ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5738/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5738/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr.

155 A din data de 26 aprilie 2013, Curtea de Apel București – Secția a IV-a

civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât Municipiul

București prin primarul general împotriva sentinței

civile nr. 757 din 10

mai 2010 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a civilă.

Pentru a dispune în

acest sens, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr. 10544/300/2009,

reclamanta Parohia Bisericii Mântuleasa a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul

București prin primarul general, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care

o va pronunța să constate existența dreptului său de proprietate asupra

terenului în suprafață de 1500 mp situat în București, dobândit prin uzucapiune

și asupra construcțiilor edificate pe teren, respectiv Biserica Mântuleasa și

Casa Parohială Mântuleasa, dobândit prin accesiune imobiliară.

În drept, acțiunea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 1890, 1846, 1847, 1860, 492 C. civ., Legea

nr. 455/2006 și H.G. nr. 53/2008.

Prin sentința civilă nr.

9874 din 16 decembrie 2009, Judecătoria Sectorului 2 București a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția

civilă, față de cererea precizatoare a reclamantei, prin care a arătat că

valoarea obiectului litigiului este de 811.000 lei.

Prin sentința civilă nr.

757 din 10 mai 2010, Tribunalul București Secția a III-a civilă a admis

acțiunea și a constatat că reclamanta Parohia Bisericii Mântuleasa a dobândit

dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului situat în str.

Mântuleasa, în suprafață de 1531 mp identificat prin planul de amplasament și

delimitare aflat la dosarul nr. 10544/300/2009 al Judecătoriei Sectorului 2

București, fila 44, și respectiv prin accesiune imobiliară asupra

construcțiilor edificate pe acesta.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că reclamanta este posesoarea, la adresa

indicată, a unor imobile constând în teren care, potrivit planului de

amplasament depus la dosar (fila 44 dosarul Judecătoriei), are o suprafață de 1531 m.p.(din măsurători), și construcțiilor edificate pe acesta, constând în biserică și casa

parohială - din adresa eliberată de PMB Direcția Evidența Proprietății (fila 22

dosar Judecătorie) rezultând că, potrivit certificatului eliberat de

Administrația Financiară a sectorului 2 București și adresa nr. 12706 din 8

octombrie 1997.

De asemenea, s-a

reținut că la dosar se găsește și procesul verbal al Comisiunii pentru

înființarea Cărților Funciare în București, din care rezultă că s-a dispus

înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului teren de 1441 m.p., având pe el Biserica Mântuleasa și casa parohială, pe baza posesiunii din 1734 cu titlul

de donație.

Prin decizia civilă nr.

235A din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins ca nefondat apelul

declarat de pârâtul Municipiul București împotriva sentinței civile nr. 757

din 10 mai 2010 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a civilă,

ca nefondat, reținând în motivare următoarele:

Prin Legea nr. 455/2006

pentru stabilirea unor măsuri privind acțiunile și cererile în justiție

formulate de cultele religioase recunoscute din România, legiuitorul a

intenționat a deroga în materia de față de la regulile de drept comun după care

se stabilește legitimarea procesuală pasivă în litigiile având ca obiect

constatarea dobândirii prin prescripție achizitivă a dreptului de proprietate,

recunoscând expres calitate procesuală pasivă autorităților, între care se

numără și municipalitatea, pârâtă în cauza de față.

În ceea ce privește

calitatea de detentor precar a reclamantei, susținerile acesteia privind

calitatea sa de posesor sunt confirmate, pe de o parte, de conținutul

procesului-verbal încheiat în anul 1940, sub nr. 16511, din care a rezultat că

Parohia Bisericii Mântuleasa a declarat la înființarea Cărților Funciare în

București că imobilul din str. Mântuleasa este proprietatea sa, fiind primit cu

titlu de donație de la M.C. Or, numai dacă se considera proprietar asupra

bunului și se comporta ca atare ar fi făcut o astfel de declarație.

