ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4486/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. 11800/299/2008, reclamantul C.M. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General solicitând să se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului în suprafață de 717,17 mp situat în București, sector 1. În motivarea acțiunii sale, reclamantul a arătat că începând cu anul 1951 a folosit terenului în suprafață de 717,17 mp situat în București, sector 1 în mod pașnic, public, sub nume de proprietar și neîntrerupt, astfel că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a dobândi proprietatea terenului prin uzucapiunea de 30 de ani.

Prin sentința civilă nr. 4630/2010 a Judecătoriei Sectorului 1 București s-a dispus declinarea competenței în favoarea Tribunalului București. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București sub nr. 22318/3/2010 la data de 5 mai 2010. La termenul de judecată din data de 8 iunie 2010,tribunalul a pus în discuția părților excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București prin Primarul General. Prin sentința civilă nr. 1029 din 6 iulie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă arespins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive, a admis, în parte, acțiunea, a constatat că reclamantul a dobândit proprietatea prin uzucapiune asupra terenului în suprafață de 677 mp, identificat prin punctele 1-2-3-4-5-6-1 din schița anexă la raportul de expertiză topo efectuat de expertul P.M.

și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 12.380 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, tribunalul a constatat că este neîntemeiată, întrucât calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății. în speță, reclamantul a învestit instanța cu o acțiune având ca obiect dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Uzucapiunea poate fi definită ca fiind un mod originar de dobândire a proprietății prin care se constituie dreptul de proprietate în persoana posesorului unui lucru ca urmare a unui fapt juridic complex constând în exercitarea posesiei asupra lucrului în termenul și condițiile prevăzute de lege.

În cazul litigiilor având ca obiect dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, calitate procesuală pasivă are proprietarul terenului. Din adresa emisă de Serviciul de Evidență Proprietăți din cadrul Primăriei Municipiului București reiese că, în evidențele cadastrale întocmite pe bază de declarație figurează înscris reclamantul C.M. cu un teren în suprafață de 742 mp situat în București, sector 1. Astfel, tribunalul a constatat că, deși reclamantul figurează înscris în evidențele Primăriei Municipiului București ca fiind proprietarul terenului în suprafață de 742 mp situat în București, sector 1, acesta nu are calitatea de proprietar al terenului respectiv atâta timp cât înscrierea în evidențele Primăriei s-a făcut în baza declarației sale și nu a unui act translativ sau constitutiv de proprietate.

De asemenea, tribunalul a avut în vedere și faptul că în evidențele Primăriei nu sunt menționate și alte persoane ca fiind proprietarele terenului din litigiu, motiv pentru care terenul respectiv se află în proprietatea unității administrativ teritoriale, respectiv a Municipiului București. Potrivit art. 646 C. civ. "Bunurile fără stăpân aparțin statului". Terenul din litigiu nu aparține vreunei persoane fizice sau juridice, motiv pentru care proprietatea asupra acestuia revine, potrivit dispozițiilor legale menționate mai sus, statului, care o exercită prin unitatea administrativ teritorială pe raza căreia se află terenul, respectiv Municipiul București, prin Primarul General. Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a constatat că acțiunea reclamantului este întemeiată în parte pentru următoarele considerente: La data de 15 martie 1951, numita T.L.

a vândut numitei M.I. (soția reclamantului) un teren în suprafață de 717 mp situat în cartierul D.B. printr-o chitanță de mână. Reclamantul împreună cu soția acestuia au intrat în posesia terenului după întocmirea chitanței menționate mai sus. Față de faptul că între părți nu s-a încheiat un contract de vânzare cumpărare în formă autentică, tribunalul a constatat că prin înscrisul respectiv nu s-a transmis dreptul de proprietate în favoarea reclamantului și a soției sale. Martora O.N.E. a relatat că reclamantul împreună cu soția sa au folosit terenul începând cu anul 1975, iar martorul G.V. a relatat că reclamantul folosea terenul începând cu anul 1973-1974. Martorii au mai relatat că reclamantul a exercitat posesia asupra terenului din litigiu fără a fi perturbat de alte persoane și că acesta exercită posesia și în prezent.

