ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6858/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6858/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 27

februarie 2008 la Judecătoria Sector 1 - București, reclamanta P.O.S.A.P.P. -

Herăstrău a chemat în judecată pe pârâții Primăria Sector 1 prin Primar și

Primăria municipiului București, prin primarul general, și a solicitat să se

constate că este proprietara următoarelor imobile: curtea bisericii în

suprafață de 4.705 mp, situată în București, cimitirul parohial în suprafață de

15.500 mp, situat în București, dobândite prin prescripție achizitivă de 30 de

ani, biserica lăcaș de cult construită în anul 1887, cancelaria parohială din

curtea bisericii, casa groparilor și 2 clopotnițe dobândite prin accesiune.

În motivarea

acțiunii, s-a arătat că locuitorii fostului Cartier Herăstrău au colectat

fondurile necesare construirii unei Bisericii Ortodoxe, dintre aceste aceștia

remarcându-se I.A. care a donat terenul în suprafață de 4.705 mp, iar ulterior

pe teren au fost edificate cancelaria parohială, clopotnița și un monument al

eroilor după Primul Război Mondial.

A mai arătat

reclamanta, că în curtea bisericii există un vechi cimitir unde au fost

înmormântați ctitorii bisericii și donatorii, iar în aceeași perioadă a fost

dobândit și terenul din str. E.C. în suprafață de 15.500 mp.

Ulterior, reclamanta

și-a completat acțiunea solicitând chemarea în judecată în calitate de pârâți a

Consiliului local sector 1 și Consiliul general al municipiului București.

Pârâtul Consiliul

local sector 1 a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei

calității procesuale pasive și totodată a solicitat respingerea acțiunii ca

neîntemeiate.

Pârâta Primăria

sector 1 a formulat în cauza întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei

calității de reprezentant și excepția lipsei calității procesuale pasive, iar

pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate.

Prin Sentința civilă

nr. 11021 din 19 septembrie 2008, pronunțată de Judecătoria Sector 1 -

București, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București, în raport de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b)

C. proc. civ.

Prin cererea

precizatoare depusă la data de 8 decembrie 2008, reclamanta a învederat că

înțelege să cheme în judecată în calitate de pârâți Sectorul 1 București, prin

primar, Municipiul București, prin primarul general și Statul Român reprezentat

de Ministerul Economiei și Finanțelor.

La termenul de

judecată din data de 7 decembrie 2009, reclamanta a arătat că renunță la

judecată față de pârâții Sectorul 1 București, Consiliul local sector 1 și

Consiliul general al municipiului București, astfel că în cauză au rămas în

calitate de pârâți Municipiul București, prin primarul general și Statul Român

reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor.

Prin Sentința civilă

nr. 848 din 19 mai 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Municipiul

București, prin primarul general a admis acțiunea precizată formulată de

reclamanta P.O.S.A.P.P., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București,

prin primarul general, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a

constatat că reclamanta a dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani dreptul de

proprietate asupra terenurilor în suprafață de 4.700 mp, situat în București și

de 17.306 mp, situat în București, (fostă Moeciu) nr. 2, sector 1, reprezentând

curtea bisericii și cimitirul parohial, și prin accesiune imobiliară dreptul de

proprietate asupra construcțiilor edificate, respectiv biserica lăcaș de cult,

cancelaria parohială din curtea bisericii, casa groparilor din cimitir și cele

2 clopotnițe.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că reclamanta a dobândit inițial terenul pe

care s-a construit biserica în anul 1886, prin donația efectuată de numitul A.,

în aceeași perioadă fiind dobândit și terenul având destinația de cimitir

parohial, în curtea bisericii edificându-se, în afara de lăcașul de cult,

cancelaria parohială și o clopotniță, iar în cimitir casa de serviciu a

groparilor și o altă clopotniță metalică.

Din procesul-verbal

întocmit la data de 13 noiembrie 1941 de către Comisiunea pentru înființarea

cărților funciare, a rezultat că reclamanta stăpânește un teren de 4.418 mp, și

o biserică, fiind dobândite prin împroprietărire, iar conform procesului-verbal

din 1 octombrie 1941 întocmit de P.M.B., s-a constatat existența bisericii pe

un teren de circa 7.000 mp, din care 400 mp, suprafață clădită și 8 ha teren

arabil în satul Pipera, dobândite prin Legea de împroprietărire din 1864.

