ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4486/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4486/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București

sub nr. 11800/299/2008, reclamantul C.M.

a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General

solicitând să se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune

asupra terenului în suprafață de 717,17 mp situat în București, sector 1.

În

motivarea acțiunii sale, reclamantul a arătat că începând cu anul 1951 a

folosit terenului în suprafață de 717,17 mp situat în București, sector 1 în

mod pașnic, public, sub nume de proprietar și neîntrerupt, astfel că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de lege pentru a dobândi proprietatea terenului prin

uzucapiunea de 30 de ani.

Prin sentința

civilă nr. 4630/2010 a Judecătoriei Sectorului 1 București s-a dispus

declinarea competenței în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Tribunalului București sub nr. 22318/3/2010 la data de 5

mai 2010.

La

termenul de judecată din data de 8 iunie 2010,tribunalul a pus în discuția

părților excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București

prin Primarul General.

Prin

sentința civilă nr. 1029 din 6 iulie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a

civilă

arespins ca

neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive, a admis, în parte,

acțiunea, a constatat că reclamantul a dobândit proprietatea prin uzucapiune

asupra terenului în suprafață de 677 mp, identificat prin punctele

1-2-3-4-5-6-1 din schița anexă la raportul de expertiză topo efectuat de

expertul P.M. și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 12.380

lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu

privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul

București, prin Primarul General, tribunalul a constatat că este neîntemeiată,

întrucât calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între

persoana pârâtului și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății. în

speță, reclamantul a învestit instanța cu o acțiune având ca obiect dobândirea

dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Uzucapiunea

poate fi definită ca fiind un mod originar de dobândire a proprietății prin

care se constituie dreptul de proprietate în persoana posesorului unui lucru ca

urmare a unui fapt juridic complex constând în exercitarea posesiei asupra

lucrului în termenul și condițiile prevăzute de lege.

În cazul

litigiilor având ca obiect dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune,

calitate procesuală pasivă are proprietarul terenului.

Din adresa

emisă de Serviciul de Evidență Proprietăți din cadrul Primăriei Municipiului

București reiese că, în evidențele cadastrale întocmite pe bază de declarație

figurează înscris reclamantul C.M. cu un teren în suprafață de 742 mp situat în

București, sector 1.

Astfel,

tribunalul a constatat că, deși reclamantul figurează înscris în evidențele

Primăriei Municipiului București ca fiind proprietarul terenului în suprafață

de 742 mp situat în București, sector 1, acesta nu are calitatea de proprietar

al terenului respectiv atâta timp cât înscrierea în evidențele Primăriei s-a

făcut în baza declarației sale și nu a unui act translativ sau constitutiv de

proprietate.

De

asemenea, tribunalul a avut în vedere și faptul că în evidențele Primăriei nu

sunt menționate și alte persoane ca fiind proprietarele terenului din litigiu,

motiv pentru care terenul respectiv se află în proprietatea unității

administrativ teritoriale, respectiv a Municipiului București.

Potrivit

art. 646 C. civ. "Bunurile fără stăpân aparțin statului". Terenul din

litigiu nu aparține vreunei persoane fizice sau juridice, motiv pentru care

proprietatea asupra acestuia revine, potrivit dispozițiilor legale menționate

mai sus, statului, care o exercită prin unitatea administrativ teritorială pe

raza căreia se află terenul, respectiv Municipiul București, prin Primarul

General.

Cu

privire la fondul cauzei, tribunalul a constatat că acțiunea reclamantului este

întemeiată în parte pentru următoarele considerente:

La data

de 15 martie 1951, numita T.L. a vândut numitei M.I. (soția reclamantului) un

teren în suprafață de 717 mp situat în cartierul D.B. printr-o chitanță de

mână.

Reclamantul

împreună cu soția acestuia au intrat în posesia terenului după întocmirea

chitanței menționate mai sus.

Față de faptul

că între părți nu s-a încheiat un contract de vânzare cumpărare în formă

autentică, tribunalul a constatat că prin înscrisul respectiv nu s-a transmis

dreptul de proprietate în favoarea reclamantului și a soției sale.

Martora O.N.E.

a relatat că reclamantul împreună cu soția sa au folosit terenul începând cu

anul 1975, iar martorul G.V. a relatat că reclamantul folosea terenul începând

cu anul 1973-1974.

