ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 731/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 731/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 6

ianuarie 2009, sub nr. 360/3/2009, reclamanții G.V. și M.(G.)I. au solicitat,

în contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului București, prin primarul

general, R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale

pentru Restituirea Proprietăților, obligarea acestora de a le lăsa în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul în suprafață de 1.000 mp situat în

București, B-dul B.N. nr. 36-38 (în incinta de la nr. 34-40), sector 1, cu

cheltuieli de judecată.

Reclamanții au mai

arătat că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, fără titlu, iar în

prezent este liber și că sunt moștenitorii autorilor lor, potrivit

certificatele de moștenitor nr. 230 din 3 mai 1968 și nr. 935/1985.

În drept, s-au

invocat prevederile art. 480 C. civ.

La data de 9

februarie 2009, pârâta R.A. - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat

a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția de inadmisibilitate a

acțiunii în revendicare, excepția lipsei calității procesuale pasive, iar, pe

fondul cererii, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

La termenul de

judecată din 18 ianuarie 2010, reclamanții au depus la dosar o nouă cerere

precizatoare prin care au arătat că înțeleg să se judece în contradictoriu

numai cu pârâții Primăria municipiului București și Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat R.A., Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

fiind indicată în mod eronat ca pârâtă.

La data de 25 martie

2010, pârâta R.A. - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a depus la

dosar cerere de arătare a titularului dreptului, acesta fiind Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, iar în motivarea cererii a arătat că

intervenientul este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în

litigiu.

În drept, au fost

invocate dispozițiile H.G. nr. 60/2005, H.G. nr. 265/2005, art. 64 și urm. C.

proc. civ., art. 12 din Legea nr. 213/1998.

Analizând actele și

lucrările dosarului în soluționarea excepției inadmisibilității cererii, prin

Sentința civilă nr. 708 din 5 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a V-a

civilă, a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea formulată de

reclamanții G.V. și G.I. (fostă M.), reținând, în esență, următoarele:

Fiind în prezența a

două excepții de fond, inadmisibilitatea și lipsa calității procesuale pasive a

pârâtei R.A. - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, tribunalul a

analizat cu precădere excepția inadmisibilității, având în vedere caracterul și

efectele pe care le produc în proces fiecare dintre acestea.

Prin actul de

vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat sub nr.

15066 din 4 iulie 1921 și prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la

Tribunalul Ilfov, Secția Notariat sub nr. 17666 din 9 august 1921, autorii

reclamanților, A.G. și M.G., au dobândit dreptul de proprietate asupra a două

suprafețe de teren de 400 mp, respectiv 600 mp, situate în București, B-dul

B.N. nr. 36-38, sector 1.

Potrivit

certificatelor de moștenitor nr. 127 din 19 decembrie 2005 și nr. 126 din 19

decembrie 2005 eliberate de notarul public Z.M.N., nr. 230 din 3 mai 1968

eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 8 București, nr. 416/1969 eliberat

de Notariatul de Stat Ilfov și nr. 935 din 11 iunie 1985 eliberat de Notariatul

de Stat al Sectorului 1 București, s-a constatat calitatea de moștenitori a

reclamanților de pe urma defuncților A.G. și M.G.

Imobilul în litigiu a

trecut în proprietatea statului, prin Decretul nr. 92/1950.

Cum, în speță,

imobilul revendicat a trecut în mod abuziv în patrimoniul statului, în cauză

devin aplicabile prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001, care, începând cu

data de 14 februarie 2001, de când au intrat în vigoare, fac inadmisibilă

acțiunea bazată pe dispozițiile dreptului comun, sub sancțiunea pierderii

dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent (art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată).