Totodată, bunul este

consemnat a fi proprietatea Parohiei Mântuleasa și în inventarul întocmit în

anul 1969, fiind confirmată astfel atitudinea subiectivă a reclamantei sub

acest aspect.

Pe de altă parte, o

prezumție simplă privitoare la calitatea în care a stăpânit bunul Parohia a

rezultat și din faptul construirii unora dintre clădirile aflate pe terenul

primit cu titlu de donație.

În concluzie, contrar

susținerilor pârâtului, din probatoriul administrat a rezultat că stăpânirea

bunului de către reclamanta intimată s-a făcut sub nume de proprietar și nu ca

detentor precar.

Drept consecință a

admiterii primului capăt al acțiunii și constatării dobândirii de către

reclamantă a dreptului de proprietate asupra terenului prin prescripția

achizitivă de 30 de ani, devin incidente dispozițiile art. 492 C. civ.,

reclamanta intimată fiind prezumată de lege și proprietara construcțiilor

aflate pe acest teren, până la proba contrară, ce nu a fost administrată.

Nu este relevantă

susținerea privind autoritatea care este abilitată a autoriza ridicarea

construcției, deoarece raportul juridic ce privește proprietatea construcției

și terenului(ce face obiectul dosarului de față) este distinct de cel care se

referă la respectarea normelor legale în vigoare pentru edificarea unei

construcții, în sensul obținerii autorizațiilor legale.

Prin decizia civilă nr.

6783 din 05 octombrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă

a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin primarul general,

a casat decizia civilă nr. 235A/2010 și sentința civilă nr. 757/2010 a

Tribunalului București și a trimis cauza spre rejudecare tribunalului.

Pentru a pronunța

această decizie, Înalta Curte a arătat că în litigiul de față în mod corect a

fost reținută calitatea procesuală pasivă a Municipiului București, față de

prevederile art. I din Legea nr. 455/2006, derogatorii de la dreptul comun în

materia uzucapiunii.

Este nefondată și

critica privind inadmisibilitatea demersului reclamantei, dedusă din aplicarea

principiului specialia generalibus derogant și din împrejurarea că există un

act normativ special – O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea imobilelor cultelor

religioase. Aceasta întrucât cererea în retrocedarea unui locaș de cult și cea

în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune au

finalități diferite, astfel încât nu se pune problema raportului dintre norma

specială și cea generală.

Sunt fondate numai

criticile vizând domeniul lucrurilor care pot face obiectul prescripției

achizitive și implicit al accesiunii. Trebuie lămurită situația juridică, în

prezent, a imobilului, în speță trebuind să se verifice dacă acesta a fost

inventariat și clasat ca monument istoric, cărei grupe clasificate îi aparține,

dacă este instituită zonă de protecție sau servituți de utilitate publică

(potrivit art. 9 din Legea nr. 422/2001, republicată). Totodată, trebuie

verificat și stabilit dacă este vorba de un monument istoric proprietate

publică sau privată, regim juridic în funcție de care se poate aprecia asupra

imprescriptibilității sau inalienabilității bunului.

Prin sentința civilă nr.

394 din 18 februarie 2013, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a admis

acțiunea precizată formulată de reclamanta Parohia Bisericii Mântuleasa în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, a constatat că reclamanta a

dobândit prin efectul prescripției achizitive de 30 de ani dreptul de

proprietate asupra terenului situat în București, Str. Mântuleasa, în suprafață

de 1.531 mp., identificat prin planul de amplasament și delimitare aflat la

dosarul nr. 10544/300/2009 al Judecătoriei Sectorului 2 București și prin

efectul accesiunii imobiliare artificiale dreptul de proprietate asupra

construcțiilor realizate în București, Str. Mântuleasa, biserică și casa

parohială, astfel cum au fost identificate prin același plan de amplasament și

delimitare a imobilului.