Martorii au

mai relatat că reclamantul a exercitat posesia asupra terenului din litigiu

fără a fi perturbat de alte persoane și că acesta exercită posesia și în

prezent.

De asemenea,

tribunalul a constatat că reclamantul împreună cu soția sa au achitat impozitul

pentru terenul respectiv.

Prin raportul

de expertiză efectuat de expert P.M. au fost stabilite 2 variante ale

suprafeței terenului folosit de reclamantiuna în care terenul are o suprafață

de 736 mp care corespundea suprafeței terenului anterior demolării

construcției, iar a doua variantă în care terenul are o suprafață de 677 mp și

care are în vedere limitele proprietăților învecinate.

Tribunalul a

avut în vedere varianta a doua în care terenul are suprafața de 677 mp,

întrucât prin această variantă nu sunt afectate proprietățile vecine și

corespunde cu terenul pe care reclamantul l-a posedat efectiv.

Potrivit art. 1890

C. civ., pentru a dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune se cere ca o

persoană să fi exercitat o posesie utilă asupra imobilului timp de 30 de ani.

Potrivit art. 1847

C. civ., posesia este utilă dacă a fost exercitată continuu, neîntrerupt,sub

nume de proprietar și nu a fost tulburată.

În speță,

tribunalul a constatat că reclamantul a exercitat o posesie utilă asupra

terenului menționat mai sus mai mult de 30 de ani.

Constatând că

pârâtul se află în culpă procesuală, tribunalul în baza art. 274 C. proc. civ.

l-a obligat la plata către reclamant a sumei de 12.380 lei cu titlu de cheltuieli

de judecată, reprezentând taxă de timbru și onorariu de expert.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel Municipiul București, arătând că nu pot fi uzucapate

bunurile inalienabile, cum sunt bunurile proprietate publică, conform art. 135 pct.

5 din Constituție raportat la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică

și regimul acesteia. Imobilele din domeniul privat sunt supuse dispozițiilor

dreptului comun, adică pot fi în ultimă instanță chiar uzucapate. Constituțiile

anterioare anului 1991 nu făceau distincție între domeniul public al statului

și domeniul privat al statului, astfel că termenul de prescripție asupra

imobilului nu putea să înceapă să curgă decât după anul 1991.

Referitor

la obligarea instituției pârâte la plata cheltuielilor de judecată, apelanta a

arătat că în mod greșit instanța a admis acest capăt de cerere, având în vedere

că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă cupla

procesuală a părții, or în cazul de față nu se poate reține culpa instituției.

Prin Decizia civilă

nr. 149/ A din 10 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civila și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală

a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul

Municipiul București, prin Primarul General.

Instanța de

apel a reținut că este nefondat motivul de apel prin care se susține că

termenul de prescripție achizitivă nu putea să înceapă să curgă decât după anul

1991 având în vedere că, așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 4 din 16

ianuarie 2006 a I.C.C.J., dată în interesul legii, în cazul posesiilor începute

înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, prescripția achizitivă

asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor

legi, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 și

Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de

judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile

respective.

Instanța de

apel a arătat că, în speță, prescripția a început să curgă în anul 1951, când M.I.,

soția reclamantului, a intrat în posesia terenului ca urmare a dobândirii

acestuia prin act sub semnătură privată de la T.L., iar mențiuni privind

această înstrăinare figurează încă din anul 1958, la D.I.T.L. sector 1 (fila

5-7, dosar prima instanță), în 1965 facându-se trimitere expresă la chitanța

din 1951, astfel că nu se poate susține că acest act a fost întocmit pro causa.

Referindu-se

la argumentele reținute de I.C.C.J. în motivarea deciziei în interesul legii,

instanța de apel a constatat că nu rezultă că instanța supremă ar fi făcut vreo

distincție între calitatea proprietarilor terenului cu privire la care se cere

constatarea uzucapiunii, statul sau persoanele fizice.

S-a mai

reținut că, din adresa nu rezultă că terenul în cauză, în suprafață de 717 mp,

ar fi trecut în proprietatea statului în această perioadă, la antepenultimul

paragraf din adresă specificându-se expres acest fapt, I.C. (fostă M.) figurând

doar cu un imobil expropriat și demolat, în suprafață de construită desfășurată

de 109 mp, suprafață utilă de 89,22 mp și împrejmuire de 45 ml.

