ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3195/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 7 septembrie 2010, sub nr. 42710/3/2010, reclamanta Parohia P.V. a chemat în judecată pe pârâtele Primăria municipiului București și Primăria sectorului 2 București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună constatarea dobândirii de către ea a dreptului de proprietate asupra imobilului compus din teren în suprafață de 1144,95 mp, situat în București, sector 2, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani și asupra construcțiilor aferente prin accesiune imobiliară, precum și intabularea în cartea funciară.

Prin încheierea din 14 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria sectorului 2 București, iar prin sentința civilă nr. 1640 din 6 octombrie 2011 a respins acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului București, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta tinde să-și consfințească un drept de proprietate, pe calea uzucapiunii de 30 de ani, asupra terenului de 1010 mp, motivat de împrejurarea că în anul 1940 s-a înscris în favoarea sa un drept de proprietate în cartea funciară provizorie pentru această suprafață, dată la care s-a constatat și existența bisericii pe terenul respectiv și a casei parohiale.

Tribunalul a apreciat că cererea reclamantei de i se constata dreptul de proprietate pe calea uzucapiunii se impune a fi respinsă. În acest sens, s-a avut în vedere faptul că uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietății, trebuie să aibă la bază o posesie utilă, pe lângă îndeplinirea cerinței ca această posesie să aibă o durată de cel puțin 30 de ani. În cazul de față, posesia exercitată de reclamantă anterior anului 1990 nu este una utilă, sub nume de proprietar, în ceea ce privește diferența de teren față de cei 1010 mp, iar aceea exercitată după anul 1990 nu îndeplinește cerința termenului de 30 de ani.

Cât privește cei 1010 mp indicați în acțiune, potrivit procesului-verbal, în favoarea reclamantei s-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, iar potrivit art. 56 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, înscrierile făcute în conformitate cu actele normative în vigoare în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni și în cărțile funciare, înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele și după această dată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta. Prin decizia civilă nr. 358A din 18 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: A admis în parte acțiunea.

A constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani asupra terenului în suprafață de 987 mp, situat în București, sector 2, precum și asupra construcțiilor C1 – biserică și C2 – casă parohială, teren și construcții identificate prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expert F.C. A constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin efectul accesiunii artificiale imobiliare asupra celorlalte construcții edificate pe teren: C3 – așezământ social, C4 – capelă, identificate prin același raport de expertiză. A respins capătul de cerere privind dispunerea intabulării în cartea funciară, ca inadmisibil.

În motivarea soluției pronunțate, curtea a reținut următoarele: Prin cererea dedusă judecății, reclamanta a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului compus din teren în suprafață de 1144,95 mp, situat în București, sector 2, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani și asupra construcțiilor aflate pe teren, prin accesiune imobiliară, precum și să se dispună intabularea imobilului în cartea funciară. Prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând că, în ceea ce privește suprafața de 1010 mp, în favoarea reclamantei s-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară potrivit procesului-verbal, iar potrivit art. 56 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, înscrierile făcute în conformitate cu actele normative în vigoare în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni și în cărțile funciare, înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele și după această dată.

Pentru diferența de teren până la 1144,95 mp, menționată în cererea introductivă, prima instanță a apreciat că posesia exercitată de reclamantă anterior anului 1990 nu este utilă, sub nume de proprietar, iar cea exercitată după anul 1990 nu îndeplinește condiția termenului de 30 de ani. În ceea ce privește efectul înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren de 1010 mp, curtea a reținut următoarele: Într-adevăr, prin procesul-verbal 1940 a fost înscris în cartea funciară provizorie dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 1010 mp, situat în str. T. și asupra a două corpuri de clădire (biserica și un corp de casă, parter), aparținând Parohiei P.V., înscrierea fiind făcută pe baza posesiunii și stăpânirii de mai bine de 30 de ani.

Înscrierea în cartea funciară provizorie a dreptului de proprietate s-a făcut în baza Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, în virtutea căruia intabularea dreptului de proprietate avea efect constitutiv de drepturi (art. 17). Însă, Decretul-lege nr. 115/1938 a fost pus în aplicare numai în regiunile de carte funciară – Transilvania, Banat, Crișana, Satu Mare și Bucovina de Sud, celelalte zone ale României, aparținând Vechiului Regat, rămânând supuse sistemului de transcripțiuni și inscripțiuni imobiliare, în cadrul căruia înscrierea are drept efect doar opozabilitatea față de terți. Deși în București au fost întocmite cărți funciare provizorii în baza Decretului-lege nr. 115/1938 (cum este cazul celei în speță), acestea nu au fost niciodată transformate în cărți funciare propriu-zise în conformitate cu prevederile art. 172-183 din decret, acest act normativ aplicându-se doar în zonele menționate mai sus.

