ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5646/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 06 iulie 2007, reclamanții N.A., N.D. și S.E.E. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtului să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 1, compus din teren în suprafață de 230 mp și construcțiile existente pe acesta.

În motivarea cererii, s-a arătat că reclamanții sunt moștenitorii legali și testamentari ai autoarei N.S., că soțul acesteia a cumpărat terenul de la adresa de mai sus în anul 1939, iar ulterior a edificat o construcție pe acel teren, că, în anul 1950, imobilul în litigiu a trecut în stăpânirea statului în mod abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, că preluarea de către stat s-a făcut fără titlu valabil și că se impune, în urma comparării titlurilor de proprietate ale reclamanților și pârâtului, a se da câștig de cauză celor dintâi, care au dobândit bunul de la un autor al cărui drept este preferabil. Prin sentința civilă nr. 423 din 15 ianuarie 2008, Judecătoria Sectorului 1 București a dispus declinarea competenței de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București, raportat la valoarea declarată a imobilului.

La data de 15 aprilie 2008, acțiunea a fost precizată în sensul că se solicită compararea titlurilor reclamanților în contradictoriu și cu pârâții S.S., P.F.T.I. și P.C.E., care au cumpărat imobilul în litigiu conform contractelor de vânzare - cumpărare din 1996 încheiate cu Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N SA. Prin sentința civilă nr. 715 din 19 mai 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că acțiunea în revendicare este formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de moștenitorii fostului proprietar al imobilului naționalizat fără titlu în baza Decretului nr. 92/1950, împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 și împotriva Municipiului București.

Cu privire la contractele de vânzare - cumpărare indicate mai sus, reclamanții nu au solicitat declararea nulității absolute. Prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București din 17 iunie 1996 a fost anulată Dispoziția din 09 martie 1995, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului în cauză către N.S., autoarea reclamanților, ca urmare a Deciziei civile nr. 115 din 17 ianuarie 1996 a Curții Supreme de Justiție, ce a casat sentința civilă nr. 432/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București și Decizia civilă nr. 2074/1994 a Tribunalului București. Instanța a constatat că nici reclamanții și nici autorul lor nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru acest imobil.

Astfel, tribunalul a apreciat că acțiunea în revendicare formulată este inadmisibilă, inclusiv în ipoteza în care aceasta este îndreptată împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995, față de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, din care rezultă neîndoielnic că, pentru valorificarea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat de stat fără titlu, singura cale este cea dată de legea specială. Tribunalul a reținut și că nu există o încălcare a dreptului de acces la o instanță, astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și nici a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. De asemenea, că Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este în același sens, un alt argument fiind necesitatea protejării securității raporturilor juridice.

Reclamanții au declarat apel, admis de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 639 din 30 noiembrie 2009, instanță care a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 1381 din 17 februarie 2011 a respins, ca nefondate, recursurile declarate în cauză de pârâții Municipiul București prin Primarul General, P.C.E., S.S. și P.F.T.I.

(a cărui calitate procesuală a fost preluată de P.C.E.), reținând că atât timp cât reclamanții au susținut că au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că respingerea cererii în temeiul excepției de inadmisibilitate reprezintă o încălcare a art. 6 din aceeași convenție și că valorificarea dreptului lor de proprietate nu este una efectivă în procedura oferită de legea specială internă, invocând în acest sens jurisprudența C.E.D.O., în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 și a stabilit că reclamanților trebuie să li se asigure accesul la justiție, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Instanța de recurs a mai reținut, raportat la considerentele din Decizia nr. 33/2008 deduse din jurisprudența europeană, că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință și că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect - dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc. Înalta Curte a constatat că toate aceste aspecte nu au fost clarificate de prima instanță, neanalizându-se în ce măsură, față de soluțiile pronunțate în litigiul anterior purtat de reclamanți, concretizate în sentința civilă nr. 4322 din 27 aprilie 1994 a Judecătoriei sector 1 București, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 2074 din 02 decembrie 1994 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, și în Decizia nr. 115 din 17 ianuarie 1996 a Curții Supreme de Justiție pronunțată în soluționarea recursului în anulare, reclamanții au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O.

Tot astfel, instanța nu a analizat dacă, la rândul lor, pârâții - cumpărători ai apartamentelor în temeiul unor contracte de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și a căror anulare nu a fost solicitată de reclamanți, nu sunt, la rândul lor, titularii unui bun în temeiul aceleiași norme europene. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 713 din 12 aprilie 2012, îndreptată prin încheierea din camera de consiliu din data de 18 mai 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active, precum și acțiunea, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî în acest mod, instanța de fond a reținut, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, că reclamanții sunt moștenitorii lui N.S.