Municipiul

București a fost chemat în judecată în temeiul art. 67 alin. (2) din Legea nr. 215/2001,

ca unică autoritate care ar putea pretinde un drept asupra imobilului în cauză,

iar în apel nu a formulat critici cu privire la calitatea sa procesuală pasivă

reținută de prima instanță.

S-a

arătat că sunt nefondate și motivele de apel prin care se critică obligarea

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că potrivit art. 274

alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată. în sarcina pârâtului nu s-ar

fi

putut reține obligația plății cheltuielilor de judecată dacă ar fi recunoscut

la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului, conform art. 275 C. proc.

civ. Or, nu se poate reține îndeplinirea acestor dispoziții legale atât timp

cât chiar și în apel acesta contestă dreptul de .proprietate al reclamantului

asupra imobilului în cauză.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul

General,

invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul -

pârât invocă excepția lipsei calității sale procesuale pasive, motivat de

faptul că nu s-au depus probe în acest sens, având în vedere că reclamantului

îi revine sarcina probei. Acesta nu a dovedit în niciun fel faptul că terenul

în litigiu ar face parte din domeniul privat al Municipiului București.

Susține că era

necesar, pentru ca reclamantul să poată solicita constatarea dreptului de

proprietate prin uzucapiune în contradictoriu cu Municipiul București, ca

acesta să facă mai întâi dovada că municipalitatea este proprietarul nediligent

al imobilului în litigiu. Or, prin actele depuse la dosarul cauzei nu s-a făcut

dovada apartenenței la domeniul privat al municipalității a imobilului în

litigiu.

Recurentul -

pârât mai arată că prin decizia în interesul Legii nr. 4 din 16 ianuarie 2006,

problema de drept soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție este cea

referitoare la efectele Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974 asupra posesiilor

începute înainte de adoptarea acestor două acte normative. Prin această decizie

s-a statuat că posesia nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor

legi, referindu-se doar la înstrăinări între particulari și s-a avut în vedere

ipoteza terenurilor la care se referă reglementările din Legile nr. 58/1974 și nr.

59/1974, care și-au păstrat apartenența la domeniul privat, cât timp nu au fost

trecute în alte forme de proprietate. Făcând parte din domeniul privat al

statului la momentul actual, imobilul poate fi uzucapat, însă de caracterul

privat al proprietății statului se poate vorbi doar începând cu anul 1991, când

a intrat în vigoare Constituția României ce a abrogat Constituția din 1965,

anterior acestui an neexistând nicio distincție între domeniul public și

domeniul privat al statului.

Susținerea

reclamantului în sensul că autoarea sa este decedată, nu are moștenitori și,

prin urmare, în prezenta cauză ar avea calitate procesuală pasivă Municipiul

București, este un argument în plus al faptului că această calitate aparține

statului față de care reclamantul putea să solicite constatarea vacanței

succesorale și ulterior să promoveze acțiunea de fată. Consideră că singura

instituție care ar avea calitate în prezenta cauză ar fi Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor.

Recurentul

- pârât arată că, din dispozițiile art. 1844 C. civ., conform cărora „nu se

poate prescrie domeniul lucrurilor care, prin natura lor proprie, sau printr-o

declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate private ci sunt scoase din

comerț", coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/1998,

rezultă că numai bunurile imobile proprietate privată, indiferent de titular,

pot fi dobândite prin uzucapiune.

Pentru

aceste argumente, recurentul susține că termenul de prescripție asupra

terenului nu putea să înceapă să curgă decât după anul 1991, în mod greșit

apreciind instanța de fond că uzucapiunea de 30 de ani s-a împlinit în cazul

imobilului în cauză.

Referitor la

obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru,

arată că instanța de apel s-a pronunțat săvârșind un exces de putere atunci

când a considerat că sunt îndeplinite condițiile legale referitoare la culpa

procesuală a pârâtului căzut în pretenții, fără să invoce în motivare niciun

element de probațiune, de natură a-i susține temeinicia acestei dispoziții.

Examinând

decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte

consideră că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Chiar

dacă nu a constituit critică în apel lipsa calității procesuale pasive a

Municipiului București, aceasta este o excepție de ordine publică de fond,

dirimantă și absolută și poate fi invocată direct în recurs.

Uzucapiunea

invocată prin actul de învestire de către reclamantul C.M. cu privire la

imobilul teren în suprafață de 717,17 m.p. situat în București, sector 1, este

acel mod de dobândire a proprietății sau a altor drepturi reale prin posedarea

neîntreruptă a unui imobil în timpul și condițiile prevăzute de lege.

