ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 893/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 893/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra cauzei de față,

reține următoarele;

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, la data de

11 martie 2008, reclamanta Parohia Ortodoxă „Precupeții Noi" a chemat în

judecată pârâții Primăria sectorului 1 București, Prin primar, Primăria

municipiului București, prin primarul general și M.E.C.T., solicitând să se constate

că reclamanta a dobândit, prin prescripție achizitivă de 30 ani, imobilul

aparținând bisericii, reprezentat de construcții, respectiv corpul A, cu o

suprafața de 195 mp, cu un nivel - lăcașul de cult, corpul B, cu un nivel, în

suprafața de 84 mp - casa cântăreților, corpul C, cu două niveluri, în

suprafață de 495 mp - fosta Școală primară de fete nr. 18 și corpul D, cu un

nivel, în suprafața de 372 mp - casa parohială în care este inclusă și fosta

locuință a directoarei școlii, dobândite prin accesiune imobiliară.

În drept, reclamanta și a întemeiat

acțiunea pe prevederile art. 480 și următoarele C. civ.

La data de 18 aprilie 2008, reclamanta

și-a precizat acțiunea, în sensul că a indicat valoarea terenului la suma de

300.000 lei și valoarea construcțiilor la suma de 190.000 lei.

La data de 30 mai 2008, reclamanta a

solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Consiliului local al

sectorului 1 București.

Prin sentința civilă nr. 10712 din 16

septembrie 2008, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția de

necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, secția civilă.

Prin cererea completatoare formulată

la data de 5 decembrie 2008, reclamanta Parohia Ortodoxă „Precupeții Noi"

a chemat în judecată în calitate de pârât și Statul român, prin M.E.F.,

considerând eă, atâta vreme cât nimeni nu a revendicat imobilele ce fac

obiectul litigiului, Statul, ca autoritate centrală, prin M.E.F. și ca

moștenitor legal pentru bunurile fără stăpân, are vocație de a sta în judecată

în calitate de pârât, invocând în drept articolul unic alin. (2) din Legea nr. 455/2006,

art. 646 C. civ. și art. 85 din Legea nr. 85/1995.

Prin cererea precizatoare formulată la

data de 8 mai 2009, reclamanta Parohia Ortodoxă „Precupeții Noi" a arătat

că renunță la judecata în contradictoriu cu pârâții Primăria sectorului 1

București, Consiliul local sector 1 București și Consiliul general al

municipiului București, în calitate de pârâți urmând a fi citați municipiul

București prin primarul general, M.E.C.T. și Statul român, prin M.F.P.

Prin sentința nr. 1628 din 30

septembrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a M.E.C.T.; a respins acțiunea împotriva acestuia,

ca fiind formulată împotriva unei persoane Iară calitate procesuală pasivă; a

respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a

Statului român, prin M.F.P.; a respins, ea neîntemeiată, acțiunea formulată de

reclamanta Parohia Ortodoxă „Precupeții Noi" în contradictoriu cu pârâții

Statul român, prin M.F.P. și Municipiul București, prin primarul general.

În motivare, în ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.E.C.T., tribunalul a

reținut că uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietății asupra unui bun

imobil prin posedarea acestuia în tot timpul prevăzut de lege, iar calitatea

procesuală pasivă, în cadrul acestei acțiuni, aparține adevăratului proprietar

al imobilului.

În ceea ce privește fondul cauzei,

tribunalul a reținut că una dintre condițiile uzucapiunii este aceea a

împlinirii termenului necesar pentru a putea uzucapa și anume, posesia lucrului

timp de 30 de ani, A apreciat această condiție ca fiind îndeplinită, arătând că

reclamanta a posedat imobilul din București, sector 1, anterior anului 1951, în

calitate de proprietar.

Astfel, așa cum a rezultat din

procesul-verbal de înscriere în cartea funciară din 3 iulie 1940, reclamanta

Parohia „Precupeții Noi" era înscrisă ea proprietara terenului în

suprafață de 557 mp, situat în sector 1, București, precum și al construcțiilor

aflate pe acesta.

Tribunalul a reținut că din anul 1951

reclamanta a pierdut posesia utilă asupra lucrului, în condițiile în care prin

decizia menționată maî sus, imobilul a trecut în folosința Sfatului popular al

capitalei. Prin urmare, posesia acesteia de la această dată nu a mai fost

exercitată sub nume de proprietar.