Potrivit

dispozițiilor art. 11.1 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, privind regimul juridic

al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, „prin utilizarea sintagmei generice imobile expropriate legiuitorul a

avut în vedere includerea sub incidența legii a tuturor exproprierilor făcute

în perioada de referință, indiferent de calificarea titlului în temeiul cărora

acestea au fost expropriate (ca fiind valabil sau nu). Important pentru

stabilirea incidenței acestor norme speciale este dovedirea faptului că

preluarea a intervenit ca urmare a unei exproprieri dispuse ca atare în baza

unui act normativ generic sau individual de expropriere (nu are relevanță

asupra incidenței legii faptul că exproprierea a privit numai construcțiile sau

numai terenurile, deoarece aceasta era o formă abuzivă de a restrânge cuantumul

despăgubirilor). în aceste cazuri, persoana îndreptățită este ținută a indica

sau, după caz, a depune în cadrul notificării sau actelor doveditoare actul

normativ ori decizia administrativă în temeiul căreia s-a făcut sau s-a dispus

exproprierea".

Rezultă, așadar, că,

în cazul imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, legea veche

materializată în dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., invocată de reclamanți,

suportă inevitabil efectele aplicării imediate a legii noi, potrivit

dispozițiilor art. 15 din Constituție și art. 1 C. civ. Drept urmare, accesul

reclamanților la un proces echitabil cu privire la imobilul revendicat ar fi

putut fi exercitat numai în condițiile și cu procedura recunoscută de legea

nouă, acțiunea în revendicare potrivit dreptului comun (art. 480-481 C. civ.)

nemaiputând fi primită, cei interesați trebuind să recurgă la procedura

administrativă prealabilă prevăzută în noua lege.

Prin urmare,

adresabilitatea la instanță este supusă, în speță, procedurilor speciale

prevăzute de legea nouă, ca lege specială și, în temeiul regulii potrivit cu

care, în caz de conflict între o normă generală și o normă specială, aceasta

din urmă se va aplica cu prioritate (speciallia generalibus derogant), în cauză

sunt pe deplin incidente prevederile Legii nr. 10/2001, republicată.

Pentru suprafața de

600 mp, s-a reținut că, în privința imobilului situat la nr. 24, figurează

înregistrată o notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001 de numiții

C.I.C., C.C. și C.F.I., iar în privința imobilului situat la nr. 26 există deja

o adeverință de proprietate eliberată pe numele reclamanților din prezenta

cauză.

Pentru suprafața de

400 mp s-a reținut că aceasta se află la nr. poștal 28, pentru care s-a

eliberat deja o adeverință de proprietate pe numele G.Z., fiind, totodată,

înregistrate și două notificări formulate de reclamantul G.V.

Prin urmare,

tribunalul a reținut că în niciuna dintre situațiile de fapt menționate nu se

susține acțiunea procesuală a reclamanților, în sensul că fie nu există nici un

demers efectuat de aceștia în temeiul dispozițiilor legii speciale, fie că

acestora li s-a recunoscut deja calitatea de proprietari asupra unei porțiuni

din imobilul menționat, fie că nu au continuat demersurile întemeiate pe

prevederile legii speciale.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 13A din 18 ianuarie 2012, a

respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant G.V., reținând, în

esență, următoarele:

Din actele și

lucrările dosarului, rezultă că terenul a cărui restituire s-a solicitat a fost

dobândit de către autorii reclamanților.

Astfel, suprafața de

400 mp, este dobândită de către A.G. și M.G., potrivit actului autentificat la

Tribunalul Ilfov, Secția Notariat la data de 4 iulie 1941 și înregistrat sub

nr. 7398, iar suprafața de 600 mp, a fost dobândită de aceiași autori, A.G. și

M.G., prin actul de vânzare-cumpărare nr. 17666 încheiat la 9 august 1921 la

Tribunalul Ilfov, Secția Notariat.

Imobilul în litigiu a

trecut în proprietatea statului în temeiul dispozițiilor Decretului nr.

92/1950, iar până la data de 6 ianuarie 2009, reclamanții nu au formulat

acțiune în revendicare pentru restabilirea situației anterioare aplicării Decretului

nr. 92/1950.

Pentru suprafața de

600 mp, teren, ce figurează la nr. 24 pe b-dul B.N., a fost înregistrată

notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001 de către numiții C.I.C., C.C. și

C.F.I., iar pentru suprafața de 400 mp, teren, ce se află la nr. 28 pe b-dul

B.N., au fost formulate notificări de către reclamantul G.V., potrivit Legii

nr. 10/2001.

