ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5646/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5646/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 06 iulie 2007, reclamanții N.A.,

N.D. și S.E.E. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin

Primarul General, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtului să lase

reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în

București, sector 1, compus din teren în suprafață de 230 mp și construcțiile

existente pe acesta.

În motivarea cererii,

s-a arătat că reclamanții sunt moștenitorii legali și testamentari ai autoarei

N.S., că soțul acesteia a cumpărat terenul de la adresa de mai sus în anul

1939, iar ulterior a edificat o construcție pe acel teren, că, în anul 1950,

imobilul în litigiu a trecut în stăpânirea statului în mod abuziv, în baza

Decretului nr. 92/1950, că preluarea de către stat s-a făcut fără titlu valabil

și că se impune, în urma comparării titlurilor de proprietate ale reclamanților

și pârâtului, a se da câștig de cauză celor dintâi, care au dobândit bunul de

la un autor al cărui drept este preferabil.

Prin sentința civilă nr.

423 din 15 ianuarie 2008, Judecătoria Sectorului 1 București a dispus

declinarea competenței de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului

București, raportat la valoarea declarată a imobilului.

La data de 15 aprilie

2008, acțiunea a fost precizată în sensul că se solicită compararea titlurilor reclamanților

în contradictoriu și cu pârâții S.S., P.F.T.I. și P.C.E., care au cumpărat

imobilul în litigiu conform contractelor de vânzare - cumpărare din 1996

încheiate cu Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N SA.

Prin sentința civilă nr.

715 din 19 mai 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

excepția inadmisibilității și a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut că acțiunea în revendicare este formulată

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de moștenitorii fostului

proprietar al imobilului naționalizat fără titlu în baza Decretului nr. 92/1950,

împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 și împotriva Municipiului

București.

Cu privire la

contractele de vânzare - cumpărare indicate mai sus, reclamanții nu au

solicitat declararea nulității absolute.

Prin Dispoziția Primarului

General al Municipiului București din 17 iunie 1996 a fost anulată Dispoziția din

09 martie 1995, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului în cauză

către N.S., autoarea reclamanților, ca urmare a Deciziei civile nr. 115 din 17

ianuarie 1996 a Curții Supreme de Justiție, ce a casat sentința civilă nr. 432/1994

a Judecătoriei Sectorului 1 București și Decizia civilă nr. 2074/1994 a

Tribunalului București.

Instanța a constatat că

nici reclamanții și nici autorul lor nu au formulat notificare în temeiul Legii

nr. 10/2001 pentru acest imobil.

Astfel, tribunalul a

apreciat că acțiunea în revendicare formulată este inadmisibilă, inclusiv în

ipoteza în care aceasta este îndreptată împotriva cumpărătorului în temeiul

Legii nr. 112/1995, față de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

din care rezultă neîndoielnic că, pentru valorificarea dreptului de proprietate

asupra unui imobil preluat de stat fără titlu, singura cale este cea dată de

legea specială.

Tribunalul a reținut și

că nu există o încălcare a dreptului de acces la o instanță, astfel cum acesta

este recunoscut prin art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

și nici a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. De asemenea, că Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este în

același sens, un alt argument fiind necesitatea protejării securității

raporturilor juridice.

Reclamanții au

declarat apel, admis de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 639 din 30

noiembrie 2009, instanță care a desființat sentința apelată și a trimis cauza

spre rejudecare.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin Decizia nr. 1381 din 17 februarie 2011 a respins, ca

nefondate, recursurile declarate în cauză de pârâții Municipiul București prin

Primarul General, P.C.E., S.S. și P.F.T.I. (a cărui calitate procesuală a fost

preluată de P.C.E.), reținând

că atât timp cât

reclamanții au susținut că au un bun în

sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că respingerea cererii în temeiul excepției de

inadmisibilitate reprezintă o încălcare a art. 6 din aceeași convenție și că

valorificarea dreptului lor de proprietate nu este una efectivă în procedura

oferită de legea specială internă, invocând în acest sens jurisprudența C.E.D.O.,

