ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6858/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 27 februarie 2008 la Judecătoria Sector 1 - București, reclamanta P.O.S.A.P.P. - Herăstrău a chemat în judecată pe pârâții Primăria Sector 1 prin Primar și Primăria municipiului București, prin primarul general, și a solicitat să se constate că este proprietara următoarelor imobile: curtea bisericii în suprafață de 4.705 mp, situată în București, cimitirul parohial în suprafață de 15.500 mp, situat în București, dobândite prin prescripție achizitivă de 30 de ani, biserica lăcaș de cult construită în anul 1887, cancelaria parohială din curtea bisericii, casa groparilor și 2 clopotnițe dobândite prin accesiune. În motivarea acțiunii, s-a arătat că locuitorii fostului Cartier Herăstrău au colectat fondurile necesare construirii unei Bisericii Ortodoxe, dintre aceste aceștia remarcându-se I.A.

care a donat terenul în suprafață de 4.705 mp, iar ulterior pe teren au fost edificate cancelaria parohială, clopotnița și un monument al eroilor după Primul Război Mondial. A mai arătat reclamanta, că în curtea bisericii există un vechi cimitir unde au fost înmormântați ctitorii bisericii și donatorii, iar în aceeași perioadă a fost dobândit și terenul din str. E.C. în suprafață de 15.500 mp. Ulterior, reclamanta și-a completat acțiunea solicitând chemarea în judecată în calitate de pârâți a Consiliului local sector 1 și Consiliul general al municipiului București. Pârâtul Consiliul local sector 1 a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și totodată a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate.

Pârâta Primăria sector 1 a formulat în cauza întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității de reprezentant și excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate. Prin Sentința civilă nr. 11021 din 19 septembrie 2008, pronunțată de Judecătoria Sector 1 - București, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Prin cererea precizatoare depusă la data de 8 decembrie 2008, reclamanta a învederat că înțelege să cheme în judecată în calitate de pârâți Sectorul 1 București, prin primar, Municipiul București, prin primarul general și Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor.

La termenul de judecată din data de 7 decembrie 2009, reclamanta a arătat că renunță la judecată față de pârâții Sectorul 1 București, Consiliul local sector 1 și Consiliul general al municipiului București, astfel că în cauză au rămas în calitate de pârâți Municipiul București, prin primarul general și Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor.

Prin Sentința civilă nr. 848 din 19 mai 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Municipiul București, prin primarul general a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta P.O.S.A.P.P., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul general, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a constatat că reclamanta a dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani dreptul de proprietate asupra terenurilor în suprafață de 4.700 mp, situat în București și de 17.306 mp, situat în București, (fostă Moeciu) nr. 2, sector 1, reprezentând curtea bisericii și cimitirul parohial, și prin accesiune imobiliară dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate, respectiv biserica lăcaș de cult, cancelaria parohială din curtea bisericii, casa groparilor din cimitir și cele 2 clopotnițe.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta a dobândit inițial terenul pe care s-a construit biserica în anul 1886, prin donația efectuată de numitul A., în aceeași perioadă fiind dobândit și terenul având destinația de cimitir parohial, în curtea bisericii edificându-se, în afara de lăcașul de cult, cancelaria parohială și o clopotniță, iar în cimitir casa de serviciu a groparilor și o altă clopotniță metalică.

Din procesul-verbal întocmit la data de 13 noiembrie 1941 de către Comisiunea pentru înființarea cărților funciare, a rezultat că reclamanta stăpânește un teren de 4.418 mp, și o biserică, fiind dobândite prin împroprietărire, iar conform procesului-verbal din 1 octombrie 1941 întocmit de P.M.B., s-a constatat existența bisericii pe un teren de circa 7.000 mp, din care 400 mp, suprafață clădită și 8 ha teren arabil în satul Pipera, dobândite prin Legea de împroprietărire din 1864. Tribunalul a mai reținut, pe baza înscrisurilor existente la dosar, că în privința imobilelor în litigiu reclamanta figurează cu rol fiscal, fiind înregistrată în acest sens la Administrația Financiară sector 1 că aceasta a exercitat o posesie utilă în privința bunurilor imobile referitor la care solicită a se constata intervenită prescripția achizitivă, fiind îndeplinite în speță cerințele impuse de art. 1847 C. civ.