De asemenea, tribunalul a constatat că reclamantul împreună cu soția sa au achitat impozitul pentru terenul respectiv. Prin raportul de expertiză efectuat de expert P.M. au fost stabilite 2 variante ale suprafeței terenului folosit de reclamantiuna în care terenul are o suprafață de 736 mp care corespundea suprafeței terenului anterior demolării construcției, iar a doua variantă în care terenul are o suprafață de 677 mp și care are în vedere limitele proprietăților învecinate. Tribunalul a avut în vedere varianta a doua în care terenul are suprafața de 677 mp, întrucât prin această variantă nu sunt afectate proprietățile vecine și corespunde cu terenul pe care reclamantul l-a posedat efectiv.

Potrivit art. 1890 C. civ., pentru a dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune se cere ca o persoană să fi exercitat o posesie utilă asupra imobilului timp de 30 de ani. Potrivit art. 1847 C. civ., posesia este utilă dacă a fost exercitată continuu, neîntrerupt,sub nume de proprietar și nu a fost tulburată. În speță, tribunalul a constatat că reclamantul a exercitat o posesie utilă asupra terenului menționat mai sus mai mult de 30 de ani. Constatând că pârâtul se află în culpă procesuală, tribunalul în baza art. 274 C. proc. civ. l-a obligat la plata către reclamant a sumei de 12.380 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru și onorariu de expert. Împotriva acestei sentințe a declarat apel Municipiul București, arătând că nu pot fi uzucapate bunurile inalienabile, cum sunt bunurile proprietate publică, conform art. 135 pct. 5 din Constituție raportat la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul acesteia.

Imobilele din domeniul privat sunt supuse dispozițiilor dreptului comun, adică pot fi în ultimă instanță chiar uzucapate. Constituțiile anterioare anului 1991 nu făceau distincție între domeniul public al statului și domeniul privat al statului, astfel că termenul de prescripție asupra imobilului nu putea să înceapă să curgă decât după anul 1991. Referitor la obligarea instituției pârâte la plata cheltuielilor de judecată, apelanta a arătat că în mod greșit instanța a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă cupla procesuală a părții, or în cazul de față nu se poate reține culpa instituției. Prin Decizia civilă nr. 149/ A din 10 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civila și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

Instanța de apel a reținut că este nefondat motivul de apel prin care se susține că termenul de prescripție achizitivă nu putea să înceapă să curgă decât după anul 1991 având în vedere că, așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 4 din 16 ianuarie 2006 a I.C.C.J., dată în interesul legii, în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, prescripția achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 și Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective.

Instanța de apel a arătat că, în speță, prescripția a început să curgă în anul 1951, când M.I., soția reclamantului, a intrat în posesia terenului ca urmare a dobândirii acestuia prin act sub semnătură privată de la T.L., iar mențiuni privind această înstrăinare figurează încă din anul 1958, la D.I.T.L. sector 1 (fila 5-7, dosar prima instanță), în 1965 facându-se trimitere expresă la chitanța din 1951, astfel că nu se poate susține că acest act a fost întocmit pro causa. Referindu-se la argumentele reținute de I.C.C.J. în motivarea deciziei în interesul legii, instanța de apel a constatat că nu rezultă că instanța supremă ar fi făcut vreo distincție între calitatea proprietarilor terenului cu privire la care se cere constatarea uzucapiunii, statul sau persoanele fizice.

