ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5738/2013

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 155 A din data de 26 aprilie 2013, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât Municipiul București prin primarul general împotriva sentinței civile nr. 757 din 10 mai 2010 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a civilă.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de apel a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr. 10544/300/2009, reclamanta Parohia Bisericii Mântuleasa a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin primarul general, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate existența dreptului său de proprietate asupra terenului în suprafață de 1500 mp situat în București, dobândit prin uzucapiune și asupra construcțiilor edificate pe teren, respectiv Biserica Mântuleasa și Casa Parohială Mântuleasa, dobândit prin accesiune imobiliară. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1890, 1846, 1847, 1860, 492 C. civ., Legea nr. 455/2006 și H.G.

nr. 53/2008. Prin sentința civilă nr. 9874 din 16 decembrie 2009, Judecătoria Sectorului 2 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă, față de cererea precizatoare a reclamantei, prin care a arătat că valoarea obiectului litigiului este de 811.000 lei. Prin sentința civilă nr. 757 din 10 mai 2010, Tribunalul București Secția a III-a civilă a admis acțiunea și a constatat că reclamanta Parohia Bisericii Mântuleasa a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului situat în str. Mântuleasa, în suprafață de 1531 mp identificat prin planul de amplasament și delimitare aflat la dosarul nr. 10544/300/2009 al Judecătoriei Sectorului 2 București, fila 44, și respectiv prin accesiune imobiliară asupra construcțiilor edificate pe acesta.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamanta este posesoarea, la adresa indicată, a unor imobile constând în teren care, potrivit planului de amplasament depus la dosar (fila 44 dosarul Judecătoriei), are o suprafață de 1531 m.p.(din măsurători), și construcțiilor edificate pe acesta, constând în biserică și casa parohială - din adresa eliberată de PMB Direcția Evidența Proprietății (fila 22 dosar Judecătorie) rezultând că, potrivit certificatului eliberat de Administrația Financiară a sectorului 2 București și adresa nr. 12706 din 8 octombrie 1997. De asemenea, s-a reținut că la dosar se găsește și procesul verbal al Comisiunii pentru înființarea Cărților Funciare în București, din care rezultă că s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului teren de 1441 m.p., având pe el Biserica Mântuleasa și casa parohială, pe baza posesiunii din 1734 cu titlul de donație.

Prin decizia civilă nr. 235A din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Municipiul București împotriva sentinței civile nr. 757 din 10 mai 2010 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a civilă, ca nefondat, reținând în motivare următoarele: Prin Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute din România, legiuitorul a intenționat a deroga în materia de față de la regulile de drept comun după care se stabilește legitimarea procesuală pasivă în litigiile având ca obiect constatarea dobândirii prin prescripție achizitivă a dreptului de proprietate, recunoscând expres calitate procesuală pasivă autorităților, între care se numără și municipalitatea, pârâtă în cauza de față.

În ceea ce privește calitatea de detentor precar a reclamantei, susținerile acesteia privind calitatea sa de posesor sunt confirmate, pe de o parte, de conținutul procesului-verbal încheiat în anul 1940, sub nr. 16511, din care a rezultat că Parohia Bisericii Mântuleasa a declarat la înființarea Cărților Funciare în București că imobilul din str. Mântuleasa este proprietatea sa, fiind primit cu titlu de donație de la M.C. Or, numai dacă se considera proprietar asupra bunului și se comporta ca atare ar fi făcut o astfel de declarație. Totodată, bunul este consemnat a fi proprietatea Parohiei Mântuleasa și în inventarul întocmit în anul 1969, fiind confirmată astfel atitudinea subiectivă a reclamantei sub acest aspect.

Pe de altă parte, o prezumție simplă privitoare la calitatea în care a stăpânit bunul Parohia a rezultat și din faptul construirii unora dintre clădirile aflate pe terenul primit cu titlu de donație. În concluzie, contrar susținerilor pârâtului, din probatoriul administrat a rezultat că stăpânirea bunului de către reclamanta intimată s-a făcut sub nume de proprietar și nu ca detentor precar. Drept consecință a admiterii primului capăt al acțiunii și constatării dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra terenului prin prescripția achizitivă de 30 de ani, devin incidente dispozițiile art. 492 C. civ., reclamanta intimată fiind prezumată de lege și proprietara construcțiilor aflate pe acest teren, până la proba contrară, ce nu a fost administrată.