Tribunalul a reținut

că, potrivit procesului verbal întocmit de Comisiunea pentru Înființarea

Cărților Funciare București din data de 02 septembrie 1940, a fost înscris dreptul de proprietate al Parohiei Bisericii Mântuleasa cu hramul „Mihail și

Gavril” asupra imobilului situat în str. Mântuleasa colț cu str. Pictor Romano,

teren în suprafață de 1.441 mp., având la mijloc biserica „Mântuleasa”, iar în

față la dreapta „Casa Parohială” compusă din subsol cu 2 pivnițe, 2 camere și

depozit, parter cu 7 camere și dependințe și etaj I, la fel. În respectivul

proces verbal s-a menționat că titlul reclamantei îl reprezintă actul de

donație încheiat cu M.C., însă acest înscris nu a fost depus la dosar.

În schimb a fost

prezentat contractul din data de 03 martie 1928 încheiat de Consiliul Parohial

al Bisericii Mântuleasa pentru construirea casei parohiale, în curtea Bisericii

Mântuleasa, act de natură să dovedească posesia asupra terenului la nivelul

anului 1928.

În ceea ce privește

regimul juridic al imobilului, din adresa nr. 1112354/15323 din 05 februarie 2012

emisă de Primăria Municipiului București – Serviciul Evidență Domeniu Public și

Privat rezultă că în evidențele cadastrale ale orașului București din anul 1986 a fost înscris imobilul cu adresa poștală str. Mântuleasa, cu suprafață de 1.547 mp teren, cu

construcții corp A, cu un nivel în suprafață de 176 mp și corp B cu 2 nivele,

în suprafață de 174 mp, ca proprietate religioasă, categoria de folosință

„culte”, cu posesori de parcelă la data întocmirii evidențelor Departamentul

Cultelor, precum și faptul că imobilul este înscris în lista momentelor

istorice. Cu toate acestea, din adresa nr. 3936 din 09 octombrie 2012 emisă de

Ministerul Culturii și Patrimoniului Național – Direcția Patrimoniu Cultural

rezultă că Ansamblul Bisericii Mântuleasa compus din Biserica „Sfinții

Arhangheli Mihail și Gavril” – Mântuleasa și Casa Parohială are regim de

monument istoric, fiind înscris în lista monumentelor istorice, însă, potrivit

prevederilor legii nr. 422/2001, statutul de monument istoric instituie o serie

de servituți asupra bunurilor imobile în scopul protejării, dar nu afectează în

niciun fel regimul de proprietate al acestora. Totodată s-a arătat că imobilul

în cauză se află în proprietatea privată a parohiei Mântuleasa, Ministerul

Culturii și Patrimoniului Național – Direcția Patrimoniu Cultural indicând

astfel, în mod expres, că imobilul nu se află în proprietate publică.

Reclamanta a

exercitat o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de

proprietar asupra imobilului situat în București str. Mântuleasa, în suprafață

de 1.531 mp., identificat prin planul de amplasament și delimitare aflat la

dosarul nr. 10544/300/2009 al Judecătoriei Sectorului 2 București, dobândind

astfel dreptul de proprietate prin efectul prescripției achizitive de 30 de

ani.

Sunt întrunite atât

elementul corpus, cât și animus, respectiv intenția de a stăpâni bunul pentru

sine, întrucât reclamanta deține posesia terenului din anul 1928, astfel cum a

rezultat din contractul de construire a casei parohiale coroborat cu mențiunile

din procesul verbal întocmit de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare

București din data de 02 septembrie 1940.

Aspectele referitoare

la posesie, cu excepția regimului juridic al bunului, nu au făcut obiectul

contestării în căile de atac exercitate, putându-se reține astfel, cu putere de

lucru judecat, existența unei posesii continue, neîntrerupte, netulburate,

publice și exercitată sub nume de proprietar.

Pe teren există două

construcții, identificate astfel: C1 - biserica cu suprafața de 174 mp și C2 -

casa parohială cu suprafața de 170 mp.

Aplicând prezumțiile

prevăzute la art. 482 C. civ. și art. 492 C. civ. tribunalul a constatat că

reclamanta a dobândit prin efectul accesiunii imobiliare artificiale dreptul de

proprietate asupra celor două construcții, astfel cum au fost identificate pe

planul de amplasament și delimitare.