S-a mai reținut că, din adresa nu rezultă că terenul în cauză, în suprafață de 717 mp, ar fi trecut în proprietatea statului în această perioadă, la antepenultimul paragraf din adresă specificându-se expres acest fapt, I.C. (fostă M.) figurând doar cu un imobil expropriat și demolat, în suprafață de construită desfășurată de 109 mp, suprafață utilă de 89,22 mp și împrejmuire de 45 ml. Municipiul București a fost chemat în judecată în temeiul art. 67 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, ca unică autoritate care ar putea pretinde un drept asupra imobilului în cauză, iar în apel nu a formulat critici cu privire la calitatea sa procesuală pasivă reținută de prima instanță. S-a arătat că sunt nefondate și motivele de apel prin care se critică obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că potrivit art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. în sarcina pârâtului nu s-ar fi putut reține obligația plății cheltuielilor de judecată dacă ar fi recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului, conform art. 275 C. proc. civ. Or, nu se poate reține îndeplinirea acestor dispoziții legale atât timp cât chiar și în apel acesta contestă dreptul de .proprietate al reclamantului asupra imobilului în cauză. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul - pârât invocă excepția lipsei calității sale procesuale pasive, motivat de faptul că nu s-au depus probe în acest sens, având în vedere că reclamantului îi revine sarcina probei.

Acesta nu a dovedit în niciun fel faptul că terenul în litigiu ar face parte din domeniul privat al Municipiului București. Susține că era necesar, pentru ca reclamantul să poată solicita constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune în contradictoriu cu Municipiul București, ca acesta să facă mai întâi dovada că municipalitatea este proprietarul nediligent al imobilului în litigiu. Or, prin actele depuse la dosarul cauzei nu s-a făcut dovada apartenenței la domeniul privat al municipalității a imobilului în litigiu. Recurentul - pârât mai arată că prin decizia în interesul Legii nr. 4 din 16 ianuarie 2006, problema de drept soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție este cea referitoare la efectele Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974 asupra posesiilor începute înainte de adoptarea acestor două acte normative.

Prin această decizie s-a statuat că posesia nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, referindu-se doar la înstrăinări între particulari și s-a avut în vedere ipoteza terenurilor la care se referă reglementările din Legile nr. 58/1974 și nr. 59/1974, care și-au păstrat apartenența la domeniul privat, cât timp nu au fost trecute în alte forme de proprietate. Făcând parte din domeniul privat al statului la momentul actual, imobilul poate fi uzucapat, însă de caracterul privat al proprietății statului se poate vorbi doar începând cu anul 1991, când a intrat în vigoare Constituția României ce a abrogat Constituția din 1965, anterior acestui an neexistând nicio distincție între domeniul public și domeniul privat al statului.

Susținerea reclamantului în sensul că autoarea sa este decedată, nu are moștenitori și, prin urmare, în prezenta cauză ar avea calitate procesuală pasivă Municipiul București, este un argument în plus al faptului că această calitate aparține statului față de care reclamantul putea să solicite constatarea vacanței succesorale și ulterior să promoveze acțiunea de fată. Consideră că singura instituție care ar avea calitate în prezenta cauză ar fi Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Recurentul - pârât arată că, din dispozițiile art. 1844 C. civ., conform cărora „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, prin natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate private ci sunt scoase din comerț", coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, rezultă că numai bunurile imobile proprietate privată, indiferent de titular, pot fi dobândite prin uzucapiune.

Pentru aceste argumente, recurentul susține că termenul de prescripție asupra terenului nu putea să înceapă să curgă decât după anul 1991, în mod greșit apreciind instanța de fond că uzucapiunea de 30 de ani s-a împlinit în cazul imobilului în cauză. Referitor la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru, arată că instanța de apel s-a pronunțat săvârșind un exces de putere atunci când a considerat că sunt îndeplinite condițiile legale referitoare la culpa procesuală a pârâtului căzut în pretenții, fără să invoce în motivare niciun element de probațiune, de natură a-i susține temeinicia acestei dispoziții.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte consideră că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: Chiar dacă nu a constituit critică în apel lipsa calității procesuale pasive a Municipiului București, aceasta este o excepție de ordine publică de fond, dirimantă și absolută și poate fi invocată direct în recurs. Uzucapiunea invocată prin actul de învestire de către reclamantul C.M. cu privire la imobilul teren în suprafață de 717,17 m.p. situat în București, sector 1, este acel mod de dobândire a proprietății sau a altor drepturi reale prin posedarea neîntreruptă a unui imobil în timpul și condițiile prevăzute de lege. Acțiunea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii trebuie să fie soluționată în contradictoriu cu fostul proprietar sau cu moștenitorii acestuia.