în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea deciziei în interesul Legii

nr. 33/2008 și a stabilit că reclamanților trebuie să li se asigure accesul la

justiție, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Instanța de recurs a mai

reținut, raportat la considerentele din Decizia nr. 33/2008 deduse din jurisprudența

europeană, că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității

raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât

și în cel al cumpărătorului de bună-credință și că în procedura de aplicare a

Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea

efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu

dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea

normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte

din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și

Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în

revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre

judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra

imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii

speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect - dacă acțiunea în

revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără

despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.

Înalta Curte a

constatat că toate aceste aspecte nu au fost clarificate de prima instanță,

neanalizându-se în ce măsură, față de soluțiile pronunțate în litigiul anterior

purtat de reclamanți, concretizate în sentința civilă nr. 4322 din 27 aprilie 1994

a Judecătoriei sector 1 București, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 2074

din 02 decembrie 1994 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, și în Decizia nr. 115 din 17 ianuarie 1996 a Curții Supreme de Justiție

pronunțată în soluționarea recursului în anulare, reclamanții au un bun în

sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O. Tot astfel, instanța nu a analizat dacă, la rândul lor, pârâții - cumpărători ai apartamentelor în

temeiul unor contracte de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995

și a căror anulare nu a fost solicitată de reclamanți, nu sunt, la rândul lor,

titularii unui bun în temeiul aceleiași norme europene.

În rejudecare, prin

sentința civilă nr. 713 din 12 aprilie 2012, îndreptată prin încheierea din

camera de consiliu din data de 18 mai 2012, Tribunalul București, secția a

III-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active, precum și

acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî în

acest mod, instanța de fond a reținut, în ceea ce privește excepția lipsei

calității procesuale active, că reclamanții sunt moștenitorii lui N.S. (potrivit

certificatului de moștenitor din 17 noiembrie 1998), căsătorită cu N.T., fostul

proprietar al imobilului. Acesta a decedat, soția supraviețuitoare având

calitatea de moștenitor, calitate în care a efectuat demersul pentru

redobândirea imobilului naționalizat.

Tribunalul a apreciat

că și în lipsa unui certificat de moștenitor de pe urma defunctului N.T., din

actele dosarului rezultă că N.S. a fost soția acestuia și, în această calitate,

a promovat atât o acțiune în revendicare în 1994, dar și cererea de despăgubiri

în temeiul Legii nr. 112/1995.

Pe fondul cauzei s-a constatat

că reclamanții au formulat cererea de față abia în anul 2007, că nu au

solicitat constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare opuse de

pârâții persoane fizice în termenul de 18 luni prevăzut de Legea nr. 10/2001,

astfel că titlurile celor din urmă s-au consolidat prin trecerea timpului.

Tribunalul a apreciat

că și în ipoteza în care reclamanții au obținut anterior câștig de cauză într-o

primă acțiune în revendicare, întrucât hotărârea a fost anulată, aceștia aveau

obligația de a uza de procedurile prevăzute de lege pentru restituirea

imobilelor preluate abuziv, respectiv Legea nr. 10/2001. Astfel, reclamanții

aveau posibilitatea de a formula notificare, însă din actele dosarului nu rezultă

efectuarea acestui demers.

Chiar dacă s-ar

proceda la compararea titlurilor părților, din perspectiva dreptului comun

invocat de reclamanți, pârâții au câștig de cauză întrucât în privința acestora

operează principiul proprietarului aparent - imobilul s-a dobândit printr-un

act juridic cu titlu oneros, pârâții fiind de bună-credință și împărtășind o

eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a Statului

Român.

Așadar, buna-credință

a părților la momentul cumpărării reprezintă un fapt juridic creator al unui

drept de proprietate valabil, acesta fiind sensul dispozițiilor art. 45 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001. Pârâții dețin un „bun” în sensul Convenției Europene a

Drepturilor Omului, întrucât titlul lor de proprietate nu a fost atacat.