Nu este relevantă susținerea privind autoritatea care este abilitată a autoriza ridicarea construcției, deoarece raportul juridic ce privește proprietatea construcției și terenului(ce face obiectul dosarului de față) este distinct de cel care se referă la respectarea normelor legale în vigoare pentru edificarea unei construcții, în sensul obținerii autorizațiilor legale. Prin decizia civilă nr. 6783 din 05 octombrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin primarul general, a casat decizia civilă nr. 235A/2010 și sentința civilă nr. 757/2010 a Tribunalului București și a trimis cauza spre rejudecare tribunalului.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a arătat că în litigiul de față în mod corect a fost reținută calitatea procesuală pasivă a Municipiului București, față de prevederile art. I din Legea nr. 455/2006, derogatorii de la dreptul comun în materia uzucapiunii. Este nefondată și critica privind inadmisibilitatea demersului reclamantei, dedusă din aplicarea principiului specialia generalibus derogant și din împrejurarea că există un act normativ special – O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea imobilelor cultelor religioase. Aceasta întrucât cererea în retrocedarea unui locaș de cult și cea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune au finalități diferite, astfel încât nu se pune problema raportului dintre norma specială și cea generală.

Sunt fondate numai criticile vizând domeniul lucrurilor care pot face obiectul prescripției achizitive și implicit al accesiunii. Trebuie lămurită situația juridică, în prezent, a imobilului, în speță trebuind să se verifice dacă acesta a fost inventariat și clasat ca monument istoric, cărei grupe clasificate îi aparține, dacă este instituită zonă de protecție sau servituți de utilitate publică (potrivit art. 9 din Legea nr. 422/2001, republicată). Totodată, trebuie verificat și stabilit dacă este vorba de un monument istoric proprietate publică sau privată, regim juridic în funcție de care se poate aprecia asupra imprescriptibilității sau inalienabilității bunului.

Prin sentința civilă nr. 394 din 18 februarie 2013, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta Parohia Bisericii Mântuleasa în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, a constatat că reclamanta a dobândit prin efectul prescripției achizitive de 30 de ani dreptul de proprietate asupra terenului situat în București, Str. Mântuleasa, în suprafață de 1.531 mp., identificat prin planul de amplasament și delimitare aflat la dosarul nr. 10544/300/2009 al Judecătoriei Sectorului 2 București și prin efectul accesiunii imobiliare artificiale dreptul de proprietate asupra construcțiilor realizate în București, Str. Mântuleasa, biserică și casa parohială, astfel cum au fost identificate prin același plan de amplasament și delimitare a imobilului.

Tribunalul a reținut că, potrivit procesului verbal întocmit de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare București din data de 02 septembrie 1940, a fost înscris dreptul de proprietate al Parohiei Bisericii Mântuleasa cu hramul „Mihail și Gavril” asupra imobilului situat în str. Mântuleasa colț cu str. Pictor Romano, teren în suprafață de 1.441 mp., având la mijloc biserica „Mântuleasa”, iar în față la dreapta „Casa Parohială” compusă din subsol cu 2 pivnițe, 2 camere și depozit, parter cu 7 camere și dependințe și etaj I, la fel. În respectivul proces verbal s-a menționat că titlul reclamantei îl reprezintă actul de donație încheiat cu M.C., însă acest înscris nu a fost depus la dosar.

În schimb a fost prezentat contractul din data de 03 martie 1928 încheiat de Consiliul Parohial al Bisericii Mântuleasa pentru construirea casei parohiale, în curtea Bisericii Mântuleasa, act de natură să dovedească posesia asupra terenului la nivelul anului 1928. În ceea ce privește regimul juridic al imobilului, din adresa nr. 1112354/15323 din 05 februarie 2012 emisă de Primăria Municipiului București – Serviciul Evidență Domeniu Public și Privat rezultă că în evidențele cadastrale ale orașului București din anul 1986 a fost înscris imobilul cu adresa poștală str. Mântuleasa, cu suprafață de 1.547 mp teren, cu construcții corp A, cu un nivel în suprafață de 176 mp și corp B cu 2 nivele, în suprafață de 174 mp, ca proprietate religioasă, categoria de folosință „culte”, cu posesori de parcelă la data întocmirii evidențelor Departamentul Cultelor, precum și faptul că imobilul este înscris în lista momentelor istorice.