Asupra apelului

formulat de pârât, soluționat prin decizia atacată prin prezentul recurs, instanța

a reținut următoarele:

Se confirmă situația reținută

de prima instanță, cu referire la contractul de construire a casei parohiale,

procesul verbal încheiat în temeiul Decretului-lege nr. 115/1938, evidențele

cadastrale și actele privind regimul juridic al imobilului în cauză, iar instanța

de rejudecare a respectat îndrumările cu caracter obligatoriu date prin decizia

de casare, privind suplimentarea probatoriului necesar pentru lămurirea

situației juridice actuale a imobilului în litigiu, în conformitate cu

dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În mod corect a

reținut instanța de fond faptul că probele administrate în cauză (adresa nr. 1112354/15323

din 05 februarie 2013 a PMB Direcția Patrimoniu) au dovedit faptul că terenul

în litigiu a aparținut domeniului privat al unității administrativ teritoriale,

din nici un mijloc de probă administrat în cauză nerezultând că terenul în

litigiu ar aparține domeniului public al statului sau al unității administrativ-teritoriale.

De asemenea, în

privința construcțiilor, în mod corect s-a reținut că acestea sunt înscrise pe

Lista monumentelor istorice, fapt care nu le afectează însă regimul juridic al

dreptului de proprietate, construcțiile reprezentate de Biserica „Sfinții

Arhangheli Mihail și Gavril” și Casa Parohială fiind proprietatea privată a

intimatei-reclamante Parohia Mântuleasa.

Apelantul-pârât

susține că în cauza de față reclamanta a dovedit împlinirea termenului de 30 de

ani, precum și faptul că a exercitat elementul corpus ca element constitutiv al

posesiei, însă în mod greșit s-a reținut existența elementului animus, întrucât

reclamanta nu a stăpânit bunul litigios sub nume de proprietar, ci în calitate

de detentor precar.

Având în vedere

dispozițiile art. 82 și 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, potrivit cărora, pentru cazurile în

care posesia a început înainte de 1 octombrie 2011, sunt aplicabile

dispozițiile referitoare la uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei,

în cauza de față sunt aplicabile dispozițiile referitoare la uzucapiune

cuprinse în Codul civil de la 1864.

Având în vedere

faptul că apelantul-pârât a arătat expres în cuprinsul motivelor de apel faptul

că nu contestă actele de stăpânire materială exercitate de intimata-reclamantă

asupra terenului în litigiu, critica este nefondată, întrucât în favoarea

intimatei-reclamante operează prezumția legală relativă stipulată la art. 1854 C.

civ., potrivit căreia „posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume

de proprietar, dacă nu este probat că a început a proba pentru altul”.

Datorită dificultății

dovedirii elementului intențional, legiuitorul a înțeles să înlesnească această

dovadă prin instituirea prezumției legale a existenței elementului psihologic,

care este dedus din elementul material al posesiei, pornindu-se de la premisa

că stăpânirea materială este o exprimare a voinței ca această stăpânire să se

facă animo sibi habendi.

În mod corect s-a

reținut existența elementului intențional al posesiei, prin construirea Casei

parohiale pe terenul primit ca donație, înscrierea dreptului de proprietate în

cartea funciară provizorie deschisă conform Decretului-lege nr. 115/1938,

înscrierea ca titular de rol fiscal, executarea lucrărilor topografice și

obținerea Planurilor de amplasament și delimitare a imobilului,

intimata-reclamantă dovedindu-și intenția de a stăpâni terenul în litigiu în

calitate de proprietar, pentru sine, iar nu pentru apelantul-pârât Municipiul București.

Prin urmare, și

critica potrivit căreia nu a operat intervertirea precarității în posesie nu

poate fi primită, deoarece reclamanta a exercitat asupra terenului din str.

Mântuleasa o posesie sub nume de proprietar.

