ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1591/2013

Prin cererea

înregistrată la data de 18 mai 2010, sub nr. 24594/3/2010, reclamanta Parohia

„P.N." a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primar

General solicitând instanței, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se

constate dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului situat în

București, str. P.N. nr. 47A, sector 2 în suprafață totală de 2161m.p. și

dreptul de proprietate dobândit prin accesiune asupra construcțiilor

identificate și delimitate pe acest teren conform raportului de expertiză care

urmează să fie administrat în cauză.

Prin Sentința civilă

nr. 449 din 17 martie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a

admis acțiunea reclamantei Parohia „P.N." în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București prin Primarul General și s-a constatat că reclamanta a

dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață

de 2162,40 m.p. situat în București, iar prin accesiune a dobândit și

proprietatea asupra construcțiilor aflate pe teren.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a apreciat că reclamanta a exercitat o posesie

utilă, pașnică și publică asupra imobilului de peste 30 de ani, iar pârâtul are

calitate procesuală pasivă în baza Legii nr. 455/2006.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

Prin Decizia civilă

nr. 895 A din 12 decembrie 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin

Primarul General împotriva Sentinței civile nr. 449 din 17 martie 2011

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu

intimata reclamantă Parohia „P.N.".

În motivarea

hotărârii, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Cu privire la citarea

părților s-a constatat că citarea cumulativă și printr-un ziar de largă

răspândire și publicarea în M. Of. se dispune doar în cazul în care procesul se

poartă cu „persoanele interesate", nu și cu autoritățile, ipoteze

distincte prevăzute de alin. (2) al articolului unic din Legea nr. 455/2006.

În legătură cu

calitatea procesuală a pârâtului s-a constatat că autoritatea locală, în speță

Municipiul București, reprezentată de Primarul General este chemată să stea în

judecată nu doar prin prisma dispozițiilor generale prevăzute de Legea nr.

455/2006, cum a reținut judecătorul fondului, ci și prin prisma prevederilor

art. 83 alin. (3) și art. 86 din Legea nr. 215/2001 referitoare la competențele

autorității locale a Municipiului București.

Pe fondul cauzei s-a

reținut că posesia pașnică, publică și sub nume de proprietar a fost exercitată

de către reclamantă pe o perioadă de peste 30 ani conform declarației de

martori (pag. 36-37 dosar fond) și a documentelor depuse la dosar și

necontestate (pag. 8-14 dosar fond) sau necombătute, probatoriu administrat de

către reclamantă.

Critica privind

edificarea construcțiilor de pe teren, cu sau fără autorizație este nerelevantă

în speță, motivat de faptul că prin hotărârea fondului s-a statuat asupra

proprietății construcțiilor și nu asupra caracterului licit sau nelicit al

ridicării lor.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primar General.

Motivarea recursului

se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - „hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii".

În acest sens se

susține că în mod greșit Curtea de Apel a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive, față de împrejurarea că nu s-a dovedit în nici un fel faptul

că terenul în litigiu ar face parte din domeniul privat al Municipiului

București. Întrucât calitatea procesuală pasivă presupune existența unei

identități între persoana pârâtului și cel obligat în acel raport juridic, ceea

ce nu se regăsește în speță, se impune admiterea excepției invocate și

respingerea acțiunii.

Mai mult, se arată că

singura instituție care ar avea calitate în prezenta cauză ar fi Statul Român

prin Ministerul Finanțelor.

În mod asemănător, pe

capătul de cerere privind accesiunea imobiliară, în principal, trebuia să se

rețină că pârâtul nu avea calitate procesuală pasivă, iar în secundar, că

această solicitare este neîntemeiată, deoarece nu se încadrează în prevederile

art. 489 C. civ.

Se invocă, în

continuare, inadmisibilitatea acțiunii reclamantei având în vedere principiul

de drept specialia generalibus derogant și O.U.G. nr. 94/2000 privind

retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din

România.

În toate cazurile,

cererile de retrocedare a imobilelor prevăzute la alin. (1) din actul normativ

menționat, se pot depune la Comisia specială de retrocedare, prevăzută de

această ordonanță de urgență, în termen de 6 luni de la data intrării în

vigoare a legii de aprobare a acesteia. După acest termen nu se mai pot formula

cereri de restituire sau de retrocedare.

Se arată că nu este

încălcat accesul liber la justiție al reclamantului prin excepția invocată,

deoarece legea specială are o procedură aparte și acest act normativ

reglementează și în prezent.

Mai mult, pentru a

putea face obiectul uzucapiunii imobilul trebuie să fie susceptibil de posesie

utilă, fiind necesar în același timp să nu fie scos din comerț, având în vedere

dispozițiile art. 1844 C. civ.

Față de aceste

dispoziții legale, rezultă că numai bunurile imobile proprietate privată,

indiferent de titular, pot fi dobândite prin uzucapiune, prevederile legale

amintite, coroborându-se cu prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr.

213/1998.

Având în vedere toate

aceste motive, se susține că termenul de prescripție asupra terenului putea să

înceapă să curgă după anul 1991. În consecință, în mod greșit s-a apreciat la

instanța de fond că uzucapiunea de 30 de ani s-a activat în cazul imobilului în

litigiu.

