ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 731/2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 6 ianuarie 2009, sub nr. 360/3/2009, reclamanții G.V. și M.(G.)I. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului București, prin primarul general, R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, obligarea acestora de a le lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în suprafață de 1.000 mp situat în București, B-dul B.N. nr. 36-38 (în incinta de la nr. 34-40), sector 1, cu cheltuieli de judecată. Reclamanții au mai arătat că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, fără titlu, iar în prezent este liber și că sunt moștenitorii autorilor lor, potrivit certificatele de moștenitor nr. 230 din 3 mai 1968 și nr. 935/1985.

În drept, s-au invocat prevederile art. 480 C. civ. La data de 9 februarie 2009, pârâta R.A. - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, excepția lipsei calității procesuale pasive, iar, pe fondul cererii, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată. La termenul de judecată din 18 ianuarie 2010, reclamanții au depus la dosar o nouă cerere precizatoare prin care au arătat că înțeleg să se judece în contradictoriu numai cu pârâții Primăria municipiului București și Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat R.A., Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor fiind indicată în mod eronat ca pârâtă.

La data de 25 martie 2010, pârâta R.A. - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a depus la dosar cerere de arătare a titularului dreptului, acesta fiind Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, iar în motivarea cererii a arătat că intervenientul este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. În drept, au fost invocate dispozițiile H.G. nr. 60/2005, H.G. nr. 265/2005, art. 64 și urm. C. proc. civ., art. 12 din Legea nr. 213/1998. Analizând actele și lucrările dosarului în soluționarea excepției inadmisibilității cererii, prin Sentința civilă nr. 708 din 5 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea formulată de reclamanții G.V.

și G.I. (fostă M.), reținând, în esență, următoarele: Fiind în prezența a două excepții de fond, inadmisibilitatea și lipsa calității procesuale pasive a pârâtei R.A. - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, tribunalul a analizat cu precădere excepția inadmisibilității, având în vedere caracterul și efectele pe care le produc în proces fiecare dintre acestea. Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat sub nr. 15066 din 4 iulie 1921 și prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat sub nr. 17666 din 9 august 1921, autorii reclamanților, A.G. și M.G., au dobândit dreptul de proprietate asupra a două suprafețe de teren de 400 mp, respectiv 600 mp, situate în București, B-dul B.N.

nr. 36-38, sector 1. Potrivit certificatelor de moștenitor nr. 127 din 19 decembrie 2005 și nr. 126 din 19 decembrie 2005 eliberate de notarul public Z.M.N., nr. 230 din 3 mai 1968 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 8 București, nr. 416/1969 eliberat de Notariatul de Stat Ilfov și nr. 935 din 11 iunie 1985 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București, s-a constatat calitatea de moștenitori a reclamanților de pe urma defuncților A.G. și M.G. Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului, prin Decretul nr. 92/1950.

Cum, în speță, imobilul revendicat a trecut în mod abuziv în patrimoniul statului, în cauză devin aplicabile prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001, care, începând cu data de 14 februarie 2001, de când au intrat în vigoare, fac inadmisibilă acțiunea bazată pe dispozițiile dreptului comun, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent (art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată). Potrivit dispozițiilor art. 11.1 din H.G.

nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, „prin utilizarea sintagmei generice imobile expropriate legiuitorul a avut în vedere includerea sub incidența legii a tuturor exproprierilor făcute în perioada de referință, indiferent de calificarea titlului în temeiul cărora acestea au fost expropriate (ca fiind valabil sau nu). Important pentru stabilirea incidenței acestor norme speciale este dovedirea faptului că preluarea a intervenit ca urmare a unei exproprieri dispuse ca atare în baza unui act normativ generic sau individual de expropriere (nu are relevanță asupra incidenței legii faptul că exproprierea a privit numai construcțiile sau numai terenurile, deoarece aceasta era o formă abuzivă de a restrânge cuantumul despăgubirilor).