(potrivit certificatului de moștenitor din 17 noiembrie 1998), căsătorită cu N.T., fostul proprietar al imobilului. Acesta a decedat, soția supraviețuitoare având calitatea de moștenitor, calitate în care a efectuat demersul pentru redobândirea imobilului naționalizat. Tribunalul a apreciat că și în lipsa unui certificat de moștenitor de pe urma defunctului N.T., din actele dosarului rezultă că N.S. a fost soția acestuia și, în această calitate, a promovat atât o acțiune în revendicare în 1994, dar și cererea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995. Pe fondul cauzei s-a constatat că reclamanții au formulat cererea de față abia în anul 2007, că nu au solicitat constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare opuse de pârâții persoane fizice în termenul de 18 luni prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel că titlurile celor din urmă s-au consolidat prin trecerea timpului.

Tribunalul a apreciat că și în ipoteza în care reclamanții au obținut anterior câștig de cauză într-o primă acțiune în revendicare, întrucât hotărârea a fost anulată, aceștia aveau obligația de a uza de procedurile prevăzute de lege pentru restituirea imobilelor preluate abuziv, respectiv Legea nr. 10/2001. Astfel, reclamanții aveau posibilitatea de a formula notificare, însă din actele dosarului nu rezultă efectuarea acestui demers. Chiar dacă s-ar proceda la compararea titlurilor părților, din perspectiva dreptului comun invocat de reclamanți, pârâții au câștig de cauză întrucât în privința acestora operează principiul proprietarului aparent - imobilul s-a dobândit printr-un act juridic cu titlu oneros, pârâții fiind de bună-credință și împărtășind o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a Statului Român.

Așadar, buna-credință a părților la momentul cumpărării reprezintă un fapt juridic creator al unui drept de proprietate valabil, acesta fiind sensul dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Pârâții dețin un „bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât titlul lor de proprietate nu a fost atacat. Reclamanții N.A., N.D. și S.E.E. au formulat apel, criticând sentința instanței de fond pentru nelegalitate.

Au susținut că soluția respingerii acțiunii în revendicare pentru nerespectarea procedurilor stabilite prin Legea nr. 10/2001 contravine practicii instanțelor de control judiciar, jurisprudenței C.E.D.O., dar și prevederilor dreptului intern și aduce atingeri dreptului reclamanților de acces la un tribunal imparțial, în sensul că încalcă art. 6 din Convenție care garantează dreptul la un proces echitabil, precum și art. 1 din Protocolul Adițional la Convenție cu privire la respectarea bunurilor dobândite legal (de exemplu, Hotărârea din 12 octombrie 2010, definitivă, în cauza Stoian împotriva României, în care situația este identică cu cea care formează obiectul prezentului dosar). Citând jurisprudența C.E.D.O.

în materie, reclamanții au arătat că prin admiterea recursului în anulare - cale extraordinară de atac - și anularea unei hotărâri definitive, Curtea Suprema de Justiție, în cazul de față, a încălcat principiul securității raporturilor juridice și, prin aceasta, dreptul reclamanților la un proces echitabil. Apelanții au mai arătat că în mod greșit instanța de fond, după casare, a considerat că și în situația în care s-ar proceda la compararea titlurilor părților, pârâții ar avea câștig de cauză, deoarece prin aceasta se încalcă jurisprudența C.E.D.O., cât și prevederile dreptului intern.

Curtea Europeană a afirmat deja în numeroase cauze că lipsirea de dreptul de proprietate cu privire la bunurile vândute de către stat unor terți, combinată cu absența prelungită a dreptului la indemnizare la nivelul valorii bunurilor este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, în prezent, nu există în dreptul intern o cale de atac eficace susceptibilă a oferi reclamanților o indemnizare pentru această lipsire de proprietate a lor. Instanța de fond nu a făcut referire la titlul inițial al reclamanților din anul 1937 și nici la faptul că aceștia au redobândit imobilul în litigiu printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, desființată ulterior printr-o hotărâre a Curții Supreme de Justiție, cu încălcarea principiului securității raporturilor juridice.

Prin aceasta, instanța de fond a făcut o interpretare greșită a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, întrucât trebuia să observe că există neconcordanțe între legea internă și Convenție și să verifice cauza pe fond, dând preferință titlului mai vechi, respectiv titlului reclamanților. Prin Decizia civilă nr. 160/ A din 29 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți N.A., N.D. și S.E.E.