și că pârâții nu au administrat în cauză vreo probă prin intermediul căreia să combată susținerile reclamantei în sensul că nu a fost tulburată de nimeni în decursul timpului în ceea ce privește exercitarea posesiei referitoare la bunurile specificate în acțiune, pe care le stăpânește ca un adevărat proprietar. Uzucapiunea reglementată de prevederile art. 1890 C. civ. reprezintă un mod original de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui bun imobil și totodată o sancțiune îndreptată împotriva proprietarului nediligent care a lăsat ca bunul său să fie posedat vreme îndelungată de către o altă persoană. În cauză, s-a probat de către reclamantă și faptul că posesia continuă și netulburată s-a exercitat cu privire la imobilele în litigiu timp de peste 30 de ani, aceasta fiind cunoscută astfel ca adevăratul proprietar al acestor bunuri.

Date fiind considerentele expuse, întrucât în speță sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 1890 C. civ., atât în ceea ce privește posesia care este neafectată de vicii, cât și referitor la durata acestei posesii utile care depășește 30 de ani, tribunalul a dispus admiterea acțiunii urmând a constatat că reclamanta a dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani dreptul de proprietate asupra terenurilor în suprafață de 4.700 mp, situat în București și de 17.306 mp, situat în București reprezentând curtea bisericii și cimitirul parohial.

În privința capătului de cerere referitor la constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 492 C. civ., care stabilesc că orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa, că sunt ale lui până ce se dovedește contrariu, iar în speță sunt îndeplinite cerințele textul de lege menționat, de vreme ce se impune dobândirea dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă în privința terenurilor pe care sunt edificate biserica lăcaș de cult, cancelaria parohială, casa groparilor din cimitir și cele 2 clopotnițe.

Tribunalul a respins ca fiind neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de cei doi pârâți, de altfel singurii în măsură să conteste eventualul drept de proprietate al reclamantei, câtă vreme suprafețele de teren identificate prin expertiza topo nu au fost revendicate de vreo persoană fizică ori juridică în conformitate cu actele normative în vigoare, astfel că și în ipoteza în care s-ar considera că ne aflăm în prezența unor bunuri fără stăpân, calitatea de pârât în litigiul având ca obiect constatarea uzucapiunii ar reveni statului ce este reprezentat în proces de Municipiul București și respectiv Ministerul de Finanțe, în raport de prevederile Legii nr. 455/2006 și art. 85 din Legea nr. 36/1995.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 25A din 26 ianuarie 2012, a respinse ambele apeluri formulate de apelanții-pârâți Municipiul București, prin primarul general, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondate, și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată, reținând, în esență, următoarele: Ambii apelanți au criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul lipsei calității procesuale pasive a acestora în cauză, precum și din punct de vedere al neîndeplinirii cerințelor legale pentru a se constata dobândirea dreptului de proprietate a asupra terenului prin uzucapiune și, respectiv, asupra construcțiilor prin accesiune.

Având în vedere că, în esență, criticile sunt similare în ambele apeluri, Curtea a răspuns acestora prin considerente comune, punctând analiza chestiunilor care se regăsesc numai într-una din căile de atac cu care a fost învestită, potrivit celor ce urmează: În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin primarul general, s-a pornit în examinarea acestei chestiuni de la dispozițiile articolul unic alin. (2) din Legea nr. 455/2006, potrivit cărora "acțiunile și cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate prevăzute la alin. (1) se soluționează, potrivit legii, în contradictoriu cu autoritățile și alte persoane interesate", ceea ce permite a se trage concluzia că sfera persoanelor cărora li se recunoaște legitimitate procesuală pasivă în asemenea cauze este foarte largă.