Cu toate acestea, din adresa nr. 3936 din 09 octombrie 2012 emisă de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național – Direcția Patrimoniu Cultural rezultă că Ansamblul Bisericii Mântuleasa compus din Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” – Mântuleasa și Casa Parohială are regim de monument istoric, fiind înscris în lista monumentelor istorice, însă, potrivit prevederilor legii nr. 422/2001, statutul de monument istoric instituie o serie de servituți asupra bunurilor imobile în scopul protejării, dar nu afectează în niciun fel regimul de proprietate al acestora. Totodată s-a arătat că imobilul în cauză se află în proprietatea privată a parohiei Mântuleasa, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național – Direcția Patrimoniu Cultural indicând astfel, în mod expres, că imobilul nu se află în proprietate publică.

Reclamanta a exercitat o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar asupra imobilului situat în București str. Mântuleasa, în suprafață de 1.531 mp., identificat prin planul de amplasament și delimitare aflat la dosarul nr. 10544/300/2009 al Judecătoriei Sectorului 2 București, dobândind astfel dreptul de proprietate prin efectul prescripției achizitive de 30 de ani.

Sunt întrunite atât elementul corpus, cât și animus, respectiv intenția de a stăpâni bunul pentru sine, întrucât reclamanta deține posesia terenului din anul 1928, astfel cum a rezultat din contractul de construire a casei parohiale coroborat cu mențiunile din procesul verbal întocmit de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare București din data de 02 septembrie 1940. Aspectele referitoare la posesie, cu excepția regimului juridic al bunului, nu au făcut obiectul contestării în căile de atac exercitate, putându-se reține astfel, cu putere de lucru judecat, existența unei posesii continue, neîntrerupte, netulburate, publice și exercitată sub nume de proprietar. Pe teren există două construcții, identificate astfel: C1 - biserica cu suprafața de 174 mp și C2 - casa parohială cu suprafața de 170 mp.

Aplicând prezumțiile prevăzute la art. 482 C. civ. și art. 492 C. civ. tribunalul a constatat că reclamanta a dobândit prin efectul accesiunii imobiliare artificiale dreptul de proprietate asupra celor două construcții, astfel cum au fost identificate pe planul de amplasament și delimitare. Asupra apelului formulat de pârât, soluționat prin decizia atacată prin prezentul recurs, instanța a reținut următoarele: Se confirmă situația reținută de prima instanță, cu referire la contractul de construire a casei parohiale, procesul verbal încheiat în temeiul Decretului-lege nr. 115/1938, evidențele cadastrale și actele privind regimul juridic al imobilului în cauză, iar instanța de rejudecare a respectat îndrumările cu caracter obligatoriu date prin decizia de casare, privind suplimentarea probatoriului necesar pentru lămurirea situației juridice actuale a imobilului în litigiu, în conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. În mod corect a reținut instanța de fond faptul că probele administrate în cauză (adresa nr. 1112354/15323 din 05 februarie 2013 a PMB Direcția Patrimoniu) au dovedit faptul că terenul în litigiu a aparținut domeniului privat al unității administrativ teritoriale, din nici un mijloc de probă administrat în cauză nerezultând că terenul în litigiu ar aparține domeniului public al statului sau al unității administrativ-teritoriale. De asemenea, în privința construcțiilor, în mod corect s-a reținut că acestea sunt înscrise pe Lista monumentelor istorice, fapt care nu le afectează însă regimul juridic al dreptului de proprietate, construcțiile reprezentate de Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” și Casa Parohială fiind proprietatea privată a intimatei-reclamante Parohia Mântuleasa.

Apelantul-pârât susține că în cauza de față reclamanta a dovedit împlinirea termenului de 30 de ani, precum și faptul că a exercitat elementul corpus ca element constitutiv al posesiei, însă în mod greșit s-a reținut existența elementului animus, întrucât reclamanta nu a stăpânit bunul litigios sub nume de proprietar, ci în calitate de detentor precar.

Având în vedere dispozițiile art. 82 și 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, potrivit cărora, pentru cazurile în care posesia a început înainte de 1 octombrie 2011, sunt aplicabile dispozițiile referitoare la uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei, în cauza de față sunt aplicabile dispozițiile referitoare la uzucapiune cuprinse în Codul civil de la 1864. Având în vedere faptul că apelantul-pârât a arătat expres în cuprinsul motivelor de apel faptul că nu contestă actele de stăpânire materială exercitate de intimata-reclamantă asupra terenului în litigiu, critica este nefondată, întrucât în favoarea intimatei-reclamante operează prezumția legală relativă stipulată la art. 1854 C. civ., potrivit căreia „posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a proba pentru altul”.

