfel, uzucapiunea este

o sancțiune ce operează împotriva proprietarului nediligent. Pentru ca reclamanta

să poată solicita constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune în contradictoriu

cu pârâta chemată în proces trebuie să facă dovada că municipalitatea este proprietarul

nediligent al imobilului în litigiu. Sarcina probei, atât a calității procesuale

active cât și a celei pasive, incumba reclamantei. Or, prin actele depuse la dosarul

cauzei nu s-a făcut dovada apartenenței la domeniul privat al municipalității a

imobilului în litigiu.

Întrucât calitatea procesuală

pasivă presupune existenta unei identități între persoana pârâtului și cel obligat

în acel raport juridic, ceea ce nu se regăsește în speță, excepția invocată este

întemeiată și se impune a fi admisă.

din 1991 nu exista distincție între domeniul privat și cel public al statului, bunurile

enumerate în art. 7 și art. 9 alin. (1) și (2) din Constituția din 1965, precum

și bunurile intrate în proprietatea de stat în baza altor acte normative formau

obiectul dreptului de proprietate socialistă (de stat sau cooperatistă).

Astfel, aceste bunuri

nu puteau face obiectul dreptului de proprietate personală sau individuală, fiind

scoase afară din comerț în sensul art. 1844 C. civ. și, în consecință, nu puteau

fi dobândite prin prescripție achizitivă, așa încât terenul în litigiu nu este susceptibil

de a fi uzucapat.

Pentru a putea face obiectul

uzucapiunii, terenul trebuie să fie susceptibil de posesie utilă, fiind necesar

în același timp să nu fie scos din comerț. În acest sens, prin dispozițiile

art. 1844 C. civ., conform cărora „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care,

din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate

privată, ci sunt scoase din comerț”, s-a limitat domeniul bunurilor supuse prescripției

achizitive.

Rezultă că numai bunurile

imobile proprietate privată, indiferent de titular, pot fi dobândite prin uzucapiune,

prevederile legale amintite coroborându-se cu cele ale art. 11 alin. (1) din Legea

nr. 213/1998.

Având în vedere aceste

considerente, termenul de prescripție asupra terenului nu putea să înceapă să curgă

decât după anul 1991. În consecință, în mod greșit s-a apreciat de instanță că uzucapiunea

de 30 de ani s-a activat în cazul imobilului litigios.

capătul de cerere privind accesiunea imobiliară, în principal trebuie reținut că

Primăria municipiului București nu are calitate procesuală pasivă,

iar în secundar că această

solicitare este neîntemeiată, deoarece nu se încadrează în prevederile art. 492

C. civ. Materialele folosite la construcție nu aparțin pârâtei, aceasta nu are nici

un drept asupra lor și nici nu pretinde un astfel de drept, după cum nici terenul

pe care s-a construit nu îi aparține.

Examinând decizia atacată

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

procesuale pasive a pârâtei Primăria municipiului București pe capătul de cerere

în uzucapiune nu este întemeiată, raportat la dispozițiile art. unic alin. (2) din

Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acțiunile și cererile în

justiție formulate de cultele religioase recunoscute în România, potrivit căruia

cererile formulate de cultele religioase pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune

a dreptului de proprietate asupra unor terenuri situate în intravilanul localităților

se soluționează în contradictoriu cu „autoritățile și alte persoane interesate”.

Sintagma „autoritățile

și alte persoane interesate”, din conținutul normei menționate, relevă intenția

legiuitorului ca asemenea cereri să se soluționeze în contradictoriu cu persoanele

interesate, fizice sau juridice, în măsura în care acestea ar putea pretinde dreptul

de proprietate asupra imobilului ce constituie obiect al cererii de chemare în judecată,

având interesul de a împiedica o constatare a dobândirii acestui drept de către

reclamant.

Norma din Legea nr. 455/2006

derogă de la dreptul comun, reprezentat de dispozițiile art. 1847 și urm., art.

1890 C. civ., din conținutul cărora rezultă că uzucapiunea trebuie opusă doar proprietarului

imobilului în litigiu, dat fiind caracterul de sancțiune civilă al uzucapiunii față

de proprietarul nediligent, care a permis ieșirea bunului din patrimoniul său.

În mod evident, nu este

exclus ca fostul proprietar să fie indicat drept persoană interesată în combaterea

uzucapiunii invocate de către reclamant, dacă este identificat sau este posibilă

identificarea sa.

În măsura în care însă,

nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului ce face obiectul

cererii, pentru a i se opune acestuia posesia utilă exercitată timp de peste 30

de ani de către titularul cererii de chemare în judecată, calitatea procesuală pasivă

aparține autorităților ori altor persoane indicate de către reclamant ca fiind interesate

în combaterea uzucapiunii.

