ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4822/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, la data de 15 octombrie 2009, reclamanta Parohia Nașterea Maicii Domnului G. a chemat în judecată pe pârâtul municipiul București, prin Primarul General, solicitând constatarea calității de proprietară asupra terenului în suprafață de 1.700 mp situat în București, strada M., sector 5, ca efect al uzucapiunii de peste 30 de ani, precum și asupra următoarelor construcții: Biserica cu Hramul Nașterea Maicii Domnului construită între anii 1942 și 1943 din zid de cărămidă pe fundație de beton, cu 2 nivele-demisol și parter, în suprafață de 360 mp; casa parohială din zid de cărămidă pe fundație de beton cu 13 încăperi cu o suprafață construită de 158 mp; clopotniță din fier pe stâlp de beton construită pe 11 mp; cameră de ars lumânări din zid de cărămidă acoperită cu tablă construită pe 24 mp; closet din zid cu 2 încăperi construit pe 3,20 mp, prin efectul accesiunii imobiliare.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a intrat în posesia terenului sus-menționat prin donație de la numitul I.M.B., în anul 1939, fără ca donația să îmbrace forma autentică. A mai arătat că donația a fost făcută cu scopul construirii unei biserici, edificarea acesteia începând în anul 1940 și finalizându-se în anul 1947 și că, începând cu anul 1939, a stăpânit terenul neîntrerupt, netulburat și sub nume de proprietar. În drept a invocat dispozițiile art. 1846 și art. 1847 C. civ. La data de 12 ianuarie 2010, reclamanta a precizat cadrul procesual pasiv, solicitând introducerea în cauză a numiților M.P., M.B., M.E., M.G., Z.P., I.C.A., în calitate de moștenitori ai numitului M.I. Prin sentința civilă nr. 2587 din 25 martie 2011, Judecătoria sectorului 5 București a admis excepția necompetentei materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

La termenul din 15 decembrie 2011, reclamanta a învederat că municipiul București, prin Primarul General nu are calitate procesuală pasivă în cauză, iar prin încheierea de la acea dată, tribunalul a luat act de faptul că au calitate procesuală pasivă în cauză doar pârâții persoane fizice. Prin sentința civilă nr. 720 din 12 aprilie 2012, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a admis acțiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâții M.P., M.B., M.E., M.G., Z.P., I.C.A. și Z.P., a constatat că, în baza prescripției achizitive de 30 de ani, reclamanta este proprietara suprafeței de teren de 1777,61 mp situată în București, strada M., sector 5 identificată între punctele de contur 1,2,3,4,5,6,7,8,9,10, 11,12,13, 14,15,16,17,18,19,20, 21 în anexa la raportul de expertiză specialitatea topografie efectuat de expert N.I.

și a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate în baza accesiunii imobiliare asupra următoarelor construcții: corp C 1 – biserica în suprafață de 334 mp; corp C 2 – casa parohială în suprafață de 173 mp; corp C 3 – lumânărar în suprafață de 14 mp; corp C 4 –clopotniță; corp C 5 – grup sanitar. Pentru a hotărî astfel, tribunalul, în baza probelor administrate în cauză, a constatat că reclamanta Parohia Nașterii Maicii Domnului G., în anul 1939, a intrat în posesia unui teren situat în București strada M., sector 5, pe care, începând cu anul 1940 a edificat un locaș de cult și mai multe construcții. Tribunalul a reținut că evidențele fiscale relevă impunerea Parohiei Sf. Maria G. din 1953, iar, ulterior la nivelul anului 1958, prin declarația nr. AA, această parte figurează cu construcția în suprafață de 152 mp și terenul de 360 mp.

Prin procesul-verbal din 1966 pentru Biserica și Casa Parohială Nașterea Maicii Domnului s-a stabilit un impozit pe clădire și terenul în suprafață de 1700 mp din strada M. În evidențele cadastrale din anul 1986 figurează înscrisă Arhiepiscopia Ortodoxă B. cu imobilul situat în strada M. sector 5 cu un teren de 1780 mp din care construcții – corp A în suprafață de 166 mp, corp B suprafață de 355,40 mp categoria de folosință „culte”. De asemenea, la nivelul anului 1848 apare mențiunea că la numărul poștal XX de pe strada M. figurează „Biserică” – locuință. Având în vedere că reclamanta, ca posesoare actuală a imobilului, a făcut dovada celor două elemente ale posesiei, corpus și animus, precum și a utilității posesiei sale, tribunalul a constatat îndeplinită și condiția duratei de 30 de ani prevăzută de art. 1890 C. civ.

Astfel, tribunalul a retinut că autorii reclamantei au intrat în posesia unei părți din terenul în cauză în 1939, în baza ofertei de donație neautentificată din partea numitei V.Gh.M., de-a lungul timpului, ocupând în fapt întreaga suprafață de teren de 1777,61 mp identificată în anexa la raportul de expertiză specialitatea topografie efectuat în cauză. Din momentul intrării în posesia terenului, în baza art. 1850 C. civ., operează prezumția de continuitate și neîntrerupere a posesiei în favoarea reclamantei, prezumție întărită de depozițiile martorilor audiați în cauză, declarații care atestă, alături de evidențele fiscale și cadastrale că posesia a fost netulburata, publică și sub nume de proprietar.