Tribunalul a mai

reținut, pe baza înscrisurilor existente la dosar, că în privința imobilelor în

litigiu reclamanta figurează cu rol fiscal, fiind înregistrată în acest sens la

Administrația Financiară sector 1 că aceasta a exercitat o posesie utilă în

privința bunurilor imobile referitor la care solicită a se constata intervenită

prescripția achizitivă, fiind îndeplinite în speță cerințele impuse de art.

1847 C. civ. și că pârâții nu au administrat în cauză vreo probă prin

intermediul căreia să combată susținerile reclamantei în sensul că nu a fost

tulburată de nimeni în decursul timpului în ceea ce privește exercitarea

posesiei referitoare la bunurile specificate în acțiune, pe care le stăpânește

ca un adevărat proprietar.

Uzucapiunea

reglementată de prevederile art. 1890 C. civ. reprezintă un mod original de

dobândire a dreptului de proprietate asupra unui bun imobil și totodată o

sancțiune îndreptată împotriva proprietarului nediligent care a lăsat ca bunul

său să fie posedat vreme îndelungată de către o altă persoană.

În cauză, s-a probat

de către reclamantă și faptul că posesia continuă și netulburată s-a exercitat

cu privire la imobilele în litigiu timp de peste 30 de ani, aceasta fiind

cunoscută astfel ca adevăratul proprietar al acestor bunuri.

Date fiind

considerentele expuse, întrucât în speță sunt îndeplinite condițiile impuse de

art. 1890 C. civ., atât în ceea ce privește posesia care este neafectată de

vicii, cât și referitor la durata acestei posesii utile care depășește 30 de

ani, tribunalul a dispus admiterea acțiunii urmând a constatat că reclamanta a

dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani dreptul de proprietate asupra

terenurilor în suprafață de 4.700 mp, situat în București și de 17.306 mp,

situat în București reprezentând curtea bisericii și cimitirul parohial.

În privința capătului

de cerere referitor la constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin

accesiune imobiliară, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 492 C.

civ., care stabilesc că orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ

sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui

pământ cu cheltuiala sa, că sunt ale lui până ce se dovedește contrariu, iar în

speță sunt îndeplinite cerințele textul de lege menționat, de vreme ce se

impune dobândirea dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă în

privința terenurilor pe care sunt edificate biserica lăcaș de cult, cancelaria

parohială, casa groparilor din cimitir și cele 2 clopotnițe.

Tribunalul a respins

ca fiind neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de

cei doi pârâți, de altfel singurii în măsură să conteste eventualul drept de

proprietate al reclamantei, câtă vreme suprafețele de teren identificate prin

expertiza topo nu au fost revendicate de vreo persoană fizică ori juridică în

conformitate cu actele normative în vigoare, astfel că și în ipoteza în care

s-ar considera că ne aflăm în prezența unor bunuri fără stăpân, calitatea de

pârât în litigiul având ca obiect constatarea uzucapiunii ar reveni statului ce

este reprezentat în proces de Municipiul București și respectiv Ministerul de

Finanțe, în raport de prevederile Legii nr. 455/2006 și art. 85 din Legea nr.

36/1995.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

Decizia nr. 25A din 26 ianuarie 2012, a respinse ambele apeluri formulate de

apelanții-pârâți Municipiul București, prin primarul general, și Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondate, și a luat act că nu s-au

solicitat cheltuieli de judecată, reținând, în esență, următoarele:

Ambii apelanți au

criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul lipsei calității procesuale

pasive a acestora în cauză, precum și din punct de vedere al neîndeplinirii

cerințelor legale pentru a se constata dobândirea dreptului de proprietate a

asupra terenului prin uzucapiune și, respectiv, asupra construcțiilor prin

accesiune.

Având în vedere că,

în esență, criticile sunt similare în ambele apeluri, Curtea a răspuns acestora

prin considerente comune, punctând analiza chestiunilor care se regăsesc numai

într-una din căile de atac cu care a fost învestită, potrivit celor ce urmează:

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin primarul general,

s-a pornit în examinarea acestei chestiuni de la dispozițiile articolul unic

alin. (2) din Legea nr. 455/2006, potrivit cărora "acțiunile și cererile

pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate

prevăzute la alin. (1) se soluționează, potrivit legii, în contradictoriu cu autoritățile

și alte persoane interesate", ceea ce permite a se trage concluzia că

sfera persoanelor cărora li se recunoaște legitimitate procesuală pasivă în

asemenea cauze este foarte largă.