Pornind de la specificul acțiunii formulate de reclamantă și anume constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului reprezentat de curtea bisericii, precum și asupra cimitirului parohial, cât și asupra construcțiilor existente în curtea bisericii, în temeiul accesiunii, Curtea a reținut faptul că uzucapiunea este concepută de codul civil ca fiind un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate, acționând ca o sancțiune față de adevăratul proprietar, care, dând dovadă de lipsa de diligentă, a permis ca bunul său să fie folosit timp îndelungat de o altă persoană, astfel că acțiunea având acest obiect trebuie formulată în contradictoriu cu adevăratul proprietar sau succesorii săi în drepturi.

În ceea ce privește constatarea dobândirii unui drept de proprietate asupra unei construcții prin accesiune, calitatea procesuală pasivă poate aparține în asemenea situații fostului proprietar al terenului, care ar putea invoca faptul că este cel care a edificat-o și, implicit, calitatea de proprietar asupra acesteia. În acest sens, s-a avut în vedere, pornind de la dispozițiile art. 488 C. civ., faptul că accesiunea constă în încorporarea materială a unui lucru mai puțin important într-un lucru mai important. În temeiul art. 482 C. civ., proprietatea unui lucru dă drept asupra a tot ce se unește sau se încorporează în acesta, accesiunea apărând astfel ca un mod de dobândire a proprietății asupra acestui din urmă bun.

Dispozițiile art. 1169 C. civ., și art. 129 alin. (1) C. proc. civ., sunt aplicabile inclusiv în materia acțiunilor în constatarea intervenirii uzucapiunii și, respectiv, accesiunii, sarcina probei dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul litigiului revine reclamantului, care pretinde că pârâtul este proprietarul imobilului. Examinând materialul probator administrat în cauză, în cele două faze procesuale, Curtea a reținut că nu există nicio dovadă în sensul că dreptului de proprietate asupra terenului, pe care P.O.S.A.P.P. îl reclamă, ar aparține unei persoane fizice sau juridice.

În condițiile în care nu se face dovada unui titlu de preluare a terenurilor în proprietatea statului și având în vedere că nici din evidențele oficiale ale autorităților publice, cu competență în domeniu, nu a fost identificat un proprietar al terenului în litigiu, s-a reținut că nu se poate imputa reclamantei lipsa de diligentă în îndeplinirea obligațiilor procesuale ce îi revin, conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ., în identificarea proprietarului care are legitimare procesuală pasivă. A pretinde reclamantei efectuarea unor demersuri suplimentare ar constitui o sarcină disproporționată care rupe justul echilibru dintre, pe de o parte, preocuparea legitimă de a proteja interesele eventualului proprietar al bunului stăpânit de către aceasta din anul 1877, și, pe de altă parte, dreptul său de acces la o instanță pentru a invoca dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului prin efectul uzucapiunii.

S-a conchis, că, având în vedere că din evidențele oficiale existente cu privire la terenul ce face obiectul prezentei cauze nu rezultă existența unui subiect de drept privat, în calitate de titular al dreptului de proprietate, iar, prin raportare la prevederile art. 646 C. civ., terenul în litigiu apare ca un bun fără stăpân preluat ca atare de către stat, nu se impune constatarea acestei situații printr-un act emis de vreo autoritate, în condițiile în care intrarea imobilului în proprietatea statului nu este rezultatul unei succesiuni vacante, înlăturându-se astfel criticile referitoare la condițiile în care se constată vacanță succesorală și persoana juridică în patrimoniul căreia ar intra dreptul de proprietate dobândit astfel.

Curtea a mai reținut aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 4 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora dreptul de proprietate privată asupra acestor bunuri poate aparține domeniul privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale. În lipsa altui criteriu de delimitare a domeniului privat al statului de cel al unităților administrativ teritoriale, s-a apreciat că se impune aplicarea prin analogie a criteriului de delimitare a domeniului public al statului de cel al unităților administrativ teritoriale, și anume interesul național sau local al acestor bunuri, conform art. 3 din același act normativ.