În prezenta cauză,

s-a formulat o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.

civ., în contradictoriu cu Primăria municipiului București, prin primarul

general, care administrează bunurile Statului Român, ce a efectuat actul de

preluare abuzivă, situația juridică a imobilelor preluate abuziv de către stat

în perioada martie 1945 - decembrie 1989 fiind reglementată de dispozițiile Legii

nr. 10/2001, iar reclamanții trebuie să urmeze procedurile legii speciale în

recunoașterea acestor drepturi.

Potrivit Deciziei

pronunțate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție

nr. 33/2008, concursul între legea specială și legea generală se soluționează

acordându-se eficiență legii speciale, conform principiului specialia

generalibus derogant, chiar dacă aceste dispoziții nu sunt expres prevăzute în

legea specială.

Prin această decizie

în interesul legii, s-a prevăzut expres că sunt aplicabile dispozițiile legii

speciale în cazul în care s-a formulat acțiunea în revendicare pentru bunurile

preluate abuziv în perioada 1945 - 1989 și se poate soluționa cererea formulată

de către reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește

critica formulată prin motivele de apel referitoare la faptul că a fost

încălcat principiul imprescriptibilității dreptului de proprietate, Curtea a

constatat că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu poate fi

formulată după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ce

reglementează raporturile dintre Statul Român, care a efectuat preluarea

abuzivă și persoanele îndreptățite la restituire.

Având în vedere că

acțiunea în revendicare a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, se aplică dispozițiile prevăzute de această lege specială și nu

dispozițiile dreptului comun, nefiind atins principiul imprescriptibilității

dreptului de proprietate, deoarece, restituirea proprietăților preluate în mod

abuziv este reglementată prin dispozițiile legii speciale.

Potrivit Deciziei nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea aplicării unitare a

legii, legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, iar aplicarea

dispozițiilor acesteia poate fi înlăturată numai dacă acestea contravin

dispozițiilor Convenției europene a drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

În cauză, se constată

că dispozițiile Legii nr. 10/2001 sunt dispoziții care reglementează situația

juridică a imobilelor preluate în mod abuziv, cât și procedura de restituire a

proprietăților, și nu încalcă dispozițiile Convenției europene a drepturilor

omului și a libertăților fundamentale.

Cu privire la

dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, Curtea a constatat că orice persoană

fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale și nimeni nu

poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și

în condițiile prevăzute de lege, însă, în prezenta cauză, se constată că

reclamanții nu dețin un bun în sensul Convenției europene a drepturilor omului

și a libertăților fundamentale, iar soluționarea notificărilor formulate în

temeiul Legii nr. 10/2001 conduce la acordarea măsurilor reparatorii pentru

persoanele îndreptățite la restituire.

Împotriva acestei

deciziei au declarat recurs reclamanții G.V. și M.(G.)I., criticând-o pentru

nelegalitate, pentru următoarele considerente:

Curtea de Apel

București, prin decizia recurată, a respins, ca neîntemeiat, apelul, reținând,

în esență, aceleași argumente ca și instanța de fond.

Această hotărâre este

nelegală, întrucât întregul raționament juridic pe care s-a întemeiat soluția

dată este eronat, contravenind principiului de drept al imprescriptibilității

dreptului de proprietate, iar dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu pot fi

interpretare decât prin raportare la dispozițiile Convenției europene a

drepturilor omului și ale practicii Curții Europene a Drepturilor Omului.

În aprecierea

caracterului întemeiat al acțiunii în revendicare promovată de reclamanți,

instanța trebuia să ia în considerare împrejurarea că dreptul de proprietate

asupra imobilelor revendicate a intrat în patrimoniul Statului Român fără

titlu, cu încălcarea dispozițiilor constituționale din momentul respectiv.