Datorită dificultății dovedirii elementului intențional, legiuitorul a înțeles să înlesnească această dovadă prin instituirea prezumției legale a existenței elementului psihologic, care este dedus din elementul material al posesiei, pornindu-se de la premisa că stăpânirea materială este o exprimare a voinței ca această stăpânire să se facă animo sibi habendi. În mod corect s-a reținut existența elementului intențional al posesiei, prin construirea Casei parohiale pe terenul primit ca donație, înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară provizorie deschisă conform Decretului-lege nr. 115/1938, înscrierea ca titular de rol fiscal, executarea lucrărilor topografice și obținerea Planurilor de amplasament și delimitare a imobilului, intimata-reclamantă dovedindu-și intenția de a stăpâni terenul în litigiu în calitate de proprietar, pentru sine, iar nu pentru apelantul-pârât Municipiul București.

Prin urmare, și critica potrivit căreia nu a operat intervertirea precarității în posesie nu poate fi primită, deoarece reclamanta a exercitat asupra terenului din str. Mântuleasa o posesie sub nume de proprietar. Apelantul-pârât invocă lipsa calității procesuale pasive, arătând că legitimare procesuală în cauză are Primăria de sector, deoarece nu opune vreun drept reclamantei cu privire la construcțiile edificate de aceasta, iar speța nu se află în ipoteza art. 489 C. civ., în sensul că materialele folosite la construcție ar aparține municipalității și nici considerentele de opozabilitate a hotărârii nu-i justifică participarea în proces în calitate de pârât. Acțiunea promovată de reclamantă, prin care urmărește constatarea calității sale de proprietar asupra construcțiilor pe care le-a edificat pe terenul ce este proprietatea sa ca efect al prescripției achizitive de lungă durată, este o acțiune interogatorie, iar în condițiile art. 482 C. civ.

(1864), calitate procesuală pasivă într-o astfel de acțiune are doar persoana ce contestă dreptul de proprietate al proprietarului terenului asupra construcțiilor edificate pe acesta. Din probele administrate în cauză a reieșit faptul că terenul situat în str. Mântuleasa a aparținut domeniului privat al Municipiului București, astfel încât singura autoritate care ar putea contesta dreptul de proprietate al intimatei-reclamante asupra construcțiilor este apelantul. Aspectele invocate prin motivele de apel, referitoare la necesitatea existenței unei autorizații de construire în temeiul normelor legale în vigoare la momentul edificării, respectiv a Decretului nr. 144/1958, nu au nicio relevanță din punctul de vedere al legitimării procesuale pasive, ci exclusiv pe planul raporturilor de natură administrativă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primarul general, criticând-o pentru următoarele motive: 1. Pentru ca posesia îndelungată a unui imobil să își producă efectul achizitiv prevăzut de lege, este necesar să îndeplinească toate cerințele prevăzute de art. 1847 C. civ., iar în speță nu este întrunită cea privind exercitarea posesiei sub nume de proprietar. În mod greșit instanța de apel a constatat că în favoarea intimatei-reclamante a operat prezumția legală relativă stipulată de art. 1854 C. civ., respectiv existența elementului intențional al posesiei, întrucât stăpânirea terenului în prezent de către reclamantă nu este sub nume de proprietar, nefăcându-se nicio dovadă în sensul achitării impozitului pentru întreaga suprafață de 1531 mp, timp de 30 de ani.

Pentru terenul situat în str. Mântuleasa, a figurat ca titular de rol Biserica Mântuleasa pentru 760 mp, și nu 1531. În absența unor probe care să confirme plata impozitului timp de 30 de ani nu se poate prezuma că intimata-reclamantă a achitat impozitul pentru întreaga suprafață de 1531 mp, cerință obligatorie pentru instituția uzucapiunii. Instanța de apel a prezumat că intimata-reclamantă a stăpânit întreaga suprafață de 1531 mp, considerând că sarcina dovedirii stăpânirii imobilului sub nume de proprietar revenea apelantului-pârât. Însă, pentru a fi admisă acțiunea în uzucapiune este necesar ca reclamanta să facă dovada stăpânirii imobilului sub nume de proprietar, adică să facă dovada achitării impozitului timp de 30 de ani pentru 1531 mp.

