ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 900/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 900/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului

civil de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 72 din 21 ianuarie 2009,

Tribunalul București, secția a IV- a civilă, a admis în parte cererea precizată

formulată de reclamanta Parohia Sfântul Anton - Curtea Veche, în contradictoriu

cu pârâtul Municipiul București, prin Primar General, a constatat că reclamanta

a dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra terenului situat în

București, sector 3, în suprafață de 2.000 mp, identificat conform raportului

de expertiză judiciară, pe care l-a omologat ca atare; totodată, a respins ca

neîntemeiată cererea având ca obiect accesiunea.

În motivarea

sentinței, s-a arătat că, din adresa 14 octombrie 2008 emisă de P.M.B. -

Serviciul Evidență Proprietăți, conform căreia reclamanta figurează ca titular

de rol fiscal la adresa din București, sector 3, precum și alte înscrisuri

privind rolul fiscal depuse la dosar, coroborate cu declarația martorului M.M.,

reclamanta a exercitat asupra terenului în litigiu o posesie utilă, continuă,

neîntreruptă, netulburată, publică, sub nume de proprietar, începând cu anul

1970.

Astfel, martorul a

declarat că reclamanta este considerată în zonă ca fiind proprietar și a

stăpânit terenul în litigiu continuu, fără a fi fost tulburată de vreo altă

persoană.

Pe acest temei,

tribunalul a constatat că sunt întrunite condițiile pentru dobândirea dreptului

de proprietate prin uzucapiunea de 30 ani, conform art. 1890 C. civ., respectiv

posedarea bunului în tot timpul prevăzut de Lege - 30 de ani, și exercitarea

unei posesii utile, neafectate de vreun viciu, în aplicarea art. 1847 C. civ.

În ce privește

capătul de cerere privind dobândirea dreptului de proprietate asupra

construcțiilor edificate pe aceste teren, prin accesiune, instanța a constatat

că nu este întrunită în cauză niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 493 și

494 C. civ., întrucât nu a rezultat, din probele administrate, că reclamanta ar

fi edificat aceste construcții cu materialele altuia sau că o terță persoană ar

fi edificat construcțiile, cu materialele acesteia, pe terenul în litigiu

(ipotezele în care se poate solicitat constatarea dreptului de proprietate prin

accesiune - reclamanta putând de altfel invoca doar primul caz, întrucât în cel

de-al doilea accesiunea poate fi invocată de o terță persoană).

Astfel, martorul audiat

a arătat că nu știe cine a edificat aceste construcții, care se aflau pe teren

din 1970 și că acestea nu au suferit modificări de-a lungul timpului, cu

excepția lucrărilor de reparații obișnuite; pe de altă parte, declarația

martorului este contrazisă de raportul de expertiză construcții, care a

identificat construcțiile ca fiind edificate în anul 2004, iar nu în 1970.

Pe de altă parte,

dispozițiile art. 492 C. civ. stabilesc o dublă prezumție relativă, respectiv

că orice construcție, plantație sau lucrare, făcută pe un fond, sunt prezumate

că au făcute de către proprietarul fondului și cu cheltuiala sa, iar această

prezumție de care beneficiază proprietarul terenului (care este distinctă de

cazurile legale de accesiune) nu a fost răsturnată în speță (de altfel, nici nu

s-a încercat răsturnarea acesteia de către pârât).

Apelul reclamantei împotriva

sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 367 din 11

iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III- a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Pentru a pronunța

această decizie, s-a constatat că, în mod corect, prima instanță a reținut că cele

două prezumții legale instituite de art. 482 și art. 492 C. civ. nu au fost

răsturnate în cauză de către pârâtă, iar instanța nu putea să se îndepărteze în

analiza sa judiciară de ceea ce constituia obiectul explicit al cererii de

chemare în judecată, pentru respectarea principiului disponibilității specific

procesului civil, anume accesiunea, instituție care presupunea ipotezele

concrete deja avute în vedere și cercetate pe fond.