Tribunalul a apreciat că reclamanta a

redobândit posesia asupra bunului în litigiu cel mai devreme în anul 1992, așa

cum apare în adresa menționată mai sus, când reapare ca titular de rol fiscal

cu privire la imobil, în nume propriu.

Împotriva acestei sentinței a declarat

apel reclamanta Parohia Ortodoxă „Precupeții Noi".

Prin Decizia nr. 331/A din 1 octombrie

2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamanta Parohia

Ortodoxă „Precupeții Noi" împotriva sentinței primei instanțe.

Recursul declarat împotriva acestei

decizii a fost soluționat prin Decizia civilă nr. 4162 din 01 octombrie 2013

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, cauza fiind

trimisă pentru rejudecare la aceeași curte de apel.

În motivare, instanța de casare a reținut

că instanța de ape! a soluționat cauza iară să procedeze la stabilirea pe

deplin a situației de fapt și nu a analizat în considerentele deciziei

pronunțate motivele de apel formulate de reclamantă, ci a preluat m mod succint

motivarea primei instanțe.

S-au constatat neconcordanțe între

conținutul adresei din 25 februarie 2008 (invocată de reclamantă) și conținutul

adreselor emise ulterior de Primăria Municipiului București (avute în vedere de

instanța de fond la pronunțarea soluției) cu privire la același imobil, situat

în București, în ceea ce privește bunul care a făcut obiectul Deciziei nr.

189 din 6 februarie 1951: numai corpul de clădire în care își desfășura

activitatea Școala elementară de fete sau întreg imobilul aflat la adresa

menționată.

Cu ocazia rejudecării, s-a dispus să

se verifice susținerile și apărările reclamantei din acțiunea introductivă

privind istoricul imobilului de-a lungul timpului și momentele edificării

corpurilor de clădire pe terenul donat bisericii, în raport de înscrisurile

depuse la dosarul cauzei, printre care se află și istoricul bisericii

„Precupeții Noi", cu anexe (filele 3-8 din dosarul Judecătoriei sector 1

București și filele 169-175 din dosarul Tribunalului București),

Astfel, având în vedere întregul

ansamblu probator administrat în cauză (înscrisuri, expertize judiciare,

declarații de martori) instanța urmează să stabilească întinderea și situația

terenurilor aferente corpurilor de clădire componente ale imobilului în

discuție, precum și situația posesiei asupra Școlii elementare de fete, precum

și asupra celorlalte construcții situate la adresa din București.

În rejudecare, Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a

pronunțat Decizia civilă nr. 363 din 18 septembrie 2014, prin care a admis

apelul formulat de reclamantă Parohia Ortodoxă „Precupeții Noi" împotriva

sentinței civile nr. 1628 din 30 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul

că a admis acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții Municipiul

București, prin primarul general și Statul Român, prin M.F.P.

A constatat că reclamanta a dobândit

prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra imobilului-teren în suprafață de

3.264,65 mp, situat în București, sectorul 1, identificat prin raportul de

expertiză tehnică judiciară întocmit de expert C.F. A constatat că reclamanta a

dobândit prin accesiune imobiliară dreptul de proprietate asupra corpurilor de

clădire edificate pe terenul sus¬menționat, identificate ca fiind construcțiile

CI, C2, C3, CA și C5 prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de

expert P.S., A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În motivare, curtea a constatat, ca și

instanța de fond, că reclamanta a posedat imobilul din București, sector 1,

anterior anului 1951, în calitate de proprietar.

Noile depoziții de martori luate în

fața instanței de apel au fost apreciate ca fiind în concordanță cu cele date

de martorii M.V. și P.M. în faza procesuală anterioară (filele 150-351 dosar

fond), care au declarat, de asemenea, despre posesia netulburată exercitată de

biserică asupra imobilului, în întregime.

S-a reținut prezumția legală relativă

de continuitate, în sensul art. 1850 C. civ.

În privința exercitării posesiei sub

nume de proprietar, s-a reținut că art. 1854 C. civ. instituie o prezumție

simplă, potrivit cu care posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub

nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul,

căreia se impune a i se da eficiență în prezenta cauză, urmând a fi coroborată

cu declarațiile martorilor.