Având în vedere că nici până în prezent nu s-au finalizat procedurile de inventariere a bunurilor din domeniul public al statului la care fac referire art. 19 - 20 din Legea nr. 213/1998 și, cu atât mai mult, a bunurilor din domeniul privat al statului, s-a reținut că este dificil de stabilit dacă bunurile aparținând cultelor religioase vor fi considerate de interes național sau local, în funcție de constatările ce se vor face cu privire la valoarea lor istorică sau artistică. Aceasta a constituit rațiunea pentru care, prin articolul unic alin. (2) din Legea nr. 455/2006, s-a prevăzut că: "Acțiunile și cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate prevăzute la alin. (1) se soluționează, potrivit legii, în contradictoriu cu autoritățile și alte persoane interesate", ceea ce permite a se considera că sfera persoanelor care au legitimare procesuală pasivă în asemenea cauze este foarte largă.

În ceea ce privește criticile referitoare la neîndeplinirea condițiilor uzucapiunii, Curtea a pornit în analiza sa de la faptul că reclamanta a înțeles să se prevaleze de uzucapiunea de lungă durată, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, care, așa cum rezultă din economia dispozițiilor legale care o reglementează, operează în absența unui just titlu, independent de buna credință a celui care stăpânește bunul, ci doar prin faptul posesiei utile, exercitată pe toată durată termenului de prescripție achizitivă. Față de probele administrate în cauză, Curtea a apreciat că s-a dovedit în cauză elementul material al posesiei și că reclamanta a probat posesia exercitată începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea.

Intenția de a stăpâni bunul pentru sine și de a se comporta ca proprietar este demonstrată și de faptul că și-a asumat această calitate în fața Comisiei pentru înființarea cărților funciare, așa cum rezultă din procesul-verbal întocmit la 13 noiembrie 1940, precum și de faptul că a participat la întocmirea evidenței bunurilor cu valoare istorică, artistică și documentară, așa cum rezultă din fișa de inventar (dosar fond). Faptul stăpânirii terenului sub nume de proprietar rezultă și din concesionarea locurilor de veci din cimitir pe toată durata termenului de prescripție achizitivă, așa cum reiese din contractele de concesiune depuse de reclamantă în dosarul de apel, precum și din faptul că reclamanta figurează în evidențele autorităților drept titular de rol fiscal atât pentru terenul aferent curții bisericii, cât și pentru cel reprezentat de cimitir, ceea ce semnifică o afirmare față de terți a calității de proprietar pe care și-o asumă aceasta.

În raport de cele expuse, reținând că exercitarea posesiei asupra terenurilor s-a realizat timp de 30 de ani, precum și faptul că sunt îndeplinite condițiile pe care trebuie să le îndeplinească posesia potrivit art. 1847 C. civ., respectiv să fie utilă, în sensul că aceasta nu trebuie să fie afectată de vreunul din viciile discontinuității, violenței, clandestinității și echivocului, Curtea a considerat că în mod corect tribunalul a apreciat ca întemeiată cererea de constatare a intervenirii uzucapiunii, admițând-o în temeiul art. 1837 C. civ.

În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, Curtea a reținut că, potrivit prevederilor art. 492 C. civ., "orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de proprietarul acelui pământ cu cheltuiala lui și că sunt ale lui până ce se dovedește din contră". Acest text de lege instituie o prezumție legală relativă, susceptibilă de a fi răsturnată prin dovada contrară, potrivit căreia o construcție edificată pe un teren se consideră a fi fost ridicată de către proprietarul terenului respectiv, în nume propriu și pe cheltuiala sa. Astfel cum rezultă din întreg probatoriul administrat în cauză, Curtea a constatat că pe suprafața de teren în litigiu reclamanta a edificat mai multe construcții și că, referitor la acesta, devin incidente dispozițiile art. 492 C. civ.