Apelantul-pârât invocă

lipsa calității procesuale pasive, arătând că legitimare procesuală în cauză are

Primăria de sector, deoarece nu opune vreun drept reclamantei cu privire la

construcțiile edificate de aceasta, iar speța nu se află în ipoteza art. 489

C. civ., în sensul că materialele folosite la construcție ar aparține

municipalității și nici considerentele de opozabilitate a hotărârii nu-i

justifică participarea în proces în calitate de pârât.

Acțiunea promovată de

reclamantă, prin care urmărește constatarea calității sale de proprietar asupra

construcțiilor pe care le-a edificat pe terenul ce este proprietatea sa ca

efect al prescripției achizitive de lungă durată, este o acțiune interogatorie,

iar în condițiile art. 482 C. civ. (1864), calitate procesuală pasivă într-o

astfel de acțiune are doar persoana ce contestă dreptul de proprietate al

proprietarului terenului asupra construcțiilor edificate pe acesta.

Din

probele administrate în cauză a reieșit faptul că terenul situat în str.

Mântuleasa a aparținut domeniului privat al Municipiului București, astfel

încât singura autoritate care ar putea contesta dreptul de proprietate al

intimatei-reclamante asupra construcțiilor este apelantul.

Aspectele

invocate prin motivele de apel, referitoare la necesitatea existenței unei

autorizații de construire în temeiul normelor legale în vigoare la momentul

edificării, respectiv a Decretului nr. 144/1958, nu au nicio relevanță din

punctul de vedere al legitimării procesuale pasive, ci exclusiv pe planul

raporturilor de natură administrativă.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primarul

general, criticând-o pentru următoarele motive:

ca posesia îndelungată a unui imobil să își producă efectul achizitiv prevăzut

de lege, este necesar să îndeplinească toate cerințele prevăzute de art. 1847 C.

civ., iar în speță nu este întrunită cea privind exercitarea posesiei sub nume

de proprietar.

În mod

greșit instanța de apel a constatat că în favoarea intimatei-reclamante a

operat prezumția legală relativă stipulată de art. 1854 C. civ., respectiv

existența elementului intențional al posesiei, întrucât stăpânirea terenului în

prezent de către reclamantă nu este sub nume de proprietar, nefăcându-se nicio

dovadă în sensul achitării impozitului pentru întreaga suprafață de 1531 mp,

timp de 30 de ani.

Pentru

terenul situat în str. Mântuleasa, a figurat ca titular de rol Biserica

Mântuleasa pentru 760 mp, și nu 1531.

În absența

unor probe care să confirme plata impozitului timp de 30 de ani nu se poate

prezuma că intimata-reclamantă a achitat impozitul pentru întreaga suprafață de

1531 mp, cerință obligatorie pentru instituția uzucapiunii.

Instanța

de apel a prezumat că intimata-reclamantă a stăpânit întreaga suprafață de 1531

mp, considerând că sarcina dovedirii stăpânirii imobilului sub nume de

proprietar revenea apelantului-pârât.

Însă,

pentru a fi admisă acțiunea în uzucapiune este necesar ca reclamanta să facă

dovada stăpânirii imobilului sub nume de proprietar, adică să facă dovada

achitării impozitului timp de 30 de ani pentru 1531 mp.

la capătul de cerere privind accesiunea, s-a apreciat în mod eronat calitatea

sa procesuală pasivă.

Cererea

formulată în condițiile art. 492 C. civ. trebuia să fie îndreptată

împotriva fostului proprietar al terenului care poate emite pretenții sau

solicita vreun drept în legătură cu aceasta proprietate și nu împotriva

Municipiului București, care nu a avut vreo legătură cu proprietatea în

discuție.

De

asemenea, Municipiul București nu are nici atribuții în ceea ce privește

evidența fiscală a imobilelor ori eliberarea autorizațiilor de construire, toate

acestea fiind de competența primăriei de sector.