Pornind de la

specificul acțiunii formulate de reclamantă și anume constatarea dobândirii

dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului reprezentat de curtea

bisericii, precum și asupra cimitirului parohial, cât și asupra construcțiilor

existente în curtea bisericii, în temeiul accesiunii, Curtea a reținut faptul că

uzucapiunea este concepută de codul civil ca fiind un mod originar de dobândire

a dreptului de proprietate, acționând ca o sancțiune față de adevăratul

proprietar, care, dând dovadă de lipsa de diligentă, a permis ca bunul său să

fie folosit timp îndelungat de o altă persoană, astfel că acțiunea având acest

obiect trebuie formulată în contradictoriu cu adevăratul proprietar sau

succesorii săi în drepturi.

În ceea ce privește

constatarea dobândirii unui drept de proprietate asupra unei construcții prin

accesiune, calitatea procesuală pasivă poate aparține în asemenea situații

fostului proprietar al terenului, care ar putea invoca faptul că este cel care

a edificat-o și, implicit, calitatea de proprietar asupra acesteia. În acest

sens, s-a avut în vedere, pornind de la dispozițiile art. 488 C. civ., faptul

că accesiunea constă în încorporarea materială a unui lucru mai puțin important

într-un lucru mai important. În temeiul art. 482 C. civ., proprietatea unui

lucru dă drept asupra a tot ce se unește sau se încorporează în acesta,

accesiunea apărând astfel ca un mod de dobândire a proprietății asupra acestui

din urmă bun.

Dispozițiile art.

1169 C. civ., și art. 129 alin. (1) C. proc. civ., sunt aplicabile inclusiv în

materia acțiunilor în constatarea intervenirii uzucapiunii și, respectiv,

accesiunii, sarcina probei dobândirii dreptului de proprietate asupra

imobilului ce face obiectul litigiului revine reclamantului, care pretinde că

pârâtul este proprietarul imobilului.

Examinând materialul

probator administrat în cauză, în cele două faze procesuale, Curtea a reținut

că nu există nicio dovadă în sensul că dreptului de proprietate asupra

terenului, pe care P.O.S.A.P.P. îl reclamă, ar aparține unei persoane fizice

sau juridice.

În condițiile în care

nu se face dovada unui titlu de preluare a terenurilor în proprietatea statului

și având în vedere că nici din evidențele oficiale ale autorităților publice,

cu competență în domeniu, nu a fost identificat un proprietar al terenului în

litigiu, s-a reținut că nu se poate imputa reclamantei lipsa de diligentă în

îndeplinirea obligațiilor procesuale ce îi revin, conform art. 129 alin. (1) C.

proc. civ., în identificarea proprietarului care are legitimare procesuală

pasivă.

A pretinde

reclamantei efectuarea unor demersuri suplimentare ar constitui o sarcină

disproporționată care rupe justul echilibru dintre, pe de o parte, preocuparea

legitimă de a proteja interesele eventualului proprietar al bunului stăpânit de

către aceasta din anul 1877, și, pe de altă parte, dreptul său de acces la o

instanță pentru a invoca dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului

prin efectul uzucapiunii.

S-a conchis, că,

având în vedere că din evidențele oficiale existente cu privire la terenul ce

face obiectul prezentei cauze nu rezultă existența unui subiect de drept

privat, în calitate de titular al dreptului de proprietate, iar, prin raportare

la prevederile art. 646 C. civ., terenul în litigiu apare ca un bun fără stăpân

preluat ca atare de către stat, nu se impune constatarea acestei situații

printr-un act emis de vreo autoritate, în condițiile în care intrarea

imobilului în proprietatea statului nu este rezultatul unei succesiuni vacante,

înlăturându-se astfel criticile referitoare la condițiile în care se constată

vacanță succesorală și persoana juridică în patrimoniul căreia ar intra dreptul

de proprietate dobândit astfel.

Curtea a mai reținut

aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 4 din Legea nr. 213/1998, potrivit

cărora dreptul de proprietate privată asupra acestor bunuri poate aparține

domeniul privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale.