Având în vedere că prezumția de proprietate asupra construcțiilor respective în favoarea reclamantei nu a fost răsturnată în cauză prin dovada contrară, s-a apreciat că în mod temeinic tribunalul a reținut că reclamanta a dobândit potrivit art. 482 C. civ., care prevede că proprietatea unui lucru dă drept asupra tot ce se unește sau se încorporează în acesta, și dreptul de proprietate asupra acestor construcții edificate pe teren. Prin apelul formulat de Municipiul București, s-a invocat faptul că respectivele construcții asupra cărora reclamanta a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune au fost edificate fără obținerea autorizației și avizelor prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la momentul construirii.

Curtea a apreciat că acest aspect nu este relevant față de obiectul acțiunii introductive, în condițiile în care lipsa unei astfel de documentații nu este de natură să impieteze asupra recunoașterii dreptului de proprietate asupra clădirilor situate în curtea bisericii din moment ce sunt îndeplinite celelalte cerințe legale, și că din această perspectivă nu se poate considera că ar avea calitate procesuală pasivă în cauză primăria de sector, în considerarea faptului că este autoritatea publică competentă să elibereze autorizațiile de construcție. Obținerea unei astfel de autorizații constituie o cerință legală, de ordin administrativ, a cărei nerespectare atrage sancțiunile prevăzute de lege, dar nu are un efect direct privind dobândirea dreptului de proprietate asupra construcțiilor prin accesiune, deoarece nu constituie o condiție pentru această modalitatea de dobândire.

Sub un alt aspect, pus în discuție de apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea a mai reținut că imobilele în litigiu nu au făcut parte din proprietatea publică a statului, ci din proprietatea privată a acestuia, ultimul concept fiind reintrodus în legislația românească prin Constituția României din anul 1991. Distincția dintre domeniul public și domeniul privat al statului a fost făcută inițial de Codul civil care, dispunând prin art. 1844 că "nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiect de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț", creează un regim juridic preferențial numai bunurilor care fac parte din domeniul public al statului și unităților administrativ teritoriale, pe care le declară astfel imprescriptibile achizitiv.

O asemenea distincție nu a mai fost făcută după 1948, Constituția intrată în vigoare în acel an referindu-se în art. 8 - 9 numai la proprietatea particulară și la proprietatea statului. De asemenea, Constituția din 1952, ca și cea din 1965 se refereau în art. 5 - 9, respectiv art. 6 - 9, la proprietatea particulară, precum și la proprietatea socialistă, care era de două tipuri, de stat și cooperatistă-colectivistă. De asemenea, niciunul din aceste acte normative nu cuprindea nicio dispoziție prin care să declare proprietatea de stat, ca fiind imprescriptibilă, inalienabilă și insesizabilă. Tocmai pentru că legislația din perioada 1948 - 1991 nu cunoștea conceptul de proprietate publică, bunurile care fac obiectul cererii de chemare în judecată nu puteau avea un asemenea caracter.

Din contră, ele s-au aflat în proprietatea statului, devenită ulterior proprietate socialistă de stat, supusă regulilor generale prevăzute de Codul civil în materia uzucapiunii. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul pârât a arătat că, în mod greșit, instanța de fond, cât și cea de apel au respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a admis cererea reclamantei în contradictoriu cu acest pârât, având în vedere faptul că la dosarul cauzei nu s-au depus suficiente probe din care să reiasă în mod indubitabil faptul că terenul în litigiu face parte din domeniul privat al statului.

Uzucapiunea este o sancțiune ce operează împotriva proprietarului nediligent, care, prin pasivitate, s-a desesizat de bun, permițând ca acesta să intre în posesia altei persoane. Cu actele depuse la dosarul cauzei nu s-a făcut dovada apartenenței la domeniul privat al Statului a imobilelor în litigiu, cu atât mai mult cu cât este de principiu că într-o cerere având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate ca efect al prescripției achizitive are calitate procesuală pasivă numai proprietarul nediligent.