2. Referitor la capătul de cerere privind accesiunea, s-a apreciat în mod eronat calitatea sa procesuală pasivă. Cererea formulată în condițiile art. 492 C. civ. trebuia să fie îndreptată împotriva fostului proprietar al terenului care poate emite pretenții sau solicita vreun drept în legătură cu aceasta proprietate și nu împotriva Municipiului București, care nu a avut vreo legătură cu proprietatea în discuție. De asemenea, Municipiul București nu are nici atribuții în ceea ce privește evidența fiscală a imobilelor ori eliberarea autorizațiilor de construire, toate acestea fiind de competența primăriei de sector. Municipiul București nu are raport juridic cu reclamanta, nefiind nici proprietarul materialelor și nici cel care a ridicat construcția cu materiale proprii.

Mai mult, dreptul de accesiune aparține numai proprietarului terenului și poate fi invocat numai în contradictoriu cu proprietarul materialelor sau cu cel care a construit cu materialele sale pe terenul proprietarului. Pe de altă parte, cazurile de accesiune sunt reglementate de codul civil prin norme de drept care nu pot fi interpretate extinctiv și nici nu există, ca o creație a practicii judecătorești, cazul invocat de intimata reclamantă, prin care proprietarul terenului solicită să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra construcției pe care a edificat-o cu materialele sale proprii și cu eforturi proprii pe terenul proprietatea sa.

Asupra criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele: 1. Cu privire la modul de soluționare a capătului de cerere privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului teren prin uzucapiune, recurenta-pârâtă reclamă neîntrunirea tuturor cerințelor prevăzute de art. 1847 C. civ., respectiv pe cea privind exercitarea sub nume de proprietar a posesiei, cu detalierea argumentului invocat în susținerea criticii. Prezentul dosar a mai parcurs un ciclu procesual, iar printre criticile deduse judecății în fața instanței de recurs anterioare nu s-a aflat și aceasta.

Prin urmare, așa cum a reținut, de altfel, și prima instanță în rejudecare, prin necontestarea în fața instanței recurs a modului de apreciere a caracteristicilor posesiei, acesta se bucură de putere de lucru judecat și nu mai pot fi reiterate critici sub acest aspect cu ocazia rejudecării - prin decizia de recurs s-au determinat limitele de rejudecare a cauzei, din perspectiva dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. 2. În ceea ce privește modul de soluționare a capătului de cerere privind accesiunea, recurenta-pârâtă invocă, în primul rând, lipsa calității sale procesuale pasive, iar această critică a fost formulată, alături de cea privind lipsa calității procesuale pasive pe capătul de cerere privind uzucapiunea, prin cererea de recurs formulată în primul ciclu procesual – invocându-se faptul că materialele folosite la construcție nu îi aparțin, nu are nici un drept asupra lor și nici nu pretind un astfel de drept.

Prin decizia de recurs s-a constatat că a fost legat în mod corespunzător cadrul procesual prin atragerea în proces a Municipiului București, față de dispozițiile speciale, derogatorii de la dreptul comun în materia uzucapiunii, conținute în art. I din Legea nr. 455/2006 – considerent prin care s-a soluționat întreaga critică privind lipsa calității procesuale pasive, dată fiind unicitatea cadrului procesual în care pot fi soluționate cererile privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra unui teren și prin accesiune asupra construcțiilor edificate pe acesta.

În aceste condiții, determinate de o normă specială, nu mai pot fi valorificate apărări, sub același aspect al lipsei calității procesuale pasive, referitoare la lipsa atribuțiilor în evidența fiscală a imobilelor ori eliberarea autorizațiilor de construire,care ar fi de competența primăriei de sector - mai mult, deși aspectul legat de autorizarea edificării construcțiilor a fost dezlegat prin prima decizie de apel pronunțată în primul ciclu procesual, prin cererea de recurs nu s-au formulat critici de nelegalitate. Având în vedere și că extinderea în speță a cazurilor în care poate interveni accesiunea nu a fost reclamată anterior, urmează a fi reținute considerentele subliniate mai sus referitoare la puterea de lucru judecat și limitele de rejudecare generate de primul ciclu procesual.

În considerarea acestor argumente, care susțin caracterul nefondat al recursului, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să dispună în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin primarul general împotriva deciziei nr. 155 A din data de 26 aprilie 2013 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2013.