ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 900/2010

Asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 72 din 21 ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a IV- a civilă, a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta Parohia Sfântul Anton - Curtea Veche, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primar General, a constatat că reclamanta a dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra terenului situat în București, sector 3, în suprafață de 2.000 mp, identificat conform raportului de expertiză judiciară, pe care l-a omologat ca atare; totodată, a respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect accesiunea. În motivarea sentinței, s-a arătat că, din adresa 14 octombrie 2008 emisă de P.M.B.

- Serviciul Evidență Proprietăți, conform căreia reclamanta figurează ca titular de rol fiscal la adresa din București, sector 3, precum și alte înscrisuri privind rolul fiscal depuse la dosar, coroborate cu declarația martorului M.M., reclamanta a exercitat asupra terenului în litigiu o posesie utilă, continuă, neîntreruptă, netulburată, publică, sub nume de proprietar, începând cu anul 1970. Astfel, martorul a declarat că reclamanta este considerată în zonă ca fiind proprietar și a stăpânit terenul în litigiu continuu, fără a fi fost tulburată de vreo altă persoană. Pe acest temei, tribunalul a constatat că sunt întrunite condițiile pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 ani, conform art. 1890 C. civ., respectiv posedarea bunului în tot timpul prevăzut de Lege - 30 de ani, și exercitarea unei posesii utile, neafectate de vreun viciu, în aplicarea art. 1847 C. civ.

În ce privește capătul de cerere privind dobândirea dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate pe aceste teren, prin accesiune, instanța a constatat că nu este întrunită în cauză niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 493 și 494 C. civ., întrucât nu a rezultat, din probele administrate, că reclamanta ar fi edificat aceste construcții cu materialele altuia sau că o terță persoană ar fi edificat construcțiile, cu materialele acesteia, pe terenul în litigiu (ipotezele în care se poate solicitat constatarea dreptului de proprietate prin accesiune - reclamanta putând de altfel invoca doar primul caz, întrucât în cel de-al doilea accesiunea poate fi invocată de o terță persoană).

Astfel, martorul audiat a arătat că nu știe cine a edificat aceste construcții, care se aflau pe teren din 1970 și că acestea nu au suferit modificări de-a lungul timpului, cu excepția lucrărilor de reparații obișnuite; pe de altă parte, declarația martorului este contrazisă de raportul de expertiză construcții, care a identificat construcțiile ca fiind edificate în anul 2004, iar nu în 1970. Pe de altă parte, dispozițiile art. 492 C. civ. stabilesc o dublă prezumție relativă, respectiv că orice construcție, plantație sau lucrare, făcută pe un fond, sunt prezumate că au făcute de către proprietarul fondului și cu cheltuiala sa, iar această prezumție de care beneficiază proprietarul terenului (care este distinctă de cazurile legale de accesiune) nu a fost răsturnată în speță (de altfel, nici nu s-a încercat răsturnarea acesteia de către pârât).

Apelul reclamantei împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 367 din 11 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Pentru a pronunța această decizie, s-a constatat că, în mod corect, prima instanță a reținut că cele două prezumții legale instituite de art. 482 și art. 492 C. civ. nu au fost răsturnate în cauză de către pârâtă, iar instanța nu putea să se îndepărteze în analiza sa judiciară de ceea ce constituia obiectul explicit al cererii de chemare în judecată, pentru respectarea principiului disponibilității specific procesului civil, anume accesiunea, instituție care presupunea ipotezele concrete deja avute în vedere și cercetate pe fond.

În acest sens, prima instanță a analizat probatoriul administrat în cauză, conchizând corect în sensul că reclamanta nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele strict prevăzute de art. 493 și 494 C. civ. Prima instanță a procedat corect atunci când a analizat raportul juridic dedus judecații prin raportare la cadrul procesual de învestire, respectând atât obiectul clar definit, cât și temeiul juridic al cererii introductive de instanță.

Dacă intimatul - pârât nu a susținut nici o probă contrarie cu privire la existența dreptului de proprietate pe care îl pretinde reclamanta asupra bisericii sau asupra anexelor acesteia, apelanta-reclamantă se află sub protecția dispozițiilor art. 492 C. civ.Incidența acestui text de lege, care configurează un drept în favoarea proprietarului terenului, pentru tot ce se construiește „în pământ sau asupra pământului", devine incident în măsura în care se manifestă în mod concret o ingerință în exercițiul dreptului prescris de lege, din partea unei alte persoane. Contrar susținerilor reclamantei, prima instanță nu a ignorat dispozițiile art. 170 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române, care a fost aprobat prin H.G.