Ulterior, dreptul de

proprietate a rămas în patrimoniul statului uzurpator, nefiind înstrăinat către

o altă persoană. În acest sens, s-a arătat că este eronat argumentul

instanțelor de fond în sensul că este necesară respingerea acțiunii în

revendicare pentru a se asigura respectarea dreptului de proprietate al unui

terț (actualul titular), deoarece cel ce a preluat fraudulos (Statul Român) nu

poate fi protejat în dauna adevăraților proprietari, astfel că titlul său este

viciat din culpa sa exclusivă. Statul Român nu poate invocat Convenția

europeană a drepturilor omului drept temei pentru a se apăra împotriva acțiunii

în revendicare, întrucât, dreptul său este întemeiat pe cauză ilicită, situație

în care nu poate avea un drept protejat, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.

Acțiunea în

revendicare, chiar și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este

admisibilă față de prevederile art 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția europeană a drepturilor omului, iar practica judecătorească a

apreciat ca fiind admisibilă acțiunea în revendicare formulată de reclamanți.

Decizia nr. 33 din 9

iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în

interesul legii, nu poate constitui temei pentru respingerea ca inadmisibilă

sau ca neîntemeiată a acțiunii în revendicare. Astfel, prin această hotărâre,

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, a arătat că aplicarea

altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din

urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere

drepturilor apărate de Convenție, aparținând altor persoane.

De asemenea, s-a

arătat, că este neîntemeiat argumentul pârâților, susținut cu prilejul

dezbaterilor, în sensul că singura modalitate de reparare a drepturilor

persoanelor deposedate în perioada comunistă ar fi numai cea reglementată de

legile speciale (Legea nr. 112/1995 și respectiv Legea nr. 10/2001), întrucât dispozițiile

art. 480 C. civ. nu au fost niciodată abrogate, nici expres, nici tacit.

S-a concluzionat, că

toate argumentele susținute de către instanțele de fond și apel nu pot înlătura

de la aplicare dispozițiile Protocolului nr. 1 adițional la Convenția europeană

a drepturilor omului, astfel cum aceste dispoziții comunitare au fost

interpretate în practica judecătorească, din care rezultă caracterul

imprescriptibil al dreptului de proprietate, drept ce poate fi invocat oricând

în relația cu statul uzurpator.

În ședința publică

din 25 octombrie 2012, instanța a constatat că cererea de recurs este semnată

de mandatarul U.D.S., care are procură doar pentru recurentul G.V., iar

intimata pârâtă, prin întâmpinarea depusă, a invocat lipsa semnăturii

recurentei M.(G.)I. de pe cererea de recurs și excepția inadmisibilității

recursului declarat de reclamantă, deoarece aceasta nu a exercitat calea de

atac a apelului și nici nu a aderat la apelul declarat de reclamantul G.V.,

precum și excepția nulității recursului declarat de reclamant, deoarece

motivele de recurs formulate de acesta nu se încadrează în dispozițiile art.

304 C. proc. civ.

Constatând că

recurenta reclamantă M.(G.)I. nu a semnat cererea de recurs, Înalta Curte a

amânat judecarea cauzei și a dispus citarea reclamantei cu mențiunea să se

prezinte să semneze cererea de recurs, sub sancțiunea nulității.

Pentru termenul

următor, la 14 februarie 2013, deși legal citată cu această mențiune,

reclamanta M.(G.)I. nu s-a prezentat în instanță să semneze cererea de recurs.

În această situație,

față de prevederile art. 302 alin. 81) lit. d) C. proc. civ., care prevăd că

„Cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității ...d) semnătură",

instanța va dispune anularea, ca nesemnat, a recursului declarat de reclamanta

M.(G.)I.

În ceea ce privește

recursul declarat de reclamantul G.V., se constată că, prin întâmpinarea

formulată, intimata pârâtă a invocat excepția nulității acestuia, susținând că

motivele de recurs formulate de reclamant nu se încadrează în dispozițiile art.

304 C. proc. civ.

Deși nu a arătat

expres, se constată că pârâta a invocat excepția nulității recursului declarat

de reclamant, potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ., însă această excepție

este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Este adevărat că în

cererea de recurs reclamantul G.V. nu a indicat niciunul din temeiurile de

drept prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., dar dezvoltarea motivelor

de recurs, așa cum a fost expusă mai sus, face posibilă încadrarea lor în art.

304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanță, în condițiile art. 306 (3) C.

proc. civ.