În considerentele hotărârii, Curtea a reținut, raportându-se la Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, că instanța de fond, deși în mod corect a reținut ca premisă principiile statuate prin această decizie, nu a făcut aplicarea lor corectă, limitându-se să amintească că prin respectiva hotărâre instanța supremă a stabilit că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului, în conflictul dintre aceasta și legea specială internă. Or, această problemă de drept tranșată în recursul în interesul legii nu este aplicabilă în cauză, deoarece speța nu ridică problema preferabilității reglementării internaționale în fața legii interne speciale, decât în măsura în care reclamantul s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale și astfel să nu mai fie în discuție raportul dintre norma generală și cea specială.

În cauză, reclamanții au promovat o acțiune civilă, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, prin care au solicitat, pe calea comparării titlurilor de proprietate, constatarea că titlul acestora este mai caracterizat. Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., cu referire și recenta cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României, s-a constatat că reclamanții nu dețin un bun și un drept la restituirea în natură, astfel cum pretind pe calea acțiunii în revendicare, ci au un drept de creanță (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr. 10/2001 și de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare. Pe de altă parte, pârâții persoane fizice justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat, titlu și drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar.

Faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, imperativ ce se degajă și din jurisprudența C.E.D.O. Instanța de apel a considerat că nu poate fi reținută ca argument în favoarea deținerii unui bun de către reclamanți împrejurarea conform căreia promovarea recursului în anulare și anularea hotărârii irevocabile prin care s-a admis inițial acțiunea în revendicare reprezintă o încălcare a principiului securității raporturilor juridice civile din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., întrucât, deși corectă, această ultimă hotărâre judecătorească se bucură de putere de lucru judecat și nu a fost desființată până în prezent.

Pe de altă parte, la dosar se află cererea formulată de reclamanți cu privire la acordarea diferențelor de despăgubiri bănești pentru imobilul în litigiu, cerere ce este adresată Primăriei Municipiului București și este întemeiată pe pct. 43 din Legea nr. 247/2005, Titlul I. Ca urmare, nu se poate susține că, în prezent, nu există în dreptul intern o cale efectivă pentru satisfacerea dreptului de creanță pe care îl dețin reclamanții. Împotriva deciziei de mai sus au declarat recurs, în termen legal, reclamanții, criticând-o potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor formulate, reclamanții au susținut că instanța de apel nu a ținut cont de hotărârile pronunțată în primul ciclu procesual.

De asemenea, au arătat că în mod greșit curtea a constatat că aceștia nu ar deține un bun și un drept la restituirea în natură, ci doar un drept de creanță stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare. Din actele dosarului rezultă că autoarea reclamanților a redobândit imobilul prin sentința civilă nr. 4322/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă definitivă prin respingerea recursului declarat de C.L.M. București prin Decizia civilă nr. 2074/1994 a Tribunalului București. Curtea Supremă de Justiție, prin Decizia nr. 115/1996 pronunțată în urma recursului în anulare declarat de Procurorul General, a casat hotărârile menționate mai sus și a respins acțiunea formulată de autoarea Niga Sanda, pentru aplicarea greșită a legii.

Această ultimă decizie a Curții Supreme de Justiție a fost calificată de C.E.D.O., într-o altă speță asemănătoare (cauza Stoian împotriva României), ca o decizie care a încălcat grav siguranța raporturilor juridice și care nu poate fi de ajuns pentru a legitima privarea de un bun dobândit în mod legal în urma unui litigiu civil soluționat definitiv, în ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în materie. Instanța de control european a analizat mai multe cauze ce ridicau probleme similare cu cea de față și a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, din cauza repunerii în discuție a unei soluții date în mod definitiv într-un litigiu și din pricina privării reclamanților de bunurile de care beneficiau la finalul procedurii, în urma unui recurs în anulare (cauzele Brumărescu, Blidaru și Stoian împotriva României).

În speță, așadar, autoarea reclamanților, în urma sentinței civile nr. 4322/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, a dobândit un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție. Este adevărat că imobilul în litigiu, în urma deciziei Curții Supreme de Justiție mai sus amintite, a reintrat în proprietatea statului și că statul a stabilit despăgubiri pentru acest imobil, dar aceste despăgubiri calculate pentru două imobile de lux, între care și cel de față, de aproximativ 20.000 dolari, nu au fost acordate, autoarea reclamanților contestând cuantumul lor. După decesul acesteia, reclamanții, în calitate de moștenitori, au solicitat recalcularea despăgubirilor în conformitate cu noile dispoziții legale - Legea nr. 247/2005 și, cu toate insistențele, nu au primit nici până în prezent vreun răspuns.