în aceste cazuri, persoana îndreptățită este ținută a indica sau, după caz, a depune în cadrul notificării sau actelor doveditoare actul normativ ori decizia administrativă în temeiul căreia s-a făcut sau s-a dispus exproprierea". Rezultă, așadar, că, în cazul imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, legea veche materializată în dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., invocată de reclamanți, suportă inevitabil efectele aplicării imediate a legii noi, potrivit dispozițiilor art. 15 din Constituție și art. 1 C. civ. Drept urmare, accesul reclamanților la un proces echitabil cu privire la imobilul revendicat ar fi putut fi exercitat numai în condițiile și cu procedura recunoscută de legea nouă, acțiunea în revendicare potrivit dreptului comun (art. 480-481 C. civ.) nemaiputând fi primită, cei interesați trebuind să recurgă la procedura administrativă prealabilă prevăzută în noua lege.

Prin urmare, adresabilitatea la instanță este supusă, în speță, procedurilor speciale prevăzute de legea nouă, ca lege specială și, în temeiul regulii potrivit cu care, în caz de conflict între o normă generală și o normă specială, aceasta din urmă se va aplica cu prioritate (speciallia generalibus derogant), în cauză sunt pe deplin incidente prevederile Legii nr. 10/2001, republicată. Pentru suprafața de 600 mp, s-a reținut că, în privința imobilului situat la nr. 24, figurează înregistrată o notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001 de numiții C.I.C., C.C. și C.F.I., iar în privința imobilului situat la nr. 26 există deja o adeverință de proprietate eliberată pe numele reclamanților din prezenta cauză.

Pentru suprafața de 400 mp s-a reținut că aceasta se află la nr. poștal 28, pentru care s-a eliberat deja o adeverință de proprietate pe numele G.Z., fiind, totodată, înregistrate și două notificări formulate de reclamantul G.V. Prin urmare, tribunalul a reținut că în niciuna dintre situațiile de fapt menționate nu se susține acțiunea procesuală a reclamanților, în sensul că fie nu există nici un demers efectuat de aceștia în temeiul dispozițiilor legii speciale, fie că acestora li s-a recunoscut deja calitatea de proprietari asupra unei porțiuni din imobilul menționat, fie că nu au continuat demersurile întemeiate pe prevederile legii speciale.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 13A din 18 ianuarie 2012, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant G.V., reținând, în esență, următoarele: Din actele și lucrările dosarului, rezultă că terenul a cărui restituire s-a solicitat a fost dobândit de către autorii reclamanților. Astfel, suprafața de 400 mp, este dobândită de către A.G. și M.G., potrivit actului autentificat la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat la data de 4 iulie 1941 și înregistrat sub nr. 7398, iar suprafața de 600 mp, a fost dobândită de aceiași autori, A.G. și M.G., prin actul de vânzare-cumpărare nr. 17666 încheiat la 9 august 1921 la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat. Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, iar până la data de 6 ianuarie 2009, reclamanții nu au formulat acțiune în revendicare pentru restabilirea situației anterioare aplicării Decretului nr. 92/1950.

Pentru suprafața de 600 mp, teren, ce figurează la nr. 24 pe b-dul B.N., a fost înregistrată notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001 de către numiții C.I.C., C.C. și C.F.I., iar pentru suprafața de 400 mp, teren, ce se află la nr. 28 pe b-dul B.N., au fost formulate notificări de către reclamantul G.V., potrivit Legii nr. 10/2001. În prezenta cauză, s-a formulat o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în contradictoriu cu Primăria municipiului București, prin primarul general, care administrează bunurile Statului Român, ce a efectuat actul de preluare abuzivă, situația juridică a imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada martie 1945 - decembrie 1989 fiind reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar reclamanții trebuie să urmeze procedurile legii speciale în recunoașterea acestor drepturi.

Potrivit Deciziei pronunțate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 33/2008, concursul între legea specială și legea generală se soluționează acordându-se eficiență legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă aceste dispoziții nu sunt expres prevăzute în legea specială. Prin această decizie în interesul legii, s-a prevăzut expres că sunt aplicabile dispozițiile legii speciale în cazul în care s-a formulat acțiunea în revendicare pentru bunurile preluate abuziv în perioada 1945 - 1989 și se poate soluționa cererea formulată de către reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește critica formulată prin motivele de apel referitoare la faptul că a fost încălcat principiul imprescriptibilității dreptului de proprietate, Curtea a constatat că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu poate fi formulată după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ce reglementează raporturile dintre Statul Român, care a efectuat preluarea abuzivă și persoanele îndreptățite la restituire. Având în vedere că acțiunea în revendicare a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, se aplică dispozițiile prevăzute de această lege specială și nu dispozițiile dreptului comun, nefiind atins principiul imprescriptibilității dreptului de proprietate, deoarece, restituirea proprietăților preluate în mod abuziv este reglementată prin dispozițiile legii speciale.

Potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea aplicării unitare a legii, legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, iar aplicarea dispozițiilor acesteia poate fi înlăturată numai dacă acestea contravin dispozițiilor Convenției europene a drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În cauză, se constată că dispozițiile Legii nr. 10/2001 sunt dispoziții care reglementează situația juridică a imobilelor preluate în mod abuziv, cât și procedura de restituire a proprietăților, și nu încalcă dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Cu privire la dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a constatat că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale și nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, însă, în prezenta cauză, se constată că reclamanții nu dețin un bun în sensul Convenției europene a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar soluționarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 conduce la acordarea măsurilor reparatorii pentru persoanele îndreptățite la restituire. Împotriva acestei deciziei au declarat recurs reclamanții G.V.

și M.(G.)I., criticând-o pentru nelegalitate, pentru următoarele considerente: Curtea de Apel București, prin decizia recurată, a respins, ca neîntemeiat, apelul, reținând, în esență, aceleași argumente ca și instanța de fond. Această hotărâre este nelegală, întrucât întregul raționament juridic pe care s-a întemeiat soluția dată este eronat, contravenind principiului de drept al imprescriptibilității dreptului de proprietate, iar dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu pot fi interpretare decât prin raportare la dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului și ale practicii Curții Europene a Drepturilor Omului. În aprecierea caracterului întemeiat al acțiunii în revendicare promovată de reclamanți, instanța trebuia să ia în considerare împrejurarea că dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate a intrat în patrimoniul Statului Român fără titlu, cu încălcarea dispozițiilor constituționale din momentul respectiv.

Ulterior, dreptul de proprietate a rămas în patrimoniul statului uzurpator, nefiind înstrăinat către o altă persoană. În acest sens, s-a arătat că este eronat argumentul instanțelor de fond în sensul că este necesară respingerea acțiunii în revendicare pentru a se asigura respectarea dreptului de proprietate al unui terț (actualul titular), deoarece cel ce a preluat fraudulos (Statul Român) nu poate fi protejat în dauna adevăraților proprietari, astfel că titlul său este viciat din culpa sa exclusivă. Statul Român nu poate invocat Convenția europeană a drepturilor omului drept temei pentru a se apăra împotriva acțiunii în revendicare, întrucât, dreptul său este întemeiat pe cauză ilicită, situație în care nu poate avea un drept protejat, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.

Acțiunea în revendicare, chiar și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă față de prevederile art 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, iar practica judecătorească a apreciat ca fiind admisibilă acțiunea în revendicare formulată de reclamanți. Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, nu poate constitui temei pentru respingerea ca inadmisibilă sau ca neîntemeiată a acțiunii în revendicare. Astfel, prin această hotărâre, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, a arătat că aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție, aparținând altor persoane.

De asemenea, s-a arătat, că este neîntemeiat argumentul pârâților, susținut cu prilejul dezbaterilor, în sensul că singura modalitate de reparare a drepturilor persoanelor deposedate în perioada comunistă ar fi numai cea reglementată de legile speciale (Legea nr. 112/1995 și respectiv Legea nr. 10/2001), întrucât dispozițiile art. 480 C. civ. nu au fost niciodată abrogate, nici expres, nici tacit. S-a concluzionat, că toate argumentele susținute de către instanțele de fond și apel nu pot înlătura de la aplicare dispozițiile Protocolului nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, astfel cum aceste dispoziții comunitare au fost interpretate în practica judecătorească, din care rezultă caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate, drept ce poate fi invocat oricând în relația cu statul uzurpator.