În speța de față, calitatea procesuală pasivă nu aparține statului, întrucât simplul fapt că succesiunea unei persoane nu a fost dezbătută nu echivalează automat, din punct de vedere juridic, cu faptul că aceasta succesiune este vacantă, de vreme ce, în virtutea legii, această stare de fapt se constată printr-un certificat de vacanță succesorală, care, într-adevăr, nu are efect constitutiv, ci numai declarativ, cu consecința că statul ar dobândi moștenirea chiar de la data deschiderii succesiunii defunctului. Or, în lipsa unui certificat de succesiune vacantă emis pe numele Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, care să ateste calitatea acestuia de moștenitor, prezenta acțiune în constatarea dreptului de proprietate al reclamantei ca efect al uzucapiunii nu poate fi formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât acesta nu are calitate de proprietar.

S-a conchis, că, în speță, nu se realizează identitatea dintre pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și cel care poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății, condiție de exercițiu a acțiunii civile, întrucât nu s-a probat legitimitatea procesuală pasivă a acestuia. Cu privire la dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune asupra construcțiilor edificate pe teren, pârâtul a arătat că nu are calitate procesuală pasivă, având în vedere dispozițiile Legii nr. 50/1991, întrucât o astfel de cerere trebuie îndreptată împotriva unității administrativ teritoriale pe raza căreia se afla construcțiile, care, prin reprezentanții săi, aplică sancțiuni contravenționale pentru efectuarea de lucrări de construcții fără autorizație de construire și dispune măsuri de desființare a lucrărilor executate în aceste condiții, conform art. 28 alin. (1) din Legea nr. 50/1991.

S-a mai arătat, că, față de dispozițiile art. 488, 489, 490 și 492 C. civ., pe care reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată, în speța de față, calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu este justificată atât timp cât proprietarul terenului dobândește, prin efectul accesiunii imobiliare și dreptul de proprietate asupra construcției edificate pe acesta, iar pârâtul se află într-o situație de excepție în care interesele Statului Român nu sunt reprezentate în instanța de către Ministerul Finanțelor Publice, ci de către unitatea administrativ-teritorială în a cărei proprietate privată se află imobilele în cauză. În subsidiar, în situația în care se va trece peste aceste excepții, s-a arătat că, pe fond, în mod greșit, instanța a considerat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1890 C. civ., întrucât în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1847 C. civ.

Pentru a se putea face aplicabilitatea acestor dispoziții legale este necesar ca bunul posedat să fie în circuitul civil și să fie susceptibil de a fi uzucapat, însă, anterior consacrării legale a proprietății private a statului prin art. 6 din Legea nr. 18/1991, art. 81 din Legea nr. 69/1991 și art. 4 din Legea nr. 213/1998, bunurile aparținând statului și unităților administrativ teritoriale nu puteau fi dobândite prin uzucapiune, astfel că nu se poate opune o posesie utilă statului cel puțin până în anul 1989, întrucât proprietatea socialistă era insesizabilă, imprescriptibilă și inalienabilă, iar Constituțiile anterioare anului 1991 nu au făcut distincție între domeniul public și cel privat al statului.

S-a conchis, că, având în vedere faptul că terenul în litigiu a intrat în domeniul public al statului și că toate categoriile de terenuri au fost scoase din circuitul civil, prezumția de proprietate, ca efect al posesiei, nu poate opera în favoarea reclamatei. Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente: Prin Legea nr. 455/2006, s-au stabilit măsuri privind acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute în România, ceea ce a dat posibilitatea reclamantei de a solicita în justiție să se constate dobândirea dreptului său de proprietate prin uzucapiune asupra terenurilor în litigiu, aceasta fiind o lege specială față de dreptul comun reprezentat de dispozițiile C. civ.