Conform practicii C.E.D.O., lipsirea de dreptul de proprietate cu privire la bunurile vândute de către stat unor terți, combinate cu absența prelungită a dreptului la indemnizare la nivelul valorii bunurilor este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Așa cum s-a dovedit și în cazul reclamanților, nu există în România în dreptul intern o cale de atac eficace susceptibilă a oferi acestora o indemnizare pentru lipsirea de proprietatea lor. Recurenții au susținut și că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât trebuia să observe că există neconcordanțe între legea internă și Convenție, dând astfel preferință titlului mai vechi, respectiv titlului reclamanților.

În cauză, curtea nici nu a făcut referire la titlul inițial al reclamanților din anul 1937 și nici la faptul că aceștia au redobândit imobilul în litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, desființată ulterior cu încălcarea principiului securității raporturilor juridice. Pe de altă parte, nu se poate pune problema despăgubirilor în speță atât timp cât ele nu au fost acordate și nu au fost stabilite corect, iar notificările și adresele către organele competente au rămas fără răspuns.

În plus, nu se poate aprecia că titlurile pârâților persoane fizice s-au consolidat prin neatacarea contractelor de vânzare-cumpărare în termenele stabilite de Legea nr. 10/2001, cât timp Primăria Municipiului București nu le-a adus reclamanților la cunoștință că imobilul a fost vândut (acest lucru reclamanții l-au aflat în timpul procesului, motiv pentru care au solicitat introducerea în cauză a acestor persoane), iar toate discuțiile se purtau în legătură cu cuantumul despăgubirilor. Recurenții au mai arătat că imobilul din București, a fost restituit în urma notificărilor formulate în conformitate cu Legea nr. 10/2001, notificări care priveau și imobilul de față, din București. Intimații nu au formulat întâmpinare.

Examinând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente: Recurenții au susținut, în primul rând, că instanța de apel ar fi nesocotit dispozițiile din hotărârile pronunțate în primul ciclu procesual, respectiv Decizia civilă nr. 639 din 30 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și Decizia nr. 1381 din 17 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. se referă doar la obligativitatea hotărârii din recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe, și nu au în vedere îngrădirea atribuțiilor judecătorilor de fond prin măsurile impuse prin hotărârea din apel, în speță de Curtea de Apel București.

În cauză, prin Decizia civilă nr. 639 din 30 noiembrie 2009, instanța de apel, în primul ciclu procesual, a admis apelul declarat de reclamanți, a desființat sentința primei instanțe, pronunțată cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, și a trimis cauza spre rejudecare.

Ulterior, instanța de control judiciar a constatat că în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 și a stabilit că reclamanților trebuie să li se asigure accesul la justiție, doar că aceeași instanță nu a analizat, în raport de soluțiile pronunțate în litigiul anterior purtat de reclamanți, concretizate în sentința civilă nr. 4322 din 27 aprilie 1994 a Judecătoriei sector 1 București, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 2074 din 02 decembrie 1994 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, și în Decizia nr. 115 din 17 ianuarie 1996 a Curții Supreme de Justiție pronunțată în soluționarea recursului în anulare, dacă aceștia au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O.

ori dacă, la rândul lor, pârâții - cumpărători ai apartamentelor în temeiul unor contracte de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și a căror anulare nu a fost solicitată de reclamanți, nu sunt, la rândul lor, titularii unui bun în temeiul aceleiași norme europene. Față de îndrumările date de instanța de casare, instanța de trimitere a constatat, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că și în ipoteza în care reclamanții au obținut anterior câștig de cauză într-o primă acțiune în revendicare, întrucât hotărârea a fost anulată aceștia aveau obligația de a uza de procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea imobilelor preluate abuziv, însă nu au urmat această cale.

Totodată, instanța a reținut că și dacă s-ar proceda la compararea titlurilor părților, din perspectiva dreptului comun, pârâții au câștig de cauză, în privința acestora operând principiul proprietarului aparent; pârâții dețin un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât titlul lor de proprietate nu a fost atacat (sentința civilă nr. 713 din 12 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă).