Reclamanții N.A., N.D.

și S.E.E. au formulat apel, criticând sentința instanței de fond pentru

nelegalitate.

Au susținut că

soluția respingerii acțiunii în revendicare pentru nerespectarea procedurilor

stabilite prin Legea nr. 10/2001 contravine practicii instanțelor de control

judiciar, jurisprudenței C.E.D.O., dar și prevederilor dreptului intern și

aduce atingeri dreptului reclamanților de acces la un tribunal imparțial, în

sensul că încalcă art. 6 din Convenție care garantează dreptul la un proces

echitabil, precum și art. 1 din Protocolul Adițional la Convenție cu privire la respectarea bunurilor dobândite legal (de exemplu, Hotărârea din 12

octombrie 2010, definitivă, în cauza Stoian împotriva României, în care

situația este identică cu cea care formează obiectul prezentului dosar).

Citând jurisprudența C.E.D.O.

în materie, reclamanții au arătat că prin admiterea recursului în anulare - cale

extraordinară de atac - și anularea unei hotărâri definitive, Curtea Suprema de

Justiție, în cazul de față, a încălcat principiul securității raporturilor

juridice și, prin aceasta, dreptul reclamanților la un proces echitabil.

Apelanții au mai

arătat că în mod greșit instanța de fond, după casare, a considerat că și în

situația în care s-ar proceda la compararea titlurilor părților, pârâții ar

avea câștig de cauză, deoarece prin aceasta se încalcă jurisprudența C.E.D.O.,

cât și prevederile dreptului intern.

Curtea Europeană a

afirmat deja în numeroase cauze că lipsirea de dreptul de proprietate cu

privire la bunurile vândute de către stat unor terți, combinată cu absența

prelungită a dreptului la indemnizare la nivelul valorii bunurilor este

incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din

Protocolul nr. 1. Or, în prezent, nu există în dreptul intern o cale de atac

eficace susceptibilă a oferi reclamanților o indemnizare pentru această lipsire

de proprietate a lor.

Instanța de fond nu a

făcut referire la titlul inițial al reclamanților din anul 1937 și nici la

faptul că aceștia au redobândit imobilul în litigiu printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă, desființată ulterior printr-o hotărâre a Curții

Supreme de Justiție, cu încălcarea principiului securității raporturilor

juridice.

Prin aceasta,

instanța de fond a făcut o interpretare greșită a Deciziei nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii,

întrucât trebuia să observe că există neconcordanțe între legea internă și

Convenție și să verifice cauza pe fond, dând preferință titlului mai vechi,

respectiv titlului reclamanților.

Prin Decizia civilă nr.

160/ A din 29 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți N.A., N.D. și S.E.E.

În considerentele hotărârii,

Curtea a reținut, raportându-se la Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recursul

în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, că instanța de fond,

deși în mod corect a reținut ca premisă principiile statuate prin această decizie,

nu a făcut aplicarea lor corectă, limitându-se să amintească că prin respectiva

hotărâre instanța supremă a stabilit că trebuie acordată prioritate Convenției

Europene a Drepturilor Omului, în conflictul dintre aceasta și legea specială

internă.

Or, această problemă

de drept tranșată în recursul în interesul legii nu este aplicabilă în cauză,

deoarece speța nu ridică problema preferabilității reglementării internaționale

în fața legii interne speciale, decât în măsura în care reclamantul s-ar putea

prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii

speciale și astfel să nu mai fie în discuție raportul dintre norma generală și

cea specială.

În cauză, reclamanții

au promovat o acțiune civilă, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, prin

care au solicitat, pe calea comparării titlurilor de proprietate, constatarea

că titlul acestora este mai caracterizat.