Prin urmare, excepția

nulității recursului declarat de reclamantul G.V. este neîntemeiată, iar

instanța, analizând recursul reclamantului în limita criticilor formulate, ce

permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată următoarele:

Reclamanții, în

susținerea acțiunii în revendicare pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ.,

au invocat drept titlu asupra imobilului în litigiu, ce a fost preluat de stat

abuziv, prin naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, titlul originar al

autorilor lor.

Potrivit art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998, „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil,

inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de

foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi

speciale de reparație".

Odată cu apariția

Legii nr. 10/2001, bunurile preluate iară titlu valabil puteau fi solicitate în

condițiile acestei legi, care, în art. 2, menționează ce se înțelege prin

imobile preluate în mod abuziv, în sensul legii.

Potrivit

dispozițiilor art. 21 din legea actuală (art. 20 în forma inițială), imobilele,

terenuri și construcții, preluate în mod abuziv, în perioada de referință a

actului normativ, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, deținute la data

intrării în vigoare a legii (14 februarie 2001), printre altele, de o societate

comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale

sau locale era acționar sau asociat majoritar, se restituiau în natură, prin

decizie sau dispoziție motivată a organelor de conducere ale unităților

deținătoare. De asemenea, în cazul în care valoarea acțiunilor sau părților

sociale deținute de stat sau de autoritatea sus-menționată era mai mare sau

egală cu valoarea imobilului pretins, persoana îndreptățită putea obține

această formă de reparație.

În măsura în care, la

data intrării în vigoare a legii, deținătorul imobilului era o societate

comercială integral privatizată, restituirea în natură a imobilului putea fi

dispusă de societatea respectivă, după cum rezultă din interpretarea per a

contrario a dispozițiilor art. 27 alin. (1) din aceeași lege, în forma

inițială, care prevedeau acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent doar

pentru cazul imobilelor preluate de stat cu titlu valabil și evidențiate în

patrimoniul unei societăți comerciale privatizate.

În scopul restituirii

în natură, persoanele care se considerau îndreptățite la această formă de

reparație trebuiau să formuleze notificare în termenul prevăzut de acest act

normativ, așa cum a fost prelungit ulterior.

Sancțiunea

nerespectării acestui termen, reglementat pentru trimiterea notificării, constă

în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură

sau prin echivalent.

Inaplicabilitatea

dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept și anume

„Specialia generalibus derogant" ("Legile speciale derogă de la cele

generale"). Conform acestui principiu, în situația în care legea generală

și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui

raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la

aplicare dreptul comun.

În acest sens,

Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, în recurs în interesul legii, obligatorie, potrivit art. 329 C. proc.

civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că dacă există concurs între

legea specială și cea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale,

chiar dacă nu se prevede expres în cuprinsul legii speciale.

În speță, la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul pretins de reclamanți se afla

în deținerea pârâtului Municipiul București astfel încât aceștia puteau obține

măsuri reparatorii pentru bunul respectiv în baza acestei legi, inclusiv în

modalitatea restituirii în natură, cu condiția să fi adresat o notificare, în

condițiile și în termenul prevăzute de lege.

Reclamantul G.V.,

care a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru retrocedarea imobilului

în litigiu, în anul 2009, prin intermediul acțiunii în revendicare de drept

comun formulată în cauza de față, a solicitat lăsarea imobilului în deplină

proprietate și posesie de către pârâți, fără să continue procedura

administrativă, în scopul recuperării bunului, în baza legii speciale de

reparație, Legea nr. 10/2001.

În consecință, în

prezent, neurmând regulile legii speciale pentru restituirea imobilului de

către unitatea deținătoare de la data intrării în vigoare a acestei legi,

reclamantul nu poate obține recunoașterea dreptului de proprietate și posesia

bunului prin intermediul acțiunii în revendicare, fără a se încălca principiul

„specialia generalibus derogant".

De asemenea, se

constată că accesul la justiție al reclamantului era pe deplin asigurat în

cazul în care ar fi respectat procedura impusă de legislația specială în

materie de proprietate, deoarece, în cazul în care ar fi fost nemulțumită de

modalitatea soluționării notificării ar fi putut formula contestație în temeiul

art. 26 (art. 24 din legea veche), supunând pretențiile sale controlului

judiciar, iar în aceste condiții ar fi putut beneficia și de un proces

echitabil.