În ședința publică din 25 octombrie 2012, instanța a constatat că cererea de recurs este semnată de mandatarul U.D.S., care are procură doar pentru recurentul G.V., iar intimata pârâtă, prin întâmpinarea depusă, a invocat lipsa semnăturii recurentei M.(G.)I. de pe cererea de recurs și excepția inadmisibilității recursului declarat de reclamantă, deoarece aceasta nu a exercitat calea de atac a apelului și nici nu a aderat la apelul declarat de reclamantul G.V., precum și excepția nulității recursului declarat de reclamant, deoarece motivele de recurs formulate de acesta nu se încadrează în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Constatând că recurenta reclamantă M.(G.)I. nu a semnat cererea de recurs, Înalta Curte a amânat judecarea cauzei și a dispus citarea reclamantei cu mențiunea să se prezinte să semneze cererea de recurs, sub sancțiunea nulității.

Pentru termenul următor, la 14 februarie 2013, deși legal citată cu această mențiune, reclamanta M.(G.)I. nu s-a prezentat în instanță să semneze cererea de recurs. În această situație, față de prevederile art. 302 alin. 81) lit. d) C. proc. civ., care prevăd că „Cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității ...d) semnătură", instanța va dispune anularea, ca nesemnat, a recursului declarat de reclamanta M.(G.)I. În ceea ce privește recursul declarat de reclamantul G.V., se constată că, prin întâmpinarea formulată, intimata pârâtă a invocat excepția nulității acestuia, susținând că motivele de recurs formulate de reclamant nu se încadrează în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Deși nu a arătat expres, se constată că pârâta a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamant, potrivit art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., însă această excepție este neîntemeiată, pentru următoarele considerente: Este adevărat că în cererea de recurs reclamantul G.V. nu a indicat niciunul din temeiurile de drept prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., dar dezvoltarea motivelor de recurs, așa cum a fost expusă mai sus, face posibilă încadrarea lor în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanță, în condițiile art. 306 (3) C. proc. civ. Prin urmare, excepția nulității recursului declarat de reclamantul G.V. este neîntemeiată, iar instanța, analizând recursul reclamantului în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată următoarele: Reclamanții, în susținerea acțiunii în revendicare pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ., au invocat drept titlu asupra imobilului în litigiu, ce a fost preluat de stat abuziv, prin naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, titlul originar al autorilor lor.

Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație". Odată cu apariția Legii nr. 10/2001, bunurile preluate iară titlu valabil puteau fi solicitate în condițiile acestei legi, care, în art. 2, menționează ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul legii.

Potrivit dispozițiilor art. 21 din legea actuală (art. 20 în forma inițială), imobilele, terenuri și construcții, preluate în mod abuziv, în perioada de referință a actului normativ, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, deținute la data intrării în vigoare a legii (14 februarie 2001), printre altele, de o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale era acționar sau asociat majoritar, se restituiau în natură, prin decizie sau dispoziție motivată a organelor de conducere ale unităților deținătoare. De asemenea, în cazul în care valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute de stat sau de autoritatea sus-menționată era mai mare sau egală cu valoarea imobilului pretins, persoana îndreptățită putea obține această formă de reparație.

În măsura în care, la data intrării în vigoare a legii, deținătorul imobilului era o societate comercială integral privatizată, restituirea în natură a imobilului putea fi dispusă de societatea respectivă, după cum rezultă din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 27 alin. (1) din aceeași lege, în forma inițială, care prevedeau acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent doar pentru cazul imobilelor preluate de stat cu titlu valabil și evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate. În scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptățite la această formă de reparație trebuiau să formuleze notificare în termenul prevăzut de acest act normativ, așa cum a fost prelungit ulterior.

Sancțiunea nerespectării acestui termen, reglementat pentru trimiterea notificării, constă în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept și anume „Specialia generalibus derogant" ("Legile speciale derogă de la cele generale"). Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun. În acest sens, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, obligatorie, potrivit art. 329 C. proc.

civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că dacă există concurs între legea specială și cea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede expres în cuprinsul legii speciale. În speță, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul pretins de reclamanți se afla în deținerea pârâtului Municipiul București astfel încât aceștia puteau obține măsuri reparatorii pentru bunul respectiv în baza acestei legi, inclusiv în modalitatea restituirii în natură, cu condiția să fi adresat o notificare, în condițiile și în termenul prevăzute de lege.