Cărțile funciare provizorii întocmite în București au fost transformate în final în cărți de publicitate funciară prin Legea nr. 242/1947, creându-se un nou sistem de publicitate, intermediar, care se plasează, prin natura și efectele sale, între sistemul cărților funciare și cel al registrelor de transcripțiuni și inscripțiuni. Potrivit acestei legi, înscrierile se făceau numai în scop de opozabilitate față de terți (art. 4). Art. 38 din Legea nr. 242/1947 prevedea că dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938 se vor aplica în mod corespunzător, cu excepția unor texte legale, printre care și art. 17, art. 32-39, art. 172-181. În consecință, dispozițiile privitoare la efectul constitutiv de drepturi reale al intabulării consacrat de Decretul-lege nr. 115/1938 nu se aplică în privința înscrierii provizorii efectuate cu privire la imobilul în litigiu.

În atare situație, nu se poate susține că apelanta-reclamantă deține în privința acestui imobil un titlu de proprietate valabil, dobândit prin unul din modurile de dobândire a proprietății prevăzute de lege, justificând interesul în promovarea prezentei acțiuni. De altfel, prin încheierea din 17 iulie 2009 dată de Oficiul de Cadastru și Publicitate imobiliară sector 2 s-a respins cererea privind intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea apelantei-reclamante, reținându-se că potrivit art. 20 din Legea nr. 7/1996, republicată, „dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza actului prin care s-au constituit sau s-au transmis în mod valabil, procesul-verbal de carte funciară în baza căreia a fost solicitată înscrierea neavând un asemenea caracter.

Prin urmare, în mod greșit prima instanță nu a examinat îndeplinirea condițiilor necesare pentru a uzucapa, în privința imobilului pentru care a fost înscris în favoarea reclamantei dreptul de proprietate în cartea funciară provizorie, această analiză urmând a fi făcută în prezenta cale de atac, în virtutea efectului devolutiv al apelului, ce presupune o nouă judecată în fond. Așadar, curtea a analizat în continuare, prin prisma probatoriului administrat atât în fața primei instanțe cât și în apel, îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Astfel, potrivit art. 1890 C. civ. din 1864, toate acțiunile, atât reale, cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care n-a defipt un termen de prescripție, se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua-credință.

Uzucapiunea, ca fapt juridic, reprezintă un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate, prin posedarea neîntreruptă a acestuia în termenul și în condițiile cerute de lege. Pentru a putea dobândi proprietatea bunului prin uzucapiunea de lungă durată, posesorul trebuie să îndeplinească două condiții: în primul rând, să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, adică 30 de ani și, în al doilea rând, posesia să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu. Utilitatea posesiei se prezumă, iar cel care afirmă că posesia invocată este afectată de un viciu trebuie să facă această dovadă. Art. 1847 C. civ. dispune că pentru a se putea prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, după cum se explică în următoarele articole.

În cauză, din probele administrate atât în fața primei instanțe, cât și în apel, curtea a reținut că apelanta-reclamantă a făcut dovada exercitării unei posesii utile în tot timpul prevăzut de lege. Astfel, din procesul-verbal de înscriere în cartea funciară provizorie, rezultă că apelanta-reclamantă deținea la nivelul acelui an terenul în suprafață de 1010 mp, situat în str. T. și două corpuri de clădire (biserica și un corp de casă, parter), înscrierea fiind făcută pe baza posesiunii și stăpânirii de mai bine de 30 de ani. Din declarațiile martorilor audiați în apel, M.M. și I.C., care locuiesc în zona în care se află biserica și o frecventează din anul 1967, respectiv 1980, rezultă că terenul și biserica au fost în toată această perioadă în posesia apelantei-reclamante, care este recunoscută ca fiind proprietar și nimeni nu a contestat sau tulburat posesia exercitată de aceasta.