Pornind de la noțiunea de parte, în accepțiunea sa materială ce ține de resortul dreptului substanțial, în contextul prescripției achizitive, calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu au fie fostul proprietar, fie moștenitorii săi care, datorită pasivității, trebuie să suporte sancțiunea pierderii dreptului de proprietate în condițiile art. 1890 și următoarele C. civ. Așa cum s-a reținut, la data de 15 martie 1951, numita T.L. (L.) a vândut numitei M.I. (soția reclamantului) un teren în suprafață de 717 mp situat în cartierul D.B. printr-o chitanță de mână și, având în vedere că între părți nu s-a încheiat un contract de vânzare cumpărare în formă autentică, în mod corect tribunalul a constatat că prin înscrisul respectiv nu s-a transmis dreptul de proprietate în favoarea reclamantului și a soției sale.

Existând la dosar dovada că numita T.L. s-a prevalat de calitatea de proprietară a imobilului, instanța ar fi trebuit să verifice dacă aceasta avea sau nu un titlu în temeiul căruia a înțeles să dispună de imobil și dacă persoana în cauză are moștenitori. La dosarul instanței de fond se află încheierea din data de 17 ianuarie 1966 (fila 13 din dosarul de fond) prin care Notariatul de Stat a clasat cererea de dezbatere a succesiunii defunctei T.L., încheierea cuprinzând și mențiunea că aceasta are moștenitoare pe fiica L.E., prezentă la notariat. Această probă nu a fost avută în vedere de instanțele de fond și de apel, care s-au grăbit să rețină, fără a lămuri pe deplin situația de fapt, că doar Municipiul București ar putea pretinde iin drept âsuprăirnobilului, ignorându-se faptul că, în măsura în care T.L.

ar avea moștenitori, aceștia ar trebui chemați în judecată în calitate de persoane care ar putea pretinde dreptul de proprietate asupra imobilului. La momentul la care a soluționat cauza, instanța nu a avut probe suficiente pentru a stabili cu certitudine dacă pârâtul Municipiului București avea sau nu calitate procesuală pasivă în cauză. Pentru lămurirea situației de fapt se impunea administrarea de probatorii suplimentare, pe care instanța trebuia să le dispună din oficiu, conform art. 129-130 C. proc. civ. pentru aflarea adevărului și pentru a preveni orice greșeală în soluționarea cauzei. Este adevărat că potrivit art. 112 C. proc. civ. reclamantul trebuie să dovedească și calitatea procesuală pasivă a pârâtului chemat în judecată, dar și instanța trebuie, pentru a preveni orice greșeală, să pună în vedere reclamantului să administreze probatorii pentru a stabili cu certitudine calitatea procesuală pasivă a pârâtului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 314 C. proc. civ., se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. În rejudecare urmează să se clarifice dacă T.L. avea calitatea de proprietară a imobilului și dacă are moștenitori, în acest sens putându-se administra ca probe înscrisurile din Dosarului notarial nr. 10/1966 în care s-a pronunțat încheierea de clasare din 17 ianuarie 1966 a Notariatului de Stat, în cauza succesorală privind pe defuncta T.L., precum și orice alte probe de natură a lămuri aspectele menționate. În urma suplimentării probatoriului privind calitatea procesuală pasivă în cauză se va stabili exact persoana sau instituția care are în patrimoniu terenul în litigiu și față de care reclamantul ar putea sa invoce uzucapiunea pentru terenul pe care îl posedă, conform susținerilor sale, de peste 30 de ani.

Față de motivul care a determinat casarea cu trimitere, celelalte critici ale recurentului pârât nu vor mai fi examinate de instanța de recurs, urmând a fi avute eventual în vedere de instanța de apel în raport și de soluția ce se va pronunța pe excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva Deciziei civile nr. 149/ A din 10 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2012.