Conform principiilor

ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., cu referire și recenta cauză Maria

Atanasiu și alții împotriva României, s-a constatat că reclamanții nu dețin un

bun și un drept la restituirea în natură, astfel cum pretind pe calea acțiunii

în revendicare, ci au un drept de creanță (dreptul la despăgubiri) stabilit în

procedura Legii nr. 10/2001 și de natură să excludă incidența dreptului comun

care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare.

Pe de altă parte, pârâții

persoane fizice justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea

contractului de vânzare-cumpărare încheiat, titlu și drept ce pot fi astfel

opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar. Faptul că legea specială

a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea

contracte corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor

juridice, imperativ ce se degajă și din jurisprudența C.E.D.O.

Instanța de apel a

considerat că nu poate fi reținută ca argument în favoarea deținerii unui bun

de către reclamanți împrejurarea conform căreia promovarea recursului în

anulare și anularea hotărârii irevocabile prin care s-a admis inițial acțiunea

în revendicare reprezintă o încălcare a principiului securității raporturilor

juridice civile din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., întrucât, deși

corectă, această ultimă hotărâre judecătorească se bucură de putere de lucru

judecat și nu a fost desființată până în prezent.

Pe de altă parte, la dosar

se află cererea formulată de reclamanți cu privire la acordarea diferențelor de

despăgubiri bănești pentru imobilul în litigiu, cerere ce este adresată

Primăriei Municipiului București și este întemeiată pe pct. 43 din Legea nr. 247/2005,

Titlul I. Ca urmare, nu se poate susține că, în prezent, nu există în dreptul

intern o cale efectivă pentru satisfacerea dreptului de creanță pe care îl

dețin reclamanții.

Împotriva deciziei de

mai sus au declarat recurs, în termen legal, reclamanții, criticând-o potrivit

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor formulate, reclamanții au susținut că instanța de apel nu a ținut

cont de hotărârile pronunțată în primul ciclu procesual.

De asemenea, au

arătat că în mod greșit curtea a constatat că aceștia nu ar deține un bun și un

drept la restituirea în natură, ci doar un drept de creanță stabilit în

procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun

care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare.

Din actele dosarului

rezultă că autoarea reclamanților a redobândit imobilul prin sentința civilă nr.

4322/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă definitivă prin

respingerea recursului declarat de C.L.M. București prin Decizia civilă nr. 2074/1994

a Tribunalului București.

Curtea Supremă de

Justiție, prin Decizia nr. 115/1996 pronunțată în urma recursului în anulare

declarat de Procurorul General, a casat hotărârile menționate mai sus și a

respins acțiunea formulată de autoarea Niga Sanda, pentru aplicarea greșită a

legii.

Această ultimă

decizie a Curții Supreme de Justiție a fost calificată de C.E.D.O., într-o altă

speță asemănătoare (cauza Stoian împotriva României), ca o decizie care a

încălcat grav siguranța raporturilor juridice și care nu poate fi de ajuns

pentru a legitima privarea de un bun dobândit în mod legal în urma unui litigiu

civil soluționat definitiv, în ciuda marjei de apreciere de care dispune statul

în materie.

Instanța de control

european a analizat mai multe cauze ce ridicau probleme similare cu cea de față

și a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, din cauza repunerii în discuție a unei soluții date în mod definitiv într-un

litigiu și din pricina privării reclamanților de bunurile de care beneficiau la

finalul procedurii, în urma unui recurs în anulare (cauzele Brumărescu, Blidaru

și Stoian împotriva României).

În speță, așadar, autoarea

reclamanților, în urma sentinței civile nr. 4322/1994 a Judecătoriei Sectorului

1 București, definitivă și irevocabilă, a dobândit un bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție.

Este adevărat că

imobilul în litigiu, în urma deciziei Curții Supreme de Justiție mai sus

amintite, a reintrat în proprietatea statului și că statul a stabilit

despăgubiri pentru acest imobil, dar aceste despăgubiri calculate pentru două

imobile de lux, între care și cel de față, de aproximativ 20.000 dolari, nu au

fost acordate, autoarea reclamanților contestând cuantumul lor.

