ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4822/2013

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 5 București, la data de 15 octombrie 2009, reclamanta

Parohia Nașterea Maicii Domnului G. a chemat în judecată pe pârâtul municipiul

București, prin Primarul General, solicitând constatarea calității de

proprietară asupra terenului în suprafață de 1.700 mp situat în București, strada

M., sector 5, ca efect al uzucapiunii de peste 30 de ani, precum și asupra

următoarelor construcții: Biserica cu Hramul Nașterea Maicii Domnului

construită între anii 1942 și 1943 din zid de cărămidă pe fundație de beton, cu

2 nivele-demisol și parter, în suprafață de 360 mp; casa parohială din zid de

cărămidă pe fundație de beton cu 13 încăperi cu o suprafață construită de 158

mp; clopotniță din fier pe stâlp de beton construită pe 11 mp; cameră de ars

lumânări din zid de cărămidă acoperită cu tablă construită pe 24 mp; closet din

zid cu 2 încăperi construit pe 3,20 mp, prin efectul accesiunii imobiliare.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că a intrat în posesia terenului sus-menționat prin donație

de la numitul I.M.B., în anul 1939, fără ca donația să îmbrace forma autentică.

A mai arătat că donația a fost făcută cu scopul construirii unei biserici, edificarea

acesteia începând în anul 1940 și finalizându-se în anul 1947 și că, începând cu

anul 1939, a stăpânit terenul neîntrerupt, netulburat și sub nume de proprietar.

În drept a invocat dispozițiile

art. 1846 și art. 1847 C. civ.

La data de 12

ianuarie 2010, reclamanta a precizat cadrul procesual pasiv, solicitând introducerea

în cauză a numiților M.P., M.B., M.E., M.G., Z.P., I.C.A., în calitate de moștenitori

ai numitului M.I.

Prin sentința civilă

nr. 2587 din 25 martie 2011, Judecătoria sectorului 5 București a admis excepția

necompetentei materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București.

La termenul din 15

decembrie 2011, reclamanta a învederat că municipiul București, prin Primarul General

nu are calitate procesuală pasivă în cauză, iar prin încheierea de la acea dată,

tribunalul a luat act de faptul că au calitate procesuală pasivă în cauză doar pârâții

persoane fizice.

Prin sentința civilă

nr. 720 din 12 aprilie 2012, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a admis

acțiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâții M.P., M.B., M.E., M.G., Z.P.,

I.C.A. și Z.P., a constatat că, în baza prescripției achizitive de 30 de ani, reclamanta

este proprietara suprafeței de teren de 1777,61 mp situată în București, strada

M., sector 5 identificată între punctele de contur 1,2,3,4,5,6,7,8,9,10, 11,12,13,

14,15,16,17,18,19,20, 21 în anexa la raportul de expertiză specialitatea topografie

efectuat de expert N.I. și a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate

în baza accesiunii imobiliare asupra următoarelor construcții: corp C 1 – biserica

în suprafață de 334 mp; corp C 2 – casa parohială în suprafață de 173 mp; corp C

3 – lumânărar în suprafață de 14 mp; corp C 4 –clopotniță; corp C 5 – grup sanitar.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul, în baza probelor administrate în cauză, a constatat că reclamanta Parohia

Nașterii Maicii Domnului G., în anul 1939, a intrat în posesia unui teren situat

în București strada M., sector 5, pe care, începând cu anul 1940 a edificat un locaș

de cult și mai multe construcții.

Tribunalul a reținut că

evidențele fiscale relevă impunerea Parohiei Sf. Maria G. din 1953, iar, ulterior

la nivelul anului 1958, prin declarația nr. AA, această parte figurează cu construcția

în suprafață de 152 mp și terenul de 360 mp.

Prin procesul-verbal din

1966 pentru Biserica și Casa Parohială Nașterea Maicii Domnului s-a stabilit un

impozit pe clădire și terenul în suprafață de 1700 mp din strada M.

În evidențele cadastrale

din anul 1986 figurează înscrisă Arhiepiscopia Ortodoxă B. cu imobilul situat în

strada M. sector 5 cu un teren de 1780 mp din care construcții – corp A în suprafață

de 166 mp, corp B suprafață de 355,40 mp categoria de folosință „culte”. De asemenea,

la nivelul anului 1848 apare mențiunea că la numărul poștal XX de pe strada M. figurează

„Biserică” – locuință.

Având în vedere că reclamanta,

ca posesoare actuală a imobilului, a făcut dovada celor două elemente ale posesiei,

corpus și animus, precum și a utilității posesiei sale, tribunalul a constatat îndeplinită

și condiția duratei de 30 de ani prevăzută de art. 1890 C. civ.

Astfel, tribunalul a retinut

că autorii reclamantei au intrat în posesia unei părți din terenul în cauză în 1939,

în baza ofertei de donație neautentificată din partea numitei V.Gh.M., de-a lungul

timpului, ocupând în fapt întreaga suprafață de teren de 1777,61 mp identificată

în anexa la raportul de expertiză specialitatea topografie efectuat în cauză.

Din momentul intrării

în posesia terenului, în baza art. 1850 C. civ., operează prezumția de continuitate

și neîntrerupere a posesiei în favoarea reclamantei, prezumție întărită de depozițiile

martorilor audiați în cauză, declarații care atestă, alături de evidențele fiscale

și cadastrale că posesia a fost netulburata, publică și sub nume de proprietar.

Referitor la construcțiile

aflate pe acest teren identificate de expertul în construcții H.E., față de efectul

retroactiv al dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, în baza art.

489 și 492 C. civ., tribunalul a constatat că reclamanta a dobândit, în calitate

de proprietară a terenului, prin efectul accesiunii imobiliare, și dreptul de proprietate

asupra corpurilor construite, de la data edificării acestora.