În lipsa altui

criteriu de delimitare a domeniului privat al statului de cel al unităților

administrativ teritoriale, s-a apreciat că se impune aplicarea prin analogie a

criteriului de delimitare a domeniului public al statului de cel al unităților

administrativ teritoriale, și anume interesul național sau local al acestor

bunuri, conform art. 3 din același act normativ.

Având în vedere că

nici până în prezent nu s-au finalizat procedurile de inventariere a bunurilor

din domeniul public al statului la care fac referire art. 19 - 20 din Legea nr.

213/1998 și, cu atât mai mult, a bunurilor din domeniul privat al statului, s-a

reținut că este dificil de stabilit dacă bunurile aparținând cultelor

religioase vor fi considerate de interes național sau local, în funcție de

constatările ce se vor face cu privire la valoarea lor istorică sau artistică.

Aceasta a constituit rațiunea pentru care, prin articolul unic alin. (2) din Legea

nr. 455/2006, s-a prevăzut că: "Acțiunile și cererile pentru constatarea

dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate prevăzute la alin. (1) se

soluționează, potrivit legii, în contradictoriu cu autoritățile și alte

persoane interesate", ceea ce permite a se considera că sfera persoanelor

care au legitimare procesuală pasivă în asemenea cauze este foarte largă.

În ceea ce privește

criticile referitoare la neîndeplinirea condițiilor uzucapiunii, Curtea a

pornit în analiza sa de la faptul că reclamanta a înțeles să se prevaleze de

uzucapiunea de lungă durată, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate,

care, așa cum rezultă din economia dispozițiilor legale care o reglementează,

operează în absența unui just titlu, independent de buna credință a celui care

stăpânește bunul, ci doar prin faptul posesiei utile, exercitată pe toată

durată termenului de prescripție achizitivă.

Față de probele

administrate în cauză, Curtea a apreciat că s-a dovedit în cauză elementul

material al posesiei și că reclamanta a probat posesia exercitată începând cu

sfârșitul secolului al XIX-lea.

Intenția de a stăpâni

bunul pentru sine și de a se comporta ca proprietar este demonstrată și de

faptul că și-a asumat această calitate în fața Comisiei pentru înființarea

cărților funciare, așa cum rezultă din procesul-verbal întocmit la 13 noiembrie

1940, precum și de faptul că a participat la întocmirea evidenței bunurilor cu

valoare istorică, artistică și documentară, așa cum rezultă din fișa de

inventar (dosar fond). Faptul stăpânirii terenului sub nume de proprietar

rezultă și din concesionarea locurilor de veci din cimitir pe toată durata

termenului de prescripție achizitivă, așa cum reiese din contractele de

concesiune depuse de reclamantă în dosarul de apel, precum și din faptul că

reclamanta figurează în evidențele autorităților drept titular de rol fiscal

atât pentru terenul aferent curții bisericii, cât și pentru cel reprezentat de

cimitir, ceea ce semnifică o afirmare față de terți a calității de proprietar

pe care și-o asumă aceasta.

În raport de cele

expuse, reținând că exercitarea posesiei asupra terenurilor s-a realizat timp

de 30 de ani, precum și faptul că sunt îndeplinite condițiile pe care trebuie

să le îndeplinească posesia potrivit art. 1847 C. civ., respectiv să fie utilă,

în sensul că aceasta nu trebuie să fie afectată de vreunul din viciile

discontinuității, violenței, clandestinității și echivocului, Curtea a

considerat că în mod corect tribunalul a apreciat ca întemeiată cererea de

constatare a intervenirii uzucapiunii, admițând-o în temeiul art. 1837 C. civ.

În ceea ce privește

cel de-al doilea capăt de cerere, Curtea a reținut că, potrivit prevederilor

art. 492 C. civ., "orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ

sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de proprietarul acelui pământ

cu cheltuiala lui și că sunt ale lui până ce se dovedește din contră".

Acest text de lege instituie o prezumție legală relativă, susceptibilă de a fi

răsturnată prin dovada contrară, potrivit căreia o construcție edificată pe un

teren se consideră a fi fost ridicată de către proprietarul terenului

respectiv, în nume propriu și pe cheltuiala sa.

Astfel cum rezultă

din întreg probatoriul administrat în cauză, Curtea a constatat că pe suprafața

de teren în litigiu reclamanta a edificat mai multe construcții și că,

referitor la acesta, devin incidente dispozițiile art. 492 C. civ.