nr. 53 din 16 ianuarie 2008, dimpotrivă le-a avut în vedere, fără, însă, a neglija că, sub aspectul accesiunii, temeiul juridic este cel definit de C. civ., în raport de care s-au și valorificat probele administrate în cauză, în contradictoriu cu persoana indicată de reclamant în acțiune - pârâtul Municipiul București. Nu poate fi acceptat punctul de vedere al apelantei-reclamante, conform căruia dovada dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune a fost făcută în fața instanței de fond, prin raportare la natura specială a bunurilor imobile care erau unite cu fondul, respectiv la incidența dublei prezumții privind dobândirea acestui drept prin accesiune, întrucât C. civ. a reglementat doar două cazuri de accesiune imobiliară artificială - cele avute în vedere de prima instanță, singurele în măsură să genereze ideea de conflict judiciar.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, că instanța de apel a analizat superficial motivele de apel, totodată, prin aprecierea că prezumția de proprietate nu este suficientă pentru a da naștere unei constatări a dobândirii dreptului de proprietate, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 482 și 492 C. civ. Ambele instanțe de fond se referă, în mod eronat, la necesitatea încadrării în unul din următoarele doua articole C. civ., respectiv art. 493 sau art. 494, pentru a putea fi constatat dreptul de proprietate prin accesiune.

Or, atâta timp cât cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 492, situat în aceeași secțiune C. civ., atât instanța de fond, cât și cea de apel, trebuiau sa facă aplicarea prezumției legale ce izvorăște din acest articol ca urmare a constatării dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului pe care sunt construite lăcașul de cult și celelalte anexe individualizate prin expertiză. Deși însăși instanța de fond reține faptul că dispozițiile art. 492 instituie o dublă prezumție, respectiv că orice construcție, plantație sau lucrare făcută pe un fond este prezumată că a fost făcută de către proprietarul fondului pe cheltuiala sa, iar această prezumție de care beneficiază proprietarul terenului nu a fost răsturnată în speță, în mod greșit, a încercat sa încadreze capătul de cerere în vreunul din cazurile dreptului de accesiune reglementat ulterior art. 492. Recurenta a susținut că prezumția legală din art. 492 C. civ.

este întărită și de natura specială a bunurilor imobile care erau unite cu fondul deciziei atacate, respectiv bunuri din patrimoniul bisericesc, fiind aplicabile prevederile art. 170 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române, care a fost aprobat prin H.G. nr. 53 din 16 ianuarie 2008. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat. Cu toate că motivele de recurs au fost încadrate de către reclamantă în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea acestora, rezultă că este posibilă analizarea lor exclusiv din perspectiva modului de aplicare a legii de către instanța de apel, mai precis, a dispozițiilor art. 482 și 492 C. civ.

Împrejurarea că instanța de apel nu și-a însușit argumentele reclamantei din motivarea căii de atac nu echivalează cu absența motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția adoptată sau cu o motivare necorespunzătoare, pentru a fi incident cazul de recurs descris de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci cu o interpretare a dispozițiilor legale diferită de cea propusă de către reclamantă. În contextul cazului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se reține că prima instanță a constatat că reclamanta a dobândit, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 2.000 mp, situat în București, sector 3, dispoziție ce a intrat în puterea lucrului judecat, nefiind apelată de către pârât.

Reclamanta, ca proprietar, astfel recunoscut, al terenului, pretinde, în același timp, că este titular al dreptului de proprietate și asupra construcțiilor edificate pe teren - identificate prin raportul de expertiză judiciară întocmit în cauză -, invocând dispozițiile art. 492 C. civ. Potrivit art. 482 C. civ., „proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra tot ceea ce produce lucrul și asupra tot ceea ce se unește, ca accesoriu cu lucrul, într-un mod natural sau artificial”, regulă generală materializată în prezumție de proprietate în cuprinsul art. 492 C. civ., în sensul că „orice construcție sau plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contră”.

Normele anterioare, care reglementează efectele juridice create de faptul material al unirii sau încorporării lucrului accesoriu în lucrul principal, ca fapt juridic stricto sensu (o primă semnificație a noțiunii de „accesiune”), anume efectul achizitiv și prezumția de proprietate pentru construcțiile și plantațiile de pe teren, nu exclud ipoteza în care ambele lucruri aparțin aceluiași proprietar, dimpotrivă, art. 490 - 492 C. civ. reglementează tocmai această din urmă situație. Art. 493 și 494 C. civ., vizând situațiile în care lucrările de construcții au fost realizate de proprietarul terenului, însă cu materialele altcuiva, respectiv de către o terță persoană cu materialele sale, pe terenul proprietatea altcuiva, așadar situații în care bunul accesoriu și cel principal aparțin unor proprietari diferiți, nu epuizează formele sub care se poate manifesta faptul juridic al accesiunii, reprezentând ipoteze particulare, expres reglementate de legiuitor.