În apel, Curtea de Apel București a considerat că promovarea recursului în anulare și anularea hotărârii irevocabile, prin care a fost admisă inițial acțiunea în revendicare formulată de reclamanți, nu constituie o încălcare a principiului securității raporturilor juridice civile din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., astfel că reclamanți nu dețin un bun, ci doar un drept de creanță (drept la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr. 10/2001 și de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare. Pe de altă parte, pârâții persoane fizice justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractului de vânzare-cumpărare în procedura Legii nr. 10/2001(Decizia civilă nr. 160/ A din 29 aprilie 2013). În consecință, Înalta Curte constată că în rejudecare instanțele de fond s-au preocupat a verifica dacă reclamanții au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O.

ori dacă, la rândul lor, pârâții - cumpărători ai apartamentelor în temeiul unor contracte de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nu sunt, la rândul lor, titularii unui bun în temeiul aceleiași norme europene, conform îndrumărilor obligatorii ale instanței de recurs, procedând astfel în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare. Prin urmare, nemulțumirea recurenților în legătură cu soluția adoptată în interpretarea noțiunii de bun nu poate fi analizată din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., pentru considerentele deja expuse, urmând însă a se verifica această critică pe fondul recursului.

Cât privește compararea titlurilor exhibate de către părți, se constată că, potrivit Deciziei nr. 33/2008, astfel cum a făcut trimitere la aceasta și Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul soluționat prin Decizia nr. 1381 din 17 februarie 2011, „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.” Astfel, Înalta Curte va analiza, în concret, în cele ce urmează, în ce măsura fiecare dintre părți se prevalează de un bun în sensul Convenției, urmând să tranșeze conflictul dintre cele două drepturi de proprietate egal protejate de Convenție din prisma criteriilor și standardului convențional de protecție instituit de art. 1 din Primul Protocol adițional. După cum rezultă din jurisprudența C.E.D.O.

formată în interpretarea și aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., chiar în cauzele privind România soluționate de instanța europeană, un bun există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (Hotărârea din 12 octombrie 2010 pronunțată în cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragrafe 140 și 143). Or, asemenea hotărâre judecătorească există, reprezentată fiind de sentința civilă nr. 4322 din 27 aprilie 1994 a Judecătoriei sector 1 București, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 2074 din 02 decembrie 1994 pronunțată de Tribunalul București.

secția a III-a civilă, prin care s-a dispus obligarea Consiliului Local al Municipiului București și a SC H.N. SA de a-i lăsa autoarei N.S., în calitate de moștenitoare a fostului proprietar N.T., în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul din București, sector 1. Întrucât în mod irevocabil instanțele de judecată au statuat asupra restituirii imobilului în litigiu, dreptul de proprietate pe care reclamanții îl exhibă în temeiul acestor hotărâri judecătorești constituie un bun actual în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional. Împrejurarea că sentința de mai sus a fost casată prin Decizia nr. 115 din 17 ianuarie 1996 a Curții Supreme de Justiție, pronunțată într-un recurs în anulare declarat de procurorul general, cu consecința respingerii cererii în revendicare, nu infirmă constatarea existenței unui bun în patrimoniul reclamanților, ca succesori ai defunctei N.S., dimpotrivă, întărește această concluzie, prin prisma jurisprudenței constante a C.E.D.O.

privind înțelesul și conținutul noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în situații identice celor din prezenta cauză. Faptul că, ulterior, cu încălcarea art. 6 și art. 1 din Primul Protocol adițional, s-a ajuns la desființarea unei hotărâri irevocabile care beneficia de autoritatea de lucru judecat și la pronunțarea unei soluții contrare celor reținute anterior de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în mod definitiv și irevocabil nu poate avea drept consecință, în opinia Înaltei Curții, lipsirea reclamanților de efectele pe care acea decizie le-a produs mai ales în planul Convenției Europene a Drepturilor Omului. În hotărârea din data de 28 octombrie 1999 pronunțată în cauza Brumărescu împotriva României (publicată în M. Of.

nr. 414/2000), s-a apreciat că hotărârea Curții Supreme de Justiție pronunțată asupra unui recurs în anulare, prin care s-a anulat o hotărâre judecătorească definitivă, prin care imobilul îi fusese atribuit proprietarului deposedat de stat anterior anului 1989, hotărâre ce fusese deja executată - reclamantul fiind recunoscut de către stat drept proprietar al imobilului pentru o perioadă de 2 ani - constituie atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, cât și o afectare a principiului securității raporturilor juridice.