Examinând recursul

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat,

urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:

În ceea ce privește

susținerea privind inadmisibilitatea demersului reclamantei, dedusă din

aplicarea principiului specialia generalibus derogant și din împrejurarea că

există un act normativ special (O.U.G. nr. 94/2000), Înalta Curte constată că

nu este întemeiată, deoarece, în speță, astfel cum a fost formulată acțiunea,

nu este vorba de solicitarea de retrocedare a unor imobile - ceea ce ar

presupune ca reclamanta să dețină în patrimoniu dreptul de proprietate, dar

bunul să-i fi ieșit din posesie prin preluarea abuzivă de către stat, ci de

pronunțarea unei hotărâri vizând recunoașterea dobândirii dreptului de

proprietate, ca efect al uzucapiunii și, respectiv, al accesiunii imobiliare.

Asemenea hotărâri,

deși bazate pe fapte juridice anterioare - faptul posesiei și, în mod

corespunzător, al edificării construcției - au sub aspectul dovedirii

dreptului, efect constitutiv în patrimoniul celui care le pretinde, căci în

absența invocării lor și a constatării de către instanță a îndeplinirii

condițiilor legale, cel care se prevalează de existența uzucapiunii sau

accesiunii nu-și poate demonstra dreptul de proprietate.

Rezultă că cererea în

retrocedarea unui lăcaș de cult și cea în constatarea dobândirii dreptului de

proprietate prin uzucapiune sau accesiune au finalități diferite, astfel încât

nu se poate pune problema raportului dintre norma specială și cea generală,

pentru a se trage concluzia inadmisibilității demersului judiciar al

reclamantei.

Referitor la critica

vizând calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiul București,

reprezentat de Primarul General, Înalta Curte constată că această autoritate

stă în judecată în temeiul Legii nr. 455 din 6 decembrie 2006 pentru stabilirea

unor măsuri privind acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele

religioase recunoscute din România, care în alin. (2) al articolului unic

prevede că, acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase

recunoscute din România pentru constatarea, în condițiile legii, a dobândirii

prin uzucapiune a dreptului de proprietate, se soluționează, potrivit legii, în

contradictoriu cu autoritățile și alte persoane interesate.

Prin urmare,

calitatea procesuală pasivă a recurentului pârât Municipiul București,

reprezentat de Primarul General, este pe deplin justificată de norma legală

menționată, care constituie temeiul juridic al acțiunii deduse judecății.

Totodată, articolul

unic al Legii nr. 455 din 6 decembrie 2006 face trimitere la constatarea, în

condițiile legii, a dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate, de

către cultele religioase recunoscute din România, asupra construcțiilor și

terenurilor aferente sau terenurilor libere situate în intravilanul

localităților.

Prin urmare, în

conformitate cu dispozițiile acestei legi, s-a dat posibilitate lăcașelor de

cult să promoveze în instanță astfel de acțiuni, în condițiile în care sunt

îndeplinite cerințele codului civil.

Prin acțiunea

formulată intimata reclamantă Parohia „P.N." a solicitat să se constate că

a dobândit, prin uzucapiune, titlul de proprietate asupra terenului și prin

accesiune asupra construcțiilor identificate și delimitate pe acest teren,

menționat expres în acțiune, cu privire la temeiul juridic pe care și-a

întemeiat cererea, arătând că acesta îl constituie dispozițiile art. 1846, 1847

C. civ., art. 496 C. civ. și dispozițiile Legii nr. 455/2006.

În speță, în

dovedirea stării de fapt au fost administrate probe cu înscrisuri, martori și

expertiză tehnică, din care a rezultat că reclamanta a folosit imobilul teren

în mod public, continuu, pașnic, netulburat și ca adevărat proprietar, de peste

30 de ani, că imobilul în litigiu are împrejmuiri solide, fiind înconjurat de

vecinătăți stabile, că se află pe amplasamentele indicate în acțiune, pe acest

teren existând edificiile (biserică și clopotniță) care au fost menționate în

cerere și pentru care sunt îndeplinite condițiile accesiunii imobiliare.

În consecință, au

apreciat în mod judicios instanțele anterioare că acțiunea formulată de

reclamantă este admisibilă, având în vedere că prescripția achizitivă este unul

din mijloacele de dobândire a dreptului de proprietate, iar în cauză au fost

îndeplinite dispozițiile art. 1890 C. civ. - animus și corpus, posesia fiind

utilă și exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, sub nume de proprietar.

De asemenea,

accesiunea imobiliară artificială este un mod de dobândire a dreptului de

proprietate asupra construcțiilor, în cauză fiind îndeplinite dispozițiile art.

494 C. civ., construcțiile fiind ridicate de reclamantă cu bună credință pe

terenul în litigiu.

În consecință, Înalta

Curte constată că s-a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor

Codului civil, nefiind incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în raport de dispozițiile art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva

Deciziei civile nr. 895A din 12 decembrie 2011 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 martie 2013.

Procesat de GGC - DG