În lipsa unui act de preluare nu se

poate aprecia că reclamanta ar fi pierdut posesia asupra vreunei alte părți din

imobil, cu atât mai mult cu cât la acel moment regimul politic comunist

înțelesese să recunoască expres drepturile B.O.R. asupra unor bunuri aflate în

patrimoniul său.

Din probatoriul administrat în cauză,

curtea a constatat îndeplinite ambele condiții necesare pentru a uzucapa,

respectiv, posesia utilă, cu calitățile sale inerente, reținând că

apelanta-reclamantă a întrunit în persoana sa atât elementul material, corpus,

prin exercitarea de fapte de stăpânire materială asupra terenului, cât și

elementul psihologic, animus, stăpânirea bunului fiind exercitată pentru sine,

sub nume de proprietar și nefiind echivocă, și o stăpânire în fapt a terenului

în litigiu pe o durată de peste 30 ani, fără întreruperi.

În ceea ce privește întinderea acestui

teren stăpânit de apelanta-reclamantă, curtea a avut în vedere identificarea

realizată prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert C.F.,

acesta stabilind și suprafața de 3.264,65 mp, aspect necontestat de partea

adversă.

Referitor la capătul de cerere privind

dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară asupra

construcțiilor edificate pe teren, curtea a reținut incidența art. 492 C. civ,

și în privința celor două corpuri de clădire, cu toate că din probele

administrate nu rezultă cu certitudine din ce fonduri au fost edificate, de

vreme ce s~a constatat anterior că apelanta-reclamantă a dobândit proprietatea

prin prescripție achlzitivă asupra întregului teren pe care sunt edificate și

construcțiile respective, iar intimatul-pârât nu a dovedit existența altor

raporturi juridice legate de construcția și administrarea acestor construcții

pe terenul parohiei.

Împotriva acestei decizii a formulat

recurs pârâtul Statui Român prin M.F.P., aducându-i critici întemeiate în drept

pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, pârâtul a reiterat excepția

lipsei calității procesual pasive a Statului Român, întrucât nu s-a făcut

dovada că terenul în litigiu face parte din domeniul privat al Statului Român.

Față de acest aspect, a apreciat că cererea de chemare în judecată ar fi

trebuit îndreptată împotriva unității administrativ teritoriale pe raza căreia

se află construcția, așa cum prevede art. 28 alin. (1) din Legea nr. 50/1991.

Pe fondul litigiului, a arătat că a

fost greșit aplicat art. 1890 C. civ., deoarece anterior consacrării legale a

proprietății private a statului, prin art. 6 din Legea nr. 18/1991, art. 81 din

Legea nr. 69/1991 și art. 4 din Legea nr. 213/1998, bunurile aparținând

statului și unităților administrativ teritoriale nu puteau fi dobândite prin

uzucapiune. Prin urmare, cel puțin până în anul 1989 nu se putea opune statului

o posesie utilă.

Analizând recursul, în limitele criticilor

formulate de pârâtul Statul Român prin M.F.P., Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire Ia excepția lipsei

calității procesual pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P., Înalta Curte

reține că această critică a fost invocată omisso medio.

Aceasta deoarece prin sentința nr,

1628 din 30 septembrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a

Statului român, prin M.F.P. și, de asemenea, a respins ca neîntemeiată acțiunea.

împotriva acestei sentințe a formulat apel doar reclamanta Parohia Ortodoxă

„Precupeții Noi", fără ca pârâtul Statul Român prin M.F.P. să critice

soluția de respingere a excepției lipsei calității procesual pasive.

Având în vedere că aceste critici asupra

soluției de respingere a excepției au fost invocate direct în faza procesuală a

recursului, omisso medio, nu mai pot fi supuse analizei instanței de control

judiciar.

Cu privire la fondul recursului,

instanța reține următoarele:

Conform art 645 C. civ., dreptul de

proprietate se poate dobândi prin uzucapiune și prin accesiune, iar potrivit

art. 1837 C, civ., uzueapiunea este un mijloc de a dobândi proprietatea, în

condițiile legii. Uzucapiunea este fondată pe faptul posesiei, conform art.

1846 C. civ. „posesiunea este deținerea unui lucru sau folosirea de un drept,

exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru" și

trebuie să fie, potrivit art, 1847 C. civ., continuă, neîntreruptă,

netulburată, publică și sub nume de proprietar.