în materia uzucapiune. În alin. (2) al articolului unic din această lege, se dispune că acțiunile și cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate se soluționează în contradictoriu cu autoritățile interesate. Cu privire la situația de fapt reținută de instanțele de fond și apel și care nu poate fi reevaluată în recurs, față de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., s-a constatat că nu există nicio dovadă în sensul că dreptul de proprietate asupra terenurilor pe care reclamanta P.O.S.A.P.P. le reclamă ar fi aparținut sau ar aparține unei persoane fizice sau juridice. În această situație, se constată că, prin raportare la prevederile art. 646 C. civ., terenurile în litigiu apar ca bun fără stăpân, preluate ca atare de către stat și nu în baza unei succesiuni vacante, ceea ce nu impune constatarea acestei situații printr-un act emis de vreo autoritate.

Cu privire la apartenența imobilelor în litigiu la domeniul public sau privat al statului, se constată că, în raport de prevederile art. 3 din Legea nr. 213/1998, în lipsa unui alt criteriu de delimitare a domeniului privat al statului de cel al unităților administrativ teritoriale, se impune aplicarea prin analogie a criteriului de delimitare a domeniului public al statului de cel al unităților administrativ teritoriale, și anume interesul național sau local al acestor bunuri, și, cum nici până în prezent nu s-au finalizat procedurile de inventariere a bunurilor din domeniul public și privat al statului, corect a reținut instanța de apel că terenurile în litigiu au făcut parte din domeniul privat al statului, concept reintrodus în legislația românească prin Constituția din anul 1991. În ceea ce privește proprietatea statului, în perioada 1948 - 1989, se constată că acesta era supusă regulilor generale prevăzute de C. civ.

în materia uzucapiunii, întrucât legislația existentă în această perioadă nu cunoștea conceptul de proprietate publică. Prin urmare, se constată că legal a reținut instanța de apel că, în raport de prevederile alin. (2) al articolului unic din Legea nr. 455/2006, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitatea procesuală pasivă ca efect al legii, în raportul juridic dedus judecății, întrucât acesta este singurul în măsură să conteste eventualul drept de proprietate al reclamantei asupra terenurilor în litigiu, câtă vreme nu s-a identificat o persoană fizică sau juridică în calitate de proprietar al acestora. Susținerile pârâtului potrivit cărora nu are calitate procesuală pasivă și din perspectiva Legii nr. 50/1991 sunt nefondate, deoarece această lege este o lege specială care reglementează disciplina în construcții și nu cuprinde dispoziții referitoare la uzucapiune.

În ceea ce privește critica formulată de pârât în sensul că în speță este reprezentat de Municipiul București, ca unitate administrativ teritorială în a cărei proprietate se află imobilele construcții și nu de Ministerul Finanțelor Publice, se constată că este nefondată, câtă vreme prima instanță a reținut că pârâtul este reprezentat în cauză de Municipiul București și de Ministerul de Finanțe, în raport de prevederile Legilor nr. 455/2006 și nr. 36/1995. Criticile formulate de pârât în sensul că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1847 C. civ., se constată că sunt nefondate.

Astfel, potrivit art. 1847 C. civ., "Ca să se poată prescrie se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar". Prin Decizia nr. IV din 16 ianuarie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite a statuat că în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974 prescripția achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că după abrogarea lor prin Decretul-Lege nr. 1/1989 și Decretul-Lege nr. 9/1989 posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de judecată să se constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective.

De aceea, față de cele statuate prin Decizia nr. IV/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, se constată că nu poate fi reținut că în speță nu sunt incidente prevederile art. 1890 C. civ., întrucât reclamanta nu ar fi exercitat o posesie utilă și neviciată asupra terenurilor în litigiu o perioadă de peste 30 de ani, așa cum susține pârâtul. Dimpotrivă, reclamanta a exercitat o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, asupra terenurilor în litigiu, în condițiile art. 1847 C. civ., o perioadă de peste 30 de ani, astfel că aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu prin prescripție achizitivă, potrivit art. 1890 C. civ., iar, față de prevederile art. 482 și 492 C. civ., se constată că a dobândit în proprietate, prin accesiune imobiliară, construcțiile edificate pe terenurile în litigiu.

Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva Deciziei nr. 25A din 26 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2012. Procesat de GGC - CL