Referitor la construcțiile aflate pe acest teren identificate de expertul în construcții H.E., față de efectul retroactiv al dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, în baza art. 489 și 492 C. civ., tribunalul a constatat că reclamanta a dobândit, în calitate de proprietară a terenului, prin efectul accesiunii imobiliare, și dreptul de proprietate asupra corpurilor construite, de la data edificării acestora. La data de 19 iulie 2012, pârâta M.E. a formulat cerere de îndreptare a erorii materiale în sensul excluderii din cuprinsul sentinței a numitului Z.P. pe motiv că această persoană este inexistentă, calitatea de pârâtă având-o doar Z.P. care figurează în certificatul de moștenitor.

Prin încheierea de ședință din 06 septembrie 2012, tribunalul a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, ca neîntemeiată, apreciind că solicitarea petentei nu se încadrează în noțiunea de eroare materială în sensul art. 281 C. proc. civ., ci reprezintă critici cu privire la considerentele sentinței. Pârâtul municipiul București, prin Primarul General, a declarat apel împotriva sentinței tribunalului, iar pârâta M.E. împotriva încheierii de ședință din data de 06 septembrie 2012. Prin decizia nr. 7A din 17 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei de interes în formularea cererilor de apel și a respins, ca lipsite de interes, ambele apeluri.

În ceea ce privește apelul declarat de pârâtul municipiul București, prin Primarul General, instanța a reținut că acesta nu justifică un interes în promovarea căii de atac, atâta vreme cât hotărârea judecătorească apelată nu a fost pronunțată în contradictoriu cu el ci numai în contradictoriu cu persoanele fizice, acesta nefiind menționat în dispozitiv. Referitor la apelul declarat de pârâta M.E. împotriva încheierii de ședință din data de 06 septembrie 2012, instanța de apel a constatat că aceasta nu justifică nici un interes în a solicita îndreptarea erorii materiale strecurate în privința numelui unui alt pârât care a fost menționat în cauză, nefiind îndeplinită condiția ca interesul să fie personal și direct, deoarece folosul practic ce poate fi obținut în urma demersului judiciar inițiat nu o vizează pe pârâta în cauză.

În concluzie, instanța de apel a reținut că lipsa de interes a formulării cererii de îndreptare a erorii materiale atrage în plan procesual inclusiv lipsa de interes a căii de atac pentru situația în care cererea de îndreptare a fost respinsă. Împotriva deciziei pronunțată de instanța de apel, pârâta M.E. a declarat recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, recurenta-pârâtă susține că decizia instanței de apel este nelegală întrucât pronunțarea unei hotărâri în contradictoriu cu o persoană inexistentă atrage nulitatea hotărârii, iar interesul în pronunțarea unei hotărâri legale este unul general. Recurenta-pârâtă arată că se impune excluderea din dispozitiv a numitului Z.P.

întrucât, în situația în care hotărârea va fi modificată pe aspecte legale, recomunicată, aceasta va deveni inaplicabilă întrucât nu se va putea îndeplini niciodată procedura de citare cu o persoană inexistentă. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Una dintre condițiile pentru promovarea acțiunii în justiție este aceea ca partea care o exercită să justifice un interes. Interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, cerință care echivalează cu folosul practic material sau moral pe care îl urmărește persoana care promovează acțiunea.

În cvasitotalitatea doctrinei, condițiile pe care interesul trebuie să le îndeplinească sunt acelea de a fi legitim (corespunzător cerințelor legii materiale și procesuale), născut și actual (să existe la momentul la care a fost formulată cererea), personal și direct (să aparțină celui care a formulat cererea). În legătură cu această ultimă condiție (aceea ca interesul să fie personal) concluzia care se desprinde este aceea că demersul judiciar nu poate fi motivat decât de un interes care aparține exclusiv reclamantului. Cu alte cuvinte, reclamantul nu poate invoca nici interesul pârâtului, nici interesul unei alte persoane și nici măcar interesul general al unei comunități (interesul colectiv) sau salvgardarea legii în general.

În afara persoanei care dobândește în mod concret un folos în urma finalizării procesului, acesta poate fi declanșat de o altă persoană numai în măsura în care legea îi recunoaște expres acest drept (cum este cazul Ministerului Public care poate acționa în instanță pentru apărarea intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție sau ale dispăruților). În cauză, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, recurenta-pârâtă nu justifică nici un interes în a solicita îndreptarea erorii materiale strecurate în privința numelui unui alt pârât întrucât nu este îndeplinită condiția ca interesul să fie direct și personal, aceasta neobținând nici un folos material în urma admiterii demersului său judiciar.

De altfel, recurenta-pârâtă, în ședința publică de la acest termen, a arătat că nu are nici un interes material sau personal în excluderea pârâtului Z.P. din dispozitivul sentinței tribunalului. Este de reținut că în speță partea care avea interes să solicite îndreptarea erorii materiale în sensul înlăturării pârâtului Z.P. din dispozitivul sentinței tribunalului era reclamata, deoarece acțiunea acesteia a fost admisă și urmează a fi pusă în executare, iar nu pârâta M.E. care nu ar obține nici un folos practic în urma acestei operațiuni. Ca atare, Înalta Curte retine că atâta timp cat reclamanta, care avea un interes direct și personal, nu a înțeles să solicite îndreptarea erorii materiale în sensul înlăturării pârâtului Z.P.

din dispozitivul sentinței tribunalului, această solicitare nu ar putea fi făcută de recurenta-pârâtă M.E. În consecință, Înalta Curte, constatând că recursul declarat în cauză este nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta M.E. împotriva deciziei nr. 7A din 17 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 octombrie 2013.