După decesul acesteia,

reclamanții, în calitate de moștenitori, au solicitat recalcularea

despăgubirilor în conformitate cu noile dispoziții legale - Legea nr. 247/2005

și, cu toate insistențele, nu au primit nici până în prezent vreun răspuns.

Conform practicii C.E.D.O.,

lipsirea de dreptul de proprietate cu privire la bunurile vândute de către stat

unor terți, combinate cu absența prelungită a dreptului la indemnizare la

nivelul valorii bunurilor este incompatibilă cu dreptul la respectarea

bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Așa cum s-a dovedit și în

cazul reclamanților, nu există în România în dreptul intern o cale de atac

eficace susceptibilă a oferi acestora o indemnizare pentru lipsirea de

proprietatea lor.

Recurenții au

susținut și că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a Deciziei nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât trebuia să observe

că există neconcordanțe între legea internă și Convenție, dând astfel

preferință titlului mai vechi, respectiv titlului reclamanților. În cauză,

curtea nici nu a făcut referire la titlul inițial al reclamanților din anul

1937 și nici la faptul că aceștia au redobândit imobilul în litigiu printr-o

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, desființată ulterior cu încălcarea

principiului securității raporturilor juridice.

Pe de altă parte, nu

se poate pune problema despăgubirilor în speță atât timp cât ele nu au fost

acordate și nu au fost stabilite corect, iar notificările și adresele către

organele competente au rămas fără răspuns. În plus, nu se poate aprecia că titlurile

pârâților persoane fizice s-au consolidat prin neatacarea contractelor de

vânzare-cumpărare în termenele stabilite de Legea nr. 10/2001, cât timp

Primăria Municipiului București nu le-a adus reclamanților la cunoștință că

imobilul a fost vândut (acest lucru reclamanții l-au aflat în timpul procesului,

motiv pentru care au solicitat introducerea în cauză a acestor persoane), iar

toate discuțiile se purtau în legătură cu cuantumul despăgubirilor.

Recurenții au mai

arătat că imobilul din București, a fost restituit în urma notificărilor

formulate în conformitate cu Legea nr. 10/2001, notificări care priveau și

imobilul de față, din București.

Intimații nu au

formulat întâmpinare.

Examinând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este fondat pentru următoarele considerente:

Recurenții au

susținut, în primul rând, că instanța de apel ar fi nesocotit dispozițiile din

hotărârile pronunțate în primul ciclu procesual, respectiv Decizia civilă nr. 639

din 30 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, și Decizia nr. 1381 din 17 februarie 2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Sub acest aspect,

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. se referă

doar la obligativitatea hotărârii din recurs asupra problemelor de drept

dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe, și nu au în

vedere îngrădirea atribuțiilor judecătorilor de fond prin măsurile impuse prin

hotărârea din apel, în speță de Curtea de Apel București.

În cauză, prin Decizia

civilă nr. 639 din 30 noiembrie 2009, instanța de apel, în primul ciclu

procesual, a admis apelul declarat de reclamanți, a desființat sentința primei

instanțe, pronunțată cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, și a trimis

cauza spre rejudecare.

Ulterior, instanța de

control judiciar a constatat că în mod corect instanța de apel a făcut

aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 și a stabilit că

reclamanților trebuie să li se asigure accesul la justiție, doar că aceeași

instanță nu a analizat, în raport de soluțiile pronunțate în litigiul anterior

purtat de reclamanți, concretizate în sentința civilă nr. 4322 din 27 aprilie 1994

a Judecătoriei sector 1 București, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 2074

din 02 decembrie 1994 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, și în Decizia nr. 115 din 17 ianuarie 1996 a Curții Supreme de Justiție

pronunțată în soluționarea recursului în anulare, dacă aceștia au un bun în

sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O. ori dacă, la rândul lor,

pârâții - cumpărători ai apartamentelor în temeiul unor contracte de vânzare -

cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și a căror anulare nu a fost

solicitată de reclamanți, nu sunt, la rândul lor, titularii unui bun în temeiul

aceleiași norme europene.