Având în vedere că

prezumția de proprietate asupra construcțiilor respective în favoarea

reclamantei nu a fost răsturnată în cauză prin dovada contrară, s-a apreciat că

în mod temeinic tribunalul a reținut că reclamanta a dobândit potrivit art. 482

C. civ., care prevede că proprietatea unui lucru dă drept asupra tot ce se

unește sau se încorporează în acesta, și dreptul de proprietate asupra acestor

construcții edificate pe teren.

Prin apelul formulat

de Municipiul București, s-a invocat faptul că respectivele construcții asupra

cărora reclamanta a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate

prin accesiune au fost edificate fără obținerea autorizației și avizelor

prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la momentul construirii.

Curtea a apreciat că

acest aspect nu este relevant față de obiectul acțiunii introductive, în

condițiile în care lipsa unei astfel de documentații nu este de natură să

impieteze asupra recunoașterii dreptului de proprietate asupra clădirilor

situate în curtea bisericii din moment ce sunt îndeplinite celelalte cerințe

legale, și că din această perspectivă nu se poate considera că ar avea calitate

procesuală pasivă în cauză primăria de sector, în considerarea faptului că este

autoritatea publică competentă să elibereze autorizațiile de construcție.

Obținerea unei astfel de autorizații constituie o cerință legală, de ordin

administrativ, a cărei nerespectare atrage sancțiunile prevăzute de lege, dar

nu are un efect direct privind dobândirea dreptului de proprietate asupra

construcțiilor prin accesiune, deoarece nu constituie o condiție pentru această

modalitatea de dobândire.

Sub un alt aspect,

pus în discuție de apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, Curtea a mai reținut că imobilele în litigiu nu au făcut parte din

proprietatea publică a statului, ci din proprietatea privată a acestuia,

ultimul concept fiind reintrodus în legislația românească prin Constituția

României din anul 1991.

Distincția dintre

domeniul public și domeniul privat al statului a fost făcută inițial de Codul

civil care, dispunând prin art. 1844 că "nu se poate prescrie domeniul

lucrurilor care, din natura lor proprie sau printr-o declarație a legii, nu pot

fi obiect de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț",

creează un regim juridic preferențial numai bunurilor care fac parte din

domeniul public al statului și unităților administrativ teritoriale, pe care le

declară astfel imprescriptibile achizitiv.

O asemenea distincție

nu a mai fost făcută după 1948, Constituția intrată în vigoare în acel an

referindu-se în art. 8 - 9 numai la proprietatea particulară și la proprietatea

statului. De asemenea, Constituția din 1952, ca și cea din 1965 se refereau în

art. 5 - 9, respectiv art. 6 - 9, la proprietatea particulară, precum și la

proprietatea socialistă, care era de două tipuri, de stat și

cooperatistă-colectivistă.

De asemenea, niciunul

din aceste acte normative nu cuprindea nicio dispoziție prin care să declare

proprietatea de stat, ca fiind imprescriptibilă, inalienabilă și insesizabilă.

Tocmai pentru că

legislația din perioada 1948 - 1991 nu cunoștea conceptul de proprietate

publică, bunurile care fac obiectul cererii de chemare în judecată nu puteau

avea un asemenea caracter. Din contră, ele s-au aflat în proprietatea statului,

devenită ulterior proprietate socialistă de stat, supusă regulilor generale

prevăzute de Codul civil în materia uzucapiunii.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București,

criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor

formulate, recurentul pârât a arătat că, în mod greșit, instanța de fond, cât

și cea de apel au respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a

admis cererea reclamantei în contradictoriu cu acest pârât, având în vedere

faptul că la dosarul cauzei nu s-au depus suficiente probe din care să reiasă

în mod indubitabil faptul că terenul în litigiu face parte din domeniul privat

al statului.

Uzucapiunea este o

sancțiune ce operează împotriva proprietarului nediligent, care, prin

pasivitate, s-a desesizat de bun, permițând ca acesta să intre în posesia altei

persoane.

Cu actele depuse la

dosarul cauzei nu s-a făcut dovada apartenenței la domeniul privat al Statului

a imobilelor în litigiu, cu atât mai mult cu cât este de principiu că într-o

cerere având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate ca efect

al prescripției achizitive are calitate procesuală pasivă numai proprietarul

nediligent.