Declarațiile martorilor se coroborează și cu răspunsul privind situația juridică a imobilului în litigiu, comunicat de Primăria municipiului București, Direcția Patrimoniu, Serviciul Evidență Domeniu Public și Privat prin adresa din 5 iunie 2012, în care se menționează că imobilul înscris în evidențele cadastrale întocmite pe bază de declarații în anul 1986, pe adresa str. T, sector 2, cu suprafață de 963 mp teren, construcții în suprafață de 437 mp, figurează ca proprietate religioasă, categoria de folosință „culte”, cu posesor de parcelă la data întocmirii Parohia Biserica P.V., iar conform datelor transmise la nivelul anilor 1992, 1994 de către Administrația financiară sector 2, la această adresă, titular de rol fiscal figura Parohia Biserica P.V., cu teren de 605,82 mp.

De asemenea, potrivit adresei din 26 martie 2012 emisă de Primăria municipiului București, Serviciul Evidență, Analiză, Soluționare și Gestiune Notificări Legea nr. 10/2001, în legătură cu imobilul situat în București, str. T., sector 2 nu figurează cerere de restituire în natură/acordare de măsuri reparatorii în echivalent în baza Legii nr. 10/2001. Prin urmare, curtea a reținut că apelanta-reclamantă a exercitat pe timpul prevăzut de lege o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, aptă de a conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

În consecință, în temeiul art. 1837, art. 1890, art. 1847 și urm. C. civ., se impunea ca prima instanță să admită cererea formulată în acest sens și să constate că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani asupra terenului în suprafață de 987 mp, situat în București, sector 2, precum și asupra construcțiilor C1 – biserică și C2 – casă parohială, teren și construcții, identificate prin raportul de expertiză întocmit în apel de expert F.C., sens în care sentința apelată a fost reformată. În privința celorlalte construcții existente pe teren, C3 – așezământ social, C4 – capelă, edificate în perioada 2003 - 2006, conform autorizației de construire, procesului-verbal de recepție și adreselor emise de Arhiepiscopia Bucureștilor - Protoieria 2 Capitală, sunt aplicabile dispozițiile art. 492-494 C. civ.

referitoare la accesiunea imobiliară artificială. Astfel, potrivit art. 492 C. civ., orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ, cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contră. Textul menționat reglementează, în primul rând, accesiunea în ipoteza în care proprietarul terenului construiește sau plantează cu materialele sale și instituie două prezumții în favoarea acestui proprietar: prezumția potrivit căreia el a construit sau plantat pe cheltuiala sa și prezumția de proprietate asupra construcției sau plantației. Aceste două prezumții sunt relative, sintagma finală a art., „până ce se dovedește din contra”, fiind și o introducere la dispozițiile art. 493 și art. 494 C. civ., care reglementează situațiile în care poate fi răsturnată prezumția conform căreia proprietarul terenului a construit, a plantat sau a efectuat o altă lucrare pe cheltuială sa.

În cauza de față, cele două prezumții nu au fost răsturnate, dimpotrivă, apelanta-reclamantă a dovedit că a edificat construcțiile menționate pe terenul său, cu mijloace proprii. În baza celor de mai sus și reținând caracterul retroactiv al uzucapiunii, curtea a constatat dobândit prin efectul accesiunii imobiliare artificiale dreptul de proprietate al apelantei-reclamante asupra construcțiilor existente pe teren, C3 – așezământ social, C4 – capelă, identificate prin raportul de expertiză întocmit de expert F.C., sens în care a dispus reformarea sentinței apelate.

În ceea de privește capătul de cerere accesoriu privind intabularea în cartea funciară, curtea a constatat că acesta este inadmisibil, având în vedere procedura de înscriere în cartea funciară prevăzută de Legea nr. 7/1996, potrivit căreia înscrierea se face la cererea persoanei interesate adresată biroului teritorial al oficiului teritorial (art. 47 și urm.), pentru ipoteza dedusă judecății nefiind prevăzută de lege obligativitatea înscrierii din oficiu. O asemenea soluție nu contravine dreptului de acces la instanță, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 7/1996, persoana nemulțumită poate formula plângere împotriva încheierii date de oficiul de cadastru, plângere ce se soluționează de judecătoria în a cărei rază de competență teritorială se află imobilul, conform art. 50 din Lege.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâta Primăria municipiului București, care, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a invocat următoarele: 1. Excepția lipsei calității sale procesuale pasive pe capătul de cerere privind uzucapiunea, motivat de faptul că reclamanta, căreia îi revenea sarcina probei, nu a dovedit că terenul litigios ar face parte din domeniul privat al municipiului București. Astfel, uzucapiunea este o sancțiune ce operează împotriva proprietarului nediligent. Pentru ca reclamanta să poată solicita constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune în contradictoriu cu pârâta chemată în proces trebuie să facă dovada că municipalitatea este proprietarul nediligent al imobilului în litigiu.