În acest sens, prima

instanță a analizat probatoriul administrat în cauză, conchizând corect în

sensul că reclamanta nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele strict

prevăzute de art. 493 și 494 C. civ.

Prima instanță a

procedat corect atunci când a analizat raportul juridic dedus judecații prin

raportare la cadrul procesual de învestire, respectând atât obiectul clar

definit, cât și temeiul juridic al cererii introductive de instanță.

Dacă intimatul -

pârât nu a susținut nici o probă contrarie cu privire la existența dreptului de

proprietate pe care îl pretinde reclamanta asupra bisericii sau asupra anexelor

acesteia, apelanta-reclamantă se află sub protecția dispozițiilor art. 492 C.

civ.Incidența acestui text de lege, care configurează un drept în favoarea

proprietarului terenului, pentru tot ce se construiește „în pământ sau asupra

pământului", devine incident în măsura în care se manifestă în mod concret

o ingerință în exercițiul dreptului prescris de lege, din partea unei alte

persoane.

Contrar susținerilor

reclamantei, prima instanță nu a ignorat dispozițiile art. 170 din Statutul

Bisericii Ortodoxe Române, care a fost aprobat prin H.G. nr. 53 din 16 ianuarie

2008, dimpotrivă le-a avut în vedere, fără, însă, a neglija că, sub aspectul

accesiunii, temeiul juridic este cel definit de C. civ., în raport de care s-au

și valorificat probele administrate în cauză, în contradictoriu cu persoana

indicată de reclamant în acțiune - pârâtul Municipiul București.

Nu poate fi acceptat

punctul de vedere al apelantei-reclamante, conform căruia dovada dobândirii

dreptului de proprietate prin accesiune a fost făcută în fața instanței de

fond, prin raportare la natura specială a bunurilor imobile care erau unite cu

fondul, respectiv la incidența dublei prezumții privind dobândirea acestui

drept prin accesiune, întrucât C. civ. a reglementat doar două cazuri de

accesiune imobiliară artificială - cele avute în vedere de prima instanță,

singurele în măsură să genereze ideea de conflict judiciar.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în

temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, că instanța

de apel a analizat superficial motivele de apel, totodată, prin aprecierea că prezumția

de proprietate nu este suficientă pentru a da naștere unei constatări a

dobândirii dreptului de proprietate, instanța de apel a interpretat și aplicat

greșit dispozițiile art. 482 și 492 C. civ.

Ambele instanțe de fond

se referă, în mod eronat, la necesitatea încadrării în unul din următoarele

doua articole C. civ., respectiv art. 493 sau art. 494, pentru a putea fi

constatat dreptul de proprietate prin accesiune.

Or, atâta timp cât cererea

de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 492, situat în

aceeași secțiune C. civ., atât instanța de fond, cât și cea de apel, trebuiau

sa facă aplicarea prezumției legale ce izvorăște din acest articol ca urmare a

constatării dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului pe care sunt

construite lăcașul de cult și celelalte anexe individualizate prin expertiză.

Deși însăși instanța

de fond reține faptul că dispozițiile art. 492 instituie o dublă prezumție, respectiv

că orice construcție, plantație sau lucrare făcută pe un fond este prezumată că

a fost făcută de către proprietarul fondului pe cheltuiala sa, iar această

prezumție de care beneficiază proprietarul terenului nu a fost răsturnată în

speță, în mod greșit, a încercat sa încadreze capătul de cerere în vreunul din

cazurile dreptului de accesiune reglementat ulterior art. 492.

Recurenta a susținut

că prezumția legală din art. 492 C. civ. este întărită și de natura specială a

bunurilor imobile care erau unite cu fondul deciziei atacate, respectiv bunuri

din patrimoniul bisericesc, fiind aplicabile prevederile art. 170 din Statutul

Bisericii Ortodoxe Române, care a fost aprobat prin H.G. nr. 53 din 16 ianuarie

2008.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul este fondat.