În cauza Atanasiu,

Curtea Europeană a interpretat Convenția și art. 1 din Protocolul nr. 1 în

raport cu legislația internă reținând că de la intrarea în vigoare a Legilor

nr. 1/2001 și 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede

un mecanism eficient pentru a se ajunge fie la restituirea bunului, fie la

acordarea unei despăgubiri.

În consecință, transformarea

într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului a interesului patrimonial ce

rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, se subordonează

îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul

procedurilor prevăzute de legile speciale de reparație și epuizării căilor de

recurs prevăzute de aceste legi.

Prin urmare, față de

cele statuate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, Secțiile Unite, se constată că analiza cererii de față nu poate

opera pe calea dreptului comun, deoarece, potrivit principiului specialia

generalibus derogant, concursul dintre legea generală și legea specială se

realizează în favoarea celei din urmă, astfel că, legal, instanța de apel a

respins acțiunea în revendicare promovată, în temeiul art. 480 - 481 C. civ.,

de către reclamanți, în contradictoriu cu pârâții, câtă vreme aceștia aveau

deschisă cale procedurii speciale pentru retrocedarea în natură a imobilului în

litigiu, astfel că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a art. 6

din Legea nr. 213/1998.

Cu toate acestea,

acțiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, așa cum s-a statuat prin

Decizia nr. 33/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite,

prin care s-a arătat că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001

exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată

prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Analizând cauza din

perspectiva art. 480 - 481 C. civ., art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului, precum și a jurisprudenței

naționale -Decizia nr. 3 3/2008 a Înaltei Curți de Justiție și Casație, și cea

a Curții Europene a Drepturilor Omului - Cauza Atanasiu din 12 octombrie 2010,

Curtea constată că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu putere

obligatorie pentru instanțele naționale, că un reclamant nu poate invoca o

încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se

raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de

„bunuri" poate acoperi atât „bunurile actuale", cât și valorile

patrimoniale, inclusiv creanțele, în virtutea cărora un reclamant poate

pretinde să aibă cel puțin „speranța legitimă" de a se bucura efectiv de

un drept de proprietate.

Existența unui „bun

actual" în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nici o

îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie jurisdicțiile au

recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii,

au decis în mod expres restituirea bunului.

În acest context,

refuzul administrației de a se supune acestei hotărâri constituie o ingerință

în dreptul la respectarea bunurilor, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție.

Însă, în speță,

reclamanții nu se pot prevala de un bun actual în sensul Convenției și nici de

o speranță legitimă, câtă vreme nu s-a făcut nici o dovadă că au acționat în

justiție anterior datei introducerii acțiunii, 6 ianuarie 2009 și că dețin o

hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să le fi fost recunoscută

calitatea de proprietari, iar în dispozitiv să existe obligația de restituire a

imobilului în litigiu, în condițiile în care bunul autorilor lor a trecut în

proprietatea statului abuziv.

În aceste

circumstanțe, se constată că reclamanții, neavând un bun actual nu au nici un

drept la restituirea în natură a imobilului în litigiu, astfel cum aceștia

pretind, pe calea acțiunii în revendicare, în condițiile art. 480 C. civ. și

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor

omului, cum legal a constatat instanța de apel, motiv pentru care raționamentul

acesteia nu contravine principiului imprescriptibilității dreptului de proprietate,

astfel că pe acest aspect critica formulată de reclamant este nefondată.

Pentru considerentele

expuse, instanța va respinge excepția nulității recursului declarat de

reclamantul G.V., va anula, ca nesemnat, recursul declarat de reclamanta

M.(G.)I., și, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul G.V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului declarat de reclamantul G.V., invocată de intimata -

pârâtă Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat.

Anulează, ca

nesemnat, recursul declarat de reclamanta M.(G.)I. împotriva Deciziei nr. 13A

din 18 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul G.V. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 februarie 2013.

Procesat de GGC - DG