Sarcina probei, atât a calității procesuale active cât și a celei pasive, incumba reclamantei. Or, prin actele depuse la dosarul cauzei nu s-a făcut dovada apartenenței la domeniul privat al municipalității a imobilului în litigiu. Întrucât calitatea procesuală pasivă presupune existenta unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în acel raport juridic, ceea ce nu se regăsește în speță, excepția invocată este întemeiată și se impune a fi admisă. 2. Anterior Constituției din 1991 nu exista distincție între domeniul privat și cel public al statului, bunurile enumerate în art. 7 și art. 9 alin. (1) și (2) din Constituția din 1965, precum și bunurile intrate în proprietatea de stat în baza altor acte normative formau obiectul dreptului de proprietate socialistă (de stat sau cooperatistă).

Astfel, aceste bunuri nu puteau face obiectul dreptului de proprietate personală sau individuală, fiind scoase afară din comerț în sensul art. 1844 C. civ. și, în consecință, nu puteau fi dobândite prin prescripție achizitivă, așa încât terenul în litigiu nu este susceptibil de a fi uzucapat. Pentru a putea face obiectul uzucapiunii, terenul trebuie să fie susceptibil de posesie utilă, fiind necesar în același timp să nu fie scos din comerț. În acest sens, prin dispozițiile art. 1844 C. civ., conform cărora „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase din comerț”, s-a limitat domeniul bunurilor supuse prescripției achizitive.

Rezultă că numai bunurile imobile proprietate privată, indiferent de titular, pot fi dobândite prin uzucapiune, prevederile legale amintite coroborându-se cu cele ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Având în vedere aceste considerente, termenul de prescripție asupra terenului nu putea să înceapă să curgă decât după anul 1991. În consecință, în mod greșit s-a apreciat de instanță că uzucapiunea de 30 de ani s-a activat în cazul imobilului litigios. 3. În ceea ce privește capătul de cerere privind accesiunea imobiliară, în principal trebuie reținut că Primăria municipiului București nu are calitate procesuală pasivă, iar în secundar că această solicitare este neîntemeiată, deoarece nu se încadrează în prevederile art. 492 C. civ.

Materialele folosite la construcție nu aparțin pârâtei, aceasta nu are nici un drept asupra lor și nici nu pretinde un astfel de drept, după cum nici terenul pe care s-a construit nu îi aparține. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: 1. Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria municipiului București pe capătul de cerere în uzucapiune nu este întemeiată, raportat la dispozițiile art. unic alin. (2) din Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute în România, potrivit căruia cererile formulate de cultele religioase pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra unor terenuri situate în intravilanul localităților se soluționează în contradictoriu cu „autoritățile și alte persoane interesate”.

Sintagma „autoritățile și alte persoane interesate”, din conținutul normei menționate, relevă intenția legiuitorului ca asemenea cereri să se soluționeze în contradictoriu cu persoanele interesate, fizice sau juridice, în măsura în care acestea ar putea pretinde dreptul de proprietate asupra imobilului ce constituie obiect al cererii de chemare în judecată, având interesul de a împiedica o constatare a dobândirii acestui drept de către reclamant. Norma din Legea nr. 455/2006 derogă de la dreptul comun, reprezentat de dispozițiile art. 1847 și urm., art. 1890 C. civ., din conținutul cărora rezultă că uzucapiunea trebuie opusă doar proprietarului imobilului în litigiu, dat fiind caracterul de sancțiune civilă al uzucapiunii față de proprietarul nediligent, care a permis ieșirea bunului din patrimoniul său.

În mod evident, nu este exclus ca fostul proprietar să fie indicat drept persoană interesată în combaterea uzucapiunii invocate de către reclamant, dacă este identificat sau este posibilă identificarea sa. În măsura în care însă, nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului ce face obiectul cererii, pentru a i se opune acestuia posesia utilă exercitată timp de peste 30 de ani de către titularul cererii de chemare în judecată, calitatea procesuală pasivă aparține autorităților ori altor persoane indicate de către reclamant ca fiind interesate în combaterea uzucapiunii.