Cu toate că motivele

de recurs au fost încadrate de către reclamantă în cazurile prevăzute de art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea acestora, rezultă că este posibilă

analizarea lor exclusiv din perspectiva modului de aplicare a legii de către

instanța de apel, mai precis, a dispozițiilor art. 482 și 492 C. civ.

Împrejurarea că

instanța de apel nu și-a însușit argumentele reclamantei din motivarea căii de

atac nu echivalează cu absența motivelor de fapt și de drept pe care se

întemeiază soluția adoptată sau cu o motivare necorespunzătoare, pentru a fi

incident cazul de recurs descris de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci cu o

interpretare a dispozițiilor legale diferită de cea propusă de către reclamantă.

În contextul cazului

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se reține că prima instanță a

constatat că reclamanta a dobândit, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani,

dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 2.000 mp, situat în

București, sector 3, dispoziție ce a intrat în puterea lucrului judecat,

nefiind apelată de către pârât.

Reclamanta, ca

proprietar, astfel recunoscut, al terenului, pretinde, în același timp, că este

titular al dreptului de proprietate și asupra construcțiilor edificate pe teren

- identificate prin raportul de expertiză judiciară întocmit în cauză -,

invocând dispozițiile art. 492 C. civ.

Potrivit art. 482 C.

civ., „proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra tot ceea ce

produce lucrul și asupra tot ceea ce se unește, ca accesoriu cu lucrul, într-un

mod natural sau artificial”, regulă generală materializată în prezumție de

proprietate în cuprinsul art. 492 C. civ., în sensul că „orice construcție sau

plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi

făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui,

până ce se dovedește din contră”.

Normele anterioare,

care reglementează efectele juridice create de faptul material al unirii sau

încorporării lucrului accesoriu în lucrul principal, ca fapt juridic stricto

sensu (o primă semnificație a noțiunii de „accesiune”), anume efectul achizitiv

și prezumția de proprietate pentru construcțiile și plantațiile de pe teren, nu

exclud ipoteza în care ambele lucruri aparțin aceluiași proprietar, dimpotrivă,

art. 490 - 492 C. civ. reglementează tocmai această din urmă situație.

Art. 493 și 494 C.

civ., vizând situațiile în care lucrările de construcții au fost realizate de

proprietarul terenului, însă cu materialele altcuiva, respectiv de către o

terță persoană cu materialele sale, pe terenul proprietatea altcuiva, așadar

situații în care bunul accesoriu și cel principal aparțin unor proprietari

diferiți, nu epuizează formele sub care se poate manifesta faptul juridic al

accesiunii, reprezentând ipoteze particulare, expres reglementate de legiuitor.

Ca atare, referirea

la aceste din urmă norme, realizată de către instanța de apel, nu este utilă

analizei presupuse de speță, din moment ce art. 482 și 492 C. civ. permit aplicarea

prezumției de proprietate, în favoarea proprietarului terenului, asupra

construcțiilor edificate chiar de către acesta, cu materialele sale și pe

cheltuiala sa, iar reclamanta și-a întemeiat pretențiile din cererea de chemare

în judecată chiar pe aceste dispoziții legale.

Împrejurarea

existenței sau absenței vreunei contestări din partea unui terț care să

pretindă că este proprietarul construcției este lipsită de relevanță, nu numai în

ipotezele din art. 493 și 494 C. civ., dar și în cea din cauză, în care lucrul

accesoriu și cel principal aparțin aceluiași proprietar.

Ca regulă, efectul

achizitiv de proprietate nu se produce în mod direct din însuși faptul juridic

al încorporării bunului accesoriu în cel principal: acest fapt dă naștere unui

drept potestativ în favoarea proprietarului terenului, care poate opta în

sensul exercitării sau nu a dreptului de accesiune.

Pe de altă parte,

valorificarea dreptului potestativ nu are în sine scopul provocării terțului la

formularea unor pretenții asupra construcțiilor, pentru ca, în ipotezele

accesiunii în care nu este implicat un terț, să existe un dubiu în privința

interesului proprietarului bunului principal în a-și exercita dreptul de

accesiune.