Ca atare, referirea la aceste din urmă norme, realizată de către instanța de apel, nu este utilă analizei presupuse de speță, din moment ce art. 482 și 492 C. civ. permit aplicarea prezumției de proprietate, în favoarea proprietarului terenului, asupra construcțiilor edificate chiar de către acesta, cu materialele sale și pe cheltuiala sa, iar reclamanta și-a întemeiat pretențiile din cererea de chemare în judecată chiar pe aceste dispoziții legale. Împrejurarea existenței sau absenței vreunei contestări din partea unui terț care să pretindă că este proprietarul construcției este lipsită de relevanță, nu numai în ipotezele din art. 493 și 494 C. civ., dar și în cea din cauză, în care lucrul accesoriu și cel principal aparțin aceluiași proprietar.

Ca regulă, efectul achizitiv de proprietate nu se produce în mod direct din însuși faptul juridic al încorporării bunului accesoriu în cel principal: acest fapt dă naștere unui drept potestativ în favoarea proprietarului terenului, care poate opta în sensul exercitării sau nu a dreptului de accesiune. Pe de altă parte, valorificarea dreptului potestativ nu are în sine scopul provocării terțului la formularea unor pretenții asupra construcțiilor, pentru ca, în ipotezele accesiunii în care nu este implicat un terț, să existe un dubiu în privința interesului proprietarului bunului principal în a-și exercita dreptul de accesiune. Exprimarea opțiunii este realizată în scopul producerii tuturor consecințelor juridice specifice fiecărui caz de accesiune în parte, demersul judiciar reprezentând forma de materializare a acestui drept subiectiv.

Ca atare, eventuala pretenție a unui terț asupra construcțiilor este consecutivă manifestării de voință a proprietarului terenului, care poate fi exprimată indiferent de eventualitatea pretenției terțului de apropriere a construcțiilor. În consecință, prezenta cerere de chemare în judecată echivalează cu exercitarea dreptului potestativ de accesiune, în aplicarea art. 482 și 492 C. civ., care, în mod eronat, nu au fost aplicate de către instanța de apel, în conformitate cu cele expuse prin considerentele anterioare.

Chiar dacă argumentele anterioare sunt suficiente pentru conturarea soluției asupra recursului, pentru a epuiza considerentele de natură teoretică cu privire la accesiune, este de menționat că nu se recunoaște întotdeauna caracterul achizitiv al accesiunii: în ipoteza din speță, reglementată de art. 492 C. civ., se poate discuta, într-adevăr, un asemenea efect în privința construcțiilor și plantațiilor, în condițiile în care unirea sau încorporarea nu determină o modificare a titularului dreptului de proprietate, ci doar a obiectului dreptului de proprietate. Chiar dacă s-ar accepta o asemenea idee - cu toate că, în prezent, accesiunea este recunoscută drept un mod de dobândire a dreptului de proprietate privată, iar proiectul noului C. civ.

vorbește despre nașterea unui drept de proprietate în favoarea proprietarului terenului asupra construcțiilor edificate pe acel teren, din momentul începerii lucrării (art. 594) -, finalitatea cererii de față nu poate fi infirmată: pretențiile vizând accesiunea au forma unei cereri în constatare a dreptului asupra construcțiilor de pe terenul proprietatea reclamantei, odată cu constatarea dobândirii dreptului asupra terenului însuși, prin uzucapiune, în scopul determinării certe a limitelor exercitării dreptului. Ambele instanțe de fond au constatat, în fapt, că toate construcțiile identificate prin raportul de expertiză de specialitate întocmit de expertul Ș.G. (file 82 - 115 dosar tribunal) au fost edificate chiar de către reclamantă (fapt căruia i-au dat o semnificație juridică greșită), într-o perioadă îndelungată, după începerea exercitării posesiei asupra terenului și până în anul 2004, fără ca această apreciere de fapt să fie contestată în cauză.

Pe acest temei, se impune admiterea recursului și, în baza art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea în tot a deciziei recurate. Evaluând apelul reclamantei pe același aspect al accesiunii, urmează a se constata că este fondat, pentru considerente deja expuse și, în aplicarea art. 296 C. proc. civ., va fi admis ca atare, cu consecința schimbării în parte a sentinței și a admiterii și a cererii privind constatarea dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate, prin accesiune, asupra construcțiilor edificate pe terenul în suprafață de 2.000,09 mp din București, sector 3, identificate prin raportul de expertiză tehnică efectuat de expertul Ș.G., raport care va fi omologat ca atare.

Urmează a fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta Parohia Sfântul Anton - Curtea Veche împotriva Deciziei nr. 367/ A din 11 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în tot decizia recurată, admite apelul, schimbă în parte sentința apelată, în sensul că admite și capătul de cerere privind accesiunea construcțiilor edificate pe terenul în suprafață de 2.000,09 mp din, sector 3, construcții identificate prin raportul de expertiză tehnică efectuat de expertul Ș.G., pe care îl omologhează. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2010.