Conform art. 1890 C. civ., pentru a se

putea uzucapa un imobil, este necesar ca posesia să fie utilă și să fie

exercitată de către o persoană timp de 30 de ani.

Prin Decizia nr. 4 din 16 ianuarie

2006, pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, a

fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a stabilit că,

în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/3974 și nr.

59/1974, prescripția achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin

intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că, după abrogarea lor prin

Decretul-Lege nr. 1/1989 și Decretul-Lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri

pot solicita instanțelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de

proprietate privind terenurile respective.

În motivarea acestei decizii, s-a

reținut că nu se poate considera că, în perioada în care s-au aflat în vigoare

Legile nr. 58/1974 și nr. 59/1974, s-ar fi produs o întrerupere naturală a

prescripției începute anterior asupra terenurilor ce au făcut obiectul acestor

legi, deoarece terenurile nu au fost scoase din circuitul juridic civil, spre a

li se transforma natura sau destinația legală, ci doar au fost restrânse

modalitățile de transmitere și dobândire a acestora și nu a avut loc o

întrerupere naturală a cursului prescripției acestora, în sensul prevederilor

art. 1864 pct 2 C. civ. care să poată fi invocată ca piedică ia dobândirea

dreptului de proprietate pe calea prescripției achizitive.

Așadar, terenurile ce au făcut

obiectul reglementărilor din cuprinsul Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974 și-au

păstrat caracterul privat, sub aspectul dreptului de proprietate, iar posesorii

lor au beneficiat atât de prezumția de neprecaritate prevăzută de art. 1854 C.

civ., cât și de dispozițiile art. 1858 C. civ. referitoare la prezumția de

neintervertire de titlu, concîuzionându-se că intervalul de timp în care aceste

legi au fost în vigoare nu a întrerupt cursul prescripției începute anterior,

putând fi invocat la calcularea duratei de timp necesare pentru constatarea

prescripției achizitive asupra acelor terenuri.

În prezenta cauză, s-a reținut ca

situație de fapt că reclamanta a posedat imobilul din București, sector 1,

anterior anului 1951, în calitate de proprietar.

Ulterior, prin Decizia nr. 189 din 6

februarie 1951 emisă de fostul Sfat Popular al capitalei - comitetul executiv,

o parte din imobil ar fi trecut în folosirea fostului Sfat popular al fostului

Raion Stalin, prevăzându-se expres doar corpurile de clădire construite,

probabil, din fondurile primăriei pe terenul bisericii și, evident, cu acordul

acesteia, respectiv, Școala Elementară de Fete și dependința, neexistând nicio

mențiune în cuprinsul anexelor acestui act administrativ referitoare la

preluarea terenului ori a altor construcții decât cele sus-menționate.

Prin criticile formulate în cuprinsul

motivelor de recurs, pârâtul a susținut că decizia curții de apel este

neiegală, fiindcă în perioada 1951 - 1989 nu i se putea opune statului o

posesie utiiă, întrucât proprietatea socialistă era insesizabilă,

imprescriptibilă și inalienabilă.

Înalta Curte are în vedere că, din

probele administrate în rejudecarea apelului, așa cum a dispus instanța de

casare, s-a reținut că reclamanta a exercitat asupra imobilului o posesie

pașnică, netulburată de nimeni, stăpânirea terenului în cauză nefiind

contestată.

Contrar celor susținute de pârât, nu a

operat întreruperea posesiei, această chestiune fiind tranșată prin Decizia nr.

4/2006 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în

recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că respectivele terenuri nu

au fost scoase din circuitul juridic civil, ci doar au fost restrânse

modalitățile de transmitere și dobândire a acestora.

În raport de această decizie, Înalta

Curte reține în prezenta cauză că prin instalarea proprietății socialiste nu a

avut loc o întrerupere naturală a cursului prescripției, în sensul prevederilor

art. 1864 pct. 2 C. civ., care să poată fi invocată ca piedică la dobândirea

dreptului de proprietate pe calea prescripției achizitive,

Așadar, Înalta Curte constată că

instanța de apel a dat o corectă interpretare dispozițiilor art. 1846 și

următoarele C. civ,, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., așa încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va

respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâtul Statul Român prin M.F.P. împotriva Deciziei civile nr. 363/A din 18

septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

26 martie 2015.