În speța de față, calitatea

procesuală pasivă nu aparține statului, întrucât simplul fapt că succesiunea

unei persoane nu a fost dezbătută nu echivalează automat, din punct de vedere

juridic, cu faptul că aceasta succesiune este vacantă, de vreme ce, în virtutea

legii, această stare de fapt se constată printr-un certificat de vacanță

succesorală, care, într-adevăr, nu are efect constitutiv, ci numai declarativ,

cu consecința că statul ar dobândi moștenirea chiar de la data deschiderii

succesiunii defunctului.

Or, în lipsa unui

certificat de succesiune vacantă emis pe numele Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, care să ateste calitatea acestuia de moștenitor, prezenta

acțiune în constatarea dreptului de proprietate al reclamantei ca efect al

uzucapiunii nu poate fi formulată în contradictoriu cu Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, întrucât acesta nu are calitate de proprietar.

S-a conchis, că, în

speță, nu se realizează identitatea dintre pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și cel care poate fi obligat în raportul juridic dedus

judecății, condiție de exercițiu a acțiunii civile, întrucât nu s-a probat

legitimitatea procesuală pasivă a acestuia.

Cu privire la

dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune asupra construcțiilor edificate

pe teren, pârâtul a arătat că nu are calitate procesuală pasivă, având în

vedere dispozițiile Legii nr. 50/1991, întrucât o astfel de cerere trebuie

îndreptată împotriva unității administrativ teritoriale pe raza căreia se afla

construcțiile, care, prin reprezentanții săi, aplică sancțiuni contravenționale

pentru efectuarea de lucrări de construcții fără autorizație de construire și

dispune măsuri de desființare a lucrărilor executate în aceste condiții,

conform art. 28 alin. (1) din Legea nr. 50/1991.

S-a mai arătat, că,

față de dispozițiile art. 488, 489, 490 și 492 C. civ., pe care reclamanta și-a

întemeiat cererea de chemare în judecată, în speța de față, calitatea

procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu este

justificată atât timp cât proprietarul terenului dobândește, prin efectul

accesiunii imobiliare și dreptul de proprietate asupra construcției edificate

pe acesta, iar pârâtul se află într-o situație de excepție în care interesele

Statului Român nu sunt reprezentate în instanța de către Ministerul Finanțelor

Publice, ci de către unitatea administrativ-teritorială în a cărei proprietate

privată se află imobilele în cauză.

În subsidiar, în

situația în care se va trece peste aceste excepții, s-a arătat că, pe fond, în

mod greșit, instanța a considerat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.

1890 C. civ., întrucât în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

art. 1847 C. civ.

Pentru a se putea

face aplicabilitatea acestor dispoziții legale este necesar ca bunul posedat să

fie în circuitul civil și să fie susceptibil de a fi uzucapat, însă, anterior

consacrării legale a proprietății private a statului prin art. 6 din Legea nr.

18/1991, art. 81 din Legea nr. 69/1991 și art. 4 din Legea nr. 213/1998, bunurile

aparținând statului și unităților administrativ teritoriale nu puteau fi

dobândite prin uzucapiune, astfel că nu se poate opune o posesie utilă statului

cel puțin până în anul 1989, întrucât proprietatea socialistă era insesizabilă,

imprescriptibilă și inalienabilă, iar Constituțiile anterioare anului 1991 nu

au făcut distincție între domeniul public și cel privat al statului.

S-a conchis, că,

având în vedere faptul că terenul în litigiu a intrat în domeniul public al

statului și că toate categoriile de terenuri au fost scoase din circuitul

civil, prezumția de proprietate, ca efect al posesiei, nu poate opera în

favoarea reclamatei.

Examinând decizia în

limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin Legea nr.

455/2006, s-au stabilit măsuri privind acțiunile și cererile în justiție

formulate de cultele religioase recunoscute în România, ceea ce a dat

posibilitatea reclamantei de a solicita în justiție să se constate dobândirea

dreptului său de proprietate prin uzucapiune asupra terenurilor în litigiu,

aceasta fiind o lege specială față de dreptul comun reprezentat de dispozițiile

C. civ. în materia uzucapiune.

În alin. (2) al

articolului unic din această lege, se dispune că acțiunile și cererile pentru

constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate se

soluționează în contradictoriu cu autoritățile interesate.

Cu privire la

situația de fapt reținută de instanțele de fond și apel și care nu poate fi

reevaluată în recurs, față de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., s-a

constatat că nu există nicio dovadă în sensul că dreptul de proprietate asupra

terenurilor pe care reclamanta P.O.S.A.P.P. le reclamă ar fi aparținut sau ar

aparține unei persoane fizice sau juridice.