Față de îndrumările

date de instanța de casare, instanța de trimitere a constatat, în aplicarea

deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

că și în ipoteza în care reclamanții au obținut anterior câștig de cauză într-o

primă acțiune în revendicare, întrucât hotărârea a fost anulată aceștia aveau

obligația de a uza de procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru

restituirea imobilelor preluate abuziv, însă nu au urmat această cale.

Totodată, instanța a reținut că și dacă s-ar proceda la compararea titlurilor

părților, din perspectiva dreptului comun, pârâții au câștig de cauză, în

privința acestora operând principiul proprietarului aparent; pârâții dețin un

bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât titlul lor de

proprietate nu a fost atacat (sentința civilă nr. 713 din 12 aprilie 2012

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă).

În apel, Curtea de

Apel București a considerat că promovarea recursului în anulare și anularea

hotărârii irevocabile, prin care a fost admisă inițial acțiunea în revendicare

formulată de reclamanți, nu constituie o încălcare a principiului securității

raporturilor juridice civile din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., astfel că

reclamanți nu dețin un bun, ci doar un drept de creanță (drept la despăgubiri)

stabilit în procedura Legii nr. 10/2001 și de natură să excludă incidența

dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare.

Pe de altă parte, pârâții persoane fizice justifică un titlu de proprietate,

consolidat prin neatacarea contractului de vânzare-cumpărare în procedura Legii

nr. 10/2001(Decizia civilă nr. 160/ A din 29 aprilie 2013).

În consecință, Înalta

Curte constată că în rejudecare instanțele de fond s-au preocupat a verifica

dacă reclamanții au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O.

ori dacă, la rândul lor, pârâții - cumpărători ai apartamentelor în temeiul

unor contracte de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nu

sunt, la rândul lor, titularii unui bun în temeiul aceleiași norme europene,

conform îndrumărilor obligatorii ale instanței de recurs, procedând astfel în

sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare.

Prin urmare, nemulțumirea

recurenților în legătură cu soluția adoptată în interpretarea noțiunii de bun

nu poate fi analizată din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 315 alin. (1)

C. proc. civ., pentru considerentele deja expuse, urmând însă a se verifica această

critică pe fondul recursului.

Cât privește compararea

titlurilor exhibate de către părți, se constată că, potrivit Deciziei nr. 33/2008,

astfel cum a făcut trimitere la aceasta și Înalta Curte de Casație și Justiție

în recursul soluționat prin Decizia nr. 1381 din 17 februarie 2011, „nu se

poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca

reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în

sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul

la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele

concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția

europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori

securității raporturilor juridice.”

Astfel, Înalta Curte

va analiza, în concret, în cele ce urmează, în ce măsura fiecare dintre părți

se prevalează de un bun în sensul Convenției, urmând să tranșeze conflictul

dintre cele două drepturi de proprietate egal protejate de Convenție din prisma

criteriilor și standardului convențional de protecție instituit de art. 1 din

Primul Protocol adițional.

După cum rezultă din

jurisprudența C.E.D.O. formată în interpretarea și aplicarea art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., chiar în cauzele privind România

soluționate de instanța europeană, un bun există în patrimoniul proprietarilor

deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut

calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului

(Hotărârea din 12 octombrie 2010 pronunțată în cauza Atanasiu ș.a. contra

României, paragrafe 140 și 143).

Or, asemenea hotărâre

judecătorească există, reprezentată fiind de sentința civilă nr. 4322 din 27

aprilie 1994 a Judecătoriei sector 1 București, rămasă definitivă prin Decizia civilă

nr. 2074 din 02 decembrie 1994 pronunțată de Tribunalul București. secția a

III-a civilă, prin care s-a dispus obligarea Consiliului Local al Municipiului

București și a SC H.N. SA de a-i lăsa autoarei N.S., în calitate de

moștenitoare a fostului proprietar N.T., în deplină proprietate și pașnică

folosință imobilul din București, sector 1.