Exprimarea opțiunii

este realizată în scopul producerii tuturor consecințelor juridice specifice

fiecărui caz de accesiune în parte, demersul judiciar reprezentând forma de

materializare a acestui drept subiectiv.

Ca atare, eventuala

pretenție a unui terț asupra construcțiilor este consecutivă manifestării de

voință a proprietarului terenului, care poate fi exprimată indiferent de

eventualitatea pretenției terțului de apropriere a construcțiilor.

În consecință, prezenta

cerere de chemare în judecată echivalează cu exercitarea dreptului potestativ

de accesiune, în aplicarea art. 482 și 492 C. civ., care, în mod eronat, nu au

fost aplicate de către instanța de apel, în conformitate cu cele expuse prin

considerentele anterioare.

Chiar dacă

argumentele anterioare sunt suficiente pentru conturarea soluției asupra

recursului, pentru a epuiza considerentele de natură teoretică cu privire la

accesiune, este de menționat că nu se recunoaște întotdeauna caracterul

achizitiv al accesiunii: în ipoteza din speță, reglementată de art. 492 C. civ.,

se poate discuta, într-adevăr, un asemenea efect în privința construcțiilor și

plantațiilor, în condițiile în care unirea sau încorporarea nu determină o

modificare a titularului dreptului de proprietate, ci doar a obiectului

dreptului de proprietate.

Chiar dacă s-ar

accepta o asemenea idee - cu toate că, în prezent, accesiunea este recunoscută

drept un mod de dobândire a dreptului de proprietate privată, iar proiectul

noului C. civ. vorbește despre nașterea unui drept de proprietate în favoarea proprietarului

terenului asupra construcțiilor edificate pe acel teren, din momentul începerii

lucrării (art. 594) -, finalitatea cererii de față nu poate fi infirmată: pretențiile

vizând accesiunea au forma unei cereri în constatare a dreptului asupra construcțiilor

de pe terenul proprietatea reclamantei, odată cu constatarea dobândirii

dreptului asupra terenului însuși, prin uzucapiune, în scopul determinării

certe a limitelor exercitării dreptului.

Ambele instanțe de

fond au constatat, în fapt, că toate construcțiile identificate prin raportul

de expertiză de specialitate întocmit de expertul Ș.G. (file 82 - 115 dosar

tribunal) au fost edificate chiar de către reclamantă (fapt căruia i-au dat o

semnificație juridică greșită), într-o perioadă îndelungată, după începerea

exercitării posesiei asupra terenului și până în anul 2004, fără ca această

apreciere de fapt să fie contestată în cauză.

Pe acest temei, se

impune admiterea recursului și, în baza art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9

C. proc. civ., modificarea în tot a deciziei recurate.

Evaluând apelul reclamantei

pe același aspect al accesiunii, urmează a se constata că este fondat, pentru

considerente deja expuse și, în aplicarea art. 296 C. proc. civ., va fi admis

ca atare, cu consecința schimbării în parte a sentinței și a admiterii și a

cererii privind constatarea dobândirii de către reclamantă a dreptului de

proprietate, prin accesiune, asupra construcțiilor edificate pe terenul în

suprafață de 2.000,09 mp din București, sector 3, identificate prin raportul de

expertiză tehnică efectuat de expertul Ș.G., raport care va fi omologat ca

atare.

Urmează a fi

menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta Parohia Sfântul Anton - Curtea Veche împotriva Deciziei

nr. 367/ A din 11 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III- a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică în tot

decizia recurată, admite apelul, schimbă în parte sentința apelată, în sensul

că admite și capătul de cerere privind accesiunea construcțiilor edificate pe

terenul în suprafață de 2.000,09 mp din, sector 3, construcții identificate

prin raportul de expertiză tehnică efectuat de expertul Ș.G., pe care îl

omologhează.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 12 februarie 2010.