Reclamantul G.V., care a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru retrocedarea imobilului în litigiu, în anul 2009, prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun formulată în cauza de față, a solicitat lăsarea imobilului în deplină proprietate și posesie de către pârâți, fără să continue procedura administrativă, în scopul recuperării bunului, în baza legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001.

În consecință, în prezent, neurmând regulile legii speciale pentru restituirea imobilului de către unitatea deținătoare de la data intrării în vigoare a acestei legi, reclamantul nu poate obține recunoașterea dreptului de proprietate și posesia bunului prin intermediul acțiunii în revendicare, fără a se încălca principiul „specialia generalibus derogant". De asemenea, se constată că accesul la justiție al reclamantului era pe deplin asigurat în cazul în care ar fi respectat procedura impusă de legislația specială în materie de proprietate, deoarece, în cazul în care ar fi fost nemulțumită de modalitatea soluționării notificării ar fi putut formula contestație în temeiul art. 26 (art. 24 din legea veche), supunând pretențiile sale controlului judiciar, iar în aceste condiții ar fi putut beneficia și de un proces echitabil.

În cauza Atanasiu, Curtea Europeană a interpretat Convenția și art. 1 din Protocolul nr. 1 în raport cu legislația internă reținând că de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2001 și 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism eficient pentru a se ajunge fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. În consecință, transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile speciale de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.

Prin urmare, față de cele statuate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, se constată că analiza cererii de față nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală și legea specială se realizează în favoarea celei din urmă, astfel că, legal, instanța de apel a respins acțiunea în revendicare promovată, în temeiul art. 480 - 481 C. civ., de către reclamanți, în contradictoriu cu pârâții, câtă vreme aceștia aveau deschisă cale procedurii speciale pentru retrocedarea în natură a imobilului în litigiu, astfel că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Cu toate acestea, acțiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, așa cum s-a statuat prin Decizia nr. 33/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin care s-a arătat că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Analizând cauza din perspectiva art. 480 - 481 C. civ., art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului, precum și a jurisprudenței naționale -Decizia nr. 3 3/2008 a Înaltei Curți de Justiție și Casație, și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului - Cauza Atanasiu din 12 octombrie 2010, Curtea constată că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu putere obligatorie pentru instanțele naționale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de „bunuri" poate acoperi atât „bunurile actuale", cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele, în virtutea cărora un reclamant poate pretinde să aibă cel puțin „speranța legitimă" de a se bucura efectiv de un drept de proprietate.

Existența unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nici o îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se supune acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Însă, în speță, reclamanții nu se pot prevala de un bun actual în sensul Convenției și nici de o speranță legitimă, câtă vreme nu s-a făcut nici o dovadă că au acționat în justiție anterior datei introducerii acțiunii, 6 ianuarie 2009 și că dețin o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să le fi fost recunoscută calitatea de proprietari, iar în dispozitiv să existe obligația de restituire a imobilului în litigiu, în condițiile în care bunul autorilor lor a trecut în proprietatea statului abuziv. În aceste circumstanțe, se constată că reclamanții, neavând un bun actual nu au nici un drept la restituirea în natură a imobilului în litigiu, astfel cum aceștia pretind, pe calea acțiunii în revendicare, în condițiile art. 480 C. civ.

și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului, cum legal a constatat instanța de apel, motiv pentru care raționamentul acesteia nu contravine principiului imprescriptibilității dreptului de proprietate, astfel că pe acest aspect critica formulată de reclamant este nefondată. Pentru considerentele expuse, instanța va respinge excepția nulității recursului declarat de reclamantul G.V., va anula, ca nesemnat, recursul declarat de reclamanta M.(G.)I., și, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului declarat de reclamantul G.V., invocată de intimata - pârâtă Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat. Anulează, ca nesemnat, recursul declarat de reclamanta M.(G.)I. împotriva Deciziei nr. 13A din 18 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.V. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2013. Procesat de GGC - DG