Caracterul derogator al normei din Legea nr. 455/2006 rezidă în conturarea unei sfere mai largi a persoanei pârâtului dintr-o asemenea cerere, în sensul că nu este necesar, pentru întrunirea acestei calități, ca dreptul de proprietate să fi existat efectiv în patrimoniul pârâtului (deși este posibilă și această ipoteză), fiind suficient ca acest drept să se fi putut regăsi în patrimoniul persoanei indicate drept pârât, astfel încât aceasta este interesată să împiedice constatarea dobândirii dreptului de proprietate de către titularul cererii. Sub aspect probator, rezultă că legiuitorul absolvă pe reclamant de dovada existenței dreptului în patrimoniul autorității sau altei persoane interesate, prin înfățișarea vreunui înscris constatator al existenței dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului.

Cum, în speță, terenul cu privire la care s-a invocat uzucapiunea este situat pe raza teritorială a municipiului București, iar față de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate privată asupra acestui bun ar fi putut aparține unității administrativ-teritoriale, pârâta Primăria municipiului București este „autoritate interesată” în sensul Legii nr. 455/2006 și, ca atare, se legitimează procesual pasiv în cauză, neavând nicio relevanță în această privință faptul că nu s-a dovedit existența în patrimoniul ei a dreptului de proprietate asupra terenului litigios.

2. Recurenta a contestat și soluția dată pe fondul cererii în uzucapiune, susținând, în esență, că termenul de 30 de ani cerut de lege pentru a opera uzucapiunea nu s-a împlinit pentru terenul litigios, neputând începe să curgă decât după anul 1991, deoarece anterior acestui an bunurile proprietate de stat nu puteau fi uzucapate, fiind scoase afară din circuitul civil, în sensul art. 1844 C. civ., date fiind caracterele dreptului de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul statului, respectiv inalienabilitalitatea și insesizabilitatea, conturate prin reglementările constituționale succesive din perioada 1948-1991. În speță, instanța de apel a reținut că din procesul-verbal de înscriere în cartea funciară provizorie reiese că reclamanta deținea la nivelul acelui an terenul litigios, înscrierea fiind făcută pe baza posesiunii și stăpânirii de mai bine de 30 de ani.

Or, raportat la această situație de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., situație conform căreia intrarea reclamantei în stăpânirea terenului litigios s-a făcut cu mai bine de 30 de ani înainte de anul 1940, rezultă că termenul uzucapiunii s-a împlinit cu mult înainte de 1948, când prin Constituția de la acel moment s-a conturat proprietatea de stat cu caracteristicile arătate anterior. Prin urmare, criticile vizând neîmplinirea, în speță, a termenului prescripției achizitive, prevăzut de art. 1890 C. civ., nu sunt întemeiate. 3. În ceea ce privește cererea privind accesiunea imobiliară asupra construcțiilor, în egală măsură se poate aprecia că aceasta se poate formula împotriva celui care ar putea pretinde vreun drept asupra acestora, persoană care coincide cu cea interesată în cadrul cererii de constatare a uzucapiunii cu privire la teren.

În absența identificării unei persoane interesate în combaterea pretențiilor reclamantei, care să susțină, eventual, că este cea care a edificat construcțiile în litigiu, nu există nici un motiv pentru a nu se reține calitatea de pârât a persoanei căreia i se opune uzucapiunea în cadrul conturat prin legea specială, respectiv Legea nr. 455/2006. Ca atare, pârâta Primăria municipiului București are calitate procesuală pasivă în cauză și pe capătul de cerere privind accesiunea, criticile în acest sens nefiind întemeiate. Nici criticile de fond pe aspectul accesiunii nu sunt întemeiate, în speță fiind îndeplinite condițiile art. 492 C. civ. Astfel, instanța de apel a stabilit, pe baza probelor, că reclamanta este cea care a edificat, cu mijloace proprii, construcțiile de pe terenul litigios, al cărei proprietară a devenit prin uzucapiune.

Or, raportat la această situație de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., în mod legal instanța de apel a constatat dobândirea, de către reclamantă, a dreptului de proprietate asupra construcțiilor, prin efectul accesiunii artificiale imobiliare, pe temeiul dispozițiilor art. 492 C. civ., care instituie o prezumție relativă de proprietate asupra construcțiilor în favoarea proprietarului terenului pe care acestea sunt edificate, prezumție ce nu a fost răsturnată în cauză. Având în vedere considerentele prezentate, reținând că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtei ca nefondat, conform dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria municipiului București împotriva deciziei civile nr. 358 A din 18 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie 2013.