Întrucât în mod

irevocabil instanțele de judecată au statuat asupra restituirii imobilului în

litigiu, dreptul de proprietate pe care reclamanții îl exhibă în temeiul

acestor hotărâri judecătorești constituie un bun actual în sensul art. 1 din

Primul Protocol Adițional.

Împrejurarea că

sentința de mai sus a fost casată prin Decizia nr. 115 din 17 ianuarie 1996 a

Curții Supreme de Justiție, pronunțată într-un recurs în anulare declarat de

procurorul general, cu consecința respingerii cererii în revendicare, nu infirmă

constatarea existenței unui bun în patrimoniul reclamanților, ca succesori ai

defunctei N.S., dimpotrivă, întărește această concluzie, prin prisma

jurisprudenței constante a C.E.D.O. privind înțelesul și conținutul noțiunii de

bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în situații identice celor din

prezenta cauză.

Faptul că, ulterior,

cu încălcarea art. 6 și art. 1 din Primul Protocol adițional, s-a ajuns la

desființarea unei hotărâri irevocabile care beneficia de autoritatea de lucru

judecat și la pronunțarea unei soluții contrare celor reținute anterior de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, în mod definitiv și irevocabil nu

poate avea drept consecință, în opinia Înaltei Curții, lipsirea reclamanților

de efectele pe care acea decizie le-a produs mai ales în planul Convenției

Europene a Drepturilor Omului.

În hotărârea din data

de 28 octombrie 1999 pronunțată în cauza Brumărescu împotriva României

(publicată în M. Of. nr. 414/2000), s-a apreciat că hotărârea Curții Supreme de

Justiție pronunțată asupra unui recurs în anulare, prin care s-a anulat o

hotărâre judecătorească definitivă, prin care imobilul îi fusese atribuit

proprietarului deposedat de stat anterior anului 1989, hotărâre ce fusese deja

executată - reclamantul fiind recunoscut de către stat drept proprietar al

imobilului pentru o perioadă de 2 ani - constituie atât o lipsire de

proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici

nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, cât și o afectare a

principiului securității raporturilor juridice.

Un raționament

asemănător a fost făcut de către instanța europeană chiar în situația unui

cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, al cărui drept de proprietate fusese

recunoscut irevocabil de instanțele judecătorești, care îi reținuseră

buna-credință în cumpărarea bunului, de care, însă, a fost deposedat ulterior,

printr-o decizie a Curții Supreme de Justiție în urma exercitării recursului în

anulare (Hotărârea din 19 octombrie 2006 pronunțată în cauza Raicu contra

României, publicată în M. Of. nr. 597/2007).

În aceste condiții,

reclamanții din prezenta cauză au un bun în sensul Convenției, de care au fost

lipsiți prin anularea hotărârii judecătorești definitive și irevocabile, iar

privarea de bun nu poate fi compensată decât prin restituirea în natură a

bunului, în cadrul procesual creat prin cererea în revendicare, pentru

argumentele ce se succed.

În privința

titlurilor de proprietate opuse de pârâți, Înalta Curte reține că sunt

reprezentate de contractele de vânzare cumpărare din 1996 încheiate cu Primăria

Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA, care se bucură de prezumția de

validitate și legalitate, nefiind desființate prin nicio cerere de chemare în

judecată.

Imobilul în litigiu a

fost dobândit de pârâții persoane fizice prin acte juridice cu titlu oneros,

buna lor credință la data încheierii convențiilor de vânzare cumpărare cu

statul nefiind contestată de reclamanții. Drept consecință, faptul juridic

menționat este creator al unui drept de proprietate valabil, acesta fiind

sensul dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, și pârâții

dețin un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât

titlul lor de proprietate nu a fost atacat.