Municipiul

București nu are raport juridic cu reclamanta, nefiind nici proprietarul

materialelor și nici cel care a ridicat construcția cu materiale proprii. Mai

mult, dreptul de accesiune aparține numai proprietarului terenului și poate fi

invocat numai în contradictoriu cu proprietarul materialelor sau cu cel care a

construit cu materialele sale pe terenul proprietarului.

Pe de

altă parte, cazurile de accesiune sunt reglementate de codul civil prin norme

de drept care nu pot fi interpretate extinctiv și nici nu există, ca o creație

a practicii judecătorești, cazul invocat de intimata reclamantă, prin care

proprietarul terenului solicită să se constate că a dobândit dreptul de

proprietate asupra construcției pe care a edificat-o cu materialele sale

proprii și cu eforturi proprii pe terenul proprietatea sa.

Asupra criticilor

formulate, Înalta Curte constată următoarele:

modul de soluționare a capătului de cerere privind constatarea dobândirii

dreptului de proprietate asupra imobilului teren prin uzucapiune, recurenta-pârâtă

reclamă neîntrunirea tuturor cerințelor prevăzute de art. 1847 C. civ.,

respectiv pe cea privind exercitarea sub nume de proprietar a posesiei, cu

detalierea argumentului invocat în susținerea criticii.

Prezentul dosar a mai

parcurs un ciclu procesual, iar printre criticile deduse judecății în fața

instanței de recurs anterioare nu s-a aflat și aceasta.

Prin urmare, așa cum

a reținut, de altfel, și prima instanță în rejudecare, prin necontestarea în

fața instanței recurs a modului de apreciere a caracteristicilor posesiei,

acesta se bucură de putere de lucru judecat și nu mai pot fi reiterate critici

sub acest aspect cu ocazia rejudecării - prin decizia de recurs s-au determinat

limitele de rejudecare a cauzei, din perspectiva dispozițiilor art. 315 C.

proc. civ.

privește modul de soluționare a capătului de cerere privind accesiunea, recurenta-pârâtă

invocă, în primul rând, lipsa calității sale procesuale pasive, iar această

critică a fost formulată, alături de cea privind lipsa calității procesuale

pasive pe capătul de cerere privind uzucapiunea, prin cererea de recurs

formulată în primul ciclu procesual – invocându-se faptul că materialele

folosite la construcție nu îi aparțin, nu are nici un drept asupra lor și nici

nu pretind un astfel de drept.

Prin decizia de

recurs s-a constatat că a fost legat în mod corespunzător cadrul procesual prin

atragerea în proces a Municipiului București, față de dispozițiile speciale,

derogatorii de la dreptul comun în materia uzucapiunii, conținute în art. I din

Legea nr. 455/2006 – considerent prin care s-a soluționat întreaga critică

privind lipsa calității procesuale pasive, dată fiind unicitatea cadrului

procesual în care pot fi soluționate cererile privind dobândirea dreptului de

proprietate prin uzucapiune asupra unui teren și prin accesiune asupra

construcțiilor edificate pe acesta.

În aceste condiții,

determinate de o normă specială, nu mai pot fi valorificate apărări, sub

același aspect al lipsei calității procesuale pasive, referitoare la lipsa

atribuțiilor în evidența fiscală a imobilelor ori eliberarea autorizațiilor de

construire,care ar fi de competența primăriei de sector - mai mult, deși

aspectul legat de autorizarea edificării construcțiilor a fost dezlegat prin

prima decizie de apel pronunțată în primul ciclu procesual, prin cererea de

recurs nu s-au formulat critici de nelegalitate.

Având în vedere și că

extinderea în speță a cazurilor în care poate interveni accesiunea nu a fost reclamată

anterior, urmează a fi reținute considerentele subliniate mai sus referitoare

la puterea de lucru judecat și limitele de rejudecare generate de primul ciclu

procesual.

În

considerarea acestor argumente, care susțin caracterul nefondat al

recursului, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ. și să dispună în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin primarul

general împotriva deciziei nr. 155 A din data de 26 aprilie 2013 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 decembrie 2013.