În această situație,

se constată că, prin raportare la prevederile art. 646 C. civ., terenurile în

litigiu apar ca bun fără stăpân, preluate ca atare de către stat și nu în baza

unei succesiuni vacante, ceea ce nu impune constatarea acestei situații

printr-un act emis de vreo autoritate.

Cu privire la

apartenența imobilelor în litigiu la domeniul public sau privat al statului, se

constată că, în raport de prevederile art. 3 din Legea nr. 213/1998, în lipsa

unui alt criteriu de delimitare a domeniului privat al statului de cel al

unităților administrativ teritoriale, se impune aplicarea prin analogie a

criteriului de delimitare a domeniului public al statului de cel al unităților

administrativ teritoriale, și anume interesul național sau local al acestor

bunuri, și, cum nici până în prezent nu s-au finalizat procedurile de

inventariere a bunurilor din domeniul public și privat al statului, corect a

reținut instanța de apel că terenurile în litigiu au făcut parte din domeniul

privat al statului, concept reintrodus în legislația românească prin

Constituția din anul 1991.

În ceea ce privește

proprietatea statului, în perioada 1948 - 1989, se constată că acesta era

supusă regulilor generale prevăzute de C. civ. în materia uzucapiunii, întrucât

legislația existentă în această perioadă nu cunoștea conceptul de proprietate

publică.

Prin urmare, se

constată că legal a reținut instanța de apel că, în raport de prevederile alin.

(2) al articolului unic din Legea nr. 455/2006, pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, are calitatea procesuală pasivă ca efect al

legii, în raportul juridic dedus judecății, întrucât acesta este singurul în

măsură să conteste eventualul drept de proprietate al reclamantei asupra

terenurilor în litigiu, câtă vreme nu s-a identificat o persoană fizică sau

juridică în calitate de proprietar al acestora.

Susținerile pârâtului

potrivit cărora nu are calitate procesuală pasivă și din perspectiva Legii nr.

50/1991 sunt nefondate, deoarece această lege este o lege specială care

reglementează disciplina în construcții și nu cuprinde dispoziții referitoare

la uzucapiune.

În ceea ce privește

critica formulată de pârât în sensul că în speță este reprezentat de Municipiul

București, ca unitate administrativ teritorială în a cărei proprietate se află

imobilele construcții și nu de Ministerul Finanțelor Publice, se constată că

este nefondată, câtă vreme prima instanță a reținut că pârâtul este reprezentat

în cauză de Municipiul București și de Ministerul de Finanțe, în raport de

prevederile Legilor nr. 455/2006 și nr. 36/1995.

Criticile formulate

de pârât în sensul că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 1847 C. civ., se constată că sunt nefondate.

Astfel, potrivit art.

1847 C. civ., "Ca să se poată prescrie se cere o posesiune continuă,

neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar".

Prin Decizia nr. IV

din 16 ianuarie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite a

statuat că în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr.

58/1974 și nr. 59/1974 prescripția achizitivă asupra terenurilor nu a fost

întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că după abrogarea

lor prin Decretul-Lege nr. 1/1989 și Decretul-Lege nr. 9/1989 posesorii acelor

terenuri pot solicita instanțelor de judecată să se constate că au dobândit

dreptul de proprietate privind terenurile respective.

De aceea, față de

cele statuate prin Decizia nr. IV/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -

Secțiile Unite, se constată că nu poate fi reținut că în speță nu sunt

incidente prevederile art. 1890 C. civ., întrucât reclamanta nu ar fi exercitat

o posesie utilă și neviciată asupra terenurilor în litigiu o perioadă de peste

30 de ani, așa cum susține pârâtul.

Dimpotrivă,

reclamanta a exercitat o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică

și sub nume de proprietar, asupra terenurilor în litigiu, în condițiile art.

1847 C. civ., o perioadă de peste 30 de ani, astfel că aceasta a dobândit

dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu prin prescripție

achizitivă, potrivit art. 1890 C. civ., iar, față de prevederile art. 482 și

492 C. civ., se constată că a dobândit în proprietate, prin accesiune

imobiliară, construcțiile edificate pe terenurile în litigiu.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice a municipiului București împotriva Deciziei nr. 25A din 26 ianuarie

2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - CL