Acțiunea

în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii

trebuie să fie soluționată în contradictoriu cu fostul proprietar sau cu

moștenitorii acestuia.

Pornind de la

noțiunea de parte, în accepțiunea sa materială ce ține

de resortul dreptului substanțial, în contextul prescripției

achizitive, calitate

procesuală pasivă în prezentul litigiu au fie

fostul proprietar, fie moștenitorii săi care, datorită pasivității, trebuie să

suporte sancțiunea pierderii dreptului de proprietate în condițiile art. 1890

și următoarele C. civ.

Așa cum

s-a reținut, la data de 15 martie 1951, numita T.L. (L.) a vândut numitei M.I.

(soția reclamantului) un teren în suprafață de 717 mp situat în cartierul D.B.

printr-o chitanță de mână și, având în vedere că între părți nu s-a încheiat un

contract de vânzare cumpărare în formă autentică, în mod corect tribunalul a

constatat că prin înscrisul respectiv nu s-a transmis dreptul de proprietate în

favoarea reclamantului și a soției sale.

Existând

la dosar dovada că numita T.L. s-a prevalat de calitatea de proprietară a

imobilului, instanța ar fi trebuit să verifice dacă aceasta avea sau nu un

titlu în temeiul căruia a înțeles să dispună de imobil și dacă persoana în

cauză are moștenitori.

La

dosarul instanței de fond se află încheierea din data de 17 ianuarie 1966 (fila

13 din dosarul de fond) prin care Notariatul de Stat a clasat cererea de

dezbatere a succesiunii defunctei T.L., încheierea cuprinzând și mențiunea că

aceasta are moștenitoare pe fiica L.E., prezentă la notariat. Această probă nu

a fost avută în vedere de instanțele de fond și de apel, care s-au grăbit să

rețină, fără a lămuri pe deplin situația de fapt, că doar Municipiul București

ar putea pretinde iin drept âsuprăirnobilului, ignorându-se faptul că, în

măsura în care T.L. ar avea moștenitori, aceștia ar trebui

chemați în judecată în calitate de persoane care

ar putea pretinde dreptul de

proprietate asupra imobilului.

La

momentul la care a soluționat cauza, instanța nu a avut probe suficiente pentru

a stabili cu certitudine dacă pârâtul Municipiului București avea sau nu

calitate procesuală pasivă în cauză. Pentru lămurirea situației de fapt se

impunea administrarea de probatorii suplimentare, pe care instanța trebuia să

le dispună din oficiu, conform art. 129-130 C. proc. civ. pentru aflarea

adevărului și pentru a preveni orice greșeală în

soluționarea cauzei. Este adevărat că potrivit art. 112 C. proc. civ.

reclamantul

trebuie să dovedească și calitatea procesuală pasivă a

pârâtului chemat în judecată, dar și instanța trebuie, pentru a preveni orice

greșeală, să pună în vedere reclamantului să administreze probatorii pentru a

stabili cu certitudine calitatea procesuală pasivă a pârâtului.

Pentru

aceste considerente, în temeiul art. 314 C. proc. civ., se impune casarea

deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. În

rejudecare urmează să se clarifice dacă T.L. avea calitatea de proprietară a

imobilului și dacă are moștenitori, în acest sens putându-se administra ca

probe înscrisurile din Dosarului notarial nr. 10/1966 în care s-a pronunțat

încheierea de clasare din 17 ianuarie 1966 a Notariatului de Stat, în cauza

succesorală privind pe defuncta T.L., precum și orice alte probe de natură a

lămuri aspectele menționate.

În urma

suplimentării probatoriului privind calitatea procesuală pasivă în cauză se va

stabili exact persoana sau instituția care are în patrimoniu terenul în litigiu

și față de care reclamantul ar putea sa invoce uzucapiunea pentru terenul pe

care îl posedă, conform susținerilor sale, de peste 30 de ani.

Față de

motivul care a determinat casarea cu trimitere, celelalte critici ale

recurentului pârât nu vor mai fi examinate de instanța de recurs, urmând a fi

avute eventual în vedere de instanța de apel în raport și de soluția ce se va

pronunța pe excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul

București.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva Deciziei civile

nr. 149/ A din 10 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Casează decizia și

trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 iunie 2012.