Un raționament asemănător a fost făcut de către instanța europeană chiar în situația unui cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, al cărui drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instanțele judecătorești, care îi reținuseră buna-credință în cumpărarea bunului, de care, însă, a fost deposedat ulterior, printr-o decizie a Curții Supreme de Justiție în urma exercitării recursului în anulare (Hotărârea din 19 octombrie 2006 pronunțată în cauza Raicu contra României, publicată în M. Of. nr. 597/2007). În aceste condiții, reclamanții din prezenta cauză au un bun în sensul Convenției, de care au fost lipsiți prin anularea hotărârii judecătorești definitive și irevocabile, iar privarea de bun nu poate fi compensată decât prin restituirea în natură a bunului, în cadrul procesual creat prin cererea în revendicare, pentru argumentele ce se succed.

În privința titlurilor de proprietate opuse de pârâți, Înalta Curte reține că sunt reprezentate de contractele de vânzare cumpărare din 1996 încheiate cu Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA, care se bucură de prezumția de validitate și legalitate, nefiind desființate prin nicio cerere de chemare în judecată. Imobilul în litigiu a fost dobândit de pârâții persoane fizice prin acte juridice cu titlu oneros, buna lor credință la data încheierii convențiilor de vânzare cumpărare cu statul nefiind contestată de reclamanții. Drept consecință, faptul juridic menționat este creator al unui drept de proprietate valabil, acesta fiind sensul dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, și pârâții dețin un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât titlul lor de proprietate nu a fost atacat. În acest context, Înalta Curte, fâcând aplicarea Deciziei nr. 33/2008, respectiv a jurisprudenței actuale a C.E.D.O., apreciază că restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamanților către chiriașii cumpărători pârâți S.S., P.F.T.I. și P.C.E., vânzare ce reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al recurenților, ingerință lipsită de bază legală, constatare ce interesează cererea în revendicare prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre. C.E.D.O.

a statuat că, în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare deține un bun în sensul Convenției, respectiv un contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune, evicțiune intervenită, în speță, ca urmare a admiterii prezentei cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenție, ca o condiție de a te plânge Curții pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate (a se vedea cauza Tudor și Tudor contra României: referitor la pretinsa încălcare a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție).

Analizând doctrina și jurisprudența interne în materie, Curtea Europeană a reținut, în cauza menționată, caracterul concret, eficient și accesibil al acțiunii în garanție pentru evicțiune. De menționat că instanța de contencios european a avut în vedere implicit atât sistemul reparator instituit de legea specială, cât și dreptul comun, constatând că persoana interesată poate obține cel puțin prețul plătit reactualizat sau chiar o despăgubire la valoarea de piață, dar și plata îmbunătățirilor aduse bunului. Curtea a făcut distincție între prezenta cauză și cauza Pincova și Pinc împotriva Republicii Cehia, în care fusese restituit doar prețul plătit, apreciind că despăgubirile acordate de statul român sunt semnificativ mai mari), astfel încât privarea de proprietate pe care o suportă terțul de bună-credință, aflat în posesia unui bun, în sensul Convenției, va putea fi acoperită în mod proporțional.

Așadar, pârâții au la dispoziție și prevederile Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009 referitoare la posibilitatea obținerii prețului de piață al apartamentului, dispoziții legale care asigură o posibilitate efectivă de reparare a prejudiciului suferit. Împrejurarea că recurenții ar avea posibilitatea să-și valorifice dreptul invocat în conformitate cu Legea nr. 10/2001, să obțină astfel valoarea de piață corespunzătoare a imobilului, stabilită conform standardelor internaționale de evaluare, nu se constituie într-un argument de natură a atrage respingerea pretențiilor lor, în lipsa unor măsuri cu caracter concret, eficient și accesibil în legislația internă ce ar fi putut fi acordate până la acest moment.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii în materie, astfel încât, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de N.A., N.D. și S.E.E. împotriva Deciziei civile nr. 160/ A din 29 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, va modifica decizia atacată, în sensul că, potrivit art. 296 C. proc. civ., va admite apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 713 din 12 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, va schimba în parte sentința și va admite acțiunea în revendicare formulată de aceștia împotriva pârâților, va obliga pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în sector 1 București, compus din teren și construcție.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței privind respingerea excepției lipsei calității procesuale active.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții N.A., N.D. și S.E.E. împotriva Deciziei civile nr. 160/ A din 29 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică decizia atacată, în sensul că admite apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 713 din 12 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. Schimbă în parte sentința, în sensul că admite acțiunea formulată de reclamanții N.A., N.D. și S.E.E. împotriva pârâților Municipiul București prin Primar General, S.S., P.F.T.I. și P.C.E. Obligă pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în sector 1 București, compus din teren și construcție.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2013.