Caracterul derogator al

normei din Legea nr. 455/2006 rezidă în conturarea unei sfere mai largi a persoanei

pârâtului dintr-o asemenea cerere, în sensul că nu este necesar, pentru întrunirea

acestei calități, ca dreptul de proprietate să fi existat efectiv în patrimoniul

pârâtului (deși este posibilă și această ipoteză), fiind suficient ca acest drept

să se fi putut regăsi în patrimoniul persoanei indicate drept pârât, astfel încât

aceasta este interesată să împiedice constatarea dobândirii dreptului de proprietate

de către titularul cererii.

Sub aspect probator, rezultă

că legiuitorul absolvă pe reclamant de dovada existenței dreptului în patrimoniul

autorității sau altei persoane interesate, prin înfățișarea vreunui înscris constatator

al existenței dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului.

Cum, în speță, terenul

cu privire la care s-a invocat uzucapiunea este situat pe raza teritorială a municipiului

București, iar față de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate

privată asupra acestui bun ar fi putut aparține unității administrativ-teritoriale,

pârâta Primăria municipiului București este „autoritate interesată” în sensul Legii

nr. 455/2006 și, ca atare, se legitimează procesual pasiv în cauză, neavând nicio

relevanță în această privință faptul că nu s-a dovedit existența în patrimoniul

ei a dreptului de proprietate asupra terenului litigios.

și soluția dată pe fondul cererii în uzucapiune, susținând, în esență, că termenul

de 30 de ani cerut de lege pentru a opera uzucapiunea nu s-a împlinit pentru terenul

litigios, neputând începe să curgă decât după anul 1991, deoarece anterior acestui

an bunurile proprietate de stat nu puteau fi uzucapate, fiind scoase afară din circuitul

civil, în sensul art. 1844 C. civ., date fiind caracterele dreptului de proprietate

asupra bunurilor din patrimoniul statului, respectiv inalienabilitalitatea și insesizabilitatea,

conturate prin reglementările constituționale succesive din perioada 1948-1991.

În speță, instanța de

apel a reținut că din procesul-verbal de înscriere în cartea funciară provizorie

reiese că reclamanta deținea la nivelul acelui an terenul litigios, înscrierea fiind

făcută pe baza posesiunii și stăpânirii de mai bine de 30 de ani.

Or, raportat la această

situație de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala configurație

a art. 304 C. proc. civ., situație conform căreia intrarea reclamantei în stăpânirea

terenului litigios s-a făcut cu mai bine de 30 de ani înainte de anul 1940, rezultă

că termenul uzucapiunii s-a împlinit cu mult înainte de 1948, când prin Constituția

de la acel moment s-a conturat proprietatea de stat cu caracteristicile arătate

anterior.

Prin urmare, criticile

vizând neîmplinirea, în speță, a termenului prescripției achizitive, prevăzut de

art. 1890 C. civ., nu sunt întemeiate.

cererea privind accesiunea imobiliară asupra construcțiilor, în egală măsură se

poate aprecia că aceasta se poate formula împotriva celui care ar putea pretinde

vreun drept asupra acestora, persoană care coincide cu cea interesată în cadrul

cererii de constatare a uzucapiunii cu privire la teren.

În absența identificării

unei persoane interesate în combaterea pretențiilor reclamantei, care să susțină,

eventual, că este cea care a edificat construcțiile în litigiu, nu există nici un

motiv pentru a nu se reține calitatea de pârât a persoanei căreia i se opune uzucapiunea

în cadrul conturat prin legea specială, respectiv Legea nr. 455/2006.

Ca atare, pârâta Primăria

municipiului București are calitate procesuală pasivă în cauză și pe capătul de

cerere privind accesiunea, criticile în acest sens nefiind întemeiate.

Nici criticile de fond

pe aspectul accesiunii nu sunt întemeiate, în speță fiind îndeplinite condițiile

art. 492 C. civ.

Astfel, instanța de apel

a stabilit, pe baza probelor, că reclamanta este cea care a edificat, cu mijloace

proprii, construcțiile de pe terenul litigios, al cărei proprietară a devenit prin

uzucapiune.

Or, raportat la această

situație de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala configurație

a art. 304 C. proc. civ., în mod legal instanța de apel a constatat dobândirea,

de către reclamantă, a dreptului de proprietate asupra construcțiilor, prin efectul

accesiunii artificiale imobiliare, pe temeiul dispozițiilor art. 492 C. civ., care

instituie o prezumție relativă de proprietate asupra construcțiilor în favoarea

proprietarului terenului pe care acestea sunt edificate, prezumție ce nu a fost

răsturnată în cauză.

Având în vedere considerentele

prezentate, reținând că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul pârâtei ca nefondat, conform dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta Primăria municipiului București împotriva deciziei civile

nr. 358 A din 18 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie

2013.