În acest context,

Înalta Curte, fâcând aplicarea Deciziei nr. 33/2008, respectiv a jurisprudenței

actuale a C.E.D.O., apreciază că restituirea în natură se impune drept unică

măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin

vânzarea imobilului reclamanților către chiriașii cumpărători pârâți S.S., P.F.T.I.

și P.C.E., vânzare ce reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al

recurenților, ingerință lipsită de bază legală, constatare ce interesează

cererea în revendicare prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre.

C.E.D.O. a statuat că,

în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare deține un bun în sensul

Convenției, respectiv un contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale

integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune,

evicțiune intervenită, în speță, ca urmare a admiterii prezentei cererii în

revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor

de atac interne, în sensul art. 35 din Convenție, ca o condiție de a te plânge

Curții pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate (a se vedea cauza

Tudor și Tudor contra României: referitor la pretinsa încălcare a articolului 1

din Primul Protocol adițional la Convenție).

Analizând doctrina și

jurisprudența interne în materie, Curtea Europeană a reținut, în cauza

menționată, caracterul concret, eficient și accesibil al acțiunii în garanție

pentru evicțiune. De menționat că instanța de contencios european a avut în

vedere implicit atât sistemul reparator instituit de legea specială, cât și

dreptul comun, constatând că persoana interesată poate obține cel puțin prețul

plătit reactualizat sau chiar o despăgubire la valoarea de piață, dar și plata

îmbunătățirilor aduse bunului. Curtea a făcut distincție între prezenta cauză

și cauza Pincova și Pinc împotriva Republicii Cehia, în care fusese restituit

doar prețul plătit, apreciind că despăgubirile acordate de statul român sunt

semnificativ mai mari), astfel încât privarea de proprietate pe care o suportă

terțul de bună-credință, aflat în posesia unui bun, în sensul Convenției, va

putea fi acoperită în mod proporțional.

Așadar, pârâții au la

dispoziție și prevederile Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin

Legea nr. 1/2009 referitoare la posibilitatea obținerii prețului de piață al

apartamentului, dispoziții legale care asigură o posibilitate efectivă de

reparare a prejudiciului suferit.

Împrejurarea că

recurenții ar avea posibilitatea să-și valorifice dreptul invocat în

conformitate cu Legea nr. 10/2001, să obțină astfel valoarea de piață

corespunzătoare a imobilului, stabilită conform standardelor internaționale de

evaluare, nu se constituie într-un argument de natură a atrage respingerea

pretențiilor lor, în lipsa unor măsuri cu caracter concret, eficient și

accesibil în legislația internă ce ar fi putut fi acordate până la acest moment.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanței de apel este dată

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii în materie, astfel încât, conform art.

304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va admite recursul declarat de N.A., N.D. și S.E.E. împotriva Deciziei civile

nr. 160/ A din 29 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, va modifica decizia atacată, în sensul că, potrivit art. 296 C. proc.

civ., va admite apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 713

din 12 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

va schimba în parte sentința și va admite acțiunea în revendicare formulată de

aceștia împotriva pârâților, va obliga pârâții să lase reclamanților în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul situat în sector 1 București, compus

din teren și construcție.

Vor fi menținute

celelalte dispoziții ale sentinței privind respingerea excepției lipsei

calității procesuale active.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții N.A., N.D. și S.E.E. împotriva Deciziei civile nr. 160/

A din 29 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică decizia

atacată, în sensul că admite apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței

civile nr. 713 din 12 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a

III-a civilă.

Schimbă în parte

sentința, în sensul că admite acțiunea formulată de reclamanții N.A., N.D. și S.E.E.

împotriva pârâților Municipiul București prin Primar General, S.S., P.F.T.I. și

P.C.E.

Obligă pârâții să

lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat

în sector 1 București, compus din teren și construcție.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 decembrie 2013.