La data de 19 iulie 2012,

pârâta M.E. a formulat cerere de îndreptare a erorii materiale în sensul excluderii

din cuprinsul sentinței a numitului Z.P. pe motiv că această persoană este inexistentă,

calitatea de pârâtă având-o doar Z.P. care figurează în certificatul de moștenitor.

Prin încheierea de ședință

din 06 septembrie 2012, tribunalul a respins cererea de îndreptare a erorii materiale,

ca neîntemeiată, apreciind că solicitarea petentei nu se încadrează în noțiunea

de eroare materială în sensul art. 281 C. proc. civ., ci reprezintă critici cu privire

la considerentele sentinței.

Pârâtul municipiul București,

prin Primarul General, a declarat apel împotriva sentinței tribunalului, iar pârâta

M.E. împotriva încheierii de ședință din data de 06 septembrie 2012.

Prin decizia nr. 7A din

17 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis excepția

lipsei de interes în formularea cererilor de apel și a respins, ca lipsite de interes,

ambele apeluri.

În ceea ce privește apelul

declarat de pârâtul municipiul București, prin Primarul General, instanța a reținut

că acesta nu justifică un interes în promovarea căii de atac, atâta vreme cât hotărârea

judecătorească apelată nu a fost pronunțată în contradictoriu cu el ci numai în

contradictoriu cu persoanele fizice, acesta nefiind menționat în dispozitiv.

Referitor la apelul declarat

de pârâta M.E. împotriva încheierii de ședință din data de 06 septembrie 2012, instanța

de apel a constatat că aceasta nu justifică nici un interes în a solicita îndreptarea

erorii materiale strecurate în privința numelui unui alt pârât care a fost menționat

în cauză, nefiind îndeplinită condiția ca interesul să fie personal și direct, deoarece

folosul practic ce poate fi obținut în urma demersului judiciar inițiat nu o vizează

pe pârâta în cauză.

În concluzie, instanța

de apel a reținut că lipsa de interes a formulării cererii de îndreptare a erorii

materiale atrage în plan procesual inclusiv lipsa de interes a căii de atac pentru

situația în care cererea de îndreptare a fost respinsă.

Împotriva deciziei pronunțată

de instanța de apel, pârâta M.E. a declarat recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În motivarea recursului,

recurenta-pârâtă susține că decizia instanței de apel este nelegală întrucât pronunțarea

unei hotărâri în contradictoriu cu o persoană inexistentă atrage nulitatea hotărârii,

iar interesul în pronunțarea unei hotărâri legale este unul general. Recurenta-pârâtă

arată că se impune excluderea din dispozitiv a numitului Z.P. întrucât, în situația

în care hotărârea va fi modificată pe aspecte legale, recomunicată, aceasta va deveni

inaplicabilă întrucât nu se va putea îndeplini niciodată procedura de citare cu

o persoană inexistentă.

Examinând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat

pentru următoarele considerente:

Una dintre condițiile

pentru promovarea acțiunii în justiție este aceea ca partea care o exercită să justifice

un interes.

Interesul reprezintă o

condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, cerință

care echivalează cu folosul practic material sau moral pe care îl urmărește persoana

care promovează acțiunea.

În cvasitotalitatea doctrinei,

condițiile pe care interesul trebuie să le îndeplinească sunt acelea de a fi legitim

(corespunzător cerințelor legii materiale și procesuale), născut și actual (să existe

la momentul la care a fost formulată cererea), personal și direct (să aparțină celui

care a formulat cererea).

În legătură cu această

ultimă condiție (aceea ca interesul să fie personal) concluzia care se desprinde

este aceea că demersul judiciar nu poate fi motivat decât de un interes care aparține

exclusiv reclamantului. Cu alte cuvinte, reclamantul nu poate invoca nici interesul

pârâtului, nici interesul unei alte persoane și nici măcar interesul general al

unei comunități (interesul colectiv) sau salvgardarea legii în general.

În afara persoanei care

dobândește în mod concret un folos în urma finalizării procesului, acesta poate

fi declanșat de o altă persoană numai în măsura în care legea îi recunoaște expres

acest drept (cum este cazul Ministerului Public care poate acționa în instanță pentru

apărarea intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție

sau ale dispăruților).

În cauză, așa cum în mod

corect a reținut și instanța de apel, recurenta-pârâtă nu justifică nici un interes

în a solicita îndreptarea erorii materiale strecurate în privința numelui unui alt

pârât întrucât nu este îndeplinită condiția ca interesul să fie direct și personal,

aceasta neobținând nici un folos material în urma admiterii demersului său judiciar.

De altfel, recurenta-pârâtă,

în ședința publică de la acest termen, a arătat că nu are nici un interes material

sau personal în excluderea pârâtului Z.P. din dispozitivul sentinței tribunalului.

Este de reținut că în

speță partea care avea interes să solicite îndreptarea erorii materiale în sensul

înlăturării pârâtului Z.P. din dispozitivul sentinței tribunalului era reclamata,

deoarece acțiunea acesteia a fost admisă și urmează a fi pusă în executare, iar

nu pârâta M.E. care nu ar obține nici un folos practic în urma acestei operațiuni.

Ca atare, Înalta Curte

retine că atâta timp cat reclamanta, care avea un interes direct și personal, nu

a înțeles să solicite îndreptarea erorii materiale în sensul înlăturării pârâtului

Z.P. din dispozitivul sentinței tribunalului, această solicitare nu ar putea fi

făcută de recurenta-pârâtă M.E.

În consecință, Înalta

Curte, constatând că recursul declarat în cauză este nefondat, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta M.E. împotriva deciziei nr. 7A din 17 ianuarie 2013 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 25 octombrie 2013.